Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 1

Sari la navigare Sari la căutare
Partea întâi - Capitolul 8 Bel-Ami de Guy de Maupassant
Partea a doua - Capitolul 1
Partea a doua - Capitolul 2


Georges Duroy își reluase toate obișnuințele de mai înainte. Așezat acum în mica locuință din strada Constantinopole, trăia cuminte, ca un om care își pregătește o viață nouă. Chiar și relațiile sale cu doamna de Marelle căpătaseră ceva de căsnicie, ca și cum ar fi căutat să se deprindă dinainte pentru întâmplarea care se apropia; și amanta sa, mirându-se adesea de liniștea așezată a legăturii lor, repeta râzând:

— Tu ești și mai burtă-verde decât bărbatul meu; nu era nevoie să-l mai schimb.

Doamna Forestier nu se întorsese. Întârzia la Cannes. El primi o scrisoare prin care ea îi vestea întoarcerea tocmai pe la mijlocul lui aprilie, fără niciun cuvânt în privința celor vorbite la despărțire. El aștepta. Era foarte hotărât acum să întrebuințeze orice mijloc ca s-o ia de nevastă, dacă ea ar fi șovăit. Dar avea încredere în norocul său, în puterea de atracție pe care simțea că o are, putere neînvinsă, care supune pe orice femeie.

Un bilet scurt îl înștiința că, iată, avea să sune ceasul hotărâtor:

Sunt în Paris. Vino să mă vezi.

Madeleine Forestier

Atâta tot. Îl primise prin curierul de nouă ceasuri. Intră la dânsa pe la trei, în aceeași zi. Ea întinse amândouă mâinile,

Bel-Ami zâmbindu-i drăguț, plăcut; și se priviră câteva clipe în adâncul ochilor.

— Cât de bun ai fost că ai venit acolo în împrejurările acelea grozave, murmură ea.

— Aș fi făcut orice mi-ai fi poruncit!, îi răspunse el.

Și se așezară. Ea întrebă de noutăți, de Walter, de toți confrații și de ziar. Se gândea adesea la ziar.

— Îi simt foarte mult lipsa, zicea ea, dar foarte mult. Ajunsesem ziaristă, în suflet. Ce vrei, mi-e dragă meseria asta.

Apoi tăcu. Lui i se păru că înțelege, că află în zâmbetul ei, în sunetul glasului ei, chiar în vorbele ei un fel de invitație; și cu toate că își făgăduise să nu grăbească lucrurile, îngăimă:

— Ei bine… pentru ce nu ai îmbrățișa din nou… meseria asta… sub… sub numele de Duroy?

Madeleine deveni deodată serioasă și, punându-i mâna pe braț, murmură:

— Să nu vorbim încă de asta.

Dar el ghici că primea și, căzându-i în genunchi, începu să-i sărute mâinile cu patimă, repetând, bâlbâind:

— Mulțumesc, mulțumesc, cât te iubesc!

Madeleine se sculă în picioare. Georges făcu la fel și băgă de seamă că era foarte palidă. Atunci pricepu că-i plăcuse, poate încă demult; și fiind față în față, el o strânse, apoi o sărută îndelung pe frunte.

Când se desfăcu, strecurându-se de la pieptul lui, zise cu un glas serios:

— Ascultă, prietene, nu-s hotărâtă încă nici într-un fel. S-ar putea însă să fie da. Dar ai să-mi făgăduiești că n-ai să spui la nimeni, până ce nu-ți voi da voie eu?

El jură și plecă, revărsându-i-se bucuria din inimă.

Puse de aici înainte mai multă băgare de seamă în vizitele pe care i le făcea și nu ceru un răspuns mai hotărât, căci ea avea un chip de a vorbi de viitor, de a zice „mai târziu”, de a face planuri în care viața lor, a amândurora, era totuna, care răspundea fără încetare mai bine și mai gingaș decât o consimțire obișnuită.

Duroy muncea cu îndârjire, cheltuia puțin, se silea să facă economii ca să nu-l prindă momentul căsătoriei fără niciun gologan în buzunar și ajunsese tot așa de zgârcit pe cât fusese de mână-spartă.

Vara trecu, apoi toamna, fără să bănuiască cineva ceva, căci ei se vedeau puțin și în chipul cel mai firesc din lume.

Într-o seară, pe neașteptate, Madeleine îi zise, privindu-l în adâncul ochilor:

— N-ai vestit încă pe doamna de Marelle despre planul nostru?

— Nu, prietena mea. Făgăduindu-ți o desăvârșită tăinuire, n-am crâcnit nicio vorbă nimănui.

— Ei bine, ar fi timpul s-o înștiințezi. Eu mă însărcinez cu familia Walter. Îi vei spune săptămâna asta, nu-i așa?

— Da, chiar mâine, zise și roși.

Ea își întoarse încet ochii în altă parte, parcă spre a nu băga de seamă tulburarea lui și urmă:

— Dacă vrei, ne-am putea căsători la începutul lui mai. Ar fi foarte potrivit.

— Mă supun cu totul, bucuros.

— Zece mai, care cade într-o sâmbătă, mi-ar plăcea foarte mult, pentru că e ziua mea de naștere.

— Fie, zece mai.

— Părinții dumitale locuiesc aproape de Rouen parcă? Cel puțin așa mi-ai spus.

— Aproape de Rouen, la Canteleu.

— Cu ce se îndeletnicesc?

— Sunt… Sunt mici rentieri.

— Ah! Tare aș dori să-i cunosc.

El stătu la îndoială foarte încurcat.

— Dar ei sunt…

Apoi se hotărî, ca un om într-adevăr tare:

— Scumpa mea prietenă, sunt țărani, crâșmari care și-au rupt bucățica de la gură ca să învăț carte. Eu nu roșesc de ei, dar simplitatea lor… ar putea să te supere.

Ea zâmbea fermecător, cu fața luminată de o bunătate dulce.

— Nu. Am să-i iubesc mult. Vom merge să-i vedem. Vreau. Iți voi mai vorbi de asta. Și eu sunt fiică de oameni de jos… Dar i-am pierdut pe părinții mei. Nu mai am pe nimeni pe lume… îi întinse mâna și adăugă… decât pe dumneata.

Și el se simți înduioșat, mișcat, cucerit cum nu mai fusese încă de nicio femeie.

