Cartea de aur: Între cotețe

Salt la: navigare, căutare
Moară pe Dunăre Între cotețe de Alexandru Macedonski
(Cartea de aur)
O noapte în Sulina


Casa lui Pandele Vergea nu era despărțită de inima orașului decît printr-un sfert de ceas de umblet. Cu toate acestea, ea era lăsată în afară de orice zgomot prin lăturalnicele uliți ce se duceau tăcute spre adîncimea unei văi, în ale cărei funduri, case de mahala se resfirau ici-colo. Ulița, ce-i trecea prin fața porței, cobora și dînsa, însă se ducea de-a berbeleaca în nămeții de verdeață prăfuiți ai Cișmegiului.

Clădire veche, cu pridvor de scînduri pe stîlpi, cu coperiș de șindrilă sub a cărei strașină se adăposteau sute de cuiburi de rîndunele, ea-și da ușile de perete înainte de a se crăpa de ziuă.

Curtea — cîmpie în mijlocul orașului — începea atunci, ca la un semnal așteptat, să cutcurezeze, măcănea, gîrăia, lua auzul, însuflețea, într-un cuvînt, împrejurimea, cu sute de glasuri. Pandele, sculat cu noaptea în cap, urma după puțin și, de pe scaunul pe care se așeza în pridvor, găurea negura, potopită încă asupra curței cu ochiul roșu al țigărei, sorbea cu privirile și cu toată făptura lui liniștea ce-l ocolea, se îmbăia în întunecimea de pe pămînt și în zarea nehotărîtă ce, revărsîndu-se, spălăcea un petec de cer.

Ca și cum ar fi voit să grăbească sosirea zilei, cocoșii turcești întovărășeau ieșirea afară a lui Pandele cu bătăi din aripi. Răpciugoasele lor trîmbițări spărgeau aerul. Erau fanfare de biruitoare bucurie ce vesteau răsărirea pe curînd a soarelui, și în care se amestecau cîrcîiri de găini gîlcevitoare, cloncăniri de cloști amorțite de o prea lungă ședere pe ouă îndărătnice. Dar Vergea nu apuca să bea cafeaua, ce i se aducea de Marghioala, dădaca pe ale cărei mîini crescuse de se făcuse de 35 de ani, că petecul de cer abia înălbit se schimba în brazdă gălbuie, iar întinderea văzduhului dinspre părțile răsăritului se înseila cu trandafiriu și se îmbrăca cu toate resfrîngerile zorilor.

Înecat încă de întuneric, orașul își lăbărța sub deal deșirările lui de uliți, urca spre înălțimile Pieței Teatrului, se cocoța pe Dealul-Spirei, pe urcușurile Mitropoliei, și curgea, de la apus la răsărit, cu aceeași năvală uriașă. Casă cu casă, și uliță cu uliță, Bucureștii păreau că se îmbrîncesc pentru a-și face loc să intre mai iute în lumina zilei. Clădirile, cu unghiurile șterse, cu coperișurile vălmășite, luau înfățișări ciudate și se îndreptau spre depărtări ca niște mari talaze de beznă. Teatrul, într-o parte, și Spitalul Militar într-alta, pluteau deasupra lor ca niște mari și negre vapoare. Unul după altul, felinarele se stingeau și, apropiind nălucă de nălucă, le amestecau într-un singur morman de negură pe care îl culcau peste Bucureștii mistuiți din fața pămîntului.

Dimineața lua însă în stăpînire marginea de capitală ce i se afla în drum, și albicioasa ei pîclă, străpunsă pe locuri de turnuri și clopotnițe, se împingea deasupra întunericului rărit. Desimea aburilor smulși pămîntului de apropierea ivirei soarelui se subția, lucrurile începeau să-și hotărască formele, și în cer pornea să curgă o Dunăre albă și nețărmurită; tot ce fusese întunerec se schimba în lumină; însuflețirea răsăritului se lăsa peste tot, tivea norii cu vișiniu, îi varga cu dungi roșii și, înflăcărînd adîncimile eclipticei soarelui, îi sufla cu aur.

Către fundurile curței, rămășița de spoegială înecăcioasă ce apăsa învelișurile unui lung șir de cotețe se zdruncina și, coborînd tot mai jos, se agăța de ghimpii scaieților sau se înghesuia de-a lungul gardului. Măturată, la urmă, de pe oriunde, ea era sorbită de proaspătul aer al dimineței, ce-și cîștiga albastra limpezime. Dintre geamurile casei, cele care priveau spre răsărit se sîngerau. Cerul, într-acolo, lua foc; dintre nori, izbucneau vîltori galbene și roșii. Cei a căror înfățișare se schimba de la o clipă la alta, se tigheleau cu pembè. Dar cei care urcau către culmile cerului și se lăsau apoi în jos se subțiau pînă a nu mai fi decît niște ușoare rețele albe ce se încrețeau pe nemărginirile văzduhului.

În mijlocul cotețelor sale, semănate în curte cam la întîmplare, fără a mai număra pe cele care se rezemau de garduri, Pandele se arăta spelb și slab, cu picioarele lungi, înalt și cocîrjat, și cu gîtul împins înainte.

