Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 4

 

Împrejurimile Bisericii Trinité erau aproape deșarte, sub o căldură zăpușitoare de iulie. O năbușeală greoaie acoperea Parisul, ca și cum aerul de deasupra, îmbâcsit, arzător, ar fi căzut peste oraș – un aer greoi și aprins care îți vătăma răsuflarea.

Jocurile de apă, din fața bisericii, cădeau alene. Păreau că sunt obosite să mai curgă, ostenite și moleșite și ele, iar apa din bazin, în care pluteau frunze și bucățele de hârtie, era mâloasă și părea cam colorată, spre verzui.

Un câine, care sărise pe deasupra marginii de piatră, se linciurea în această apă care da de bănuit. Vreo câțiva oameni, așezați pe băncile din grădinița cea rotundă ce împrejmuia fațada, priveau cu jind la acest dobitoc. Du Roy scoase ceasornicul.

Erau numai trei ceasuri. Mai avea de așteptat încă vreo treizeci de minute.

Râdea gândindu-se la această întâlnire. „Bisericile sunt bune la orice, își zicea el. Ele o ușurează că s-a măritat cu un jidan, îi dau o anume ținută în lumea politică, o înfățișare cum trebuie în lumea bună și un adăpost pentru întâlnirile sale amoroase. S-a obișnuit să se folosească de religie, cum se slujește cineva de-un cortel: dacă afară e frumos e un baston, dacă e soare e umbrelă, dacă plouă e cortel și dacă nu ieși îl lași în sală. Și de-alde acestea sunt cu sutele, cărora nu le pasă de Dumnezeu, cum nu le pasă de omătul de anțărț , dar care nu dau voie să spui ceva de rău de dânsul și la nevoie îl iau de mijlocitor. Dacă le-ai îmbia să meargă la hotel, li s-ar părea o infamie, dar li se pare lucru foarte firesc ca să înfiripe amoruri la picioarele altarelor”.

El se plimba încetișor pe lângă havuz, apoi se uită la ceasornicul din turn, care mergea cu două minute mai înainte decât al lui. Erau trei și cinci.

Socoti că înlăuntru ar fi mai bine și intră. O răcoare de pivniță îl izbi; el o sorbi cu lăcomie, apoi făcu ocolul pridvorului pentru a cunoaște mai bine locul. Zgomotul unui mers regulat, curmat uneori, apoi iarăși începând, răzbătea dinspre fundul acestor ziduri, ca un răspuns pentru pașii săi, care răsunau sub bolta înaltă. El dori să știe cine se plimbă. Se duse într-acolo. Era un domn gros și pleșuv, care se plimba uitându-se pe pereți, cu pălăria ținută la spate.

Unde și unde, câte-o femeie îngenuncheată se ruga cu fața ascunsă în mâini.

O senzație de singurătate, de pustiu, de amorțeală îți cuprindea sufletul. Lumina colorată, trecută prin geamuri, era plăcută ochilor.

Du Roy găsi că-i „strașnic de bine” înlăuntru. Apucă înspre ușă și se uită iarăși la ceas. Era trei și un sfert. Se așeză la capătul intrării, părându-i rău că nu poate să fumeze o țigară. Se auzea mereu în fundul bisericii, aproape de altar, mersul rar al domnului celui gros.

Cineva intră. Georges se întoarse repede. Era o femeie din popor, într-o rochie sărăcăcioasă, o biată femeie, care căzu deodată în genunchi lângă întâiul scaun și rămase nemișcată cu mâinile încrucișate, cu ochii spre cer, cufundată în rugăciune. Du Roy o privi cu luare aminte, întrebându-se ce mâhnire, ce durere, ce deznădejde putea să chinuiască acest suflet amărât.

Se vedea că era săracă lipită. Poate avea și un bărbat care o stâlcea în bătaie, sau vreun copil care trăgea de moarte.

El murmură în sine: „Sărmanii!” Sunt unii care desigur că suferă. Și o ură împotriva firii nemiloase îl cuprinse. Apoi se gândi că acești dezmoșteniți cel puțin credeau că sus are să le fie bine și că starea lor civilă este înscrisă în condicile cerului, la rubrica lui „a da” și „a lua”. Sus? Unde?