— M-am gândit la ceva, zise ea, dar e greu de vorbit.

— Să vedem, ce e?, întrebă Georges.

— Ei bine iată, scumpul meu, eu sunt ca toate femeile, am… slăbiciunile mele, micimile mele, îmi place ceea ce lucește, ceea ce sună. Mi-ar fi plăcut la nebunie să port un nume nobil. N-ai putea oare cu prilejul căsătoriei noastre, să te… să te înnobilezi puțin?

Ea roși, la rându-i, ca și cum l-ar fi îndemnat să facă ceva necuviincios. Duroy răspunse fără șovăială:

— M-am gândit de multe ori la asta, dar nu mi se pare lucru ușor.

— Și pentru ce?

— Pentru că mi-e frică să nu mă fac de râs, zâmbi el. Ea dădu din umeri:

— Dar deloc, deloc. Toată lumea face așa și nimeni nu râde. Desparte-ți numele în două: „Du Roy”. Vine de minune.

El răspunse îndată, ca om care-și dă seama de situație:

— Nu, așa nu vine bine. Asta e un procedeu prea ușor, prea de rând, prea cunoscut. Eu mă gândisem să iau numele satului meu ca pseudonim literar mai întâi, apoi să-l adaug încetul cu încetul la numele meu, apoi chiar, mai târziu, să-mi tai în două numele, cum m-ai îndemnat.

— Satul dumitale e Canteleu?, îl întrebă.

— Da.

— Nu. Nu-mi place terminația, spuse ea, pe gânduri. Să vedem, n-am putea schimba puțin cuvântul ăsta… Canteleu?

Luă un condei de pe masă și începu să mâzgălească nume, cercetându-le înfățișarea. Deodată strigă:

— Uite, uite, am găsit.

Și îi întinse o hârtie pe care el citi:

Doamna Duroy de Cantel

Georges cugetă câteva clipe, apoi zise cu seriozitate:

— Da, e foarte bine.

Ea era încântată și zicea necontenit:

— Duroy de Cantel, Duroy de Cantel, doamna Duroy de Cantel. E minunat, minunat! Și adăugă, cu încredere: Și o să vezi cât e de ușor să-l faci primit de toată lumea. Dar trebuie să prinzi prilejul. Căci mai pe urmă ar fi prea târziu. Te vei apuca, chiar de mâine, să-ți iscălești cronicele D. de Cantel, iar ecourile, pur și simplu, Duroy. Asta se obișnuiește în fiecare zi în presă și nimeni nu se va mira că ți-ai luat un nume de luptă. În momentul căsătoriei noastre, vom mai putea schimba ceva încă, spunând prietenilor că te lepădaseși de el, din modestie, din pricina poziției dumitale, sau chiar fără să mai spui nimica. Care e numele de botez al tatălui dumitale?

— Alexandre.

Madeleine murmură de două sau trei ori în șir: „Alexandre, Alexandre”, ascultând sunetul silabelor, apoi scrise pe o foaie albă:

Domnul și doamna Alexandre Du Roy de Cantel au onoarea de a vă face cunoscută căsătoria domnului Georges Du Roy de Cantel, fiul lor, cu doamna Madeleine Forestier.

Ea își privi scrisul puțin cam de departe, dar încântată de efect, și zise:

— Cu un grăunte de chibzuință poți izbuti orice.

Când se pomeni din nou în stradă, hotărât fără strămutare să se numească de acuma înainte Du Roy, și chiar Du Roy de Cantel, i se părea că a căpătat o nouă însemnătate.

Mergea mai dârz, cu capul mai ridicat, cu mustața mai mândră, cum stă bine unui gentilom. Îi venea să spună cu bucurie trecătorilor:

— Mă cheamă Du Roy de Cantel.

Dar cum ajunse acasă, gândul doamnei de Marelle îl umplu de grijă și-i scrise pe dată, ca să-i ceară o întâlnire a doua zi.

Are să-mi fie greu, se gândea el. Am să primesc o chelfăneală de calitatea întâi.

Apoi se simți împăcat în sine, mulțumită acelei nepăsări firești care îl făcea să nu bage în seamă lucrurile neplăcute din viață, și se apucă să scrie un articol fantezist asupra noilor dări care trebuiau puse pentru a se putea echilibra bugetul. Fu de părere ca particula nobiliară să fie impusă cu o sută de franci pe an, și titlurile, de la baron până la prinț, de la cinci sute până la o mie de franci.

Și iscăli: D. Cantel.

A doua zi primi o albăstrică de la amanta sa, prin care îl vestea că are să vină la unu.

O așteptă cuprins de neliniște, hotărât, nu-i vorbă, să grăbească lucrurile, să spună totul de la început, apoi, după întâia emoție, să argumenteze cu pricepere spre a-i dovedi că nu putea să rămână holtei la nesfârșire și fiindcă domnul de Marelle ținea morțiș la viață, trebuie să se gândească la altceva pentru a-și face o tovarășă legiuită.

Totuși, se simțea mișcat. Când auzi sunetul clopoțelului, începu să-i bată inima.

Ea i se aruncă în brațe:

— Bună ziua Bel-Ami. Apoi, văzând că îmbrățișarea lui era rece, îl privi lung și-l întrebă: Ce ai?

— Stai jos, zise el. O să vorbim serios.

Ea se așeză fără să-și scoată pălăria, ridicându-și numai vălul de pe frunte și așteptă.

Georges își plecase ochii; își pregătea primele cuvinte, începu cu un glas tărăgănat:

— Scumpa mea prietenă, vezi că sunt foarte tulburat, foarte trist și foarte încurcat din pricina celor ce o să ți le spun. Te iubesc mult, te iubesc în adevăr din toată inima, de aceea frica de a-ți face supărare mă mâhnește încă și mai mult decât noutatea pe care am să ți-o fac cunoscută.

Ea pălea, simțindu-se tremurând, și îngăimă:

— Ce este, spune repede!

El rosti cu un glas trist, dar hotărât, cu acea împovărare prefăcută cu care vestești nenorocirile fericite:

— E că mă însor.

Ea scoase un oftat de femeie care are să-și piardă cunoștința, un oftat dureros venit din fundul plămânilor, apoi începu să gâfâie, fără să poată vorbi, atât de tare se înăbușea.

