Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 2

Sari la navigare Sari la căutare
Partea a doua - Capitolul 1 Bel-Ami de Guy de Maupassant
Partea a doua - Capitolul 2
Partea a doua - Capitolul 3


Familia Du Roy se întorsese la Paris de două zile și ziaristul își reluase vechea sa ocupație, așteptând să părăsească slujba de reporter pentru cea lăsată liberă de Forestier și să se dedea cu totul politicii.

În seara aceea se întoarse acasă, la locuința înaintașului său, să cineze, vesel, arzând de dorința să-și îmbrățișeze cât mai curând nevasta care-i stăpânea cu totul simțurile și-l ținea, cum se zice, sub papuc. Întâlnind o florăreasă în colțul străzii Notre-Dame-de-Lorette, îi veni în gând să cumpere un buchet pentru Madeleine. Îndată luă unul mare, cu boboci de trandafiri plăcut mirositori.

Urcând treptele, la fiecare cat din noua sa locuință se oprea și se uita mulțumit în aceeași oglindă care necontenit îi amintea cea dintâi vizită a sa în casa aceea.

Sună, căci își uitase cheia, și același servitor, pe care-l ținea după sfatul femeii sale, veni să deschidă. Georges întrebă:

— Doamna s-a întors?

— Da, domnule.

Când trecu prin sufragerie se miră mult zărind trei tacâmuri; apoi ridicând perdeaua de la salon văzu pe Madeleine așezând într-o vază de pe sobă un buchet de trandafiri întocmai ca al său.

Fu nemulțumit, mâhnit ca și cum i s-ar fi furat ideea și toată bucuria la care se aștepta. Și întrebă îndată ce intră:

— Ai poftit pe cineva?

Madeleine răspunse, fără să se întoarcă, așezând mai departe florile:

— Da și nu. Pe vechiul meu prieten de Vaudrec, care obișnuiește să cineze aici în toate zilele de luni și care vine ca altădată.

— A! Foarte bine, murmură Georges.

Ședea în picioare îndărătul ei, cu buchetul în mână, și-i venea să-l ascundă, să-l azvârle. Cu toate acestea spuse:

— Iată, ți-am adus trandafiri!

Ea se întoarse deodată, foarte zâmbitoare și strigă:

— A! Ce drăguț ești că te-ai gândit la asta.

Și întinse brațele și gura cu un avânt de plăcere așa de adevărat că el se simți mângâiat.

Luă florile, le mirosi și, cu vioiciunea unui copil prea mulțumit, le puse în vaza rămasă goală în fața celei dintâi. Apoi murmură privind dacă venea bine:

— Cât sunt de mulțumită! Iată acum împodobit căminul meu…

Adăugă aproape pe dată, cu încredere:

— Tu știi, e un om încântător Vaudrec, ai să te împrietenești degrabă cu dânsul.

Clopoțelul vesti pe conte. El intră, liniștit, foarte în voia lui, ca la el acasă. După ce sărută cavalerește mâna tinerei femei, se întoarse către soț și îi întinse mâna cu prietenie întrebându-l:

— Ce mai faci, scumpe Du Roy?

Înfățișarea sa nu mai era aspră și gravă ca odinioară, ci prietenoasă, ceea ce făcea să se vadă destul de bine că împrejurările nu mai erau aceleași. Ziaristul, mirat, căută să se arate nu mai puțin politicos. Ai fi crezut, după cinci minute, că se cunoșteau și se iubeau de când lumea.

Atunci, Madeleine, voioasă, le spuse:

— Vă las împreună. Trebuie să dau o aruncătură de ochi în bucătărie. Și se făcu nevăzută, urmărită de privirile celor doi bărbați.

Când se întoarse îi găsi vorbind despre teatru, despre o piesă nouă, și așa de bine se înțelegeau, încât o trainică prietenie strălucea în ochii lor la descoperirea acestei desăvârșite potriviri în idei.