Întîrziat în acea zi de somn, manifestările zgomotoase cu care păsărimea sa domestică îl primi, înconjurîndu-l cu alaiul ei, umplură inima lui Vergea de o adevărată bucurie. Nu se simțise niciodată mai fericit... Puici albe, pestrițe, galbene, porumbate, îi dau ocoale. Găini moțate, între care cîteva negre ca pana corbului, dar cu creste roșii, cîrcîiau împrejurul lui. Cocoșii de rînd, și cocoșii turcești, aceștia încălțați și golași; gîștele lățoase, cu ciocul ca fața morcovului, cu pene cîrlionțate; curcile negre-verzi și curcile pistruiate ori albe; curcanii cu răseli în gușe, mînioși pe roșul ce da foc cerului; claponii păunați cu verde închis, cu auriu, cu fața schimbăcioasă a gușei de porumbiel; rațele de casă și rațele leșești — se năpusteau de toate părțile, se înghesuiau. Sîsîirile și cutcurezările, măcăirile, cutcudăcirile găinilor, sculate de pe cuibare, turburară liniștea vecinătăței. Vergea, înconjurat de curcani și de cocoși, general în mijlocul statului său major, sub înviorarea adierilor, simțea, cu o nespusă mulțumire, fericirea din viața lui.

Dar paserile nu-și domoleau glasurile. Între ele se iveau certuri și imbrînceli ca să ajungă, care de care mai întîi, lîngă Vergea. Asaltați de găini, de gîște și de rațe, curcanii și cocoșii dau înapoi. Înlocuiți treptat, împrejurul stăpînului lor, de stratele mai de jos ale păsărimei, ei își înfoiau degeaba cozile... Luat la mijloc de năvala fără seamăn, și nemaiputînd s-o prididească, Pandele se bălăbănea, printre gîștele ce-l apucau de pantaloni sau printre puicele ce i se agățau de haine și cu care se pomenea, cînd în cîrcă și cînd pe umeri.

Însă, urmată de cloști cu pui abia ieșiți din ghioace, dichisită și cu bariș conabiu pe cap, Marghioala aducea păsărilor tainul obicinuit. Boabele portocalii ale porumbului și auriile grăunțe ale meiului îi umpleau șorțul. Azvîrlite din belșug, ele răpăiau și țîrăiau căzînd împrejur ca o ploaie cu soare.

Nins de fulgii ce i se așterneau pe haină, Pandele da însă poruncă Marghioalei să nu se încurce cu legumeala, ci să aducă porumbul și meiul cu banița, ca să-și îndestuleze el, după cum se cuvenea, drăguțele lui de pasări. Vreo patru ferdele aduse astfel pe rînd, îngălbeniră sub boabe bătătura. Dar să te ții bătaie pe oare. Rățoielile curcanilor și sîsîirile gîștelor nu mai încetau. Ca pasări mai mari ce erau, firește că lor mare le era și lăcomia și, în pofida îndestulărei, ele se apropiau de merticul celorlalte. Ieșite din coteț, tocmai la o umbră, bibilicele umpleau zadarnic curtea cu strigătele lor de "păcat-păcat-păcat"... Ele nu mai găseau nimic. Puii, pirpirii și golași, călcați în picioare, scăpau cum puteau. Cloncănirile deznădăjduite ale cloștelor răsunau de luau auzul. Cocoșii se apucau, de cu dimineața, să încoțopenească puicele prin bălării. Una, tînără de tot, luată la scriveli de cel mai craidon, se codea. Înhățată cu toate aceste, asprimea actului vieței o făcea să se zbată, ca și cum s-ar fi aflat în ghearele uliului.

Sus, de partea răsăritului, cerul nu mai era decît o baltă de aur. Îngălbenite, coperișurile de tinichea ale caselor își trimiteau, unele altora, licăriri vesele. Pulberi diamantate se prăfuiau peste verdeața Cișmegiului și peste o parte a Bucureștilor. Crucile de pe biserici fulgerau. Geamurile de la sute de ferestre păreau plăci de topaz. Pe zidurile mai apropiate de curte și de casa lui Vergea, umbra tremurătoare a pomilor îndulcea albeața proaspătă a varului sau jigăreala zidurilor gălbuie. Din poartă, ulița înviată se da devale printre destrăbălările gardurilor ei. Spre dreapta, cele două-trei cîrciumi zidite în paiente și cam într-un peș, își dau obloanele de pereți.

Cu părul stuf si cu ochii păiejenați, băieții se întindeau în pragurile lor; reîncingîndu-și șorțurile verzi, ei clăteau, apoi, litrele coclite, gîlgîiau cîte o cinzeacă de rachiu, și se apucau de treabă, meremetisiți.

Dar un trăsnet de lumină izbi coperișul unei clopotnițe vecine. El o înfășură cu o încolăcire veselă și, alunecînd spre vale, aprinse geamurile ferestrelor și felinarelor mai depărtate cu o spuză de schinteieri.

În curte, pasările sfîrșiseră să-și mănînce merticurile. Parte din ele, grase, se tolăneau sub cei cîțiva duzi pe de lîngă cotețe, pe cînd o altă parte, cea care n-apucase să se sature, tot dînd târcoale, urma să-și arate nemulțumirea. Curtea, ce e drept, nici nu le mai încăpea. Se simțeau într-însa la strimtul lor, își ziceau că sunt acolo întemnițate. Adunate la un loc, într-un așa de mare număr și de atîtea neamuri felurite, cele mai ales dintre ele — protipendarii curcani, păunii și capitolinele gîște, super-fainii claponi, cît și o mulțime de alți coconi și cocoane de viță bună, se revoltau, de altminteri pe drept, de umilirea în care îi azvîrlise Pandele, silindu-le să-și dea cotul cu mojici și mojice, cu găini de rînd și cocoși de sate, mitocani și mitocance sau nagode și pocituri care le făceau zile fripte și care se înmulțeau împrejurul lor, azi cu una, mîine cu zece.