Văzând că nu scotea nicio vorbă, el urmă:

— Nici nu-ți poți închipui cât am suferit mai înainte de a lua hotărârea asta. Dar n-am nici poziție, nici avere. Sunt singur, pierdut în Paris. Îmi trebuia cineva pe lângă mine, care să-mi fie mai ales un sfat, o mângâiere și un sprijin. Aceea pe care am căutat-o și am găsit-o e o tovarășă și o aliată.

Tăcu nădăjduind că ea va răspunde, așteptându-se la o mânie furioasă, la batjocuri, la injurii.

Ea își puse o mână în dreptul inimii, parcă spre a o domoli, și răsufla tot prin zvâcnituri chinuitoare care îi săltau pieptul și-i clătinau capul.

Duroy îi luă mâna rămasă pe brațul jilțului; dar ea o trase înapoi cu repeziciune. Apoi murmură, căzută parcă într-un soi de toropeală:

— Oh!… Dumnezeule…

El îi căzu în genunchi, fără a îndrăzni s-o atingă, și bolborosi, mai mișcat de tăcerea asta decât ar fi fost de mânia ei:

— Clo, dragă Clo, înțelege bine starea mea, înțelege bine cine sunt eu. Oh, dacă aș fi putut să te iau pe tine, ce fericire! Dar tu ești măritată. Ce puteam să fac? Judecă, te rog, judecă! Trebuie să-mi iau un loc în societate și nu pot izbuti până ce n-o să am gospodărie. Dacă ai ști!… Sunt zile când îmi vine să-l ucid pe bărbatul tău…

Vorbea cu glasul lui moale, șoptitor, ispititor, un glas care pătrundea în ureche ca o muzică.

El văzu două lacrimi crescând încet în ochii neclintiți ai amantei sale, apoi curgându-i pe obraji, în vreme ce alte două se nășteau deja la colțul pleoapelor.

Duroy murmură:

— Oh, nu plânge, Clo, nu plânge, te rog din suflet. Îmi rupi inima.

Atunci, ea făcu o sforțare, o mare sforțare, ca să se arate demnă și mândră; și întrebă cu glasul tremurător al femeilor care-s gata să plângă:

— Cine-i?

El șovăi o clipă, apoi pricepând că trebuia, spuse:

— Madeleine Forestier.

Doamna de Marelle tresări din cap până-n picioare, apoi rămase mută, atât de cufundată în gânduri, că parcă uitase că era el la picioarele ei.

Și două picături străvezii se nășteau neîncetat în ochii săi, cădeau și se iveau din nou.

Se sculă în picioare. Duroy ghici că ea se pregătea să plece fără nicio vorbă, fără să-l ierte; și se simți jignit, umilit în adâncul sufletului. Voind s-o oprească, îi apucă rochia cu amândouă brațele, înlănțuindu-i prin stofă picioarele rotunde care se înțepeneau spre a i se împotrivi.

— Te conjur, nu pleca așa!, o rugă înfierbântat. Atunci, ea îl privi de sus în jos, privi cu ochiul acela umed, deznădăjduit, atât de fermecător și de trist, care arată toată durerea unei inimi femeiești și îngăimă:

— N-am… n-am nimic de zis… n-am… nimic de făcut… Ai… dreptate… ai ales tocmai ceea ce-ți trebuia…

Și desfăcându-se cu o mișcare înapoi, plecă fără ca el să mai încerce s-o oprească.

Rămas singur, se sculă în picioare, năuc, parc-ar fi primit o lovitură de mai în cap; apoi, împăcându-se în sine, murmură: „Pe legea mea, atât mai bine sau atât mai rău. În sfârșit, s-a isprăvit și asta… fără scene. E bine și așa.”. Și, ușurat de o greutate nemăsurată, simțindu-se deodată slobod, dezlegat, la larg pentru viața cea nouă, începu să boxeze cu peretele, izbind strașnic cu pumnul, cuprins de un fel de beție a izbânzii și a puterii, parcă s-ar fi bătut cu soarta.

Când doamna Forestier îl întrebă dacă a înștiințat-o pe doamna de Marelle, el îi răspunse liniștit: „Da”.

Ea îi scormonea mintea cu ochiul său cel limpede.

— Și asta n-a tulburat-o?

— Nu, deloc. I-a părut, dimpotrivă, foarte bine.

Noutatea se răspândi îndată. Unii se mirară, alții se lăudau că prevăzuseră lucrul, ba, alții zâmbeau, dând a înțelege că se așteptau la așa ceva.

Tânărul, care își iscălea acum cronicile D. de Cantel, ecourile – Duroy și articolele politice pe care începuse să le dea din când în când – Du Roy, își petrecea jumătatea zilelor la logodnica sa, care se purta cu el frățește, amestecând totuși o gingășie adevărată, dar ascunsă, cu un soi de dorință înăbușită, ca o slăbiciune.

Ea hotărâse să se căsătorească în taină, numai în fața martorilor, și să plece chiar în seara aceea la Rouen. Aveau să meargă a doua zi să-i îmbrățișeze pe bătrânii părinți ai ziaristului și să stea câteva zile la dânșii.

Duroy își dăduse toate silințele s-o facă să renunțe la planul acesta, dar neputând izbuti se supuse în cele din urmă.

Deci, sosind 10 mai, însurățeii, care socotiseră de prisos ceremonia religioasă, deoarece nu poftiseră pe nimeni, se întoarseră acasă ca să-și facă bagajele după o scurtă trecere pe la primărie, și luară la gara Saint-Lazare trenul de șase seara, care îi duse către Normandia.

Nu schimbaseră nici douăzeci de vorbe înainte de a se afla singuri în vagon. Cum se văzură pe drum, se uitară unul la altul și începură să râdă spre a ascunde oarecare sâcâială pe care nu voiau deloc s-o dea pe față.

Trenul trecu încet prin gara cea lungă de la Batignolles, apoi străbătu câmpia mâloasă care se întinde de la fortificații până la Seine.

Duroy și nevastă-sa rosteau din când în când câte o vorbă fără însemnătate, apoi se întorceau din nou spre geam.