Și Du Roy, pe care tăcerea din biserică îl îmboldea la visări mărețe, cercetând dintr-o aruncătură a gândului creația, rosti încetișor: „Ce mare prostie!”.

Un foșnet de rochie îl făcu să tresară. Era ea.

Georges se ridică și înainta cu grăbire. Ea nu-i dădu mâna, ci murmură încetișor:

— N-am timp. Trebuie să mă întorc, așează-te în genunchi lângă mine, ca să nu fim bănuiți.

Și ea înainta în pridvorul cel mare, căutând un loc potrivit și la adăpost, ca una ce cunoștea bine zidirea. Chipul îi era acoperit cu un văl gros și mergea cu pași înăbușiți, care abia se auzeau.

Când ajunse lângă altar, se întoarse și șopti cu un glas tainic, cum se vorbește în biserică:

— Pe de lături e mai bine; aici se prea vede.

Ea se plecă cu multă sfințenie înaintea Tabernaculului din altarul cel mare și, făcând apoi o reverență ușoară, se întoarse prin dreapta, ajunse aproape de intrare, apoi, hotărându-se, luă un scăunaș de rugăciune și îngenunche.

Georges se așeză pe scaunul de alături și îndată ce rămaseră nemișcați păreau că se roagă:

— Îți mulțumesc, îți mulțumesc, îi spuse el. Te ador! Aș vrea să-ți repet întruna, să-ți spun cum am început să te iubesc, cum am fost fermecat întâia oară când te-am văzut. Ai să-mi dai voie ca într-o zi să-mi descarc inima și să-ți spun toate acestea?

Ea îl asculta dusă pe gânduri, ca și cum n-ar fi auzit nimic. Îi răspunse printre degete:

— Sunt nebună că te las să-mi vorbești astfel, nebună că am venit, nebună că fac ceea ce fac, că te las să crezi că această… această istorie va merge mai departe. Uită toate acestea, trebuie, și nu-mi mai aduce aminte niciodată!

Ea așteptă. El căuta un răspuns, niște vorbe aprinse, pătimașe, dar neputând găsi cuvinte potrivite cu gesturile sale, rămase tâmpit.

— N-aștept nimic; nu nădăjduiesc nimic, zise el înăbușit. Te iubesc! Orice vei face, îți voi repeta așa de des, cu atâta putere și înflăcărare, încât vei sfârși prin a înțelege. Vreau să pătrundă în tine toată dragostea mea, să ți-o strecor în suflet cuvânt cu cuvânt, ceas cu ceas, zi cu zi, să se împrăștie în toată făptura ta, ca o licoare ce cade picătură cu picătură, să te îmblânzească, să te facă mai puțin haină și să te silească în cele din urmă să-mi răspunzi: „Te iubesc și eu!”.

El simți cum îi tremură umărul lipit de dânsul și văzu cum îi saltă pieptul și ea bolborosi foarte iute:

— Te iubesc și eu!

Atunci, Georges tresări ca și cum ar fi căzut bolta peste el și oftă:

— Oh! Dumnezeule!

— Cum am putut să-ți spun asta?!, urmă ea gâfâind. Mă simt vinovată și de disprețuit… eu… care am două fiice… dar nu mai pot… nu mai pot… N-aș fi crezut… n-aș fi gândit niciodată… e mai tare… mai tare decât mine. Ascultă… ascultă… mă jur… că n-am iubit pe nimeni altul decât pe tine. Și te iubesc de un an în taină, în taina sufletului meu. Oh! Am suferit, ce crezi, am luptat, dar nu mai pot, te iubesc…

Ea plângea cu fața ascunsă în mâini și tot trupul îi tremura, zguduit de tulburarea sa mare.

— Dă-mi mâna, s-o ating, s-o strâng, murmură Georges. Ea luă încetișor mâna de pe față. El văzu că obrazul ei era ud și în vârful genelor o lacrimă sta gata să cadă. Îi luase mâna și i-o strângea:

— Ah, cât aș vrea să-ți sorb lacrimile!