Cina fu minunată, cu totul familiară și prietenească, și contele stătu până târziu, atât de bine se simțea în această casă, în această drăguță căsnicie nouă. Cum plecă, Madeleine spuse bărbatului său:

— Nu-i așa că-i fără cusur? Câștigă sută la sută când îl cunoști. Iată un prieten bun, sigur, devotat, credincios. A! Fără el…

Ea nu-și sfârși vorba, și Georges răspunse:

— Da, și mie mi se pare foarte plăcut. Cred că ne vom înțelege foarte bine.

Dar ea începu îndată:

— Știi că avem de lucrat în astă seară, înainte de culcare? N-am avut când să-ți vorbesc de asta înainte de cină, căci Vaudrec a venit pe neașteptate. Mi-au sosit noutăți, noutăți grave, adineauri, noutăți din Maroc. Le am de la Laroche-Mathieu, deputatul, viitorul ministru. Trebuie să facem un articol mare, un articol de senzație. Am fapte și cifre. Să ne punem pe lucru fără întârziere. Hai, ia lampa!

El o luă și trecură în cabinetul de lucru.

Aceleași cărți erau înșirate în bibliotecă, pe care erau puse cele trei vaze cumpărate la Golful Juan, de Forestier, c-o zi înainte de moarte. Sub masă, taburetul mortului aștepta picioarele lui Du Roy, care, după ce se așeză, luă condeiul de fildeș, puțin ros la capăt de dinții celuilalt.

Madeleine se rezemă de sobă și, după ce-și aprinse țigara, îi spuse noutățile, apoi îi înfățișă ideile și planul articolului.

El o ascultă cu luare aminte, în același timp notând de zor. Când ea sfârși, Georges ridică obiecții, reluă chestiunea, o adânci, desfășură și el planul unui articol, dar un plan de luptă împotriva ministerului actual. Această lovitură trebuia să fie începutul. În femeia sa se trezise atâta interes încât, urmărind gândul lui, ea vedea atât de departe, încât încetase să și fumeze. Murmura din când în când:

— Da… da… Foarte bine… Excelent… E foarte tare… Și după ce sfârși el vorba, adăugă:

— Acum să scriem…

El însă totdeauna începea greu și găsea cuvintele anevoie… Atunci, ea se plecă încetișor pe umărul lui și-i șopti frazele la ureche. Din când în când ea sta la îndoială și întreba:

— Asta-i ce vrei să spui?

— Da, tocmai, răspundea el.

Ea avea fraze înțepătoare, fraze veninoase, cum au femeile, care trebuiau să rănească pe președintele consiliului; și în glumele sale răutăcioase despre politica lui amesteca și altele despre mutra lui, într-un chip hazliu, care te făcea să râzi și te uimea totodată prin iscusința observației.

Du Roy adăuga uneori câteva rânduri, care făceau ca lovitura să fie mai adâncă și mai puternică. El știa, pe lângă acestea, arta subînțelesurilor viclene, pe care o deprinsese de pe când ascuțea informațiile, și când un fapt dat ca sigur de Madeleine îi părea îndoielnic sau compromițător; se pricepea de minune cum să-l facă să fie ghicit și cum să-l bage în mintea cititorilor cu mai multă putere decât dacă l-ar fi spus de-a dreptul.

După ce sfârși articolul, Georges îl citi cu glas tare, declamativ. Amândoi îl găsiră minunat și își zâmbeau încântați și mirați ca și când acum s-ar fi cunoscut unul pe celălalt. Se sorbeau cu ochii, mișcați de admirație și duioșie; și se sărutară cu avânt, cu nesațiul unei iubiri comunicate de minte trupurilor lor.

Du Roy luă lampa:

— Și acum, nani, zise el cu o privire aprinsă.

— Treci tu înainte, stăpâne, căci trebuie să luminezi drumul…

El trecu și ea îl urmă în camera lor, gâdilându-i gâtul cu vârful degetului, între guler și păr, ca să-l facă să meargă mai iute, căci el nu putea suferi dezmierdarea asta.

