Chemarea lui Hyperion

 

Zvon de nuntire se aude dinspre cimitir
la ceas tainic de vară când ești o-nchipuire,
din caierul de gânduri îmi torci nevăzut un fir
și țeși fără odihnă cămașa mea de mire.


Dar pânza de păianjen a razelor de lună
prinde în joc de iele luceafărul de vară
și ochiul mi se zbate, și în auz îmi sună
prelunga agonie a astrului de seară.


Un sol trimis de craiul cetății dintre ape
îmi spune să fiu gata, căci ziua-i spre amurg...
Eu – aripa pe care Hyperion o arde –
mă mistui în cuvintele de teamă și de rug.