Balada V: Uriașul

 

Însăși norii cerului să tem să nu viu

Ca să-mi caut vrăjmașii în sânul lor.

Motenabbi

Ostași! Eu primii viața în Galiile mănoase
Colo unde odată ai mei moși locuia;
Ei nu mai sunt acuma! Ci numai a lor oase
Și naltele morminte se văd încă în ea.
Colo eu raza zilei văzui întâia dată.
Abia născut fusesem, când tata m-a luat
În brațele-i vânoase; și-n Marea înghețată
M-a dus de m-a scăldat.

Căci tatul meu pe-atunce era voinic și tare;
Slăbi însă acuma de când a-mbătrânit.
Și desrădăcinează cu greutate mare
Stejarul ca să-l facă toiag de sprijinit!
Eu acum îi țin locul! Eu port armele sale,
Baltagul lui cel strașnic și arcul ostășesc,
Eu! care stând pe munte, picioarele pe vale
Îmi pun, de m-odihnesc.

Când eram copilandru, mergeam des la primblare,
Prin Alpii neguratici drumul îmi deschideam.
Capul meu ca un munte prin nori făcea cărare,
Suflam, și-n atmosferă fulgerile stingeam.
Atunci îmi plăcea foarte să merg la vânătoare,
Ursu-n brațele mele înădușit murea;
Să prind din fugă cerbii, ciute și căprioare
Era plăcerea mea.

Apoi când venea seara, mergeam la scăldătoare
În valurile line a mărei mă băgăm;
Calare pe balene cu-a mele lungi picioare
Spumoasele ei unde pân în fund turburam.
Dar azi aceste jocuri nu îmi mai sunt iubite
Acum mi-e drag războiul, foc, sânge și omor,
Ostași vitezi și taberi, ucideri, morți cumplite.
Chinul celor ce mor.

Când văd că-ncepe lupta, eu stau și de departe
Privesc cum între dânșii se taie, se înjung;
Atunce dacă-mi pare că are drept o parte
Alerg spre ajutoru-i, și cum la ei ajung.
Precum secerătorul în spicele aurite
Ca trosnetul de iute în dușmani năpustesc;
A lor scuturi și arme, a lor zale oțelite
Cu pumnul le turtesc.

Gol îmblu totdauna, pentru c-a mea virtute
Râde d-ostașii voștri cu fer înveșmântați;
Port numai două suliți din doi fraseni făcute.
Și ăst coif ce-l trag lesne opt tauri înjugați.
Nu-mi poate opri calea tărie sau cetate;
Ieu turnurile-n brațe, și-n șanțuri le dobor.
Și astfel — cu ruine după ce-s astupate —
Intru foarte ușor.

Dar timpul fuge, zboară, se trece-a mea junie!
Cum pre stejar usucă criveții viforoși;
S-apropie sfârșitul, și moartea a să vie
Ca să mă ducă-acolo unde-s ai mei strămoși!
Atunce voi c-onoare trupu-mi în groapă puneți,
Și de-a-ntreba drumețul pre călăuzul seu
Ce munte e acela? Gândind la mine, spuneți
Că e mormântul meu!