Călătorie în Africa/Malposta

Jump to navigation Jump to search


A treia zi după această întâmplare, îmi luai ziua bună de la bătrânul marinar care mă găzduise în vreme de patru săptămâni la Biariț și, zicând adio mărețului Ocean, plecai la Baiona, unde ajunsei după o oră de cale. Fiind însă că mai aveam vreme de așteptat până la plecarea malpostei, o întrebuințai primblându-mă prin oraș, cu gând de a găsi pe noul meu tovarăș de călătorie.

De la ciocnirea capetelor noastre în sânul mării, nu mai dasem cu ochii de el și, prin urmare, dacă n-aș fi știut cât e de serioasă parola unui englez, aș fi considerat propunerea lui de a mă întovăr[...]n Spania ca o propunere făcută în apă și căzută în baltă.

În curând însă îl zării pe piața teatrului, așezat la o masă dinaintea unei frumoase cafenele și bând un grog fierbinte. El mă aștepta în costumul său de turist, costum demn de însemnat prin mulțimea buzunarelor și prin mărimea bumbilor.

Cum mă zări, englezul îmi dete un gud morning și mă strânse de mână cu o amicie care îmi sclinti degetele.

-- Unde mergem mai întâi? îl întrebai.

-- La Tuluza, ca să vizităm vestitul Capitol.

-- Și de la Tuluza?

-- La Nima, ca să vedem ruinele romane.

-- Și în sfârșit?

-- La Marsilia, ca să ne îmbarcăm pentru Spania.

-- Foarte bine; însă nu socoți c-ar fi mai simplu, fiindcă ne găsim pe marginea Spaniei, să intrăm îndată pe pământul ei?

-- Cu adevărat ar fi mult mai simplu; dar nu-mi place să fac ca toată lumea. Iată planul ce propun: de la Marsilia mergem de vizităm toată coasta Spaniei: Barcelona, Valencia, Cartagena, Malaga etc., până la Gibraltar. De aici ne îndreptăm spre Cadix, și de la Cadix începem adevăratul nostru voiaj în Spania, vizitând:

Sevilia, Cordova și Grenada. Pe urmă ajungem la Madrid, unde ne oprim câtă vreme ne-a plăcea, până a ne întoarce în Franța. Acest plan îl socot mai nimerit; însă dacă voiești ca să trecem îndată munții Pirinei, eu sunt gata să te urmez ori pe unde vei merge.

-- Planul d-tale este prea bun și îmi place, cu atât mai mult că eu am obicei a călători fără marș-rută hotărâtă de înainte, ci numai după îndemnurile fanteziei mele. Haideți dar pe la Marsilia, și să ne fie călătoria fericită!

-- Ol rait răspunde tovarășul meu. Și amândoi veseli, sprinteni ca niște școlari în vacanță, ne ducem la biroul malpostei, ne suim în trăsură și plecăm din Baiona pe la 11 ore.

Caii pornesc ca niște zmei, pavelele răsună sub copitele lor, și în curând ambele orașe Baiona și Saint-Esprit, despărțite prin râul Adur, rămân în urma noastră cu fortificările lor pline de tunuri.

Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut și mai comod este f[...]ndoială malposta; și dintre toate voiajurile din Europa, unul din cele mai frumoase este voiajul de la Baiona la Tuluza, în departamentul numit Bas-Pirinei.

Malposta nu primește decât doi călători, fiind menită a duce corespondențele cu cea mai mare repejune; ea face tot drumul în fuga cailor, zi și noapte, fără a se opri nicăieri mai mult de cinci minute. Călătorii trebuie dar să se îngrijească a lua cu ei provizii, căci altminteri ar fi expuși a rămânea nemâncați și nebăuți de 24 ore întregi, împrejurare critică, ce este foarte vătămătoare entuziasmului.

Șoseaua trece de-a lungul munților Pirinei, în mijlocul unui șir necurmat de grădini frumoase, de livezi îmbelșugate și de câmpii răcorite prin râurile Adur și Gava. Ori încotro se îndreaptă ochiul, întâlnește priveliști romantice, casteluri noi și elegante, parcuri pline de o veselă verdeață, în vreme ce fundul orizontului este cuprins de minunata panoramă a Pirineilor. Adaugă pe lângă aceste o climă plăcută, un cer limpede și albastru, o șosea curată, o trăsură comodă înhămată cu cinci zmei voinici și o inimă voioasă de călător. Ce poate dori un om mai mult pentru ca să fie mulțumit și să uite toate necazurile vieții?

