Biblia/Vechiul Testament/Cartea înțelepciunii lui Solomon/Capitolul 17
- Judecățile Tale sunt mari și anevoie de lămurit, de aceea cugetele fără învățătură sunt în rătăcire.
- Nelegiuiții, având încredințarea că pot să asuprească neamul sfânt, zăceau închiși sub acoperișurile lor - înlănțuiți de întuneric și robii unei nopți fără ziuă - și fugari erau de la veșnica Ta purtare de grijă.
- Și când socoteau că vor rămâne ascunși cu tainicele lor păcate, în vălul întunecat al uitării, risipiți au fost și înspăimântați amarnic și tulburați au fost de năluciri.
- Adăposturile unde se închideau nu i-au scutit de spaime, căci în jurul lor răsunau zgomote care îi înfricoșau și arătări posomorâte îi umpleau de groază.
- Nu era nici un foc care să poată să-i lumineze și văpăile vii ale stelelor nu puteau să risipească acea noapte înfricoșătoare.
- Câteodată li se arăta o învâlvorare înspăimântătoare care se aprindea de la sine și, zguduiți de această vedenie, cu pricină necunoscută, socoteau arătările și mai grozave încă.
- Meșteșugul copilăros al vrăjitorilor nu mai putea nimic și îngâmfarea lor că știu ceva ieșise de rușine.
- Ei care ziceau că pot să gonească din inima bolnavă spaimele și tulburările, chiar ei zăceau acum plini de rușinoasă spaimă.
- Și măcar că nu era prea mare grozăvia care să-i înspăimânteze, totuși fiarele care treceau și șerpii care fluierau îi îngrozeau, și se topeau de frică și închideau ochii să nu mai vadă prăpădul ce-i pândea din toate părțile.
- Fiindcă răutatea inimii este plină de temere, ca una ce se știe vinovată și mustrată ea de sine însăși; ea își vede mărită nenorocirea,
- Căci spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ți vine de la dreapta judecată.
- Și când scade nădejdea în adâncul inimii, te sperii și mai mult, dacă nu știi care este pricina de unde îți vine chinul.
- Iar ei - în noaptea aceea când li se tăiaseră orice puteri și care venise peste ei din iadul priponit - dormind de-a valma,
- Aci se zbăteau îngroziți de arătări pocite, aci mureau de golul din inimile lor, căci o groază neașteptată și fără de veste pusese stăpânire peste ei.
- Și tot așa ceilalți, oricare ar fi fost, cădeau vlăguiți și rămâneau așa, închiși ca într-o închisoare fără zăvoare.
- Și plugar de era cineva, ori cioban cu oile, ori muncitor prins la muncile câmpului, apucați fără de veste, îndurau această nenorocire fără scăpare,
- Fiindcă toți erau ferecați cu același lanț de întuneric. Și atunci vântul șuierător și glasul cu bun viers al păsărilor din desișuri și năvala apelor aprige
- Și bubuitul stâncilor care se prăvălesc și fuga nevăzută a animalelor săritoare și răcnetul fiarelor cumplite și sunetul care se frânge și se răsfrânge în peșterile munților - acestea toate îi făceau să-și dea duhul de frică.
- Căci în vreme ce toată făptura era luminată cu strălucitoare lumină și fără împotrivire își vedea de lucrul său,
- Numai peste aceia se întindea o noapte grea, care era chipul întunericului celui ce avea să-i înghită, și ei pentru ei înșiși erau mai grea povară decât acel întuneric.
| ▲ Începutul paginii. |