De! de! Să gîndească ce-o pofti alde Vergea, dar lucrul n-are să mai meargă mult. Nu e vorbă: s-o fi așteptat dumnealui și la recunoștință pentru cele citeva boabe de porumb ce le azvîrlea — însă ce să-i faci? slobod,voia la dumnealui... Și "gîr" și "clonc", "cut-cut" și "cîr-cir", așa cugetau, sau i se părea lui Vergea că cugetă înaltele straturi ale înaripatei sale domesticități. De întristat, el se întrista, dar totdeodată le da și dreptate. Cu toate acestea, întrucît era el de vină? Nu se rugase de Nichiforescu, prietenul și advocatul lui, încă de o săptămînă, să-i mai găsească ceva bani? În sfîrșit, ce este și mai mult, nu se hotărîse el să-și vîndă pînă și petecul de moșie ce-i mai rămăsese? Și, odată moșia vîndută, nu-și pusese în gînd să cumpere locul din vale al lui Năstăsache cîrciumarul — un ticălos ce se apucase de politică! și să-și lărgească cu el curtea? Ho! Ho!... ce sumă de cotețe mai avea să-și mai trîntească! Și cît de în larg și de mulțumite îi vor fi păsăruicele — drăguțele lui de gîsculițe și drăguții lui de păunași! Ho!... Ho!... Dar cocoșeii? Găinușele și puicuțele? Bibilicele și curcănașii? Toți și toate — că vezi! așa era el — la adică știa să facă jertfe, dar se păzea să se adune cu dezme-ticii! Să ferească Dumnezeu de una ca asta! Auzi! oameni care-și toacă averea cu jocul de cărți, cu birjele, cu chefurile, cu năzdrăvăniile din fundul pasagiului de la Puțul-Spătarului? Nu zău, cuminte se născuse și cuminte avea să moară! în casa lui, și în patul lui, între gîștele și puicele lui, ca un om cinstit, ca un om cumsecade, de ispravă toată viața, de ispravă pînă la sfîrșit.

Soarele, ce se tot urcase, domnea acum în creștetul cerului.

Musculițe, muiate în veselul aer al primăverei, dau ocol unui dud. Era o horă întinsă printre firele de beteală ale soarelui. Aripi străvezii și aurii se amestecau cu altele mai întunecoase. Căptușeala zburătoarelor împărțea licăriri. Ochii musculițelor, gămălii de ac tencuite cu cărămiziu, urmărindu-se, se înfocau. Zbîrnîirile și zîzîirile aci se domoleau, aci se ascuțeau.

Vergea, care prînzise de amiazi, își isprăvise mămăliga și feluritele zarzavaturi cu care se hrănea și, încredințîndu-se că prietenul său Nichiforescu n-are să se ivească, se hotărîse să iasă de acasă, doar de-o da în tîrg de dînsul. Îi cam ghiorlăiau pîntecele, dar carne n-ar fi mîncat să-l tai. Cu ouă și cu lapte se hrănise cîtăva vreme, cînd — într-o zi — pricepuse că laptele e trebuincios vițeilor. Cît despre ouă — atîtea găini pierdute cîte ouă mîncate.

Vergea plecă de acasă îngrijit, aproape posomorît.

Se îngroșase gluma! Nu cumva era să-și lase el pasările să-i moară de foame? Și cu pasuri largi scurtă drumul dintre schitul Măgureanului și Piața Teatrului. Din nenorocire, cu cît înainta, cu atît sporea și mulțimea. Fie că era duminică și zi de primăvară, fie că era altceva, chipuri ce se văd rar pe Podul Mogoșoaiei, mitocănime, femei, bărbați — țărani chiar — mișunau.

Cînd fu să apuce în Lipscani nu mai putu să înainteze. Pantaloni creți, cefi groase, brațe reteveiate îl împingeau înainte, îl dau înapoi, îl făcea să piseze apa pe loc. Apucat între piepturi, răsuflarea i se scurta — gîfîia — își pierdea capul. Izbit de vijelia populară, cu obrazul văpăiat de dogoreli, se lăsa în voia împrejurărilor și se ducea aci la dreapta, aci la slînga, fără să știe ce face.

Deodată, atît dintr-un capăt cît și din celălalt al uliței, se auziră strigătele de: "armata armata,"; — iar, jobenat cum se afla, Pandele se pomeni c-o ia la fugă în mijlocul mulțimei ce se risipea sub săbiele jandarmilor călări. Poporul suveran umplu pivnițele și podurile caselor, și Vergea se pomeni împreună cu alții, într-o curte, în care se piti după poartă și de unde nu ieși decît spre seară. Cînd se întoarse spre casă, îl pîndi piaza bună și-l făcu să dea cu ochii de Nichiforescu. Advocatul îi spuse că se pregătea tocmai să vie la el, așa că Vergea se hotărî să nu scape prilejul... E și drept că trei mii de galbeni pentru patru sute de pogoane în Ilfov nu i se părură lui Pandele bani puțini și cînd, peste o săptămînă, se întoarse de la tribunal cu treaba ticluită gata și cu vînzarea scrisă și răscrisă în peste opt condici, cînd lefter și de cea de pe urmă moșioară părintească, dar cu trei miișoare de galbeni împărătești la tecșilă, își zăvorî ușa, își prinse în ace perdelele de cît de la ferestre și își numără zgripțorii kezaro-krăiești, bucuria lui nu mai avu margini. Ho! Ho!... va putea, în sfirșit, să cumpere locul lui Năstăsache, să-și înmulțească cotețele după plac, să se tăvălească în puful fulgilor, să nu mai lase să se piardă ou neclocit și să nu-și mai prăpădească vremea cu alergări după bani.