Ea spuse încetișor, cu un glas ce semăna a geamăt:

— Să nu-mi faci nimic… sunt pierdută. Cât pe-aci era să râdă. Ce era să-i facă aici? Nemaiștiind ce să spună, căci sfârșise toate vorbele pătimașe, îi luă mâna și apăsând-o pe inima sa, o întrebă:

— Auzi cum bate?

Dar de câteva minute mersul regulat al celui care se plimba se tot apropia. El cutreierase biserica și acum mai cobora o dată prin pridvorul cel mic de la dreapta. Când doamna Walter îl auzi aproape de stâlpul care o ascundea, își smulse degetele din mâna lui Georges și-și acoperi iarăși fața.

Și rămaseră amândoi nemișcați, îngenuncheați ca și cum ar fi îndreptat către cer rugăciuni arzătoare. Domnul cel gros trecu pe lângă ei, le aruncă o privire nepăsătoare și ieși spre fundul bisericii, ținând necontenit pălăria la spate.

Du Roy, care se gândea să capete o întâlnire oriunde în afară de Trinité, murmură:

— Mâine unde am să te văd?

Ea nu răspunse. Părea neînsuflețită, prefăcută în statuia rugăciunii.

— Vrei să ne întâlnim mâine în parcul Monceau?, urmă el. Atunci, ea își întoarse către dânsul fața descoperită, o față vânătă, schimbată de suferința cea grozavă și cu glas întretăiat îl rugă:

— Lasă-mă, lasă-mă acuma, du-te, du-te!… Sufăr prea din cale afară lângă tine! Vreau să mă rog singură cinci minute… nu mai pot… lasă-mă să mă rog lui Dumnezeu… să mă ierte, să mă scape… lasă-mă cinci minute…

Avea o față așa de schimbată, așa de îndurerată, încât el se sculă fără să spună niciun cuvânt; apoi, după o scurtă șovăire o întrebă:

— Să vin degrabă?…

Ea dădu din cap, ca și cum ar fi spus: „Da, degrabă”.

Georges se depărta…

Atunci, ea încercă să se roage. Cu trupul tremurând, cu sufletul rătăcit, îl chemă în ajutor pe Dumnezeu… Deznădăjduită, strigă la cer: „Îndurare!”

Strângea din ochi cu furie, ca să nu-l mai vadă pe cel care se dusese. Îl gonea din mintea ei, lupta împotriva lui, dar în locul vedeniei cerești, așteptată în amărăciunea sufletului său, i se arăta necontenit mustața răsucită a tânărului.

De un an ea se lupta în fiecare zi, în fiecare seară împotriva acestei urmăriri ce creștea întruna, împotriva acestei icoane care-i legăna visurile, care-i chinuia trupul, care-i tulbura nopțile. Se simțea prinsă ca un animal în lanț, aruncată cu mâinile legate înaintea acestui bărbat care o învinsese, o cucerise numai prin mustața și prin strălucirea ochilor săi.

Și acum, în astă biserică, așa de aproape de Dumnezeu, ea se simțea slabă, mai părăsită, mai pierdută încă decât acasă la dânsa. Nu mai putea nici să se roage, gândindu-se numai la dânsul. Suferea deja că s-a dus de lângă ea. Lupta cu deznădăjduire, din toate puterile, se apăra, cerea ajutor din adâncul inimii. Ar fi vrut să moară mai degrabă decât să cadă în așa hal, ea care până atunci fusese curată. Murmura cuvinte înflăcărate de rugăciune, dar în zadar, căci pașii lui Georges, care se pierdeau în depărtarea boitelor, îi atrăgeau luarea aminte.

Atunci ea pricepu că s-a sfârșit, că lupta ei era nefolositoare! Totuși, nu voia să se lase. Și o apucă o criză de nervi de acelea care fac pe femeie să tremure, să țipe și să se zvârcolească pe jos. Tremura din toate încheieturile, simțind că-i venea să cadă, să se rostogolească printre scaune și să scoată țipete ascuțite.

Cineva se apropie cu un mers grăbit. Ea își întoarse capul. Era un preot. Atunci se ridică, alergă la dânsul cu brațele întinse și bâlbâi:

— Oh! Scapă-mă! Scapă-mă!