Cum trecură podul de la Asnières, se simțiră încântați văzând pe râu corăbii, pescari și luntrași. Soarele, un soare puternic de mai, răspândea lumina sa piezișă pe vase și pe fluviul liniștit, care părea nemișcat, fără șuvoaie și fără vârtejuri, sleit sub căldura și lumina apusului de soare. O barcă cu catarg, în mijlocul apei, cu două mari triunghiuri de pânză întinse pe amândouă bordurile ei, spre a culege cele mai mici adieri ale aerului, părea o pasăre peste măsură de mare, gata să-și ia zborul.

Duroy murmură:

— Îmi plac la nebunie împrejurimile Parisului, cele mai frumoase amintiri din viața mea sunt legate de chefurile de pe aici.

Ea răspunse:

— Vai, luntrele! Ce plăcut să aluneci pe apă în amurg… Apoi tăcură ca și când le-ar fi fost teamă să-și deschidă mai departe inima asupra vieții lor trecute și rămaseră muți, îmbătându-se poate deja cu poezia părerilor de rău.

Duroy, așezat în fața soției sale, îi luă mâna și o sărută încet.

— Când ne vom întoarce, zise el, o să mergem câteodată să cinăm la Chatou.

— O s-avem atâtea de făcut!, murmură ea cu un ton care părea că zice: Plăcerea va trebui jertfită folosului.

El tot o ținea de mână, întrebându-se cu neliniște cum ar putea să treacă la dezmierdări. Înaintea neștiinței unei fete mari, n-ar fi fost atât de tulburat; dar deșteptăciunea vioaie și isteață pe care o simțea în Madeleine îl stânjenea. Îi era teamă să nu pară găgăuță, prea fricos sau prea obraznic, prea încet sau prea grăbit.

Strângea mâna asta mereu, fără răspuns din partea ei. El zise:

— Mi se pare foarte curios că ești soția mea.

— De ce?, îl întrebă, mirată.

— Nu știu, mi se pare curios. Îmi vine să te sărut și mă mir cum de am dreptul.

Ea îi întinse liniștit obrazul, pe care îl sărută cum l-ar fi sărutat pe al unei surori.

— Când te-am văzut întâia dată (știi, la cina la care m-a poftit Forestier) m-am gândit: Doamne, dacă aș găsi o femeie ca asta. Ei bine, am găsit-o. O am.

— Asta-i drăguț, murmură ea și îl privea drept, ager, cu ochiul ei veșnic zâmbitor.

El se gândea: „Sunt prea rece. Sunt stupid. Ar trebui să merg mai repede decât atâta”. Și o întrebă: „Cum ai făcut cunoștință cu Forestier?”

Îi răspunse înțepat:

— Oare mergem la Rouen ca să vorbim despre dânsul?

Roși înainte de a-i răspunde:

— Sunt un dobitoc. Dumneata mă umpli de sfiiciune.

Ei îi plăcu asta mult:

— Eu! Cu neputință! Pentru ce?

Se așezase lângă ea, aproape de tot.

— Ah, un cerb!, strigă Madeleine.

Trenul străbătea pădurea Saint-Germain; și ea văzuse o căprioară speriată sărind dintr-odată pe alee.

Duroy aplecându-se, pe când ea privea pe geamul deschis, o sărută, cu o sărutare de amant, în părul de pe gât.

Ea stătu câteva clipe neclintită; apoi ridicând capul:

— Mă gâdili, sfârșește!

Dar el nu se lăsă, preumblând ușor pe pielea ei, într-o dezmierdare ațâțătoare și prelungă, mustața sa creață.

— Astâmpără-te!, se smuci ea.

Georges îi cuprinsese capul cu mâna dreaptă, pe care o strecurase pe după dânsa, și-l întorcea spre el. Apoi se aruncă asupra gurii ei, ca un uliu asupra prăzii. Ea se zbătea, îl împingea, încerca să scape. În sfârșit, izbuti, și-i zise:

— Dar sfârșește odată!

El n-o auzea, strângând-o, sărutând-o cu buze lacome și tremurătoare, căutând s-o răstoarne pe pernele vagonului.

Ea se desprinse după ce făcu o mare sforțare și se ridică dintr-o săritură:

— Oh, te rog, Georges, sfârșește. Doar nu mai suntem copii, putem aștepta până la Rouen.

El stătea jos, foarte aprins și încremenit de aceste vorbe înțelepte; apoi, venindu-și puțin în fire, îi zise:

— Fie, aștept, dar să mă tai dac-oi mai spune ceva până la sosire. Și gândește-te că abia suntem la Poissy.

— Atunci am să vorbesc eu, zise ea.

Și vorbi cu de-amănuntul de ceea ce aveau de făcut la întoarcere. Aveau să rămână tot în casa în care stătuse cu întâiul ei bărbat, iar Duroy avea sa moștenească locul și leafa lui Forestier de la „Vie Française”.

De altfel, ea reglase, înaintea căsătoriei lor, cu o siguranță de om de afaceri, toate mărunțișurile bănești ale căsniciei.

Se luaseră sub regimul separației bunurilor și prevăzuseră orice întâmplare: moarte, despărțire, nașterea unuia sau a mai multor copii. Tânărul aducea patru mii de franci, zicea el, dar, din această sumă, o mie cinci sute erau împrumutați. Restul venea din economiile făcute în timpul anului, în vederea căsătoriei. Tânăra femeie aducea patruzeci de mii de franci pe care i-i lăsase Forestier, zicea ea.

Ea aduse vorba despre dânsul, dându-i-l drept pildă:

— Era un om foarte econom, foarte chibzuit, foarte muncitor. Ar fi făcut avere în scurt timp.

Duroy nu mai asculta, cu gândurile în altă parte. Uneori ea se oprea să urmărească cu mintea o idee intimă, apoi urma:

— Peste trei sau patru ani, poți să câștigi foarte bine de la treizeci la patruzeci de mii de franci pe an. Atâta ar fi avut Charles, dacă ar fi trăit.

Georges, căruia lecția începea să i se pară lungă, răspunse:

— Mi se pare că nu mergem la Rouen ca să vorbim despre dânsul.

Ea îi dădu, în șagă, cu palma peste obraz:

— Ai dreptate, am greșit.

Râdea. El își ținea mâinile pe genunchi, cum fac copiii cuminți.

— Tare mai ești bleg cu mutra asta, zise ea.

— Sunt în rolul meu, la care de altminteri m-ai chemat adineauri, și din care n-am să ies, îi răspunse:

— De ce?, îl întrebă.