Articolul văzu lumina zilei, iscălit de Georges Du Roy de Cantel, și făcu mare vâlvă. La fel și la Cameră! Papa Walter firitisi pe autor și îl însărcina cu paginile de politică de la „Vie Française”. Ecourile fură date iar lui Boisrenard.

Atunci începu, în ziar, o campanie dibace și violentă împotriva ministrului de externe. Atacul totdeauna iscusit și hrănit de fapte, când ironic, când serios, uneori glumeț, alteori veninos, lovea cu o siguranță și neîntrerupere de care se mira toată lumea. Celelalte ziare citau necontenit la „Vie Française”, luau din ea pasaje întregi. Și oamenii de la putere se întrebau de nu cumva s-ar putea închide gura acestui necunoscut și crâncen dușman cu vreo prefectură!?

Du Roy devenise vestit în grupările politice. După cum i se strângea mână și după valul de saluturi, simțea că puterea sa crește. Pe de altă parte, soția sa îl uimea prin mintea ei născocitoare, prin istețimea informațiilor și multele ei cunoștințe. Nu se întorcea odată acasă fără să nu găsească în salon un senator, un deputat, un magistrat, un general care se purtau cu Madeleine ca și cu o veche prietenă, cu o familiaritate neascunsă. Unde cunoscuse ea pe acești oameni? În societate, zicea ea. Dar cum știuse să le dobândească încrederea și iubirea? Acest lucru el nu-l înțelegea.

— Ce strașnică diplomată ar fi, gândea el.

Adeseori ea se întorcea acasă mai târziu de ora cinei, gâfâind de oboseală, îmbujorată, tremurând și, înainte chiar de a-și fi scos vălul, zicea:

— Am ceva bun astăzi. Închipuie-ți că ministrul justiției a numit doi magistrați care au făcut parte din comisiunile mixte. Să-i dăm o lecție să țină minte!

Și astfel se dădea o bună lecție ministrului, a doua zi urma alta și a treia nu întârzia în ziua următoare. Deputatul Laroche-Mathieu, care cina în strada Fontaine în fiecare marți, după contele de Vaudrec care începea săptămâna, strângea cu putere mâinile soților cu semne de nemăsurată bucurie.

Nu mai contenea să spună:

— Doamne, ce campanie! Cum s-ar putea să nu izbândim după asta?!

Nădăjduia într-adevăr să pună mâna pe portofoliul afacerilor străine, pe care-l pândea de atâta vreme.

Era dintre acei oameni politici cu mai multe fețe, fără convingeri, fără cine știe ce însușiri, fără îndrăzneală și fără cunoștințe serioase, avocat de provincie, chipeș pentru o reședință de județ, păstrând o cumpăneală de șarlatan între partidele cele mai îndepărtate, un soi de iezuit republican, de ciupercă liberală de proveniență îndoielnică, dintre acelea care cresc cu sutele pe gunoiul popular al votului obștesc.

Machiavelismul său de mitocan îl făcea să fie socotit puternic printre colegii săi, printre toți derbedeii și toate lepădăturile din care se fac deputați. Era destul de îngrijit, destul de corect, destul de prietenos, destul de îndatoritor ca să-și atingă scopul.

Avea trecere în lume, în societatea pestriță, tulbure și puțin aleasă a înalților funcționari ai timpului.

Pretutindeni se spunea de dânsul: „Laroche va fi ministru”, și el credea mai mult încă decât toți ceilalți că Laroche va fi ministru.

Era unul dintre cei dintâi acționari ai ziarului lui papa Walter, colegul și tovarășul său în multe afaceri bănești.