— Ce voiți, doamnă?, se opri el înmărmurit.

— Vreau să mă scapi! Ai îndurare de mine. Dacă nu-mi dai ajutor, sunt pierdută.

El se uita la dânsa, întrebându-se dacă nu cumva e nebună, apoi întrebă:

— Ce pot să fac pentru dumneata?

Preotul era tânăr, înalt, cam gras, cu obrajii plini și atârnați, sinilii din pricina bărbii rase de curând, un vicar frumos de oraș, dintr-o mahala bogată, obișnuit cu poporene cu dare de mână.

— Spovedește-mă, îi spuse ea, și sfătuiește-mă, dă-mi ajutor și spune-mi ce să fac.

— Spovedesc sâmbăta de la trei ceasuri până la șase, răspunse preotul.

Apucându-l de braț, ea îl strângea repetând:

— Nu! Nu! Nu! Îndată! Trebuie! El e aici, în biserica aceasta! Mă așteaptă!

— Cine te așteaptă?, întrebă preotul.

— Un bărbat care are să mă piardă… care are să mă facă să cad dacă nu mă scapi. Nu pot fugi de dânsul… sunt prea slabă… prea slabă… așa de slabă… așa de slabă…

Ea căzu la genunchii lui plângând cu hohote:

— Oh! Ai îndurare de mine, părinte! Scapă-mă, în numele Sfântului, scapă-mă!

Îl ținea de anteriul lui cel negru, pentru ca să nu-l scape; iar el, neliniștit, se uita în toate părțile să vadă dacă nu cumva vreun spion sau vreun ochi cucernic o zărește pe această femeie la picioarele sale.

Înțelegând, în cele din urmă, că nu va scăpa de dânsa preotul îi spuse:

— Ridică-te, căci am la mine cheia de la confesional.

Și vârând mâna în buzunar, el scoase o verigă cu chei, apoi alese una și se îndreptă grăbit către căsuțele cele mici de lemn – cutii de murdării ale sufletului în care păcătoșii își varsă păcatele lor.

El intră prin ușa de la mijloc pe care o închise după dânsul și doamna Walter aruncându-se în căsuța din stânga bolborosi cu aprindere, cu un avânt pătimaș de deznădejde:

— Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit!

Du Roy, după ce făcuse ocolul bisericii, se scoborî prin pridvorul de la stânga. Pe la mijloc îl întâlni pe domnul cel gros și pleșuv, care se plimba mereu cu pasul liniștit.

„Oare ce caută individul ăsta pe aici?”, se întrebă Du Roy.

Cel care se plimba micșorase, de asemenea, pasul și se uita la Georges cu o vădită dorință de a-i vorbi. Când fu aproape de tot, el se închină și i se adresă foarte cuviincios:

— Îți cer iertare, domnule, că te stingheresc, dar n-ai putea să-mi spui când s-a zidit biserica asta?

Du Roy răspunse:

— Pe legea mea, nu știu bine, mi se pare c-or fi vreo douăzeci, vreo douăzeci și cinci de ani. De altminteri, acuma-i întâia oară când intru aici.

— Și eu tot așa. N-am mai văzut-o niciodată.

Atunci, ziaristul, care începu să se intereseze, îl întrebă:

— Îmi pare că vă plimbați printr-însa cu mare luare aminte. O cercetați cu de-amănuntul.

— N-o cercetez, domnule, o aștept pe nevastă-mea, care mi-a spus să vin aici și care zăbovește, îi zise celălalt, liniștit. Pe urmă tăcu și după câteva clipe continuă: E cald al dracului afară!

Du Roy îl privea găsindu-l cu haz, apoi deodată i se păru că seamănă cu Forestier.

— Sunteți din provincie?, îl întrebă el.

— Da, de la Rennes. Dar dumneata, domnule, ai venit aici așa, numai de curiozitate?

— Nu, aștept o femeie. Și dând din cap, ziaristul se depărta cu zâmbetul pe buze.