Tovarășul meu părea pătruns de o adâncă mulțumire sufletească și începuse a cânta o arie englezească foarte originală, deși puțin armonioasă. Caii, speriați, se vede, de acel cântec, alergau cât ce puteau; roțile zburau pe pietrișul luciu al șoselei; clopoțeii aninați de gurile hamurilor zuruiau vesel; postașul pocnea din bici necontenit și glumea cu toate nevestele ce întâlnea pe drum; copacii de pe marginea soșelei fugeau în urma noastră ca o armie pusă în risipă; iar noi, lungiți pe perinele trăsurii, fumam cu plăcere și priveam prin fumul albastru al țigaretelor câmpiile și munții care păreau că se învârteau împrejurul nostru.

După puțină tăcere, tovarășul meu și eu ne uitarăm mai cu luare-aminte unul la altul, cu gând de a face o cunoștință mai de aproape și, după un examen desăvârșit de vro cinci minute, rămânând mulțumiți de fizionomiile noastre, începurăm a grăi:

-- Minunat început de călătorie! Nici cald, nici frig, nici colb, nici glod. Cum e mai bine.

-- Cu adevărat; și pe lângă aceste avantajuri, adaugă că trecem prin una din cele mai frumoase părți ale Franței, sub un cer limpede și albastru care se întinde deasupra noastră ca o boltă de smarald.

-- Ești poet, domnul meu?

-- Câteodată... când vreau să uit lumea; dar d-ta ?

-- Și eu cânt din vreme în vreme, însă nu din liră, ci din trâmbiță.

-- Plăcut instrument!

-- Îți place?

-- Foarte mult... de departe.

-- Te cred. Știi pentru ce am învățat a suna din trâmbiță?

-- Pentru ca să alungi splinul[1], poate?

-- Ai ghicit. Sunt acum doi ani de când mă apucase această boală grozavă, care aduce pe om încet-încet la desperare și îl face să dorească a scăpa de viață prin orice chip. Splinul îmi abătuse sufletul. Îmi întunecase mintea, îmi adusese dezgust de toate plăcerile lumii și, într-un cuvânt, mă împinsese chiar pe marginea mormântului, căci hotărâsem a mă împușca.

-- Și cum ți-ai schimbat hotărârea?

-- în minutul în care era să mă trimit pe ceea lume; când era să trag cocoșul pistolului îndreptat spre fruntea mea, am auzit deodată o trâmbiță sunând o bucată jalnică din opera Lucia a lui Donizetti; însă într-un chip astfel de ciudat, încât m-a umflat râsul ca pe un nebun și mi-a răcorit splinul.

-- Și drept recunoștință pentru acest instrument care ți-a scăpat viața, ai hotărât să te faci trompetaș?

-- Dar; și de atunci îmbuc trâmbițe și rup urechile celor ce mă ascultă, de câte ori vine de mă cearcă urâtul.

-- Cred că nu-i avea nevoie să faci muzică cât vom fi împreună.

Englezul începu a râde și îmi făgădui că m-a scuti de acea plăcere în toată vremea cât vom călători amândoi. Eu îl încredințai asemene din parte-mi că nu-i voi citi nici o poezie, și astfel ne făcurăm cei mai buni amici din lume. După încheierea acestui tratat intre noi, aprinserăm două țigări rumene de Havana, care ne făcură să gândim firește la ciubucul turcesc și, prin urmare, la voiajurile în Orient.

-- Fost-ai în Asia? mă întrebă englezul.

-- Am fost cu un compatriot al d-tale, sir Dicson.

-- Dicson? doctorul Dicson.

-- Dar; un tânăr foarte plăcut, adevărat gentlman, nalt, purtând ochelari.

-- Ochelari de aur?

-- Întocmai; îl cunoști?

-- Cunosc o persoană asemene precum zici, dar se numește Covlei... Nu-i el.