Ho! Ho! Și nu va mai fi încoțopenire de puică, scremăt de găină pe ouare, ieșire de pui din ghioacă, să scape nevăzute de el. Un singur lucru îl mîhnea... Cocoș, de ce nu-l făcuse Dumnezeu cocoș? Că n-ar mai fi rămas puică nici găină necălcată.

Ba chiar, lărgindu-și cadrul teoriei, nu s-ar fi sfiit să meargă cît de departe... Găinele și puicele, în orice număr, nu l-ar fi îndestulat; gîștele, curcile, rațele, cîțele, l-ar fi ispitit deopotrivă. Ar fi dat naștere la încrucișări de neamuri, la noi feluri de viețuitoare. Catîrii — sînt ei altceva decît roadele împerecherilor nefirești dintre armăsari și măgărițe?

Ho! Ho! — Și Vergea își alegea, din gînd, ochi rotunji, rubine în cercuri de chihlibar galben, creastă sîngerie, coadă cu pene albe și roșii, se încălța cu fulgi cenușii, se pregătea să facă experiențe.

S-ar fi dat, mai cu seamă, pe lîngă curca moțată sau pe lîngă gîsca lățoasă, albă peste tot și cîrlionțată de ți-era dragă lumea... Dar, fiindcă le știa slăbuțe pe amîndouă, teama să nu le nemerească sterpe îl oprea. Vorba era să brodească cîteva, trei-patru, care să-i ouă; la urmă, iasă ce-o ieși. Cine știe? n-ar fi tocmai de mirare că zgripțorii de pe galbenii la care se uită acum să fi fost odinioară paseri adevărate, paseri care să fi trăit și să fi uimit lumea cu ciudățenia și frumusețea lor. Adică de ce nu? De ce acești zgripțori să fie ieșit numai din închipuire, să nu fi fost și ei odată din carne și din oase — ființe vii? Faptul că au două capete nu dovedește nimic.

Care lucru îi este neputincios lui Dumnezeu? Dacă n-a făcut și oameni cu două capete este că și cel pe care îl au le atîrnă greu. Cît despre zișii zgripțori, dacă astăzi li s-a pierdut ruda, este, poate, că de sus ce vor fi zburat se vor fi rătăcit în cer și vor fi rămas acolo. Tot așa se mai știa, în vechime, si despre alte paseri, cărora li se ziceau fenixi. Penele lor străluceau ca fețele curcubeului, și fenixii aveau vieți de sute de ani, iar cînd li se apropia sfîrșitul ele se aruncau singure în flăcările vreunui altar, și renășteau mai frumoase din chiar cenușa lor. Închipuiri și basme să fi fost oare și vorbe ca acestea ? Vergea își zicea că nu se poate, fiindcă mintea omului nu e în stare să născocească nimic în afară din ce a fost sau din ce are să fie. Deci, cam ce fel de minune prea afară din cale ar fi ca, într-o bună dimineață, să se ivească iar unul sau doi fenixi ori altfel zis zgripțori — dintr-o crucire sau din alta?

Iar tot numărînd și resfirîndu-și galbenii — Vergea, apucat de noapte, nu mai ieși din casă. Mai fericit ca de obicei, somnul îl fură repede. Însă, cu cît înainta în cealaltă lume — în țara visurilor — aiurările minței îl făceau să i se pară că reîncepe viața; că este tot dînsul, deși, dacă s-ar fi cercetat bine, nu s-ar mai fi aflat același. Simțea că i se întîmplă ceva nefiresc, pe care însă nu-l înțelegea. Tot ce știa era că hainele i se subțiază pe corp, că i se zdrențuiesc, că-l lasă în pielea goală, și că un fel de picoteli încep să-l înțepe.

Ho! Ho! — pricepea, în sfârșit, ce se petrece. Răbdă durerea, o binecuvîntă chiar. Erau fulgi, fulgi ce aveau moliciunea catifelei, fulgi galbeni și cenușii ce-i creșteau, ce se înmulțeau, ce-i acopereau picioarele, ce i se urcau pe piept, năvălindu-i spatele, brațele, gîtul și sfirșind prin a-i coprinde obrazul, prin a-l cuceri întreg.

O cugetare îl neliniștea, cu toate acestea, și răsuflarea i se îngreuna. Se va face el găină sau cocoș, curcă sau curcan? erau întrebări la care nu putea să răspundă — cel puțin deocamdată.

Și fulgii i se scuturau, erau înlocuiți cu pene, dar cu pene strălucite: de aur, de argint, cu pene ce nu s-au mai văzut... Ochii i se rotunjeau... gura i se ascuțea, se schimba în cioc... pieptul și spatele său luau alte forme: se pomenea că dă din aripi, iar la urmă, tocmai cînd se deznădăjduia, sexul i se hotăra, și atribute cocoșești înlocuiau fără veste pe cele vechi.

Cocoș, se simțea cocoș din tălpi la creștet. Cocoș cu totul și cu totul de purpură și de aur, împintenat și încălțat, cu glas de trîmbiță, ocolit de puici, de găini, de bibilice, de curci și de gîște... Ho! Ho!... și toate i se supuneau, îl chemau, se uitau la el galeș și cu jind.