Apropiindu-se de ușa cea mare, el văzu femeia cea sărmană tot în genunchi și rugându-se întruna. Gândi: „Drace, zdravăn se roagă!” Nu mai era mișcat însă, nici n-o mai plângea acum. Trecu și se duse încetișor spre pridvorul din dreapta, ca să o găsească pe doamna Walter. Georges observă de departe locul unde o lăsase, mirându-se că n-o mai vede. Crezu că s-a amăgit, luând un stâlp drept altul, merse la toți de-a rândul, până la cel din urmă și apoi se întoarse. Vasăzică, plecase! Rămase mirat și înfuriat. Apoi își închipui că poate ea îl căuta și făcu ocolul bisericii. Negăsind-o nici acum se întoarse și se așeză pe scaunul pe care stătuse ea, trăgând nădejde că poate va veni. Și așteptă.

În curând, un murmur încet de glasuri îi atrase luarea aminte. Nu văzuse pe nimeni în colțul acesta al bisericii. De unde venea deci această șopotire? El se ridică să afle și zări, în capela de alături, ușile confesionalului.

Un capăt de rochie ieșea pe una dintre ele și se apropie să vadă ce femeie era acolo.

Era ea. Se mărturisea!…

Simți o dorință groaznică s-o apuce de umeri și s-o smulgă din această cutie. Dar se gândi: „Lasă, e rândul popii acum, mâine va fi al meu. Și se așeză liniștit în fața ușilor pocăinței, așteptând și râzând de comedia asta.”

Așteptă multă vreme. În sfârșit, doamna Walter se sculă, se întoarse, îl zări și veni drept la dânsul. Înfățișarea ei era rece și aspră.

— Domnule, îi spuse ea, te rog să nu mă însoțești, să nu mă urmărești și să nu mai dai, singur, pe la mine, căci nu vei fi primit. Adio!

Și ea se depărta cu pas demn.

El o lăsă să se depărteze, căci avea ca principiu să nu silească niciodată împrejurările. Apoi, fiindcă preotul, cam tulburat, ieșea și el acuma din confesional, Du Roy merse drept la dânsul și privindu-l țintă în ochi îi aruncă în obraz:

— Ai noroc că porți un anteriu, altminteri ce fleașcă peste bot ai mai mânca!

Pe urmă se răsuci în călcâie și ieși din biserică fluierând. Sub fațadă, domnul cel gros, în picioare, cu pălăria pe cap și cu mâinile la spate, sătul de atâta așteptare, străbătea cu privirea locul întins și străzile care se întâlneau la răspântia asta. Când Du Roy trecu pe lângă dânsul, își scoaseră pălăria.

Ziaristul, slobod acum, se duse la „Vie Française”.

Cum intră văzu pe mutra îngrijorată a băieților că se petreceau lucruri neobișnuite și merse întins la cabinetul directorului.

Papa Walter, în picioare, nervos, dicta un articol oprindu-se după câte o frază, dădea între două rânduri însărcinări reporterilor, care îl înconjurau, dădea câte ceva în grija lui Boisrenard și desfăcea plicuri.

Când patronul îl văzu pe Du Roy, scoase un strigăt de bucurie.

— Ah! Ce noroc, iată-l pe Bel-Ami!

El se opri deodată, cam încurcat și își ceru iertare:

— Iartă-mă că ți-am zis așa. Nu-mi văd capul de treburi. Pe urmă, aud pe soția și pe fiicele mele zicându-ți de dimineață până seara „Bel-Ami” și m-am obișnuit și eu cu acest nume. Nu te-ai supărat?

— Deloc. Această poreclă n-are nimic neplăcut pentru mine, îi zise Georges râzând.

Papa Walter urmă:

— Foarte bine, atunci îți voi zice și eu Bel-Ami, ca toată lumea. Ei bine, ascultă, s-au întâmplat lucruri mari. Ministerul a căzut cu un vot de trei sute zece glasuri contra a o sută două. Acum suntem în douăzeci și opt iulie și vacanțele noastre sunt iarăși amânate, amânate la pastele cailor. Spania se supără pentru Maroc și din pricina asta a căzut Durand de l’Aine și șleahta lui. Suntem vârâți până în gât în încurcătură. Marrot e însărcinat cu formarea cabinetului. Îl ia pe generalul Boutin d’Acre la Război și pe prietenul nostru Laroche-Mathieu la Externe. Își păstrează pentru dânsul portofoliul Internelor și președinția Consiliului. Avem să devenim o foaie guvernamentală. Am făcut articolul de fond, o simplă declarație de principii, schițând planurile pentru miniștri.