-- Acest Dicson era mare amator de cafea turcească și cunoștea toate cafenelele cele mai vestite de pe Bosfor, atât din partea Europei, cât și de pe malurile Asiei; însă îmi mărturisea că nimeni în lume nu știa să facă cafea mai bună decât dervișul AbdalahOsman, pe care îl întâlnise el în drumul ce duce la Brusa. Dicson făgăduise dervișului să-i trimită o pereche de metanii de calembec, drept mulțumire pentru minunatul felegean de cafea ce gustase la el; dar nu găsise încă nici un prilej ca să-și împlinească făgăduința. Aflând în sfârșit că eu era să mă pornesc de la Constantinopol ca să merg la Brusa, îmi încredință perechea de metanii și mă rugă ca să o dau din parte-i lui Abdalah-Osman, dacă l-aș întâlni cumva în călătoria mea.

-- Și l-ai găsit?

-- L-am găsit.

-- Cum, unde și când?

-- La anul 1845, între Ghemlic și Brusa, în Asia. Plecasem din Constantinopol pe un vapor turcesc, cu gând de a merge să vizitez Brusa, vechea capitală a Imperiului Otoman, vestită prin numărul minarelelor ce se înalță din sânul ei ca lăncile unei armii de uriași, precum și prin frumoasele materii de mătase lucrate în fabricile sale. Debarcând la Ghemlic, sat mic de pe malul asiatic al Mării de Marmara, tovarășii mei și eu ne suirăm pe cai și luarăm drumul Brusei.

Cărarea ce duce la acest oraș, bătută de copitele cailor și ale cămilelor, trece peste câmpii și colnice acoperite cu o iarbă sălbatică și mirositoare, și călătorul este expus, în vreme de șase ore, la razele arzătoare ale unui soare de foc, ce îl coace chiar ca pe un ou în pielea lui.

Fețele noastre se roșiseră ca niște rodii coapte și ni se părea că aveam fiecare câte un boț de iască în gât. Setea ne muncea fără milă și ne silea să răcnim turcește: aman! când din norocire sosirăm la mijloc de cale, pe malul unui mic pârâu. Câțiva paltini mari și frunzoși formau un verde oazis chiar lângă cărare și împrăștiau o umbră drăgălașă împrejurul lor. Îți poți închipui bucuria noastră!

Ne coborâm îndată de pe cai și dăm năvală la izvor; dar pân-a nu apuca a bea, un bătrân ce sta culcat sub copaci aleargă spre noi și ne oprește de a face o asemene nebunie, căci, osteniți și înfierbântați cum ne găseam de pe drum, ne-am fi îmbolnăvit pe loc de înghițeam cât de puțină apă rece. El ne sfătuiește să ne odihnim mai întâi vro cinci minute la umbră și ne poftește pe niște rogojini curate care îi serveau lui de pat.

Bunătatea întipărită pe fața acestui om ne îndeamnă a primi invitarea lui, și dar, f[...]ntârziere, ne și lungim sub paltini, așteptând cu nerăbdare învoirea lui, pentru ca să sorbim dintr-o dușcă pârâul întreg. Fiecare secundă ne pare un an, fiecare minut, un secol! În sfârșit cinci minute se împlinesc!... Săltăm în picioare cu ochii țintiți spre izvor; dar iată că bătrânul derviș ni se înfățișează cu o cutie de rahatlocum și cu o tabla de pahare cu apă. Evalah! Ișalah! Mașalah!... Într-o clipală cutia și paharele sunt deșarte, setea noastră stinsă, și mulțumirea noastră cu atât mai mare că bătrânul ne aduce îndată pe o altă tabla mai mică câteva felegene de cafea; dar ce cafea! o minune de cafea, plăcută, parfumată, demnă de un sultan! Fiecare picătură cuprindea o comoară de mulțumiri necunoscute; credeam că sorbeam raiul lui Mohamed topit în felegeanuri.

Numai un singur om pe lume era în stare să facă asemene cafea, și acel om trebuia să fie Abdalah-Osman de care îmi vorbise Dicson la Constantinopol. Adresându-mă deci la dervișul bătrân, îl întrebai:

-- Nu ești d-ta Abdalah-Osman?

-- Benim, răspunse dervișul.

-- Cunoști pe Dicson-Bei?

-- Eve.

-- Dacă ești Abdalah-Osman și cunoști pe Dicson-Bei, iată o pereche de metanii de calembec ce m-a însărcinat amicul nostru ca să ți le aduc, ca un suvenir pentru minunata cafea ce a băut la d-ta. Zicând acestea, am dat metaniile bătrânului Abdalah-Osman; iar el își dezmierdă barba cu o adâncă uimire și îmi făcu trei temenele, în vreme ce încălecam pentru ca să-mi urmez drumul la Brusa.

