Călătorie în Africa/Tuluza, Nima, Marsilia

Jump to navigation Jump to search



E un spectacol foarte curios pentru un călător de a asista la deșteptarea unui oraș și de a-l surprinde în toaletă de noapte.

Cum începe ziua a se ivi, orașul începe a bui de niște sunete surde și depărtate, care încet-încet se tot măresc ca fluxul mării.

Ici-colea, se arată câte un om de-abia deșteptat din somn și care trece repede și dispare ca o stahie în umbra deasă a străzilor. Unde și unde câte o fereastră sau câte o ușă de magazie descoperă forme omenești învelite în halaturi și încoronate cu scufii de noapte; iar cu cât lumina crește, străzile se umplu de suflete ca un mare furnicar.

Toate casele dau drumul afară unui număr de locuitori care se răspândesc prin oraș și, lucru demn de însemnat! deodată, ca și când ar fi ieșind din pământ, se înaintează din toate părțile mulțime de vite, de căruțe și de oameni încărcați cu provizii.

Atunci vuietul se preface în zgomot; mii de glasuri, mii de răcnete se ridică în văzduh, unindu-se cu tropotul cailor și cu durduitul carelor pe paveaua orașului. Unii strigă marfa ce au de vândut, alții se sfădesc pentru preț și toți delaolaltă ascuțesc glasurile lor; iar mai ales dacă în acel vălmășag vine de se adauge și răgetul măgarilor încărcați cu panere pline de legume; dacă în vremea acestui concert asurzitor se întâmplă să treacă pe ulițe un regiment de soldați conduși de sunetul darabanelor, apoi nu-ți rămâne alta de făcut decât să-ți astupi urechile și să împungi de fugă în lume.

De la ferestrele otelului în care mă oprisem și care se află pe piața Capitolului, am asistat la un asemene spectacol. Acea piață mare, din pustie ce era când sosirăm în Tuluza, se acoperi în curând cu sute de panere pline de provizii și cu o poporație întreagă de precupeți veniți de la țară. Un ocean de verdețuri se întindea sub ochii noștri, și grămezi nalte de ouă se ridicau în mai multe punturi ale pieței, ca niște stânci de marmură albă; dar peste două ore, ouă și verdețuri, păsări și poame, într-un cuvânt, toate acele provizii se făcură nevăzute, căci sute de servitoare și de bucătari se aruncaseră asupra lor ca un nor de lăcuste pe un lan de grâu verde.

Englezul meu privea această scenă cu o nespusă melancolie omenească! Cea dintâi grijă a omului, cea mai neapărată nevoie a acestei ființe, ce se crede de neam îngeresc, este a se îndopa ca oricare alt dobitoc. Stomacul este tiranul omenirii!

Eu făceam alt soi de observări mult mai puțin filozofice, dar totuși întristătoare. Privind mărimea pieței și regula care prezida la vânzarea proviziilor zilnice ale orașului, îmi aduceam aminte de medeanul glodos al Sfântului Spiridon din lași, unde, când vezi carnea zvârlită pe tărăbi și poamele ascunse într-un nor negru de muște, îți vine să te hotărăști a muri de foame!

Vestitul Capitol al Tuluzei nu răspunde nicidecum la ideea ce naște numele lui, căci, departe de a avea vro asemănare cu monumentele romane, el este un simplu palat ca toate palaturile moderne și servește de curte judecătorească. În sânul său gâgâiește claia vorbareță a avocaților, de dimineață și pân-în seară. Avocații din Capitolul Tuluzei țin locul gâștelor care au scăpat Capitolul Romei.

Tuluza e un oraș destul de mare și frumos, așezat pe malul Garonei. Numele acestui râu este foarte cunoscut în Franța, căci locuitorii de pe malurile lui au reputația de a fi palavragii. Gascon sau copil al Garonei însemnează fanfaron. Cu toate acestea, Garona e un râu măreț și are destulă apă pentru ca să-și poată spăla copiii de asemene pată.

În alergarea noastră prin oraș, dăm fără veste de o alee largă de copaci, care este locul favorit de primblare al tuluzenilor. În capătul ei, asistăm la ridicarea statuii lui Paul Riket, plănuitorul canalului de Langedoque, ce unește Oceanul cu Marea Mediterană.