Suferința trupească pe care le-o pricinuia cu năprăsnicia lui, i-o răbdau. De la dînsul ar fi vrut să îndure de zece ori mai mult, s-ar fi supus să le sfîșie, să le rupă, să le facă să-și dea suflarea sub dragostea lui. Ho! Ho! — și el, luîndu-le la muștruluială, pe cîte una, una, le coperea pe toate cu aripile și, de dragoste prea multă, le ciocănea în capete pînă le sîngera, le făcea să-și piardă moțurile, se repezea apoi printre curci și gîște, siluia pe unele, ademenea pe altele cu șoșele cu momele, și, cînd le încolțea, vedeau pe dracul, nu scăpa cu una cu două.

Puternice bătăi în ușă, întovărășite de vorbele Marghioalei, sunete îngînate! — "Cu-coane! Cu-coane! ard chiliele bisericei", scăpară pe o puică albă de cocoșire. Tocmai o înhățase și o prididea după zile de tîrcoale... Vergea trebui să se deștepte. Dar, cînd se dezmetici, cînd se uită pe dînsul și văzu că nu e cocoș, cînd se încredință că Marghioala nu e puica cea albă, și cînd, luîndu-și scurteica în umeri ieși în pridvor, focul apucase să scufunde o parte din coperișul unui patrulater de case.

Ele, de mai mult de un veac, luaseră la mijloc biserica de pe dealul vecin și, acum, în loc s-o ocrotească, o înfășurau cu o pînză de flăcări. Focul la început domol, se mulțumise, cîtăva vreme, să lingă lemnăria. Uneori el se îneca în fum și părea că se stinge. Așa, la sosirea pompierilor, s-ar fi crezut că au venit degeaba. Însă, deși Dîmbovița curgea în vale, la o bătaie de pușcă, apa lipsea. Din susul și din josul uliței, sacalele se iveau goale.

Pompierii se puseră pe lucru. Ei spărseseră ușile, se repeziseră înăuntru și țîrăiseră, printre fum, puțina apă ce aveau la îndemînă. Tulumbuirea nu sluji la nimic. În curînd, ațîțate de vînt, flăcările bătură din aripi. Untdelemnul, lumînărăria de ceară măriră nenorocirea. Gratiile tavanului, grinzile, ușile, ferestrele ardeau. Dușumeaua se povîrni în pivniță. Coperișul, scrumit, jăruia. În urmă, într-o clipă, fu o surpare zgomotoasă, în mijlocul unui foc de artificii: stele albastre și rachete stacojii ce se împrăștiau printre clipirile schinteilor ce se încrucișau sub întunerec ca niște gîndaci de aur.

Biserica — atunci cînd nu era înăbușită de fum — ieșea la iveală, neatinsă, din mijlocul mișcătoarelor flăcări. Crucea din vîrful triunghiului de zid sprijinit pe stîlpii de lemn ai intrărei vîlvora, ca și cum ar fi fost împietrită cu nestemate, de cîte ori focul își mișca resfrîngerile asupră-i. O întreagă spuzeală de pietre scumpe rîura în lungul și în largul ei.

Copacii Cișmegiului, cît și casele de pe ulițele din vale, spărgeau întunerecul cu înfățișarea lor, după cum bătea vîntul. Pompierii, care se agățaseră multă vreme de creștetul zidurilor șovăitoare, le părăsiseră, coborîndu-se în curte, și înconjuraseră biserica acoperind-o cu neîncetatele împroșcări ale furtunelor. Apa începuse să sosească îmbelșugată și liniștitoare. Strigătele sacagiilor, ale gardiștilor, poruncile date scurt, zgomotul mulțimei, al unor noi surpări ale coperișurilor, răsunau de la un mal al dealului la altul. Crezînd că se luminează de ziuă, găinăria lui Vergea se deșteptase; cocoșii băteau din aripi, găinile picotau sau se piguleau, iar — care gîrîind, care cutcurezînd — închideau și deschideau ochii.

Jos, în uliță, capete se întorceau de acea parte. Dintre mulțime, unii își aduceau aminte de traiul de la țară, de copilăria lor, de frumoasele idile cîmpenești ce rămîn neșterse din minte chiar după ani de orășenire, chiar după ce s-au îndurat grozavele necazuri ale vieții.

Biruit, focul murea între păreții scrumiți ai chiliilor. Pompierii își încheiaseră lupta și cei mai mulți se azvîrleau dintr-un salt pe furgoane.

Locașul sfînt rămînea, astfel, în urma lor, însă fiecare ducea în amintirea lui, ochii de jeratic sclipitori ai ocolitorului șir de ferestre.

Ulița se liniștea repede, ajungea iar pustie. Marghioala, cere mulțumea lui Dumnezeu că biserica nu fusese atinsă, se hotărî să mai tragă un pui de somn, pasările ce recădeau în întunerecul nopței își urmau piroteala. Pentru a-și ține de urît, gardiștii reîncepeau să fluiere. Cîțiva derbedei, care de curînd părăsiseră școala și găsiseră adăpost pe la gazetăria politică a vremei, crezîndu-se că sunt primejdii pentru guvern, își închipuiau că sunt urmăriți de poliție și dați în primire de fluierele gardiștilor.

Vergea se întorsese și el în odaia lui, dar nu mai putuse să închidă ochii. Visurile ce-l turburaseră, bucuria că detese de bani, se împreunau să-l arunce într-o neliniște bolnăvicioasă.

