Baia Mare de altădată/Capitolul 9. Revoluția din decembrie 1989

Baia Mare de altădată de Dorin Ștef Capitolul 9. Revoluția din decembrie 1989

Căderea blocului comunist

2 mai 1989 (Ungaria). Ungaria a avut parte de cea mai liniștită revoluție dintre toate statele din blocul sovietic. Pe de o parte, a beneficiat de o opoziție politică puternică, constituită în diferite partide: Alianța Tinerilor Democrați (FIDESZ), Forumul Democrat Maghiar, Alianța Liber Democrată (SzDSz). Al doilea factor determinant a fost reprezentat de schimbările la vârful Partidului Comunist Ungar, care au culminat, în decembrie 1988, cu renunțarea lui Károly Grósz la șefia partidului și a guvernului în favoarea lui Miklós Németh.

3 iunie 1989 (Polonia). În Polonia au loc alegeri câștigate de celebrul sindicat "Solidaritatea", condus de Lech Walesa, singura mișcare muncitorească independentă întâlnită vreodată într-un stat comunist din estul continentului european.

9 noiembrie 1989 (Germania). Această dată a intrat în istoria Germaniei prin căderea "Zidului Berlinului". Cunoscut și sub denumirea de "fâșia morții", acesta era un simbol al războiului rece. A fost construit în 1961 și a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte a cortinei de fier, Zidul Berlinului a fost conceput de administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și aprobat de liderul sovietic Nikita Hrușciov. Zidul a fost o barieră de separare între Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană pentru aproape 28 de ani.

10 noiembrie 1989 (Bulgaria). Ziua în care bulgarii au scăpat de dictatura liderului comunist Todor Jivkov. Acesta s-a aflat în fruntea statului bulgar vreme de 30 de ani, comportându-se ca un aliat loial al Uniunii Sovietice. În noiembrie 1989, s-au desfășurat demonstrații ale ecologiștilor în Sofia, care au degenerat în proteste în favoarea reformelor politice.

Comuniștii au reacționat, schimbându-l pe Jivkov cu Petar Mladenov, dar acest fapt nu le-a acordat decât un scurt răgaz. În februarie 1990, partidul comunist a renunțat de bună voie la monopolul asupra puterii.

17 noiembrie 1989 (Cehia). Studenții din Praga au organizat manifestații anticomuniste, care au dus la ceea ce s-a numit "Revoluția de catifea". Aceasta a fost mișcarea pacifistă prin care Partidul Comunist din Cehoslovacia a pierdut puterea și s-a revenit la democrație. După greva generală din 27 noiembrie 1989 și în lipsa sprijinului aliatului sovietic, Partidul Comunist Cehoslovac a abandonat puterea.

16 decembrie 1989 (România). Este data la care a izbucnit ceea ce este cunoscută ca fiind Revoluția Română din 1989, care a dus la înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu. Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a avut o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați. Pe 22 decembrie, Nicolae Ceaușescu, împreună cu soția lui, Elena, au fugit de pe clădirea Comitetului Central al PCR, cu un elicopter militar. În 24 decembrie, Ion Iliescu preia puterea ca președinte al Frontului Salvării Naționale (FSN). (Ionuț HOROBA)

După o jumătate de secol, în care ideologiile comuniste păreau invincibile și de neînlocuit, sfârșitul anului 1989 a adus apocalipsa pentru sistemele politice ce și-au tras seva din Revoluția Sovietică.

Originea revoluției din România

În Timișoara, pastorul reformat Laszlo Tokes, critic al regimului lui Ceaușescu, a fost somat să plece din casa parohială până la 15 decembrie 1989. În jurul casei se formează un cordon de oameni alcătuit din enoriașii maghiari care doreau să împiedice miliția să-l evacueze. Aceștia rămân peste noapte, alăturându-li-se români din Timișoara care aflaseră despre radicalizarea protestului.

Autoritățile tolerează o vreme veghea de la biserică, fără a interveni, deoarece în Timișoara exista un focar de nemulțumire permanentă. Cei aproape 20000 de studenți răbufneau des și autoritățile nu doreau publicitate.

În 16 decembrie, primarul Timișoarei le cere să plece, spunându-le că ordinul de evacuare a fost anulat. Totuși, mulți dintre ei rămân. Spre seară, se scandează lozinci anticomuniste și anticeaușiste, protestul religios se transformă în revolta unui întreg oraș, moment în care se naște revoluția anticomunistă. Mulțimea de demonstranți se îndreaptă spre sediul PCR și în drum sunt scoase din librării și arse cărțile cuplului dictatorial. Trupele Ministerului de Interne atacă demonstranții. Au loc primele ciocniri.