— Pentru că dumneata iei cârmuirea casei și chiar a ființei mele. Asta te privește, într-adevăr, ca văduvă!

Ea rămase nedumerită:

— Adică ce vrei să spui?

— Că dumneata ai o experiență care are să-mi împrăștie neștiința și o practică a căsătoriei care are să-mi alunge nevinovăția mea de holtei, asta-i!

Ea strigă:

— E prea, prea!

— Iaca așa, zise el. Eu nu cunosc femeile – de! – și dumneata cunoști bărbații, deoarece ești văduvă – de! – și dumneata ai să-mi faci educația… deseară – de! – și poți începe chiar de acum, dacă vrei – de!

Ea strigă, înveselită:

— Ba zău, nu cumva te lași pe nădejdea mea?!…

El rosti, cu un glas de școlar care-și spunea lecția pe nerăsuflate:

— Desigur, mă las pe nădejdea dumitale. Ba chiar nădăjduiesc că-mi vei da o învățătură strașnică… în douăzeci de lecții… zece pentru elemente… citirea și gramatica… zece pentru perfecționare și retorică… Eu nu mă pricep deloc – de!

Ea strigă, zâmbind:

— Ești prost…

— Deoarece ai început să mă tutuiești, îi spuse el, voi urma chiar acum pilda și-ți voi spune, amorul meu, că te ador tot mai mult, din clipa în clipă, și că mi se pare foarte departe Rouenul.

Vorbea acum cu intonații de actor, cu schime glumețe care o înveseleau pe tânăra femeie, obișnuită cu apucăturile și nebuniile literaților din ceata „boemilor”.

Se uita la el cu coada ochiului, găsindu-l într-adevăr fermecător, cuprinsă ca de dorința ce o ai de a mânca un fruct din pom și de îndoiala minții care te sfătuiește să aștepți masa, spre a-l mânca la vremea lui. Atunci, ea zise, înroșindu-se puțin de gândurile care îi năvăleau în minte:

— Micul meu elev, ai încredere în experiența mea, în marea mea experiență. Sărutările în vagon nu-s acătării. Fac rău la stomac.

Apoi roși încă și mai tare, murmurând:

— Tot lucrul la vremea lui.

El rânjea, ațâțat de înțelesurile ascunse pe care le simțea strecurându-se din această gură drăgălașă și făcu semnul crucii mormăind, parc-ar fi rostit încet o rugăciune, apoi zise:

— M-am pus sub ocrotirea Sfântului Antoniu, patronul ispitelor. Acuma sunt de bronz!

Noaptea venea încet, învăluind într-o umbră străvezie, ca într-un zăbranic subțire, nemărginita câmpie care se întindea la dreapta. Trenul mergea de-a lungul Senei; și tinerii începură să privească fluviul desfășurat lângă drum ca o panglică lată de metal lucios, răsfrângerile roșii, petele de purpură și foc căzute din cerul de pe care soarele care avea să apună în curând. Aceste licăriri se stingeau încetul cu încetul, se făceau mai închise, întunecându-se întristător. Și câmpia se îneca în întuneric, cu acel fior înfricoșat, cu acel fior de moarte pe care orice amurg îl face să pogoare asupra pământului.

Această melancolie a serii, intrând pe geamul deschis, pătrundea în sufletele, așa de vesele adineauri, ale celor doi soți care acuma tăceau.

Se apropiaseră unul de altul ca să privească această agonie a zilei limpezi de mai.

La Mantes se aprinsese mica lampă cu ulei, care răspândea pe postavul cenușiu al canapelelor lumina sa galbenă și tremurătoare.

Duroy înlănțui mijlocul femeii sale și o strânse. Pofta sa mistuitoare de adineauri făcea loc unei înduioșări, unei înduioșări molatice, unei trebuințe de drăgălașe mângâieri, de dezmierdări dintr-acelea cu care legeni copiii.

El murmură foarte încet:

— Te voi iubi mult, dragă Made.

Dulceața acestui glas o mișcă pe tânăra femeie, îi dădu fiori și ea îi atinse gura, plecându-se spre dânsul, căci el își lipise obrazul de caldul sprijin al sânilor.

Fu un sărut prelung, mut și adânc, apoi o săritură, o strângere bruscă și nebună, o scurtă luptă înădușită, o împreunare violentă și neîndemânatică. Apoi rămaseră unul în brațele altuia, puțin dezamăgiți amândoi, obosiți și iubitori încă, până când fluieratul trenului vesti o gară apropiată. Ea zise, netezindu-și cu degetele părul zbârlit de la tâmple:

— Ce prostie! Facem copilării…

Dar el îi săruta mâinile, mergând de la una la alta cu o repeziciune pătimașă, și răspunse:

— Te ador, drăguța mea Made!

Până la Rouen statură aproape nemișcați, cu obrajii lipiți, cu ochii în întunecimea de dincolo de geam, în care se vedeau din când în când trecând luminile de pe la case; și se pierdeau în gânduri, mulțumiți de a se simți atât de aproape și de nerăbdători de o îmbrățișare mai intimă și mai în voie.

Traseră la un hotel ale cărui ferestre dădeau pe chei și se culcară după ce mâncară puțin, foarte puțin.

Chelnerița îi sculă a doua zi la opt ceasuri.

După ce băură paharul cu ceai pus pe masa de noapte, Duroy o privi pe soția sa, apoi deodată, cu avântul plin de bucurie al unui om fericit care a găsit o comoară, o luă în brațe îngăimând:

— Drăguța mea, te iubesc… mult… mult…

Ea zâmbea cu încredere și mulțumire și murmură, întorcându-i sărutările:

— Și eu de asemenea… poate.

Dar vizita la părinți îl umplea de neliniște. Îi spusese de multe ori deja femeii sale; o pregătise, o dăscălise. Socoti că n-ar strica să înceapă iar.

— Știi, sunt țărani, țărani de la țară și nu de la opera comică.

Ea râdea:

— Dar știu, mi-ai spus-o de-atâtea ori. Te rog, scoală-te și lasă-mă și pe mine să mă scol.

El sări din pat și, punându-și ciorapii, continuă:

— Vom fi foarte strâmtorați acasă, foarte strâmtorați. În odaia mea e numai un pat cu mindir. La Canteleu nu se cunosc somierele.

