Cartea de aur: Moară pe Dunăre

Jump to navigation Jump to search
Pe drum de poștă Moară pe Dunăre de Alexandru Macedonski
(Cartea de aur)
Între cotețe


În mijlocul apei albastre, ce curge cu solzi de aur și de smarald, cu pîlpîiri de soare pe fiece val, în firul ei, și dincolo de Nicopol, un pod plutitor stă locului – cine poate să știe de cînd? – prins de fundul Dunărei cu cele două funii căror li se detese drumu-năuntru avînd, la căpătîiele lor, grele unelte de fier ce se înfipseră adînc în nesip.

Scîndurile din care e făcut podul nu se văd. Peste ele a fost cărat și risipit pămînt pe care soarele l-a bătătorit, scoțînd din el, în urma încropitelor ploi ale primăverei, ierburi și buruieni, flori, și chiar mărăcinișuri ce crescuseră nalte și stufoase, și ce-l făceau să pară, de departe, un ostrov de verdeață.

O magherniță de scînduri, ridicată la partea lui, dinapoi, adăpostește pietrele morii, pe cînd roata ei de apă, așezată în chiar spatele podului, într-o schelă de lemn pironită de dînsul, e luată pe desubt de ducerea Dunărei în jos, învîrtindu-se și scîrțîind din adînc.

Turcii stăpînesc încă vrăjitul țărm: Dintre împădurirea cu pomi roditori a dealurilor, se deosibesc, desprinzîndu-se și crescînd spre cer, albe și subțiri minarete. Grădini, ca cele din Halima, se prăvălesc de pe coaste spre țărmi, și pomii lor vin să-și spele picioarele în Dunăre. Ici-colo răsar, dintre desele tufișuri ale frunzelor, case albe, coperite cu olane roșii, și chioșcuri de lemn, cu geamuri portocalii și albastre, roșii și verzi, galbene.

O, turcii! Cum știau ei să prețuiască cele de Dumnezeu lăsate, și cum se foloseau de frumusețile lor ca să-și dezmierde traiul și să-i uite scîrba, suferințele, urîciunile și primejdiile! Și cum, pe tărîmurile pe care le-au coprins, știut-au ei să-și aleagă locurile satelor și oraselor ce au statornicit, cît și al caselor ce și-au clădit, și în care s-au așezat...

Bieții turci! Pe atunci țărmul drept al Dunărei era tot în stăpînirea lor, și, prin urmare, plin de poezie, așa că, dintre orașele de pe acest țărm, Nicopolul era, între prăpăstioasele lui dealuri, deopotrivă de îmbietor ca Grenada, în care Alhambra priveliște, de pe minunata-i culme, Generaliful ce zîmbește pe a lui.

Roata de pe plutirorul pod al lui Ali urmează însă să macine apa în sec, căci morarul care s-a dus la tîrg din ajun – fiind tocmai ramadanul – a uitat s-o oprească.

O pisică galbenă ce-și rotunjea spatele în soare se scoală o clipă, își întinde labele, și, reașezîndu-se jos aproape îndată, își închide ochii de jăratec verde și reîncepe să toarcă.

Doar o pînză de luntre albește sub stîncile Nicopolului. Pisica miorlăie fără veste și, ca și cum ar fi simțit întoarcerea stăpînului, se află în picioare, ducîndu-se spre marginea podului, de care și-agață ghearele.

Luntrea, cu pînza îndreptată altfel, taie Dunărea pieziș, se apropie de roata morii, ocolește podul, și barba săină a lui Ali, cealmaua lui albă, sîngerată la mijloc de fundul roșu al fesului, se ivesc. Luntrea e încărcată cu saci de grîu. Puțin încă, și moara nu va mai măcina în sec.

Dar în opinteala cu descărcarea sacilor, unul din ei, mai greu, îl face să șovăiască. Luntrea, pe care el o legase cu frînghia de vechiul stejar al podului, îi fuge deodată de sub frînghia de vechiul stejar al podului, îi fuge deodată de sub piciorul cu care rămăsese într-însa, iar doborît se prăvălește în Dunăre, se duce adînc, și pisica ce i-a văzut căderea se apleacă peste valurile ce s-au reînchis asupra lui.

Și apa curge la vale, nici mai domoale, nici mai grăbită, aceeași.