A doua zi, demonstranții se îndreaptă spre sediul Comitetului Județean al PCR pentru a cere un dialog cu autoritățile. Drumul este barat de trupe, tunuri cu apă, camioane și o mașină de pompieri, dar demonstranții reușesc să înainteze, ajung la sediul comitetului, intră cu forța în clădire, găsesc un drapel, decupează stema și îl flutură pe balcon. Imediat, unități speciale atacă mulțimea, blindatele dispersează grupul de demonstranți și au loc numeroase ciocniri. Între timp, în București, Ceaușescu reunește de urgență Comitetul Politic Executiv catalogând evenimentele de la Timișoara ca rezultatul intervențiilor unor agenturi de spionaj străine. Ministrul apărării, Vasile Milea, și ministrul de interne, Tudor Postelnicu sunt trași la răspundere de cuplul dictatorial. Cei doi tirani consideră că trebuie luate măsuri rapide pentru a lichida ceea ce se petrece la Timișoara. Armata deschide focul asupra protestatarilor, zeci de demonstranți sunt uciși. Cadavrele sunt luate de Securitate și incinerate în mare taină pentru nu putea fi identificate.

În ziua de 18 decembrie, Ceaușescu pleacă într-o vizită în Iran. La Timișoara se crede că a fugit, se instaurează greva generală, muncitorii protestează în curțile fabricilor, situația e scăpată de sub controlul autorităților și vestea revoltei e răspândită în toată țara prin intermediul posturilor de radio străine și al celor ce au reușit să iasă din oraș. O zi mai târziu, armata fraternizează cu demonstranții. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, în București sunt forțate baricadele, Securitatea intervine și se trage masiv în demonstranți. În dimineața zilei de 22 decembrie, locuitorii capitalei se adună în fața Comitetului Central al PCR și strigă din nou lozinci anticomuniste și anticeaușiste. Văzând reacția mulțimii furioase, cuplul dictatorial fuge de pe acoperișul clădirii CC al PCR cu un elicopter ce aterizează la Târgoviște.

Istoria primelor zile ale Revoluției

Luni, 18 decembrie 1989. La ora 8.30 Ceaușescu se îmbarcă într-un avion cu destinația Teheran (Iran), ca și când în țară nu s-ar fi întâmplat nimic. Tot în cursul zilei de luni, se primește dispoziția de evacuare a studenților timișoreni din cămine, invocându-se vacanța de iarnă. Aradul fraternizează cu Timișoara. Conform zvonurilor, tancurile și amfibiile au pătruns în Timișoara și măcelăresc pe demonstranți, din elicoptere se trage cu mitraliera, iar numărul morților și al răniților a ajuns la cîteva zeci de mii. Aceste zvonuri aveau să alimenteze starea de spirit a românilor, surescitați și revoltați.

Miercuri, 20 decembrie. Ora 15.00. Ceaușescu se întoarce în țară, iar la radio-jurnalul de la ora 16.00 se anunță că „tovarășul Nicolae Ceaușescu, președintele țării, va vorbi la posturile de televiziune și radio în jurul orei 19.00”. Cadrul din studioul televiziunii pare improvizat. Alături de el, Elena și vreo cinci membri din Guvern. În discurs acuză „evenimentele grave și foarte grave ce au avut loc zilele trecute la Timișoara”. Trupele „huligano-hortyste” au devastat diverse clădiri, blocuri, alimentare (despre librării nici un cuvânt), „până și instituțiile de stat”, asediind unitățile militare din Timișoara pentru a-și procura arme! De aceea, tovarăși, trebuie să facem totul, a spus în final, pentru a apăra integritatea și suveranitatea țării. Rezultatul? Indignarea poporului crește, dar numai timișorenii au curajul să iasă, din nou, în stradă pentru a protesta.

Joi, 21 decembrie. La ora 12.00, are loc celebrul miting din Piața Palatului din București. Mai întâi, pe la tribună se perindă câțiva „tovarăși” care împărtășesc discursul din ziua precedentă a dictatorului. În schimb, Ceaușescu promite poporului majorarea salariului minim de la 2000 la 2200 de lei, majorarea alocațiilor pentru copii, introducerea indemnizației de naștere și majorarea pensiilor de urmaș. Un discurs neconvingător. Mulțimea protestează, aruncă pancardele comuniste, mitingul degenerând în ambuscadă. Transmisia în direct s-a întrerupt brusc. Fapt fără precedent. Între timp, la Timișoara conducerea orașului e preluată de un grup de juriști și oameni de cultură. Evenimentele din România se află în fruntea informațiilor tuturor agențiilor internaționale de presă.