Ea părea încântată:

— Cu atât mai bine. Va fi nespus de plăcut să dorm rău… lângă tine… și să fiu deșteptată de cântecul cocoșilor.

Își pusese capotul, un mare capot de flanelă albă, pe care Duroy îl recunoscu îndată. Asta nu-i făcu plăcere. Pentru ce? Femeia sa avea, știa bine, o întreagă duzină de veșminte de-astea pentru dimineață. Doar nu era să-și distrugă lucrurile ca să-și cumpere altele! N-are a face, el ar fi dorit ca albiturile ei, albiturile ei de noapte, albiturile ei de dragoste să nu fie tot acelea pe care le avusese și cu celălalt. I se părea că stofa moale și caldă păstrase ceva din atingerea cu Forestier.

Și se duse spre fereastră, aprinzându-și o țigară.

Vederea portului, a fluviului lat, plin de nave cu catarge ușoare, a aburilor groși aruncați spre chei de mașinile mereu în mișcare îl mișcă, deși cunoștea toate acestea de multă vreme. Și strigă:

— Drace, cât e de frumos!

Madeleine alergă și punându-și amândouă mâinile pe umerii bărbatului său, sprijinită cu totul pe el, rămase încântată, mișcată. Ea repetă:

— O, cât e de drăguț! Cât e de drăguț! Nici nu-mi închipuiam că pot fi atâtea corăbii!

După un ceas plecară, căci trebuiau să prânzească la bătrâni, înștiințați de câteva zile. O birjă descoperită și hodorogită îi duse de-a lungul unui bulevard destul de urât, apoi străbătură niște fânețe prin care curgea un râu, apoi începură să urce coasta.

Madeleine, fiind obosită, ațipise sub dezmierdarea puternică a soarelui care o încălzea nespus de plăcut, ghemuită în bătrâna trăsură de parc-ar fi fost culcată într-o baie caldă de lumină și de aer câmpenesc.

Bărbatul său o deșteptă:

— Uită-te!, zise el.

Urcaseră deja două treimi din deal și ajunseseră într-un loc vestit prin priveliștea sa, pe unde de obicei sunt călăuziți toți călătorii.

Se vedea nemăsurata vale lungă și lată pe care fluviul limpede o străbate de la un capăt la altul, cu cotituri mari. Se vedea venind de departe, pătat de nenumărate insule și descriind o curbă înainte de a trece prin Rouen.

Apoi, pe malul drept, se arăta orașul, înecat puțin în ceața dimineții, cu sclipiri de soare pe acoperișuri și cu miile sale de clopotnițe ascuțite sau rotunde, plăpânde și lucrate cu îngrijire, ca niște giuvaieruri uriașe; se arăta orașul cu turnuri pătrate sau rotunde, cu metereze, cu numeroasele vârfuri de biserici gotice, deasupra cărora se înălța săgeata ascuțită a catedralei, ciudat ac straniu și nemăsurat, cel mai înalt de pe fața pământului.

Iar în față, de cealaltă parte a fluviului, se ridicau, înalte și subțiri, coșurile fabricilor din întinsa mahala Saint-Sever. Mai numeroase decât surorile lor, clopotnițele, ele își înălțau departe, pe câmpie, lungile coloane de cărămidă și aruncau în albastrul cerului răsuflarea lor neagră de cărbune. Iar cea mai înaltă dintre toate, tot așa de înaltă ca și piramida lui Keops, al doilea dintre vârfurile datorate muncii omenești, aproape totuna cu mândra sa soră, săgeata catedralei, se înălța marea pompă de foc „Foudre”, împărăteasa norodului muncitor al fabricilor, precum vecina sa era împărăteasa mulțimii de locașuri sfinte.

Mai departe, la marginea orașului muncitoresc, se întindea o pădure de brazi; și Sena, trecând printre amândouă cetățile, își urma drumul, mai întâi de-a lungul unui deal unduios, împădurit deasupra și care-și arăta pe alocurea ciolanele de piatră albă, apoi se pierdea în zare, după ce mai descrisese o curbă largă. Se vedeau vase suind și scoborând fluviul, trase de bărci cu motor, mari cât niște muște și care scuipau un fum gros. Ostroave, înșirate pe apă, se aliniau necontenit, ca mărgelele unor mătănii înflorate.

Birjarul așteptă până ce călătorii încetară să se minuneze. Cunoștea el din experiență cât ținea admirația tuturor neamurilor de umblăreți.

Dar când începură să meargă, Duroy zări deodată, la câteva sute de metri, doi bătrâni care veneau, și el sări din trăsură, strigând:

— Iată-i! Sunt ei.

Doi țărani, bărbatul și femeia, mergeau cu un pas regulat, legănându-se și lovindu-se umăr de umăr. Bărbatul era scurt, îndesat, roșu și cam burtos, dar încă în putere, cu toate că nu mai era tânăr; femeia, înaltă, uscată, gârbovită, tristă, adevărată femeie chinuită de la țară, care a muncit din copilărie și care n-a râs niciodată, în vreme ce bărbatul glumea bând cu mușteriii.

Madeleine se dăduse jos și ea din trăsură și privea cu strângere de inimă, cu o tristețe pe care n-o prevăzuse, cum veneau aceste două sărmane ființe. Ei nu-și mai cunoșteau fiul, acest domn frumos, și n-ar fi bănuit niciodată că doamna aceasta elegantă, în rochie deschisă, ar fi nora lor.

Ei mergeau tăcuți și repede în calea copilului așteptat, fără să se uite la oamenii aceștia din oraș care veneau în urma trăsurii. Cei doi treceau înainte. Georges, care râdea, strigă:

— Bună ziua, taică!

Amândoi se opriră scurt, dintâi înlemniți, apoi prostiți de nedumerire. Mai întâi își veni în fire bătrâna și îngăimă fără să facă niciun pas:

— Tu ești feciorul nostru?

— Da, da, îs eu maică!, răspunse tânărul.

Și mergând spre dânsa o sărută pe amândoi obrajii, cu un sărut apăsat de fiu. Apoi își frecă tâmplele de ale tatălui său, care-și scoase șapca, o șapcă cum se purta în Rouen, de mătase neagră, foarte înaltă, ca a negustorilor de vite.

— Iat-o pe nevastă-mea!, zise apoi Georges.