Du Roy îl sprijinea cu încredere și cu oarecare nădejde în viitor. De altminteri, el nu făcea decât să urmeze opera începută de Forestier, căruia Laroche-Mathieu îi făgăduise crucea Legiunii de Onoare, când va veni ziua izbânzii. Decorația avea să stea pe pieptul noului soț al Madeleinei… Nu se schimbase nimic, la urma urmei!

Se vedea așa de bine că nimic nu era schimbat, încât confrații săi îl tachinau pe Du Roy aproape zilnic. Nu-l mai strigau decât Forestier. Îndată ce venea la ziar, câte unul striga:

— Ascultă, Forestier!

El se făcea că n-aude și căuta scrisorile în dulapul său.

— Ei, Forestier, insista glasul din nou, mai tare. Se auzeau râsete înăbușite.

Era aproape de biroul directorului, când cel care-l chemase, îl opri:

— O! Iartă-mă, vreau să vorbesc cu tine! E stupid, veșnic te iau drept bietul Charles. Asta din pricină că articolele tale seamănă al dracului cu ale lui. Toată lumea se înșală.

Du Roy nu răspundea nimic, dar turba; și o furie înăbușită se năștea în sufletul său împotriva mortului.

Chiar și papa Walter mărturisise, când lumea se mira de asemănarea orbitoare atât ca formă cât și ca fond dintre cronicile noului redactor politic și ale fostului:

— Da, Forestier în picioare, dar un Forestier mai cu miez, mai nervos, mai bărbătos.

Într-o zi, Du Roy deschizând din întâmplare dulapul cu bilboquete, îl găsi pe al înaintașului său cu doliu în jurul mânerului, iar pe al său, acela de care se slujea când exersa sub îndrumarea lui Saint-Potin, împodobit cu o panglică trandafirie. Toate erau așezate pe același raft, după înălțime; și pe o tăbliță era scris întocmai ca la muzee:

Vechea colecțiune Forestier et Comp.

Forestier Du-Roy, succesor brevetat S.G.D.G.

Articole trainice pentru toate împrejurările, chiar în călătorie.

Închise dulapul încetișor, rostind destul de tare ca să fie auzit:

— Pretutindeni dai de nătărăi și de invidioși.

Dar se simțea jignit în mândria sa, jignit în deșertăciunea sa, acea deșertăciune, acea mândrie prepuielnică de scriitor, care naște o susceptibilitate nervoasă, totdeauna neadormită, deopotrivă la reporter ca și la poetul genial.

Acest cuvânt: „Forestier” îi spinteca urechea; îi era groază să-l audă și roșea când îl auzea rostindu-se.

Acest nume era pentru el o bătaie de joc, mușcătoare, mai mult decât o bătaie de joc, aproape o injurie. Părea că i se strigă: „Nevasta ta face ce trebuie să faci tu, cum făcea și pentru celălalt. Fără dânsa nu ai fi nimic”.

Îi venea la îndemână, nici vorbă, ca Forestier să nu fi fost nimic fără Madeleine; dar atunci când era vorba de dânsul, aida de!

Apoi, când se întorcea acasă, chinul nu înceta. Acum casa întreagă îi amintea de cel mort, toate mobilele, toate obiectele, tot ceea ce atingea. La început nu se gândea deloc la aceasta, dar glumele înțepătoare ale confraților săpaseră în sufletul său o rană pe care toate nimicurile, ce altădată treceau nebăgate în seamă, o înveninau.

Nu mai putea lua un lucru fără să i se pară îndată că vede mâna lui Charles pusă deasupra. Vedea și întrebuința doar lucrurile care odinioară îi slujiseră lui Charles, lucruri pe care le cumpărase Charles, le iubise și le stăpânise el. Georges începea să se întărâte chiar la gândul legăturilor ce le avusese femeia sa cu dânsul.

Câteodată se îngrozea de această răzvrătire a sufletului său, pe care n-o înțelegea deloc, și se întreba: „Cum dracu’ se face asta? Nu sunt gelos pe prietenii Madelenei. Nu bănuiesc nimic niciodată. Ea vine și se duce după placu-i și amintirea acestui dobitoc de Charles mă scoate din sărite!”