Papa Walter zâmbi și urmă:

— Bineînțeles, planurile pe care au de gând să le urmeze. Dar mi-ar trebui ceva interesant asupra afacerii Marocului, ceva de actualitate, o cronică care să facă efect, de senzație, mai știu și eu? Găsește-mi dumneata!

Du Roy se gândi o clipă, apoi răspunse:

— Am găsit. Vă dau un studiu asupra situației politice a întregii noastre colonii din Africa, cu Tunisia la stânga, cu Algeria ta mijloc și cu Marocul în dreapta, istoria raselor care locuiesc acest teritoriu întins și povestirea unei excursii pe granițele Marocului până la oaza cea mare Figuig, unde n-a pătruns niciun european și care e pricina ciocnirii de față. Vă place?

Papa Walter strigă:

— Minunat! Și titlul?

— „De la Tunis la Tanger”.

— Superb.

Și Du Roy se duse să răscolească prin colecția lui „Vie Française”, căutând cel dintâi articol al său: „Amintirile unui vânător din Africa”, care botezat altminterea, prefăcut și schimbat, se va potrivi de minune, pentru că întrânsul era vorba de politică colonială, de populația algeriană și de o excursie în provincia Oran.

În trei sferturi de ceas, treaba fu gata, schimbându-l, dându-i o înfățișare de actualitate și lăudând cabinetul cel nou.

Directorul, după ce citi articolul, spuse:

— Perfect… perfect… perfect… Ești un om prețios. Complimentele mele.

Și Du Roy se duse să cineze, încântat de ziua aceasta, cu tot neajunsul de la Trinité, căci simțea el bine că partida e câștigată.

Soția sa îl aștepta cu neastâmpăr. Cum îl văzu strigă:

— Știi că Laroche e ministru de externe?

— Da, am făcut chiar un articol în această privință și asupra Algeriei.

— Care?

— Știi, cel dintâi pe care l-am scris împreună: „Amintirile unui vânător din Africa”, revăzut și îndreptat acum pentru împrejurare.

— A, da! Se potrivește de minune, zâmbi ea. Apoi, după ce se gândi câteva minute: Mă gândesc la urmarea pe care trebuia s-o faci și pe care ai lăsat-o baltă. Acuma putem să ne apucăm din nou. Va ieși un șir de articole foarte potrivite cu împrejurarea.

El răspunse, așezându-se înaintea supei:

— Foarte bine. Nimic nu ne mai împiedică acum, când încornoratul acela de Forestier și-a dat duhul.

Ea îi răspunse aprins, cu glas sec, jignit:

— Gluma asta e mai mult decât nelalocul ei și te rog s-o sfârșești. E prea mult de când ține.

El era să-i răspundă în bătaie de joc, când i se aduse o depeșă neiscălită, care spunea atâta:

Mi-am pierdut capul! Iartă-mă și vino mâine, la patru ceasuri, în parcul Monceau.

El pricepu și, cu inima plină de bucurie, îi spuse femeii sale, strecurând hârtia în buzunar.

— Nu voi mai face-o, dragă! E o prostie, o recunosc. Și începu să cineze.

Pe când mânca, își repeta aceste puține vorbe: „Mi-am pierdut capul. Iartă-mă și vino mâine la patru ceasuri în parcul Monceau”. Deci, ea se lasă. Asta însemna: „Mă dau, sunt a ta, unde vei voi, când vei voi”.

El începu să râdă. Madeleine îl întrebă:

— Ce ai?

— Nimic. Mă gândesc la un popă caraghios pe care l-am întâlnit mai adineauri.

Du Roy sosi a doua zi punct la ceasul întâlnirii. Pe toate băncile parcului stăteau orășeni toropiți de căldură și niște dădace trândăvite care parcă dormeau, în vreme ce copiii se jucau în nisipul de pe alee.

