Către pace

Jump to navigation Jump to search
Cântec de noapte
de Panait Cerna
Publicată în Sămănătorul, III, nr. 51, 19 decembrie 1904.


O, zee!
Nu-i printre noi un suflet, să nu poarte
Dorința pământescului tău rai
Spre tine-ntindem dreapta toți, dar vai!
Tot fulgera, de dincolo de moarte
Însângerata spadă a lui Mihai...
Iar la lumina ei, cetim deodată
Măreț, fulgerător, dar fără ură,
Veni și s-au plecat supuși Carpații,
Și-o clipă după un mileniu, frații
Viu mâinile și-ntind: se cunoscură...
El a căzut, răpus de-a nopții gloată,
Și-ai lui s-au risipit tăcuți, în cete
Dar mâinile ce s-au atins odată
Se caută și azi, cu vechea sete.
El a căzut, dar visul lui nu moare:
Din groapa-i tăinuită, crește-o floare,
Mereu se-nalță floarea-nlacrămată
Și-a ei mireazmă umple țara toată...
    I-ați sborul înapoi! În fiecare,
Trecutul plin de răni e încă viu:
Domnește-n toți un duh de răzbunare,
    Vii prea de timpuriu:
De-ar amuți în mâna noastră durda,
Ce-ar zice sfânta umbră de la Turda,
    Al neamului străjer?
Ce-ar glăsui strămoșii din morminte,
Când am uita dorințele lor sfinte?
    Ia-ți sborul către cer!
Iar, când vom vindeca străvechea rană,
Când visurile fi-vor întrupate,
Iar nedreptăți de veacuri răzbunate;
Noi cei dintâi din lumea pământeană
    Cu flori te-om aștepta,
Cu doine vom chema cereasca mană:
O, zee! Vie-mpărăția ta,
Să ne păzești a neamului icoană...

II[modifică]

Înăbușite glasuri vuiesc ca din pământ
Tot crește-adâncul murmur:
    Zadarnic vii și-atunci
Noi suntem închinați mântuitoarei munci,
Dar rodul trudei noastre se risipește-n vânt...
O, zee! Cei puternici ne pun în jug de prunci,
    Și anii trec zadarnic,
Căci nu-i a noastră casa pe care o zidim;
Pământul, pentru care am plâns și suferim,
Pe noi ne-ngroapă numai; iar pentru ei e darnic,
Chiar pe Isus, ce-odată s-a coborât pe lume,
Să plângă împreună cu cei îngenuncheați,
Pe El chiar ni-l furară, și azi, în sfântul nume
Cel tare-mpilă slabii, iar fratele pe frați.
 
O, zee! fruntea noastră, plecată de furtună,
Cu florile durerii destinul o-ncunună:
Și totuși, noi ne-am duce, tăcând robia grea,
De n-ar fi cruzi să râdă când plângem; de-ar avea
O vorbă, o privire ce ne-ar pricepe chinul,
Atunci în noi revolta nu și-ar înfige spinul,
Și-n ceasul de pe urmă al vieței, i-am ierta...
C-un semn, c-o mângâiere, ne-ar îmblânzi amarul,
Căci nici eterna vieață ce ne-o șoptește-altarul,
Nici sorii ce descoper un colț din univers,
Nimic nu prețuiește cât un fior de milă
Cât clipa sfântă-n care o mână de argilă,
A mângâiat o rană și-o lacrimă a șters...

O, zee! Dacă sceptru-ți va fi să-ncremenească
În formele de astăzi vieața pământească,
Rămâi mai bine-n lumea visării nemplinite!
Ce bine-aduci tu, oare, mulțimii oropsite,
Cruțând-o de popoare asupră-i ridicate,
Când îi rămân acasă călăi în chip de frate...
Vii prea devreme. Omul e încă slab sau rău,
    Nedemn de raiul tău...
Dar vor apune zeii tirani, de la o vreme,
Și nu va fi pe lume nici sclav, nici domnitor,
Ci pân-atunci pământul, visând de viitor,
Asemeni unui suflet ce de păcate geme,
Va trebui să-și facă osânda-n purgator:
Cu torțe-aprinse robii, zburând din loc în loc,
Vor îmbrăca pământul într-un vestmânt de foc;
Vijelioase flăcări vor mistui palate,
Vor șterge orice urmă din vechea nedreptate,
Și până-n bolți vor crește, cercând la cer intrare...
Iar când se va desface de-a lor îmbrățișare,
Pământul, vechiul tată, va fi ca renăscut,
Va scutura, cu-n geamăt, robia din trecut...
Atunci, de pretutindeni va curge viață nouă.
    În orișice ungher,
Copii cu ochii umezi de a nădejdei rouă,
Cu brațele întinse, te vor cerși din cer.

III[modifică]

O, zee! în nădejdea minunei, cine știe
De câte ori pe cruce va mai muri Isus?
Și mulți din noi găsi-vor o moarte timpurie:
Îi va ucide dorul de pace și frăție
Întinderea de brațe spre umbra ta de sus...
Dar dacă ești aievea așa cum te visăm,
Și dacă după veacuri putem să te-ntrupăm
Prin lupte uriașe și jertfe de eroi,
Atuncea nu se plânge nici unul dintre noi.
Ce este o durere și-o lacrămă ce-nseamnă,
Când tânăra nădejde la luptă te îndeamnă?
Și ce-i să cazi, când viața n-o pierdem în zadar,
Când trupurile noastre sunt pietre de altar,
    Când fiecare știm,
Că făurim o lume ce-o vor primi ca dar
Acei ce nu sunt încă și totuși îi iubim?