Apoi, adăuga în gând: „In fond, omul ăsta era un tâmpit; fără îndoială că din pricina asta mă simt jignit. Mi-e ciudă că Madeleine a putut să ia de bărbat un asemenea nătărău. Și continua: Cum este cu putință ca femeia asta să fi suferit o singură clipă pentru un asemenea dobitoc?”

Și pizma se mărea în fiecare zi prin vorbe și gesturi mărunte, neînsemnate, care-l înțepau ca niște împunsături de ac. Până și câte-o vorbă a fetei în casă îi cășuna pe amintirea neîncetată a celuilalt.

Într-o seară, Du Roy, căruia îi plăceau dulciurile, întrebă:

— Pentru ce n-avem aluaturi la masă? Tu de ce nu faci?

— I-adevărat, nu mi-a dat prin gând. Asta vine de acolo că el, Charles, avea groază de ele.

Georges îi tăie vorba cu o mișcare de nerăbdare, pe care n-o putu stăpâni.

— A! Te rog, Charles începe să mă plictisească. Veșnic Charles pe ici, Charles pe dincolo, lui Charles îi plăcea asta, lui Charles îi plăcea ceea. Deoarece a crăpat, ar fi bine să-l lași în pace pe Charles!

Madeleine se uita la bărbatul său încremenită, fără să priceapă nimic din mânia asta neașteptată. Apoi, isteață cum era, ghici puțin din ceea ce se petrecea în el, acea încolțire înceată a unei gelozii târzii sporite în fiece clipă de orice lucru care-l amintea pe celălalt.

Izbucnirea lui Georges i se păru poate o copilărie, dar rămase măgulită și nu răspunse nimic.

El se învinui de această întărâtare pe care n-o putuse ascunde. Și pe când făceau, în seara aceea, după cină, un articol pentru a doua zi, taburetul răsturnându-se, și el neputând să-l întoarcă, îl azvârli cu piciorul și întrebă râzând:

— Lui Charles îi era pesemne veșnic frig la labe?

— O, trăia cu frica-n spate de guturai; nu-i era deloc tare pieptul, îi răspunse ea, zâmbind.

Du Roy continuă, cu cruzime:

— Lucru care l-a dovedit minunat de altminteri. Apoi adaugă, cu politețe: Din fericire pentru mine… Și sărută mâna soției sale.

Dar când se culcă, muncit necontenit de același gând, întrebă iar:

— Charles purta fes ca să se ferească de răceală? Madeleine răspundea glumei la fel:

— Nu, își lega capul cu un madras .

Atunci, Georges ridică din umeri și rosti cu dispreț de om superior:

— Ce găgăuță!

De aici înainte Charles ajunsese pentru el un subiect nesecat de vorbă. Nu era ceas în care să nu vorbească despre el și nu-l mai numea decât: „sărmanul Charles”, cu o mutră de parcă i-ar fi murit de milă.

Iar când se întorcea de la ziar, unde se auzise strigat de două sau de trei ori cu numele Forestier, se răzbuna bătându-și joc de cel mort cu vorbe de ocară, pline de ură. Îi amintea cusururile, părțile caraghioase, păcatele, le înșira cu o vădită plăcere, le repeta și le mărea, parc-ar fi voit să stârpească, în inima femeii sale, înrâurirea unui dușman temut. Zicea necontenit:

— Ascultă, Made, îți aduci aminte de ziua în care obiala aia de Forestier voia să ne dovedească cum că oamenii grași sunt mai tari decât cei slabi?

Apoi dori să cunoască despre răposat o grămadă de amănunte intime și ascunse, pe care tânăra femeie, jignită, se împotrivea să i le spună. Dar el stăruia cu îndărătnicie:

— Haide, spune-mi, te rog. Trebuie să fi fost foarte caraghios în momentul acela?