Și amândoi sătenii se uitară la Madeleine. O priveau cum privești o minune, cu o teamă plină de neliniște, amestecată cu un fel de aprobare mulțumită la tată, cu o dușmănie pizmăreață la mamă.

Bărbatul, fire veselă, de o voioșie suptă din cidrul dulce și din spirt, căpătă cutezanță și întrebă, cu ochi vicleni:

— Se poate ca s-o sărut?

— Dar cum nu?!, îi răspunse fiul.

Iar Madeleine întinse, în silă, amândoi obrajii; țăranul își șterse pe urmă gura cu dosul mâinii. Bătrâna, la rândul ei, își sărută nora cu o rezervă dușmănoasă. Nu, asta nu era nora visurilor ei, fermiera zdravănă și plină de viață, roșie ca un bujor și rotofeie ca un purcel. Cucoana asta părea o fleștură cu falbalalele și moscul ei. Căci pentru bătrână toate parfumurile erau mosc.

Și merseră în urma birjei care ducea bagajul însurățeilor. Bătrânul îl luă pe fiul său de braț și, ținându-l puțin în urmă, îl întrebă cu interes:

— Ei, îți merg bine treburile?

— Cum nu, foarte bine.

— Atunci bine, asta-i de seamă. Spune-mi, nevasta ta e cu dare de mână?

— Patruzeci de mii de franci, răspunse Georges. Tată-său fluieră de mirare și nu putu spune alta decât:

„Drace!”, atât de tare îl mișcă suma. Apoi adăugă cu o convingere adevărată:

— Frumoasă femeie!

Căci ea era pe gustul lui. Și trecea doară drept cunoscător, în vremea lui.

Madeleine și mama mergeau alături, fără să scoată o vorbă. Cei doi bărbați le ajunseră.

Intrau în sat, un mic sat așezat de-o parte și de alta a drumului, alcătuit din câte zece case de fiecare parte, casei de târgușor și dărăpănături de fermă, unele din cărămidă, altele din vălătuci , unele acoperite cu paie, altele, cu ardezie. Cafeneaua lui moș Duroy: „La priveliștea frumoasă”, o căscioară cu câteva odăi și cu un pod pentru grâne, se afla la intrarea în sat, în partea stângă. O ramură de pin, înfiptă deasupra ușii, vestea, după obiceiul vechi, că însetații puteau să intre.

Masa era pusă într-o odaie a crâșmei, pe două măsuțe alăturate, cu două șervete deasupra. O vecină, venită ca să dea ajutor, se închină cu plecăciune adâncă când văzu ivindu-se o așa frumoasă doamnă, apoi, recunoscându-l pe Georges, strigă:

— Isuse Doamne, tu ești, mititelule?

— Da, eu, mătușă Brulin!, răspunse el cu voioșie.

Și o sărută îndată, cum își sărutase tatăl și mama. Apoi se întoarse spre femeia sa:

— Vino în odaia noastră să te descotorosești de pălărie!

El o duse prin ușa din dreapta într-o încăpere rece, pardosită, foarte albă, cu pereții văruiți și patul cu perdelele de bumbac. O icoană cu răstignirea lui Isus și două portrete colorate, unul înfățișându-i pe Paul și Virginia sub un palmier albastru și altul pe Napoleon I pe un cal galben, împodobeau singure această odaie curată și tristă.

Cum fură singuri, el o sărută pe Madeleine:

— Bună ziua, Made! Sunt mulțumit c-am văzut pe bătrâni. Când sunt la Paris nu mă gândesc la dânșii, dar când îi văd tot îmi face plăcere.

Dar tatăl striga, bătând cu pumnul în perete:

— Haide, haide, e gata mâncarea! Și trebuiră să se așeze la masă.

Fu un prânz lung, țărănesc, cu mâncăruri nepotrivite, salam după ciozvârtă, jumări după salam.

Moș Duroy, pornit pe veselie din pricina cidrului și a câtorva pahare de vin, dădea drumul glumelor sale celor mai alese, celor păstrate pentru zile mari, întâmplări șugubețe și nu tocmai curate de-ale prietenilor săi, încredința el.

Georges, care le cunoștea pe toate, râdea totuși, înveselit de aerul locului unde se născuse, stăpânit acum din nou de iubirea înnăscută pentru sat, pentru locurile prietene copilăriei sale, de vederea tuturor lucrurilor de altădată, a unor nimicuri: străpunsătura unui cuțit într-o ușă, un scaun șchiop care amintea o întâmplare neînsemnată, mirosuri de pământ, mireasma puternică de rășină și de copaci venită de la pădurea din apropiere, mirosul casei, al șanțului, al gunoiului.

Mama Duroy nu vorbea deloc, chiar deloc, necontenit tristă și serioasă, spionându-și nora cu ură în inimă, cu o ură de muncitoare bătrână, de țărancă bătrână, cu mâinile bătătorite, cu mădularele schimonosite de munca cea grea, ură împotriva acestei târgovețe care îi insufla respingere ca o blăstămată, ca o pierdută, ca o ființa necurată ursită trândăviei și păcatului.

Madeleine nu mânca, nu vorbea, stătea tristă cu zâmbetul ei obișnuit sleit pe buze, un zâmbet însă morocănos, resemnat. Era înșelată, cu inima sfâșiată. Pentru ce? Doar ea voise să vie. Știa foarte bine că se ducea la niște țărani de rând. Cum oare își făcuse visuri despre dânșii, ea, care de obicei nu visa?

Parcă știa? Oare femeile nu nădăjduiesc totdeauna altceva decât ceea ce este?Îi văzuse de departe mai poetici? Nu, dar ceva mai cizelați, mai arătoși. Și totuși, ea nu dorea să fie distinși ca aceia din romane.

Cum se făcea dară că se simțea jignită de mii de lucruri mărunte, de mii de grosolănii abia cu putință de băgat în seamă, de însăși firea lor țărănească, de ceea ce spuneau, de mișcările și de veselia lor?

Își aducea aminte cu strângere de inimă de mamă-sa, despre care nu vorbea niciodată cu nimeni, o institutoare înșelată, crescută la Saint-Denis și moartă de sărăcie și mâhnire, când Madeleine era de doisprezece ani. Copila fusese crescută de către un necunoscut. Tatăl său, fără îndoială! Cine să fi fost oare? Ea nu știu niciodată sigur, cu toate că avea oarecare presupuneri.