Englezul meu mă asculta cu mare luare-aminte și, deodată, lovind tare cu pumnul în trăsură, făcu jurământ ca să meargă la anul viitor în Asia și să se oprească la jumătate cale a Brusei, pentru ca să guste cafeaua vestită a lui Abdalah-Osman. Nu știu de mai există încă acel pustnic cuvios, care de mai mulți ani acum viețuia singur pe malul unui pârâu necunoscut din Asia și care avea de mulțumire a da tuturor călătorilor rahatlocum, apă proaspătă și cafea gratis; dar ce știu de sigur este că, dacă el nu s-a dus încă să-și primească răsplata cuvenită în raiul lui Mohamed, negreșit are să facă cunoștință cu englezul meu la anul viitor.

În vreme ce istoriseam această anecdotă, soarele se cobora spre apus într-un ocean de flăcări, și razele lui străbăteau ca niște săgeți de aur printre frunzele copacilor. Munții Pirinei se înveleau treptat cu o mantie roșietică, iar vârfurile lor, acoperite de omăt, păreau încununate cu diademuri strălucitoare. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor; cerul limpede și transparent se întindea deasupra noastră ca un văl subțire și albăstriu, prin care se zărea, ca prin vis, lucirea argintie a câtorva stele. Un singur nor, ce avea forma unui vultur uriaș, se îndrepta spre culmea munților și părea că zbura către cuibul său, ascuns în naltele stânci ale Pirineilor. Era acum momentul tainic când toată natura se pregătește pentru odihna nopții; ora în care sufletul se pătrunde de o dulce melancolie și se înalță pe plaiurile cerești de merge să se închine lui Dumnezeu.

Englezul meu scoase dintr-un buzunar un fes roș împestrițat cu felurite cusături și, acoperindu-și capul, se înfundă în colțul caleștii, unde începu curând a horăi. Eu însă, care cu greu pot să adorm la drum, căzui pe gânduri și, în dulcele leagăn al malpostei, mă repezii până la Moldova.

Îmi revăzui țara, familia, amicii cu o duioasă bătaie de inimă și, supus farmecului acelei dulci reverii, mă simții rătăcind în lumea drăgălașă a suvenirelor... Însă un hop al trăsurii mă trezi din acel vis frumos lângă tovarășul meu de drum, ce avea un aer de mandarin chinezesc sub fesul țuguiat ce îi cădea pe nas.

Acum umbrele nopții acoperiseră pământul, și copacii se zăreau ca fantasme din altă lume ce se alungau pe câmpi, până ce se pierdeau în întunericul depărtării. Mii de stele străluceau pe bolta cerească; unele cădeau de-a lungul cerului, lăsând o urmă argintie după dânsele; altele se oglindeau în apa Adurului; altele păreau că lunecă ca niște mari brilianturi pe omătul din vârfurile Pirineilor.

Tot era în lume tainic și adânc-pătrunzător; iar în tăcerea cumplită a naturii, în nemișcarea obiectelor ce ne înconjurau, repejunea malpostei sem[...]ndoită, tropotul cailor și sunetul zurgălăilor aveau ceva fantastic. Fanarele trăsurii aruncau înaintea lor, pe șosea, o pată lungă de lumină, în care caii se zăreau călcând în picioare umbrele lor ce se încolăceau sub dânșii ca niște balauri negri.

Îmi închipuiam că mă aflam în împărăția fantasmelor, răpit de carul unui geniu de noapte și urmărit de hârâitul grozav al unor balauri nevăzuți. Însă luna se ridică încet pe marginea orizontului, și, la gingașa sa lumină, fantasmagoria pieri într-o clipă. Umbrele fioroase se făcură nevăzute, balaurii intrară în pământ, și cruntul lor hârâit se pref[...]n nevinovatul horăit al englezului ce dormea cât șapte la spatele mele.

De-ar putea cineva să stenografieze toate gândurile care trec prin mintea omului într-o noapte frumoasă de călătorie, ar produce volume întregi de idei înalte și de prostii. Spre zori de ziuă, somnul veni să-mi închidă ochii. Adormii ca un fericit, pentru ca să visez pe Alexandru Macedon jucând parola cu Papură-vodă.

A doua zi mă trezii în Tuluza.


  1. Splinul, boala urâtului de care englezii pătimesc mult în țara lor [V. A.]