Vineri, 22 decembrie. În București, evenimentele se precipită. La orele prânzului se anunță la radio „sinuciderea” generalului Milea, ministrul Apărării Naționale. Bucureștenii ies cu sutele de mii pe străzile capitalei și ocupă principalele instituții, printre care și Televiziunea. Ceaușescu fuge cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central. Ion Caramitru și Mircea Dinescu anunță acest lucru pe posturile de radio și de televiziune. În următoarele cinci minute toată țara este în picioare.

Așa a început Revoluția. Cu entuziasm, cu patimă, cu nădejde. Însă evenimentele ce s-au petrecut în următoarele șapte zile sunt și astăzi învăluite într-un mister de nepătruns. La București se făceau și se desfăceau guverne. Eram liberi. Deși, bucuria acestei libertăți a născut și excese, care mai târziu le-am regretat cu toții. Însă un popor scăpat din mâna unui dictator găsește ușor circumstanțe atenuante pentru a-și justifica orice comportament.

Întors în țară, pe data de 20 decembrie, după vizita din Iran, Nicolae Ceaușescu află că, de fapt, lucrurile nu s-au îmbunătățit deloc la Timișoara. Inițial, i se comunică că sunt 12 morți, pe urmă află adevărul: au fost omorâți în incidente 52 de oameni. În seara de 20 decembrie ține un discurs adresat populației țării. În același timp, decretează starea de necesitate pe teritoriul județului Timiș.

În Maramureș, la fel ca în celelalte județe ale patriei, imediat după apelul făcut de Ceaușescu cu privire la apărarea valorilor comuniste în fața intereselor străine, organele de partid au trecut la mobilizarea anumitor forțe, în concordanță cu ordinul comandantului suprem de la București. Și pentru că dintre toate categoriile clasei muncitoare minerii erau considerați cei mai favorizați de regimul comunist, aceștia au fost primii care au reacționat pozitiv la apelul "conducătorului iubit". Conform informațiilor cuprinse în paginile ziarului local "Pentru Socialism", minerii din Baia-Sprie s-au adunat pentru a-și manifesta solidaritatea față de regimul comunist. "Ieri, la orele amiezii, la ieșirea din schimbul B, minerii din Baia-Sprie s-au îndreptat spre sala de apel, unde, alături de preparatori, electromecanici și de specialiști din unitate, și-au manifestat adeziunea deplină față de poziția și ideile exprimate de tovarășul Nicolae Ceaușescu în cuvântarea transmisă la radio și televiziune în seara zilei de 20 decembrie, față de fermitatea cu care este respinsă orice încercare de a se atenta la valorile socialismului în România". (Pentru Socialism, 22 decembrie 1989).

Băimărenii care au trăit acele zile povestesc că, într-adevăr, minerii au fost chemați să apere instituțiile comuniste de stat. Gestul lor se explică, în opinia unora, ca fiind unul făcut mai mult din teamă, pentru că erau clasa muncitoare cea mai monitorizată de structurile Securității comuniste. "Minerii erau muncitorii de lux ai regimului comunist, însă și cei care erau ținuți mai din scurt de Securitate. De aceea, oamenii s-au temut în acele zile, mai ales că încă nu era clar ce se întâmpla și care va fi deznodământul politic și social al anului 1989", a mărturisit Florin Hossu, președintele Cartel Alfa Maramureș. El a mai adăugat că în acele zile, de până în 22 decembrie, minerilor li s-au dat chiar arme pentru a apăra Clădirea Consiliului Popular și cea a Primăriei din Baia Mare. "Circulau tot felul de informații, cum că anumiți teroriști ar ataca anumite obiective ale partidului din Baia Mare. De aceea s-au pus oameni care să păzească niște clădiri. Mai mult, știu chiar o poveste care s-a dovedit a fi reală. Cică la un moment dat, în una din încăperile Prefecturii, care atunci se numea Consiliul Popular, au apărut doi saci plini cu bancnote de 100 lei. Oamenii care păzeau clădirea atunci s-au temut să pună mâna pe acei bani, care mai târziu au dispărut fără urmă și despre care s-a spus că reprezentau cotizațiile UTC pe mai mulți ani", a conchis Florin Hossu. (Ionuț HOROBA)

21 decembrie 1989 - ultimul miting

Pe 21 decembrie 1989, românii au reacționat împotriva regimului comunist care i-a ținut departe de libertate vreme de aproape o jumătate de secol. Văzând că lucrurile nu se liniștesc și că fenomenul "golanilor" de la Timișoară ia amploare, Ceaușescu, a încercat disperat să se adreseze oamenilor adunați într-un miting de amploare în capitală, chiar în fața clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist.