Prânzul nu mai avea sfârșit.

Acuma intrau consumatori, strângeau mâinile lui moș Duroy, scoteau strigăte la vederea fiului și, privind pe furiș pe tânăra femeie, clipeau din ochi cu viclenie; ceea ce însemna: „Blăstămatul! Știi că n-a brodit-o rău cu duduca asta!”

Alții, mai străini, se așezau la mesele de lemn, și strigau: „Un litru! Un pahar! Două șprițuri!” Și se puneau să joace domino, izbind cu zgomot micile pătrate de os albe și negre.

Mătușa Duroy nu mai înceta de umblat încoace și încolo, slujind pe mușterii cu mutra ei plângătoare, primind banii, ștergând mesele cu colțul șorțului ei albastru.

Sala era plină de fumul lulelelor și al țigărilor proaste, de un ban una.

Madeleine începu să tușească și întrebă:

— N-ar fi bine să ieșim? Nu mai pot…

Încă nu sfârșiseră masa. Bătrânul Duroy rămase nemulțumit. Dar ea se sculă și se duse și se așeză pe un scaun, dinaintea ușii, așteptând ca socrul și bărbatul său să-și sfârșească cafeaua și păhăruțele.

Georges veni și el curând:

— Vrei s-o ștergem spre Sena?, întrebă el.

— O, cum nu. Haidem!, primi ea cu bucurie. Coborâră dealul, închiriară o barcă la Croisset și petrecură toată după-amiaza sub sălcii, de-a lungul unei insule, somnoroși amândoi în căldura dulce a primăverii și legănați de micile valuri ale fluviului.

Apoi se întoarseră acasă, pe înserate.

Masa de seară, la lumina unei lumânări de seu, fu mai chinuitoare pentru Madeleine decât cea de dimineață. Moș Duroy, care era aproape beat, nu mai vorbea. Soacră-sa era mereu țâfnoasă.

Lumina sărăcăcioasă a flăcării galbene și tremurătoare arunca pe pereții cenușii umbrele capetelor cu nasuri enorme și mișcări ciudate. Se vedea uneori o mână uriașă ridicând o furculiță cât un țepoi spre o gură care se deschidea ca a unui monstru…

Cum se sfârși cina, Madeleine îl trase pe bărbatul său afară, ca să scape de odaia asta întunecoasă în care plutea veșnic un miros acru de fum de tutun învechit și de băuturi vărsate pe mese.

— Așa-i că te plictisești deja, zise el după ce ieșiră.

Ea voi să protesteze. Georges o opri:

— Nu. Am văzut bine. Dacă dorești, putem pleca mâine.

— Da. Vreau din suflet, murmură Madeleine.

Mergeau încet înainte.

Era o noapte caldă, al cărei întuneric dezmierdător și adânc părea plin de zgomote ușoare, de foșnete, de răsuflări. Intraseră pe o alee îngustă, sub niște copaci foarte înalți, având de o parte și de alta pădurea întunecoasă.

Ea întrebă:

— Unde suntem?

— În codru, răspunse el.

— E mare?

— Foarte mare, unul din cei mai mari din Franța.

Un miros de pământ, de copaci, de mușchi, acea mireasmă proaspătă și veche a pădurilor stufoase, făcută din seva mugurilor și din iarba uscată și mucezită din desișuri, părea că doarme în aleea asta. Uitându-se în sus, Madeleine zări stelele printre vârfurile copacilor și, cu toate că nicio adiere nu clătina ramurile, simțea în juru-i nedeslușita fâlfâire a acestui ocean de frunze.

Un fior necunoscut îi străbătu sufletul și-i furnică pielea; o mâhnire neînțeleasă îi strânse inima.

Pentru ce?

Nu-și putea da seama.

Dar i se părea că e pierdută, înecată, înconjurată de primejdii, părăsită de toți, singură, singură pe lume, sub bolta asta vie care tremura înnorată deasupra.

Ea murmură:

— Mi-e cam frică. Aș vrea să ne întoarcem.

— Ei bine, să ne întoarcem.

— Și… mâine vom pleca la Paris.

— Da, mâine.

— Dimineață.

— Dimineață, dacă vrei.

Se întoarseră acasă.

Bătrânii se culcaseră. Ea dormi rău, deșteptată de toate zgomotele de la țară cu care nu era obișnuită, de țipetele huhurezilor, de grohăitul unui porc închis într-un coteț lângă perete și de cântecul unui cocoș care începu să trâmbițeze de pe la miezul nopții.

Nu se luminase bine de ziuă și ea era sculată și gata de plecare. Când Georges îi vesti pe părinți că pleacă, ei rămaseră încremeniți amândoi, apoi pricepură de unde vine asta.

Tatăl întrebă numai atâta:

— O să te vedem degrabă?

— Dar desigur. La vară.

— Atunci, bine.

Bătrâna mormăi:

— Doresc să nu-ți pară rău de ceea ce ai făcut.

Duroy le dărui două sute de franci, ca să le mai liniștească nemulțumirea; și, pe la zece ceasuri, arătându-se birja pe care o adusese un băiețandru, însurățeii sărutară pe bătrânii țărani și plecară.

Când coborau dealul, Duroy începu să râdă:

— Vezi, zise el, ți-am spus dinainte. Ar fi trebuit să nu te aduc să faci cunoștință cu domnul și cu doamna Du Roy de Cantel, tatăl și mama.

Începu să râdă și ea, și răspunse:

— Sunt mulțumită. Sunt oameni foarte cumsecade și încep să-i iubesc mult. Am să le trimit de la Paris cofeturi.

Apoi murmură: „«Du Roy de Cantel»… O să vezi că nimeni n-are să se mire de biletele noastre de nuntă. Vom spune că am petrecut opt zile la moșia părinților tăi.”

Și, apropiindu-se de dânsul, îl dezmierdă cu o sărutare pe vârful mustății: „Bună ziua, Geo!”

El răspunse: „Bună ziua, Made”, petrecându-și mâna pe după mijlocul ei.

Departe, în fundul văii, se zărea marele fluviu, desfășurat ca o panglică de argint sub soarele dimineții, și toate coșurile fabricilor, care aruncau pe cer norii lor de cărbune, și toate clopotnițele ascuțite care se înălțau peste cetatea bătrână.