Ferice de acei care, într-o țară ca Franța, câștigă recunoștința nației; numele lor este înscris pe marmură și pe bronz, ca un titlu de glorie pentru patria lor. Când oare românii vor îndeplini datoria lor de a ridica statui acelor eroi care, prin faptele lor mărețe, au adus strălucire neamului românesc?

Plecăm din Tuluza pe la amiază, și a doua zi, la 6 ore dimineața, sosim buni teferi la Montpellier, de unde, făr-a pierde vreme, ne îndreptăm spre Nima cu drumul de fier, trecând pe la Arlu și Boquer, două orașe vestite în Franța, cel întâi prin frumusețea femeilor și cel al doilea prin frumusețea iarmaroacelor.

Nima a fost în timpul domnirii romanilor în Galia un oraș mare, frumos și împodobit cu o mulțime de monumente ce îi meritaseră falnicul nume de a doua Romă. Patru secole întregi Nima a înflorit sub ocrotirea împăraților: Cezar August, Agripa, Caius și Lucius Cezar, Traian și Adrian; dar numeroasele năvăliri de barbari, în al V-lea secol, și luptele crâncene cu vandalii și cu vizigoții, precum și chiar cu maurii, care biruiseră Spania, au despoiat-o de toate averile sale.

Un șir de crai barbari, precum: Enric, Alaric, Almaric, Teodoric, Hilderic, veniți de la miazăzi, și alții veniți despre miazănoapte, precum: Zama, Ambiza, Abderam, Iusif, Amozoz etc., au căzut asupra ei ca un cârd de lupi flămânzi și au ruinat-o de tot.

E un lucru surprinzător cum s-au mai putut păstra ruinele ce se văd în ziua de astăzi și care servesc de martori ai mărimii, ai puterii și ai geniului romanilor. Priveliștea acelor gigantice rămășițe ale unei civilizații pierdute umple sufletul de o adâncă admirare și îl face a se închina dinaintea măreței umbre a trecutului.

Mare popor a fost acela care a lăsat în urmă-i asemene mari și glorioase monumente!... Și în ochii mei el are un prestigiu mult mai ademenitor, căci se numea poporul roman. Cât de puternici au fost părinții! cât de căzuți sunt coborâtorii lor!

De-o durere fără margini al meu suflet e pătruns
Când gândesc ce-am fost odată și-n ce stare am ajuns!
Monumente uriașe! martori de-un măreț trecut!
Plâng, jelesc cu-amărăciune a românilor cădere,
Însă sufletu-mi e mândru la a voastră revedere,
Când măsor eu înălțimea de la care am căzut!

Dintre toate monumentele romane din Nima cele mai demne de însemnat sunt:

  • Arenele. -- Amfiteatrul rotund, lucrat în piatră săpată, și care servea pentru spectacole publice. El putea să cuprindă în sânul său 40.000 de privitori și este cel mai bine păstrat dintre toate Colizeele vechi.
  • Casa cvadrată. -- Templu ornat cu coloane elegante și cu săpături minunate; o capodoperă de arhitectură antică.
  • Turnul Magnus, Templul Dianei, Băile Romane. -- Cel dintâi, așezat pe culmea unui deal ce domnește asupra orașului, iară celelalte două, aflătoare în capătul grădinii publice. Toate merită de a veni cineva cât de departe spre a le vizita.

Săvârșind vizitarea orașului Nima, ne suim iară în vagoanele drumului-de-fier și, după o călătorie de 6 ore prin câmpiile Provenției, sosim noaptea la Marsilia și tragem la otelul „Coloniilor".

Marsilia este portul cel mai însemnat al Franței și chiar al doilea oraș după Paris. Câteva străzi ale sale, și mai cu seamă acea numită Canebiera, sunt demne de a figura în capitală. Marsiliezii se fălesc atât de mult de orașul lor, că zic: „Dacă Parisul ar avea o Canebieră, ar fi o mică Marsilie". Adevărul este că, dacă Parisul ar avea portul Marsiliei, ar fi cel întâi oraș din lume, sub toate privirile.

Oricât de pompoasă este pretenția marsiliezilor, trebuie să mărturisim că orașul lor este frumos, însuflețit și foarte vesel. Miile de corăbii ce intră și ies din porturile lui îi dau o mișcare comercială din cele mai importante și îi aduc o poporație de treacăt foarte curioasă. Călătorul ce se primblă pe cheiurile portului și în străzi apropiate de mare întâlnește tipuri de tot soiul, costumuri din toate țările și aude răsunând la urechile sale toate limbile de pe fața pământului.