Fără îndoială, nu întîia oară se lăsase el să fie tîrît către o țintă mare. De copil iubise natura în toate manifestările ei vii, si această dragoste el o tradusese în fapt încă de la vîrsta de doisprezece ani. Dar pe atunci părinții lui trăiau. Tatăl său băgase degeaba de seamă că fiului îi lipsește o doagă. Un dăscălici izbutise să-l scoată din minți și să-l facă să creadă că băiatul dă, dimpotrivă, semn că are să ajungă un om cu totul osebit, care să facă cinste neamului său și țărei. Bietul om îl lăsă, prin urmare, stăpîn peste o odaie, spre a se îndeletnici acolo cu așa-numitele lui "cercetări asupra naturei". Fără să se turbure cît de cît de neajunsuri, Nicu călcă întîia oară pe calea cunoștințelor înalte, prin creșterea și înmulțirea furnicilor. Doi ani de-a rîndul, odaia lui nu mai fu decît un furnicar. Harnicile viețuitoare, negre și castanii, roșcate, și uneori cu aripi, nu mai încăpeau înăuntru și se răspîndeau prin curte. Grădina se umplu iute cu ele. Mușuroaie se ridicau pe unde nu gîndeai: în răzoarele cu zambile, lîngă puț, în pragul ușei. Odăile încăpură de asemenea în stăpînirea lor și zadarnic se turna pe dușumele gaz și apă fiartă.

Bătrînul Vergea, care nu știa de unde i-a căzut această năpastă pe cap, cînd află adevărul, căzu jos de supărare și, izbit de dambla, își dete în curînd duhul. După moartea tatălui său, căit, Pandele jertfi furnicele memoriei lui și se apucă să le stîrpească. În aceeași vreme însă încălecă pe un nou Ducipal: se apucă să crească gîndaci de mătase, și paturi de scînduri, puse unul peste altul, umplură pînă sus cîte cinci odăile. Nestîrpite însă bine, furnicele se întoarseră, și viermușii mureau pe capete. Puțini izbutiră să se urce pe tufe și să se închidă în gogoși. La douăzeci și doi de ani, cînd muma sa îl lăsă la rîndul ei singur, Pandele își încheiase o mare parte din cercetările lui. Trecuse la broaște, la șopîrle, la pești, și încă de pe atunci se pregătea să vîndă una din cele trei moșii părintești.

Fără să vrea și neputlnd să doarmă, el reurcă în acea noapte întregul șir al zilelor vieței lui.

Această viață și-o retrăi ceas cu ceas, și cîteodată își mărturisea aproape că nu fusese un om în toată firea. Cu cartea cîtă învățase, n-ar fi putut în adevăr să însemne și el ceva în lume, să-și facă un rost ca oricare? Flecărescu, dezmeticul din gimnaz, odinioară într-o clasă cu dînsul — nota trei în tot cursul anului, iar la examen cea trecătoare de milă — n-ajunsese deputat? Se mai vorbea prin gazete de altcineva decît de el? Nu se spunea chiar că era să fie chemat la minister?

Deputat?... Ministru?... Să se țină de mofturi? Astăzi cu unii, mîine cu alții — poimîine împotriva și a unora și a altora — și apoi iar cu cei cu care îi va veni mai bine, ba cu Vodă, ba contra lui Vodă — nu zău, să-i fie de bine lui Flecărescu, dar lui, unuia, de-alde astea nu i-ar fi plăcut. Toate bune — dar să se însoare cine l-ar fi oprit? Și-ar fi ales și el o nevestică — știi! numai bună — și, drept vorbind, pentru ce n-ar fi ajuns și el om cu greutate și "tată de familie". Căci, oricum, n-ar fi fost mai bine să prăsească copii decît găini? Și cum i-ar fi iubit, mititeii de ei! N-ar fi fost jucărie pe care să nu le-o cumpere, prăjitură pe care să nu le-o aducă, catifea cu care să nu-i îmbrace. Dar el nu s-ar fi mulțumit cu unul, cu doi... i-ar fi trebuit șase, zece, doisprezece, un batalion — curtea i s-ar fi bătătorit de dînșii ca în palmă, s-ar fi jucat "de-a mama gaia'", "de-a ascunselea".

Cîteodată, vara, le-ar fi făcut zmeie. Ei l-ar fi înconjurat: "tată, tată" — i se părea că-l înconjoară chiar — că-i vede... oacheși, plăviți, mai mari, mai mici, patru — cinci, — opt, și încă patru, și încă doi — "tată, tată" — ieșind de prin odăi, de sub lilieci, de sub jigniță. Ce te faci însă cînd se apropie iarna? Trebuiesc haine, ghete, cărți... Profesorii și doctorii dau iureș casei — ici pedagogii, dincolo clistirele — cicăleli, strigăte, zăpăceală... Dădacele își luau lumea în cap, doica nu mai este de ținut, copiii se hăinesc; unul, la școală, se adună cu băieți stricați, se dă la deprinderi rele; altul se bolnăvește greu — moare...

Nu zău! știa el ce e însurătoarea, ce sunt copiii...

Dar noaptea trecea, și cutcurezările cocoșilor vesteau întoarcerea zilei. Un fel de zare se arăta între perdelele de cit. Geamurile se spălăceau. Întunerecul din odaie se rărea. Mintea lui Vergea urma să se răfuiască cu ea însăși. Nu, de zece ori nu... Mai bine cu cocoșeii și cu găinușele lui... Pentru ce s-ar lepăda de pustnicie?

Pentru necazurile și scîrba ce-i așteaptă pe toți în viața obicinuită? E adevărat că, pe această viață, el n-o cunoaște decît din auzite. Cu toate aceste, n-ar fi el un neghiob dacă nu s-ar folosi și de pățaniile altora? Fluturi, strălucitori de o clipă, sunt destui cari își ard aripele în flacăra ticăloșiilor pămîntești...