Această acțiune s-a dovedit a fi una fatală pentru Ceaușescu, deoarece mulțimea adunată pentru a-l susține s-a întors împotriva lui. Sloganul strigat de oameni în primele zile de revoluție la Timișoara ("Azi în Timișoara, mâine-n toată țara") a fost unul profetic.

La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21 decembrie, în jurul prânzului, o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceaușescu a evocat o serie de realizări ale "revoluției socialiste" și ale "societății socialiste multilateral dezvoltate" din România. Lipsa sa de înțelegere a evenimentelor și incapacitatea de a trata situația au ieșit din nou în evidență când a oferit, într-un act de disperare, creșterea salariilor muncitorilor cu 100 de lei pe lună și a alocațiilor pentru copii. Apoi a continuat să laude realizările "revoluției socialiste", neînțelegând că o altă revoluție se desfășura chiar în fața sa. Încercările ulterioare ale cuplului Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule ca "Alo, alo!" sau "Stați liniștiti la locurile voastre!" au rămas fără efect.

Ceaușescu, soția sa, precum și alți oficiali și membri ai CPEx s-au panicat, iar Ceaușescu s-a întors în interiorul clădirii CC. Transmisiunea directă a mitingului a fost întreruptă, dar oamenii care se uitau la televizor văzuseră destul ca să își dea seama că se întâmpla ceva neobișnuit. Mișcări bruște de la periferia adunării și sunetul unor petarde au transformat manifestația în haos. (Ionuț HOROBA)

22 decembrie 1989. Baia Mare - cuprinsă de panică și entuziasm

În 22 decembrie, la o zi după eșecul mitingului organizat pentru susținerea lui Ceaușescu, mai mult de o sută de mii de oameni erau adunați, pentru prima dată din proprie inițiațivă, în centrul Bucureștiului.

Unii dintre băimărenii pe care Revoluția i-a prins pe scaune de directori sau care au avut funcții de-a lungul regimului comunist mărturisesc că le era teamă ca nu cumva anumite persoane să vină să se răzbune personal pentru cine știe ce acuzație mai mult sau mai puțin îndreptățită. O altă stare care domina lumea de atunci din Baia Mare era cea de panică, că se trage în oraș și circulau în acest sens tot soiul de zvonuri contradictorii. "Eu eram în acele zile directorul Trustului de Construcții Maramureș. Mă aflam la sediul acestei întreprinderi unde se afla și depozitul de armament al gărzilor patriotice. Țin minte că veneau mereu oameni care cereau arme pentru a merge la gară sau în altă parte, unde cică se trage. Însă erau doar zvonuri și știri inventate din frică și panică. Orice petardă sau pocnitoare inofensivă era motiv pentru a stârni panică printre oameni. Circulau veștile că suntem atacați de teroriști, însă nimeni nu i-a văzut. Era un vid legislativ, unde fiecare avea senzația că poate să facă ce vrea și mai ales să se răzbune prin forțe proprii pe anumite persoane. Din această cauză, în dimineața zilei de 22 decembrie, când am plecat de acasă, le-am spus soției și copiilor că nu se știe dacă mă mai întorc viu", a conchis Ștefan Lupșa.

Nu au avut loc evenimente în care să se folosescă, la fel ca în alte orașe din țară, focuri de armă împotriva populației. Mulți mărturisesc că ziua de 22 decembrie i-a prins muncind, ca de obicei, în fabrici și întreprinderi. Cei care umblau pe străzi erau mai mult oamenii care făceau parte din gărzile patriotice, care aveau ordin să apere instituțiile și bunurile statului. "Eu eram pe 22 decembrie la o înteprindere, undeva mai la periferia orașului. Nu prea am știut ce se petrece în centru. Oricum, era mare agitație și peste tot domnea un soi de teamă", a spus băimăreanul Ștefan Kaszta. (Ionuț HOROBA)

În Baia Mare a fost o revoluție pașnică

Spre deosebire de alte orașe din țară, în Baia Mare Revoluția s-a desfășurat oarecum pașnic. Fără lunetiști, fără teroriști, fără amfibii pe străzile orașului, fără baricade. În schimb, oamenii și-au manifestat din plin frenezia, ieșind din locuințe, cântând, agitând steaguri, plângând, îmbrățișându-se.