O găsi pe doamna Walter în ruina cea mică și veche, pe unde curge un izvor. Ea ocolea coloanele cele mici și părea neliniștită și abătută.

— Ce de lume e în grădina asta!, zise ea.

— Da, e adevărat. Vrei să mergem aiurea?

— Aiurea… unde?

— N-are a face unde, într-o trăsură de pildă. Vei lăsa în jos perdeluța din partea dumitale și vei fi la adăpost, propuse el.

— Da, vreau mai bine așa, aici mor de frică.

— Atunci, vino și găsește-mă peste cinci minute la poarta care dă pe bulevard. Voi fi acolo cu o birjă.

Și el plecă în fugă.

De îndată ce fu lângă dânsul și după ce astupă bine geamul din partea sa, întrebă:

— Unde ai spus birjarului să ne ducă?

— N-ai grijă de nimic. Știe el unde, îi răspunse Georges. Dăduse adresa odăii sale din strada Constantinopole.

— Nu-ți închipui cât sufăr din pricina dumitale și cât sunt de necăjită și chinuită. În biserică, ieri, am fost aspră, dar voiam să fug de dumneata cu orice chip. Mi-e așa de frică să fiu singură numai cu dumneata! M-ai iertat?, întrebă ea.

— Da, da. Ce nu ți-aș ierta când te iubesc astfel, îi răspunse el strângându-i mâinile.

Ea îl privea rugătoare:

— Ascultă, trebuie să-mi făgăduiești c-ai să mă respecți… să nu… să nu… Altminteri nu te voi mai putea vedea.

El nu răspunse la început; sub mustață avea acel zâmbet ușor care le făcea pe femei să-și piardă capul. La urmă, murmură:

— Sunt robul dumitale…

Atunci ea începu să-i istorisească cum și-a dat seama că-l iubește când a aflat că vrea să ia de nevastă pe Madeleine Forestier. Ea spunea o mulțime de amănunte, de timp și de lucruri intime.

Deodată, tăcu. Birja se oprise. Du Roy deschise portița.

— Unde suntem?, întrebă ea.

— Coboară și intră în această casă. Vom fi mai în tihnă.

— Dar unde suntem?

— La mine. În odaia mea de holtei, pe care am închiriat-o iar câteva zile… ca să avem un locșor unde să ne putem vedea.

Ea se agățase de postavul trăsurii, înspăimântată la închipuirea singurătății și îngăimă:

— Nu, nu, nu vreau, nu vreau!

El rosti cu tărie:

— Mă jur c-am să te respect! Vino. Nu vezi că se uită oamenii, c-are să se strângă lumea în jurul nostru? Grăbește-te… grăbește-te, coboară! Și zise încă o dată: Mă jur c-am să te respect!

Un negustor îi privea din ușă, cu luare aminte. Ea fu cuprinsă de groază și se aruncă în casă.

Voi să apuce pe scări. El o prinse de mână:

— Aici, la parter. Și o împinse înăuntru.

Cum închise ușa, se aruncă asupră-i ca pe-o pradă. Ea se lupta, se zbătea, bâlbâia:

— Ah! Dumnezeule…, Dumnezeule!…

El o săruta cu pornire pe gât, pe ochi, pe buze, fără ca ea să se poată feri de dezmierdările lui furioase; și în timp ce-l respingea, căutând să scape de sărutările lui, ea i le înapoia fără voie.

Dar deodată încetă să se mai zbată și se lăsă să o dezbrace, învinsă, resemnată. El îi scotea una după alta, iscusit și repede, toate hainele, cu o ușurință de fată în casă. Ea îi smuci din mână bluza, ca să-și ascundă fața. Și rămase în picioare, albă, în mijlocul rochiilor, căzute la picioarele ei.

Îi lăsă încălțămintea și o duse în brațe la pat. Atunci, ea îi murmură la ureche cu un glas întretăiat:

— Îți jur… îți jur… că n-am avut niciodată amant! Ca o fată mare, care ar fi zis: îți jur că sunt fecioară!

— Iată un lucru care, zău că mă lasă indiferent, cugetă Georges.