Balada VIII: Domnului L. Boulanger. Amândoi arcașii

Jump to navigation Jump to search
←←Balada VII: Vălmășeala Balade de Victor Hugo
(Balada VIII: Domnului L. Boulanger. Amândoi arcașii)
Balada IX: Mărturisirea castelanului→→
Traducere de Constantin Negruzzi - 1839


Dame, ascultați o jalnică poveste.
Baif

Era oara cea fatală când e noaptea-ntunecoasă,
Când păstorul la tot pasul simte-o frică fioroasă,
Și vrun drac să nu deștepte călătorul spăimântat,
Șoptește rugăciuni sânte, juruind a da pomană,
De va trece-n bună pace prin acea neagră poiană,
Ș-a scapă nevătămat.

Doi arcași mergea-mpreună pe cea-ntinsă vale mare,
Colo jos unde se vede un turn negru-n dărâmare;
Ce pe când la Palestina împărații se ducea —
Cum spuneau părinții noștri — fu zidit numa-n trei zile
De un sânt sehastru care strămuta stânci și movile,
Semnul crucii când făcea.

Amândoi fără de grijă în acea poiană lată,
Au aprins un foc de vreascuri, și s-au și pus jos îndată
Pe un sânt de peatră, care pe pământ răsturnat sta,
Ținând mânele-ncrucite c-un aer de umilire,
Cât privindu-l călătorul socotea-n a lui uimire
Că la Domnul se ruga.

Iar pe turnuri și pe dealuri, pe pădurile-nvechite,
Para focului lumine răspândea mult felurite;
Bufnile înspăimântate părăseau culcușul lor;
Duhuri rele, liliecii ieșind de prin borte-afară,
Cu ale lor negre aripi clăteau a focului pară,
Și țipau cu mult fior.

Deci arcașul mai în vrâstă zise cătră cel mai june:
Frate, spune, păzești postul? — Dar tu faci vro rugăciune?
Celalalt lui îi răspunse râzând de acest cuvânt...
Când deodată râsuri multe pretutindeni s-auziră
Prelungindu-se pe vale, iar cei doi arcași gândiră
Că echo sună de vânt.

Le păru atunci că iesă lângă dânșii o vâlvoare,
Care-ncepe-n brazde-albastre să se-nalțe cu furoare;
Iar amândoi hulitorii stând tot la același loc
(Vai de ei!) s-apucă-ndată, alte crengi uscate taie,
Întețesc para zicându-și: „Luminează cele plaie
Zarea de l-al nostru foc.“

Deci să știți c-acel răsunet, acel râs și acea luce,
Era dracul! (tot creștinul s-își facă aice cruce).
El avea cumplita luce ce se vede numa-n iad,
Acea rază sulfuroasă, care-n visuri ni s-arată,
Care arde prin greșeale inima noastră curată ;
Unde păcătoșii cad!

La rostirea ce-auzise acei vorbe de hulire.
Precum lupul spre-a sa pradă Satan viind cu grăbire,
Pe arcași în întuneric ai săi ochi își pironi.
— Huliți! râdeți! c-ale voastre oare vă sunt numărate!
Curând n-o să poată altă a voastre guri blăstemate,
Decât dinții a crâșni!

Când se lumină de ziuă, puțină cenușă stânsă
Purtând urma cea drăcească, se văzu colo întinsă ;
Și pe-acel plai să mai îmbie nici un om nu îndrăznea.
Iar unde fusese focul după ce-acum înnoptase,
O văpaie albăstrie unui păstor s-aratase,
Ce pe jos se târâia.

Cum lucea acea văpaie șerpuind cu nencetare.
Un lung râs cu hohot strașnic s-auzea în depărtare,
Și păstorul plin de groază ramânea încremenit;
Nu putea ști cine râde, căci el nu videa nimica
Din acele drăcii multe, ci fugea cu mare frică,
De acel loc urgisit.

De atunci în toată noaptea pe pădurile-nvechite,
Acea flacără lumine răspândea mult feliurite;
Bufnele înspăimântate părăseau culcușul lor.
Duhuri rele, liliecii ieșind de prin borte-afară
Cu ale lor negre aripi clăteau a focului pară,
Și țipau cu mult fior.

Și nimic pană când ziua revărsa a ei lumină,
Nimic nu stângea văpaia de-a iadului duhuri plină;
Dacă prin nori vâjilia se stârnea și bubuia,
Hohotul de râs atunce ca și tunetul de tare
Răsuna, și ca un șerpe pará cu iuțeală mare
Pân la ceriuri se suia.

Însă iată că-ntr-o noapte din țarina pulberoasă,
Se scoală a sântului pustnic marmura cea cuvioasă,
Și făcând trei pași întinse brațul drept spre acel foc;
Apoi face semnul crucii zicând: „Doamne miluiește!
Duhul rău care pre oameni în iad îi prăpăstuiește,
Să peară de p-acest loc!“

Deci îndată—o, minune! — Au perit pentru vecie
Acele flăcări și râsuri, acea groznică drăcie ;
Și a doua zi poporul pe arcașii morți găsind,
Într-o groapă-i astrucară. Iar pentru acea minune,
Stăpânul satului dete bani să facă rugăciune,
Lui Dumnezeu mulțămind.

Dacă vro învățătură din aste spuse se vede,
A o judeca nu trebui, trebui numai a o crede.
A o crede! Ce zic oare? Acea vreme s-a sfârșit!
În a noastre timpuri pline de deșertăciune multă,
Relegea-i desprețuită, minunile nu s-ascultă,
Credința toată a lipsit!