În dimineața zilei de 22 decembrie era liniște, deși în aer plutea încordarea. Băimărenii au explodat după discursul lui Mircea Dinescu de la televiziune, din jurul orei 13.00. Pe toate străzile se formau ad-hoc coloane de oameni care se îndreptau spre centrul orașului. Peste strigătele de bucurie se auzeau claxoanele mașinilor. Cei mai mulți cântau „Deșteaptă-te române”. A fost un vacarm și o euforie de nedescris. Autobuzele care duceau muncitorii din schimbul doi au fost oprite de demonstranți, pentru ca oamenii să se coboare și să se alăture mulțimii ce înainta spre centrul orașului.

În fața Palatului Administrativ, subiectul predilect de discuție era fuga prim-secretarului de partid, Vasile Bărbuleț (cu o mașină de salvare, care și-a făcut loc printre demonstranți - dar acest amănunt nu s-a știut decît a doua zi). Pe platoul din fața Centralei Minelor (actuala Piață a Revoluției) oamenii, furioși, sfâșiau tablourile cu Ceaușescu, iar cărților de propagandă li se dădea foc. La balconul Centralei s-a instalat o stație de amplificare și un microfon, prin dreptul căruia s-au perindat mai multe persoane, care țineau să-și exteriorizeze sentimentele în fața mulțimii. În apropiere (cam în zona stației de autobuz) cineva a instalat pe capota unei mașini un televizor portabil, în fața căruia s-a format imediat un ciorchine de oameni. Era în jurul orei 14.00. Cei din sediul televiziunii cereau insistent ajutor populației și armatei, reclamând că sunt atacați de trupele teroriste. La un moment dat, cineva a solicitat să se păstreze un moment de reculegere în memoria martirilor Revoluției. În piață s-a așternut, preț de câteva secunde, o liniște nefirească. Era o dovadă suficientă a puterii ce o aveau oamenii împreună, a faptului că stăpâneau situația, dincolo de dramatismul momentului. A doua zi, pe 23 decembrie, la primele ore ale dimineții, are loc prima ședință a CJFSN, pe care o prezidează Crăciun, fostul director de la IPIC-CF, dar care e așa de răgușit, încât nu poate vorbi. Din acest motiv, ședința se transformă într-o adunare zgomotoasă. Se citește lista membrilor Consiliului și se fac noi propuneri (mulți se autopropun).

Pe la ora 10.00, prima alarmă. Același Crăciun apare la balconul Palatului Administrativ și strigă cu disperare mulțimii să se împrăștie în cea mai mare grabă, afirmând că a primit un telefon potrivit căruia trupele de Securitate de la Șomcuta Mare au pătruns în oraș și au ordin să tragă în civili. Se instalează panica.

O oră mai târziu, în zona Spitalului Județean chiar se aude un zgomot asemănător cu răpăitul de mitralieră, venind dinspre centrul orașului. Oamenii fug speriați care încotro. Unii spun că se trage la Gară, alții că securiștii sînt la Stadion, sub Dealul Florilor, iar o parte din trupe au ajuns la cinematograful „Dacia”. Apoi, în oraș, s-a răspândit un alt zvon: apa din barajul de la Firiza e otrăvită. Lumea asediază magazinele și cumpără suc și apă minerală, pentru a-și face provizii. (Dorin ȘTEF)

Revoluția unui decrețel

„Așa-i că azi nu mai trebuie să fac cinci probleme la mate?” Aceasta a fost prima întrebare pe care am pus-o când mama a venit acasă și a spus că a căzut Ceaușescu. Aveam aproape 12 ani și, din cauza unei răceli, vacanța mea de iarnă începuse mai repede. Eram cumva mai puțin informată decît colegii mei.

Cu o zi înainte, joi, 21 decembrie, în timpul orei de istorie, aceștia fuseseră obligați să privească transmisiunea mitingului din București și fuseseră martorii izbucnirii revoluției. Relatările de la „Europa Liberă” nu compensau „handicapul” informativ. Deși ascultător pasionat al „Europei Libere”, noțiunile vehiculate nu erau tocmai pe înțelesul unui „decrețel” de clasa a VI-a.

