Către pace

Cântec de noapte de Panait Cerna

Publicată în Sămănătorul, III, nr. 51, 19 decembrie 1904.

O, zee!
Nu-i printre noi un suflet, să nu poarte
Dorința pământescului tău rai
Spre tine-ntindem dreapta toți, dar vai!
Tot fulgera, de dincolo de moarte
Însângerata spadă a lui Mihai...
Iar la lumina ei, cetim deodată
Măreț, fulgerător, dar fără ură,
Veni și s-au plecat supuși Carpații,
Și-o clipă după un mileniu, frații
Viu mâinile și-ntind: se cunoscură...
El a căzut, răpus de-a nopții gloată,
Și-ai lui s-au risipit tăcuți, în cete
Dar mâinile ce s-au atins odată
Se caută și azi, cu vechea sete.
El a căzut, dar visul lui nu moare:
Din groapa-i tăinuită, crește-o floare,
Mereu se-nalță floarea-nlacrămată
Și-a ei mireazmă umple țara toată...
    I-ați sborul înapoi! În fiecare,
Trecutul plin de răni e încă viu:
Domnește-n toți un duh de răzbunare,
    Vii prea de timpuriu:
De-ar amuți în mâna noastră durda,
Ce-ar zice sfânta umbră de la Turda,
    Al neamului străjer?
Ce-ar glăsui strămoșii din morminte,
Când am uita dorințele lor sfinte?
    Ia-ți sborul către cer!
Iar, când vom vindeca străvechea rană,
Când visurile fi-vor întrupate,
Iar nedreptăți de veacuri răzbunate;
Noi cei dintâi din lumea pământeană
    Cu flori te-om aștepta,
Cu doine vom chema cereasca mană:
O, zee! Vie-mpărăția ta,
Să ne păzești a neamului icoană...

II

Înăbușite glasuri vuiesc ca din pământ
Tot crește-adâncul murmur:
    Zadarnic vii și-atunci
Noi suntem închinați mântuitoarei munci,
Dar rodul trudei noastre se risipește-n vânt...
O, zee! Cei puternici ne pun în jug de prunci,
    Și anii trec zadarnic,
Căci nu-i a noastră casa pe care o zidim;
Pământul, pentru care am plâns și suferim,
Pe noi ne-ngroapă numai; iar pentru ei e darnic,
Chiar pe Isus, ce-odată s-a coborât pe lume,
Să plângă împreună cu cei îngenuncheați,
Pe El chiar ni-l furară, și azi, în sfântul nume
Cel tare-mpilă slabii, iar fratele pe frați.
 
O, zee! fruntea noastră, plecată de furtună,
Cu florile durerii destinul o-ncunună:
Și totuși, noi ne-am duce, tăcând robia grea,
De n-ar fi cruzi să râdă când plângem; de-ar avea
O vorbă, o privire ce ne-ar pricepe chinul,
Atunci în noi revolta nu și-ar înfige spinul,
Și-n ceasul de pe urmă al vieței, i-am ierta...
C-un semn, c-o mângâiere, ne-ar îmblânzi amarul,
Căci nici eterna vieață ce ne-o șoptește-altarul,
Nici sorii ce descoper un colț din univers,
Nimic nu prețuiește cât un fior de milă
Cât clipa sfântă-n care o mână de argilă,
A mângâiat o rană și-o lacrimă a șters...

O, zee! Dacă sceptru-ți va fi să-ncremenească
În formele de astăzi vieața pământească,
Rămâi mai bine-n lumea visării nemplinite!
Ce bine-aduci tu, oare, mulțimii oropsite,
Cruțând-o de popoare asupră-i ridicate,
Când îi rămân acasă călăi în chip de frate...
Vii prea devreme. Omul e încă slab sau rău,
    Nedemn de raiul tău...
Dar vor apune zeii tirani, de la o vreme,
Și nu va fi pe lume nici sclav, nici domnitor,
Ci pân-atunci pământul, visând de viitor,
Asemeni unui suflet ce de păcate geme,
Va trebui să-și facă osânda-n purgator:
Cu torțe-aprinse robii, zburând din loc în loc,
Vor îmbrăca pământul într-un vestmânt de foc;
Vijelioase flăcări vor mistui palate,
Vor șterge orice urmă din vechea nedreptate,
Și până-n bolți vor crește, cercând la cer intrare...
Iar când se va desface de-a lor îmbrățișare,
Pământul, vechiul tată, va fi ca renăscut,
Va scutura, cu-n geamăt, robia din trecut...
Atunci, de pretutindeni va curge viață nouă.
    În orișice ungher,
Copii cu ochii umezi de a nădejdei rouă,
Cu brațele întinse, te vor cerși din cer.

III

O, zee! în nădejdea minunei, cine știe
De câte ori pe cruce va mai muri Isus?
Și mulți din noi găsi-vor o moarte timpurie:
Îi va ucide dorul de pace și frăție
Întinderea de brațe spre umbra ta de sus...
Dar dacă ești aievea așa cum te visăm,
Și dacă după veacuri putem să te-ntrupăm
Prin lupte uriașe și jertfe de eroi,
Atuncea nu se plânge nici unul dintre noi.
Ce este o durere și-o lacrămă ce-nseamnă,
Când tânăra nădejde la luptă te îndeamnă?
Și ce-i să cazi, când viața n-o pierdem în zadar,
Când trupurile noastre sunt pietre de altar,
    Când fiecare știm,
Că făurim o lume ce-o vor primi ca dar
Acei ce nu sunt încă și totuși îi iubim?