Ea murmură foarte încet:

— Te rog, lasă-l în pace, ce dracu’!

— Nu, spune-mi! Desigur, trebuie să fi fost foarte bleg în pat, dobitocul!

Și totdeauna încheia:

— Ce brută era!

Într-o seară pe la sfârșitul lui iunie, stând la fereastră cu țigara în gură, zăpușeala îi trezi dorința să se preumble.

— Dragă Made, vrei să mergem la Bois?, întrebă.

— Cum nu, desigur.

Luară o birjă descoperită, ajunseră la Champs-Elysées, apoi pe șoseaua Bois-de-Boulogne. Era o noapte fără vânt, una din acele nopți de etuvă, când aerul Parisului încălzit peste măsură intra în piept ca aburul dintr-un cuptor. O armată de birje ducea pe sub copaci un întreg norod de îndrăgostiți. Trăsurile astea mergeau una după alta, fără încetare.

Georges și Madeleine se desfătau uitându-se la perechile înlănțuite, care treceau în trăsurile acestea, femeia în rochie deschisă și bărbatul în haine închise. Era un nemăsurat fluviu de amanți, care curgea spre pădure sub cerul înstelat și arzător. Nu se auzea niciun zgomot afară de huruitul înăbușit al roților. Treceau, treceau, cele două ființe din fiecare trăsură, răsturnate, tăcute, lipite una de alta, pierdute în nălucirea dorinței, înfiorate de așteptarea strângerii apropiate, întunericul cald părea plin de sărutări. O senzație de moleșire plutitoare, de dragoste trupească împrăștiată îngreuna aerul, îl făcea mai înăbușitor.

Toate ființele acestea împerecheate, amețite de același gând, de același nesaț, răspândeau în jurul lor ațâțare. Toate aceste trăsuri încărcate cu iubire, deasupra cărora pluteau parcă dezmierdări, aruncau în drumul lor un fel de răsuflare senzuală, pătrunzătoare și tulburătoare.

Georges și Madeleine se simțiră și ei molipsiți de moliciunea asta. Se luară încet de mână, fără niciun cuvânt, apăsați puțin de greutatea aerului și de mișcarea lăuntrică de care erau cuprinși.

Când ajunseră la cotitura care duce spre fortificații, se sărutară și ea îngăimă, puțin cam rușinată:

— Suntem tot așa de fără minte cum am fost și pe drumul spre Rouen.

Marele șuvoi de trăsuri se despărțise la intrarea în Bois.

Pe drumul Lacurilor, pe care apucaseră tinerii, trăsurile mergeau puțin mai îndepărtate una de alta, iar întunecimea deasă a copacilor, aerul împrospătat de frunze și de pârâiașele care se auzeau curgând pe sub crengi, un soi de răcoreală a văzduhului înnoptat împodobit de stele, dădeau sărutărilor un farmec mai amețitor și mai tainic.

— Oh, dragă Made!, murmură Georges lipindu-se strâns de dânsa.

— Ți-aduci aminte de pădurea de la tine, cât era de fioroasă?, îl întrebă ea. Mi se părea plină de dihănii înspăimântătoare și că nu mai are sfârșit. Pe când aici, cât e de plăcut! Simți dezmierdări în vânt și știu foarte sigur că Sevrés e de cealaltă parte.

— O, în pădurea de la noi nu se află decât cerbi, vulpi, căprioare și mistreți; și unde și unde câte o casă de pădurar, îi răspunse el.

Acest cuvânt, acest nume al mortului ieșit din gura sa, îl înmărmuri, parcă i l-ar fi strigat cineva din fundul desișului; și nu mai scoase nicio vorbă, cuprins iar de acea suferință stranie și statornică, de acea gelozie mistuitoare, neînvinsă, care îi amăra viața de câtăva vreme.

După un minut întrebă:

— Ai venit vreodată seara pe aici cu Charles?

