Balcic (Ion Pillat, 1940)/Cules de zi

 

Pe un caic cu pânza cum e luna
În zori de zi când palidă se-apleacă’n
Apus; pe golful: un smaragd în tremur
Prin care zboară umbre de legendă,
Spre țărmul alb și rupt cu nume doric —
În toamna dulce ca o primăvară
Purtând în ea puterea amintirii
Și vraja rodului sfios; acolo
Te-așteaptă viea de pe plajă. Tainic
Nisipul viței lui Dionysos valul
II mângâie cu binecuvântarea
Luminii ce pătrunde pană’n suflet.
Acolo’n viea cu migdali și piersici,
La umbră de smochin bătrân, ai coasta
De-argint în ochi; așează-te cu mine
Privind cum ziua — poamă grea de aur —
Rodește peste ape, cum Balcicul
Iar turmele de case le adună
La mare de pe râpe și cum seara,
Cu amfora amurgului pe umăr,
O sprijină de zare peste apa
Ce-și stinge rodiile’nsângerate
În miezul tot mai vânăt al smochinei.
E noapte-a cum. În zări caicul lunii.
În noi murmur de valuri și de vremuri,
Lovind nostalgic țărmul unde zeul,
Pășind odată, ni se-opri în suflet.