Către Ines (din Byron)

Sari la navigare Sari la căutare
Către Ines (din Byron)
de George Gordon Byron
Traducere de Panait Cerna. Convorbiri literare I, nr. 2, 15 ianuarie 1907


Nu mai surâde nopții ce-n mine a pătruns...
Vai, de ce port de-a pururi o frunte-ntunecată?
De ce zâmbirii tale nu-i pot găsi răspuns?
Cu ochii uzi cerși-voi Destinului un dar:
Să nu cunoști ce-i plânsul, copila fără pată —
Ori, niciodată lacrimi să nu verși în zadar...

Tu vrei să știi ce chinuri și-au stors în mine firea,
Înveninând izvorul plăcerii pământești.
De ce vrei să descoperi și să cunoști durerea,
Pe care nici tu, sfânto, nu poți s-o îmblânzești?
Tu, poate, crezi c-amorul sau ura ce nu iartă
Sfărmat-au lira dulce din sufletu-mi pribeag...
Iubire, ranguri, nume: deșertăciuni șirag —
Nu ele mă făcură să blèstem a mea soartă —
Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag...

Ci-i un urât de moarte, ce naște pentru mine
Din tot ce-aud sau pipăi cu stinsele-mi lumine —
Frumosul nu-mi mai place; iar ochii tăi - chiar ei —
Abia mai au un farmec de-o clipă-n ochii mei...

De-ar ocoli cu anii pământurile toate,
Să fugă de el însuși nici un pribeag nu poate —
De-a pururi simt pe suflet un aspru bici de rele:
Neadormitul demon al gândurilor mele...

Să scânteie plăcerea în ochii fiecărui!
Să guste alții-n tihnă din cupa ce le-o dărui!
Râzând, plângând de multul fior și nebunie,
Viseze ca norocul va ține-o vecinicie! —
                       Ci eu atât as vrea:
Să n-aibă-o deșteptare asemeni cu a mea...

Eu cată să cutreier ținut după ținuturi
Și-al amintirii blèstem să mă urmeze-n drum...
Zadarnic fug de dânsul, în van încerci să-l scuturi
O mângâiere numai mi-a mai rămas de-acum:
Să știi — de-ar fi sa-ntâmpin un nou potop de rele —
C-am încercat odată pe cel mai greu din ele...

Dar care mi-i restriștea, mă-ntrebi? Ah, nu-ntreba:
Mai bine sfântul zâmbet pe chipul tău readu-l...
O, suflete, zâmbește mereu și nu căta
Să rupi un văl, sub care găsi-vei numai iadul.