— Cum nu, adesea, îi răspunse Made.

Și, pe dată, îl cuprinse dorința să se întoarcă acasă, o dorință plină de neastâmpăr, care-i strângea inima. Dar chipul lui Forestier i se înrădăcinase în minte, o stăpânea, o ținea încleștată. Nu se mai putea gândi decât la dânsul, nu mai putea vorbi decât de dânsul.

Întrebă, cu un ton răutăcios:

— Ascultă, Made!

— Ce-i dragă?

— I-ai pus coarne bietului Charles?

— De ce mă tot sâcâi cu prostiile tale!, murmură ea cu dispreț.

Dar el nu se lăsă.

— Te rog, dragă Made, fii sinceră, mărturisește. I-ai pus coarne, nu-i așa? Mărturisește că i-ai pus coarne…

Madeleine tăcea, jignită, cum sunt toate femeile, de acest cuvânt.

El începu iar, cu îndărătnicie:

— Nimeni n-avea, zău, un cap mai potrivit pentru asta. Da! Da! Mi-ar plăcea strașnic ca Forestier să fi purtat coarne. Phii! Ce tip de prostălău!

Simți că ea zâmbea de o amintire poate, și stărui:

— Te rog, spune. Ce-o să pierzi? Dimpotrivă, ar fi foarte nostim să-mi mărturisești că l-ai înșelat, să-mi mărturisești, mie, asta.

El tremura, într-adevăr, de nădejdea și de dorința că urâciosul Charles, mortul scârbos, mortul blestemat, a suferit această rușine. Și totuși… totuși o altă tulburare, mai neînțeleasă, îi ațâța dorința de a ști. Zicea necontenit:

— Made, dragă Made, te rog, spune-mi! Despre dânsul nu se poate zice c-a fost furat. Ar fi fost păcat să nu-i faci una ca asta. Te rog, Made, mărturisește…

Madeleinei i se părea acum hazlie, fără îndoială, stăruința asta, căci râdea pufnind.

El își întinse gura foarte aproape de urechea femeii sale:

— Te rog… te rog… mărturisește!…

Ea se îndepărtă cu o mișcare iute și zise cu asprime:

— Știi că ești stupid! Se poate oare răspunde la asemenea întrebări?

Ea spuse asta cu un glas așa de neobișnuit, că un fior rece îl furnică pe bărbatul său și el rămase zăpăcit, înspăimântat, răsuflând cu greutate, de parc-ar fi suferit o lovitură morală.

Birja mergea acuma de-a lungul lacului, în care cerul parcă își scuturase stelele. Două lebede înotau alene, abia zărindu-se în întuneric.

— Întoarce!, îi strigă Georges birjarului.

Și trăsura se întoarse, încrucișându-se cu altele, care mergeau la pas și ale căror felinare mari străluceau ca niște ochi în întunericul pădurii.

Cât de straniu răspunsese ea! Du Roy se întreba: „E o mărturisire asta?” Și siguranța aproape deplină că ea își înșelase întâiul bărbat acuma îl turba de mânie. Îi venea s-o bată, s-o gâtuie, să-i smulgă părul!

O, dacă i-ar fi răspuns: „Dar dacă ar fi fost să-l înșel l-aș fi înșelat cu tine, drăguță!” Cum ar fi sărutat-o, cum ar fi strâns-o în brațe, cu câtă patimă ar fi iubit-o!

Stătea nemișcat, cu mâinile încrucișate, cu ochii spre cer, cu mintea așa de tulburată că încă nu era în stare să gândească. Simțea numai cum dospea în el ciuda aceea și cum creștea mânia aceea care clocotește în inima tuturor bărbaților față cu toanele poftei femeiești.

Simțea pentru întâia dată acea strângere de inimă a soțului care a intrat la bănuială! Era gelos, în sfârșit, gelos pentru cel mort, gelos pe seama lui Forestier! Simțea o gelozie stranie și sfâșietoare, în care se amesteca și un început de ură împotriva Madeleinei. Deoarece îl înșelase pe celălalt, mai putea el să aibă încredere într-însa?