În Marsilia are cineva prilej și de-a face avere prin comerț, și de a o cheltui în petreceri, căci el poate g[...]n sânul ei toate înlesnirile unei viețuiri de lux și de plăcere. Primblările sunt frumoase, mai cu seamă acea numită Prado, care se întinde până la malul mării, trecând prin un șir de grădini și de case de vară foarte plăcute. Teatrele sunt bune; cafenelele ornate după modelul celor din Paris, și magaziile pline de marfă pariziană.

Cât pentru mine, primblarea mea favorită era pe marginea portului, unde mergeam în toate zilele de priveam, ore întregi, formele diverse ale corăbiilor și lucrul marinarilor ce încărcau sau descărcau mărfuri. Fiecare din ele înfățișa închipuirii mele țărmurile de unde venise și mă făcea să visez la acele locuri necunoscute mie. Lângă un vas din India se înălțau catargurile unei corvete americane; aproape de un vapor englez se legăna o corabie spaniolească; mai departe flutura pavilionul norvegian, lângă pavilionul român: și toate la un loc alcătuiau un soi de hartă geografică ce îmi atrăgea privirile cu o putere magnetică și îmi insufla tainice dorințe de a urma zborul lor pe valurile mării. Mai cu seamă o mare corabie franceză, nouă, sprintenă și cochetă ca o sirenă, îmi fermeca mințile prin forma ei ușoară și elegantă. Ea era gata a pleca la Ceilan, raiul Indiei!... La Ceilan!... Mă mir, zău, cum de mă aflu încă în Europa!

Planul nostru era de a vizita toată coasta Spaniei și de a ne îmbarca pe unul din vapoarele ce fac voiajul între Marsilia și Lisabona, trecând pe la Barcelona, Valencia, Almeria, Alicanta, Malaga și Gibraltar; dar fiindcă nu se afla nici unul din acele vapoare în port, nevoind a pierde vro 15 zile, așteptând în Marsilia, ne hotărârăm a pleca de-a dreptul la Gibraltar, pe vaporul englez „Livorno", comandat de căpitanul Campbel.

Așa, la 23 septembrie, amicul meu și eu, sprinteni, veseli și cu pălării de Panama pe urechi, luarăm o barcă care ne duse la vapor prin un dedal de corăbii. Acest vas era încărcat cu poloboace de pucioasă și cu balerci de rachiu, două materiale aprinzătoare, care, de-ar fi luat foc în mijlocul mării, am fi ars într-o clipală și ne-am fi stins de pe fața pământului! Din această cauză, vro două familii spaniole, ce erau să plece cu noi, rămaseră la Marsilia, preferând a aștepta alt vapor mai sigur.

-- Ce hotărăști? mă întrebă englezul meu, când ne suirăm pe „Livorno". Mergem cu vaporul acesta?

-- Mergem; de-a lua foc corabia, nu vom avea lipsă de apă.

-- Care vrea să zică, de-om scăpa de foc, nu vom scăpa de apă. Foarte bine; hai, într-un noroc.

-- Hai, căci norocul ține cu cei nebuni.

Pe la 6 ore după amiază, căpitanul se suie pe puntea de lângă hornul mașinii și începe a da ordin de plecare, îndată marinarii trag ancora; mașina se pune în mișcare, și cârmaciul se așează la roata cârmei. Căpitanul Campbel strigă ol rait! și corabia, supusă puterii aburilor, lunecă pe nesimțite între celelalte vase grămădite în port; ea ajunge în curând la gura portului, fortificată cu două cetăți pline de tunuri, iese și se îndreaptă spre orizontul nemărginit, lăsând în urmă-i o lungă coloană de fum negru.

Adio, Franță iubită!... Mă depărtez de tine și D-zeu știe de te-oi mai vedea, căci mașina vaporului poate să se spargă de vro stâncă ascunsă sub valuri; căci pucioasa și spirtul pot să ieie foc... și, oricum s-ar întâmpla, marea stă gata să ne înghită. Dar, într-un noroc! fie ce-a fi!... A revedere! Franță frumoasă și multiubită!