Afară, era ziuă albă. Voios, el se sculă, se îmbrăcă și o lună în cap după asta, locul lui Năstăsache-cîrciumarul, cumpărat, înmulțea cotețele, lărgea curtea și o făcea să co-boare dealul de partea apusului. Singuri zgripțorii împărătești, de pe galbenii ce-i rămăseseră, "se împuținau. Întreținerea unor astfel de prăsile, ce-și sporeau numărul pe ceas pe ceas, nu puteau să ducă la altceva. Casa, cuib al neamului său din vremuri de tot vechi fu atunci, de voie, de nevoie, amanetat. Dar, spre sfîrșitul lui octombrie, prăvălirea alunecă pe povîrnișul ce duce la prăpastie.

Lucru cu lucru, și scaun cu scaun, Pandele, pentru a-și hrăni păsărimea, începu să-și vîndă de prin odăi tot ce avea. Marghioala, care nu fusese lipsită niciodată de tainul ei de pîine, cînd se văzu silită să nu mai mănînce decît mămăligă, își ridică într-o duminică lada, de cu noaptea, o aruncă pe capra unei birji, și se duse. În acea zi, Vergea își aștepta zadarnic cafeaua. Cercetări în bucătărie, în odăi, lipsa lăzei Marghioalei, îl lămuriră asupra adevărului. Amărit, către ceasurile, nouă, vîntură dinaintea pridvorului fundul unei banițe cu o rămășiță de boabe descoperită din întâmplare, și reurcă treptele scărei cu capul gol de gînduri. După el ușile rămînînd deschise, casa luă înfățișarea unei locuințe în care cineva a murit de curînd.

Dar în curtea ce, de astă dată, era ticsită cu cîrdurile domestice de pasări, glăsuirile pîntecelor flămînde împrăștiau mînii. Ninsoarea, ce începuse de vreo jumătate de ceas să cadă cu fulgi mari, amenința a viscol. De peste tot, oarele dau fuga spre cotețe. Frigul rebegea.

Găinele și gîștele își ascundeau în pene cînd un picior, cînd celălalt. Păunii cobeau a sărăcie și a pustietate. Curcanii se răsteau, răzvrătiți, de la o ușă de coteț la alta. Înfoiați, și cu coadele rotunjite, ei se adunau, la urmă, între dînșii, păreau munciți de o hotărîre nestrămutată, se întocmeau ca niște batalioane. Cine ar putea să știe ce spuseseră ei cotețelor, căci ele cu încetul se goliseră iar, și găinele cu găinele, gîștele cu gîștele, țineau parcă între ele sfaturi. Dintre rîndurile pestrițe ale curcanilor, cîte unul, trupeș și moțat, se dezlipea, alerga din tabără în tabără și trîmbița peste tot glasuri scurte și răgușite, ce păreau porunci și lozinci.

Această protipendadă păsărească dîndu-și mîna cu cocoșii încălțați, cu bibilicele și cu păunii, cu gîștele, se infrățea pînă și cu rațele și cu rățoii, cu găinele și puicele. Răbdarea trecuse în adevăr peste margini, și consonanțele asiatice ale comandanților se înmulțeau. Răzmerița nu mai putea să dăinuiască și, de fapt, pînă și puii, nescuturați încă de puf, se uneau în principiu: "da, Vergea trebuia șters din fața pămîntului; cel mai puțin se cuvenea ca el să fie scos din casă și dat pe poartă afară. Călduroase și încăpătoare, cinci odăi, bez o bucătărie și o cămară, trebuiau, mai pe drept, să fie ale lor — o obște, mă rog — iar nu ale unui singur om. Afară de asta, dacă nu știuse volnic să le hrănească, de ce le adunase, le prăsise și le învățase cu binele?"

Întocmită pe nesimțite, ordinea de bătaie fu cea care se obicinuiește în mișcările ofensivei. Grosul armatei, patru diviziuni de găini, întocmeau centrul. Cocoșii de țară fuseseră trecuți în cadrele cavaleriei ușoare și împrăștiați pe amîndouă flancurile.

Batalionul sacru, căruia i se dăruia gloria să pătrundă întîi în cetate, era întocmit din gîște, de rațe și rățoi, ce săsăiau și măcăneau de nerăbdare. Bibilicele se desfășurau în tiraliori și trebuiau să înainteze pe tot frontul armatei; curcanii, păunii, un număr oarecare de cocoși turcești, toți comandanți supremi, nu scoteau încă capul de după un coteț unde se chibzuiau între dînșii, căpeteniile fiind datoare să stea la adăpost, de vreme ce izbînda sau pieirea atîrnă totdauna de rămînerea în viață a celor mari. Rezerva, două brigăzi de cloști și patru regimente de claponi, ocolea acel coteț cu porunca să nu înainteze decît atunci cînd căpeteniile vor socoti de cuviință.

Noaptea se lăsa cețoasă. Șirurile de felinare se aprindeau. Ele se duceau spre București, mici flăcări galbene și roșii ce-l înseilau cu figuri geometrice. Sub întunerec și sub frig, zăpada după trotuare se albăstrea; cea de pe mijlocul ulițelor se topea însă sub roțile trăsurilor și tîra printre casele capitalei dîra ei noroioasă.

Statul-major ce nu-și încetase chibzuirea, găsi cu cale să aștepte ca ulițele să intre în stăpînirea gardiștilor. Dar un curcan încă țanțoș, deși căzut de bătrînețe, îndemna la o intrare în luptă, neîntîrziată. Știa că, cu poliția nu e de glumit, că vara de la opt ceasuri seara, și iarna de la cinci. Bucureștii sunt ai gardiștilor. Despărțirile comisărești îi erau cunoscute încă din tinerețe cînd, abia scăpase ciont din mîna unui epistat care îl prinsese, afară din poarta curței, în flagrant delict de ultragiu al moravurilor cu o curcă din vecinătate.