Apoi, încetul cu încetul, coborî în sufletul său un fel de liniște și îmbărbătându-se în fața suferinței, cugetă: „Toate femeile sunt cocote, de care trebuie să ne folosim fără a le da în schimb nimic din noi.” Amărăciunea sufletului i se ridica pe buze în vorbe de dispreț și de dezgust. Dar el nu le dădea la iveală.

Își zicea în sine: „Lumea e a celor tari. Trebuie să te ridici mai presus de toate.”

Trăsura mergea mai repede. Trecu de fortificații. Duroy privea înaintea sa pe cer o lumină roșietică ce părea licărirea unei făuriri nemăsurate; și auzea un zvon nelămurit, fără sfârșit, neîntrerupt, făcut din zgomote deosebite și fără număr, un zvon înăbușit, apropiat, îndepărtat, o nedeslușită și uriașă tremurare de viață, suflarea Parisului care respira, în această noapte de vară, ca un colos obosit, sleit de puteri.

Georges gândea: „Aș fi un dobitoc și jumătate dacă aș pune venin la inimă. Fiecare pentru sine. Izbânda e a îndrăzneților. Totu-i egoism. Egoismul pentru slavă și avere face mai mult decât egoismul pentru femeie și pentru iubire.”

Arcul de Triumf din Piața l’Étoile se arăta, la intrarea în oraș, ridicat pe cele două picioare ale sale monstruoase, uriaș pocit care pare gata s-apuce la vale pe șoseaua care se întinde înaintea sa.

Georges și Madeleine se aflau în șiragul de trăsuri care duceau acasă, la patul dorit, veșnica pereche, tăcută și îmbrățișată. Părea că omenirea întreagă se strecura pe lângă dânșii, amețită de bucurie, de plăcere, de fericire.

Tânăra femeie, care presimțise ceva din ceea ce se petrecea în bărbatul său, întrebă cu glasul ei dulce:

— La ce te gândești, dragă? N-ai spus o vorbă de jumătate de ceas.

El răspunse rânjind:

— Mă gândesc la toți găgăuții ăștia care se sărută, și-mi zic că, desigur, e altceva mai bun de făcut în viață.

— Da… dar e bun și asta uneori, murmură ea.

— E bun… e bun… când n-ai nimica mai bun! Gândurile lui Georges nu stăteau o clipă, dezbrăcau viața de haina ei poetică, pradă unei înverșunări pline de răutate: „Aș fi un dobitoc dacă m-aș mai necăji, dacă m-aș mai lipsi de ceva, dacă m-aș mai tulbura, dacă m-aș mai zbate, dacă mi-aș mai mânca inima cum fac de câtăva vreme”. Chipul lui Forestier îi străbătu prin minte fără să-l mai întărâte. I se părea că se împăcaseră, că se făcuseră prieteni. Îi venea să-i strige: „Bună seara, nene!”.

Madeleine, pe care tăcerea asta o deranja, zise:

— Să mergem pe la Tortoni să luăm o înghețată, înainte de a ne întoarce acasă.

El o privi cu coada ochiului, Văzu profilul ei gingaș și bălai la lumina puternică a unei coroane de lămpi care vestea un café-chantant.

Și se gândi: „E drăguță. Cu atât mai bine. Și-a găsit sacul peticul, scumpa mea. Dar dacă mi se întâmplă să mă chinuiesc așa din pricina ta, atunci s-o întoarcem pe altă foaie”. Apoi îi răspunse:

— De ce nu, drăguță?!

Și, ca să nu bănuiască nimic, o sărută. Tinerei femei i se păru că buzele bărbatului său erau de gheață. Georges zâmbea totuși cu zâmbetul său obișnuit, dându-i mâna ca să scoboare înaintea cofetăriei.