Cătră cetitori (Viața Românească)
Revista noastră, ca oricare alta, nu poate avea alt scop decît munca pe cîmpul culturii naționale. Dar, foarte mulți nu-și dau samă că noțiunea de cultură națională nu e în contrazicere cu cea de cultură universală, omenească. Mai mult: că un popor nu-și poate justifica dreptul la existența distinctă în sînul popoarelor civilizate, decît dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dîndu-i nota specifică a geniului său.
Istoria poporului romîn —„istoria unui șir neîntrerupt de martiri", a zis odată un mare martir al neamului, Eminescu — ne explică pentru ce acest popor, așa de bine înzestrat, n’a luat o parte mai activă la formarea culturii europene, pentru ce n’a dat nota sa distinctă în armonia de gîndire și de simțire, care constitue bunul cel mai înnalt al popoarelor civilizate. El a trebuit să-și cheltuiască toată energia pentru conservarea sa fizică și nu i-a rămas acel prisos de energie, care se cheltuește pentru cultură.
De o sută de ani însă, am început să ne împărtășim mai cu dinadinsul la civilizația popoarelor din Apus și ar fi vremea să dăm ceva în schimb, să dăm lumii răsunetul sufletului nostru, atins de cultura apuseană.
Putem nădăjdui că a sunat ceasul?
Dar, mai întăiu, starea de fapt, realitatea vieții actuale românești, constitue ea un punct de plecare pentru crearea unei culturi naționale? Căci orice progres pleacă de la o stare de fapt anumită, și nu de la plăzmuirile unor vizionari.
Starea noastră nu e numai înnapoiată, ceea ce ar fi destul de rău; ea este anormală, ceea ce e mult mai rău:
Clasele de sus stau în aer, fără atingere cu poporul de jos, care, în țara noastră, el singur este o clasă pozitivă și a păstrat mai curat sufletul romănesc. Între clasele de sus și popor este o prăpastie adîncă, care, la noi, desparte aproape două nații. Clasele de sus se ating numai de cultura apuseană, de care poporul nu se atinge și pe care, din lipsă de contact cu poporul românesc, clasele de sus n’o asimilează, ceea ce e tot una cu a spune că o caricaturizează. Lipsa contactului cu poporul romănesc ne face ca, în loc să absorbim cultura străină, să ne absoarbă ea pe noi, să ne asimileze ea pe noi.... De aici, și din neînțelegerea acestui lucru, aerul dușmănos al unora împotriva culturii străine.... Și tot de aici, neîndestulătoarea noastră contribuție la cultura universală.
Și până nu ne vom asimila cultura europeană, cîtă vreme, adică, nu vom fi decît o anexă, caricaturizată, a acelei culturi, în loc să-i dăm, și noi, nota specifică a sufletului nostru, nu vom justifica, încă odată, existența noastră ca popor distinct.
O cultură „națională", de un caracter specific, nu se va naște decît atunci, cînd masele mari populare, adevărat românești, vor lua parte și la formarea și la apreciarea valorilor culturale — limbă literară, literatură, forme de viață, etc. — și acest lucru nu se va întîmpla decît atunci cînd, prin cultură, viață politică mai largă și ridicare economică, țărănimea va căpăta în stat valoarea socială proporțională cu valoarea sa numerică, economică, morală și națională, cînd vom fi un popor, cînd toate clasele sociale vor fi ale aceluiași popor, cînd trecerea de la vîrful la baza piramidei sociale se va face pe nesimțite.
Atunci, luînd parte la viața culturală tot poporul românesc, adevăratul popor românesc, vom putea avea o cultură națională, dînd în armonia culturii europene răsunetul sufletului nostru.
Cultura, viața politică și ridicarea economică a țărănimii, fiind mijlocul pentru a ajunge la o cultura adevărat națională și de valoare europeană, această revistă, lucrînd pe cîmpul său propriu, va avea, în același timp, toată simpatia pentru aceia, care lupta, pe orice cale, pentru ridicarea culturală, politică și economică a țărănimii și, accentuînd asupra scopului — cultura națională — va lupta, pe cit se poate în cadrul unei reviste literare și științifice, și ea, pentru realizarea mijloacelor cătră acest scop.
Si, dacă este nevoe să dăm idealului nostru cultural, național și democratic, un nume cuprinzător,— numele său este: Poporanismul.