Stăruința invalidului muncei birui opozițiunea ce i se făcea de minoritatea consiliului de război.

Răpciugos, deși răsunător, glasul cocoșului turcesc ce urma să dea semnalul, cutcureză: o dată, de două ori, de trei.

Bibilicele ce acopereau armata cu rînduiala lor, înaintaseră la cea dintîi fanfară. Una, cea care ocupa centrul jumătăței de cerc, dete buzna pînă la treptele de scînduri ale pridvorului. Gîștele sîsăiră și ele, și dînd din aripi trecură peste bibilice, pe cînd cea mai grasă și lățoasă dintre ele se crăcăni vitejește de la o treaptă la alta a scărei în mijlocul liniștei amenințătoare ce înfășura casa.

Faptul eroic, îndeplinit sub ochii batalionului sacru, puse pe rățoi în mișcare. Flancat de cavalerie, grosul armatei se zbuciumă la moment, iar la cincizeci de pași de pridvor, se așeză în coloane de asalt. Dintre ofițerii marelui stat-major, care din cînd în cînd scotea capul de după coteț, cei mai mulți ar fi vrut să domolească avîntul. După judecata lor, entuziasmul se cuvenea să fie păstrat pentru mai tîrziu. Cu toate aceste, însuflețirea fiind prea mare, ea tîrî pe toți.

Companiile din frunte, apucate între zidurile casei, și ostășimea ce le sosea din spate, căzură. Piuirile rupeau inima. Neorînduiala se făcea obștească. Marele stat-major, neputînd să-și dea seama despre ce se întîmplase, credea că dușmanul a operat o ieșire și, îngrozit, cutcureză semnalul de retragere. Ghetele însă începeau să-l strîngă rău pe acest mare stat-major. Rezerva îl părăsise de la începutul luptei. Cu cîteva căprării de găini, pe care cu multă greutate le mai putu strînge împrejuru-i, el dete în sfîrșit din aripi, mișcă din picioare, și o răzni la fugă val-vîrtejindu-se devale.

Dinaintea pridvorului, jalea era dintre cele mai mari. Soldații nu-și mai recunoșteau căpeteniile. Cercau să scape din îmbulzeală și nu-și puteau croi drumul: găinele cădeau peste cocoși, rățoi peste gîște. Luptătorii, fără osebire de sex, se înhățau între ei. Fulgii penelor zburau. Neschiloți scăpară puțini, și mai mult de o viață ilustră se curmă acolo.

Cu toate aceste, un număr oarecare de gîște, de rățoi și de găini, și jumătatea unui batalion de curci, cîteva plutoane de bibilici și cincizeci de cocoși, străbătuseră în pridvor și, de acolo, în casă. Ele se înstăpîniseră întîi peste sala de intrare, peste odaia cea mare și peste sofragerie și nu străbătură decît la urmă în iatac. Adîncit în gînduri, Vergea sta cu capul în palme. Pămîntul se învîrtise sub el din chiar clipa cînd își dete seama că a fost părăsit pînă și de Marghioala. Moșiile i se duseseră toate, și casa îi era amanetată. Prăpastia îl înconjura, prin urmare, de orice parte. Dar în odaia umplută de bestii se petrecu, treptat, un lucru nepomenit. În mijlocul bibilicelor, al curcilor și al cocoșilor ce i se aruncau în cap, cu gîște ce-l trăgeau de pantaloni, și cu altele ce i se urcaseră pe umeri, izbit din față și din spate de năprasnica năvală a pasărilor turbate de nemîncare, Pandele, ce bîjbăia prin întunerec, încerca zadarnic să iasă din odaie. Cu obrajii șiruitori de sînge, mînia și instinctul vieței îi deteră putere. Vedea roșu și era cutremurat de rîs. Împrejurul său puici troncăneau repezite de scînduri. El se apăra, și gîște și curci erau date cu capul de pereți pînă ce li se sleiau creierii. Striviți de cizme, rățoii și bibilicele, care morți, care cu cotoaiele rupte, se înșirau de la pat la ușă. Bătălia părea pierdută pentru păsărime. De Pandele nu se mai încleșta decît un mic număr de curci. Un cocoș turcesc și neobicinuit de mare, proclet ce nu luase încă parte Ia luptă, i se năpusti însă în obraz, și un urlet de durere sfîșie noaptea.

Coperindu-și cu o mînă ochiul, pe care cocoșul i-l crăpase dintr-o lovitură de cioc, apărîndu-se cu cealaltă cum putea, Vergea ieși în pridvor, iar, de acolo, izbit de mulțimea ce se dezmeticise, coborî spre poartă și o tuli afară, petrecut în uliță de alaiul curcilor, de sîsîitul gîștelor, și de năprasnicile cutcurezări ale cocoșilor.

— Cocoș! m-am făcut cocoș! răspundea el a doua zi vecinilor care îl găseau lungit pe una din lavițele cîrciumei, în mijlocul întristărei iernei ce înmormînta Bucureștii sub zăpadă și noroi.

Iar, pînă ce prietenul său Nichiforescu, care primise sarcina ce i se detese de tribunal să-i fie epitrop, găsi un muștereu pentru casă, dînsa fu, cu înțelegere deplină, stăpînită de bunele pasări, de gîște și de curci, de rățoii din batalionul sacru, de bibilice și de claponi, de găini, și, mai ales, de cocoșul roșu din această poveste.