Cavalerul (Ploaia de prămăvară singură)
Ploaia de prămăvară singură,
cu suliță și cu chivără,
a trecut prin pădure la pas,
pe calul ei verde.
În glumă-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
și-atingându-i haina si părul,
înflorea măciesul si mărul.
Cu platoșă strălucind si cu pene
deasupra coifului său, alene,
cumpănindu-se și visând războaie,
trecea tânăra ploaie.
Gorunii spuneau: „Făt-Frumos,
dă-te de pe calul tău jos.
Aici doarme pajura și balaurul,
strălucind la soare ca aurul.”
Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casă
iarba cum creste grasă.
Se făcea senin, mai senin.
Cavalerul pălea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici fața.
Îl fura soarele, ceața.
Calul cădea în genunchi și cădea
sulița, în vârf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede,
pentru cine nu crede.
|
Această lucrare se află în domeniul public deoarece drepturile de autor au expirat. Se aplică în Statele Unite, Canada, Uniunea Europeană și în acele țări cu o limită a drepturilor de autor acoperind întreaga viață a autorului acesteia plus 70 de ani. Traducerile publicate ulterior pot fi supuse drepturilor de autor. |