Odată televizorul deschis, figura și vocea lui Dinescu a invadat parcă întreaga încăpere. „Ceaușescu a fugit! Poporul a învins! Dictatorul este înfrânt!” erau primele cuvinte auzite. Nu pricepeam chiar mare lucru, dar adrenalina pompa prin vene. Am ieșit pe balcon, ca mai toți vecinii, strigând „Victorie!”, „Am învins!”. Râuri, râuri de oameni se îndreptau spre centrul orașului. Am luat-o la fugă pe scări în jos înainte ca cineva să mă poată opri. Dusă de valul de oameni am ajuns la Comitetul Județean. Auzisem eu că acolo se aruncă portocale de la geamuri, așa că am dat din coate până am ajuns în față. Dezamăgirea a fost însă nemaipomenită când am văzut că, în loc de portocale, oamenii mari erau mai preocupați să arunce tot felul de hârtii. „Le-o fi frig” am gândit când am văzut că le pun pe foc.

Mi-a plăcut să mă plimb printre oameni o vreme, îmi plăcea senzația pe care mi-o creau. Teroriști, comuniști, securiști, dictatură, otravă, armată... toate mi se învârteau în cap. „Suntem liberi!” strigam împreună cu cei din jur, dar habar nu aveam ce înseamnă asta. „Trăiască România Liberă!”, „Victorie!”, „Tiranul a fugit!” - erau pentru mine vorbe pe care le spuneam fără să gândesc. Dar lumea era atât de bucuroasă în jurul meu încât am realizat un lucru: se întâmplase ceva bun. M-a găsit bunicul și m-a dus acasă. Și până pe la mijlocul lui ianuarie am primit „consemn la domiciliu”.

Zilele au trecut repede, abia puteam dormi în pauzele în care televiziunea nu emitea. Reportaje despre viața opulentă a familiei Ceaușescu, robinete din aur, șnițele pentru cîini, mașini de lux, banane și alte asemenea au fost imaginile care mi s-au întipărit în memorie. Scena în care Ceaușescu, adus la Tîrgoviște, cobora din TAB, sprijinit de un soldat și cu cușma căzută pe ochi - nu cred că o voi uita vreodată. Așa cum am avut coșmaruri în care îmi apăreau ochii lui, întredeschiși, după execuție. Încet-încet, am priceput în mare despre ce era vorba. Cum am putut să ies din casă, am dat fuga la magazin și am cumpărat cîte 20 cm de material roșu, galben și albastru. „Vrei să faci rochii pentru păpuși?” m-a întrebat vînzătorul când am cerut prima bucată de material. „Vreau să fac un steag mic pentru mine,” am răspuns hotărâtă. N-a mai fost nevoie să plătesc. Acasă am cusut bucățile, am adăugat o margine neagră și am decupat o gaură în centru. Am afișat steagul pe brad, pe care, în învălmășeala de atunci, nu-l mai desfăcusem. Și a rămas împodobit, cu steag cu tot, până târziu, în februarie. Era un brad special pentru mine, era „bradul României Libere”. (Bety BLAGU)

Povestea unui fost secretar de partid la Miliție

Evenimentele din 22 decembrie 1989 l-au prins pe col. Gavril Babiciu în ipostaza de secretar de partid al Miliției Baia Mare și șef al Circulației din oraș. Maior la acea vreme, Babiciu a fost primul reprezentant al organelor de ordine care a ajuns în mijlocul manifestanților din centrul municipiului.

„S-a spus atunci că o mașină a Miliției trebuie urgent trimisă la Consiliul Județean. Agentului de circulație îi era frică să meargă singur și am plecat cu el. Lumea era deja adunată la Consiliu, dar știam că mai există coloane pe drum spre centru. Am înaintat cu mașina cât de mult am putut, iar când am pus mâna pe stație și am început să vorbesc am uitat parcă de toate regulile ce trebuia să le aplic și nu am putut decât să strig «Trăiască România Mare!» Am ieșit din mașină și le-am spus că pun stația la dispoziția oricui vrea să vorbească manifestanților”. Amintindu-și momentele acelea, în ochii colonelului se ivesc cîteva lacrimi.

„Colegul meu din mașină, Ghiocel Chipirlin, nu a scos un cuvânt toată perioada cât am fost acolo. Cu toate acestea el a trăit cu intensitate maximă evenimentele și de la el am aflat felul în care tensiunea a început să crească în jurul mașinii. Dar asta mi-a povestit abia după ce am plecat de acolo. Cele două-trei ore cât am stat la consiliu am fost un fel de dispecer la microfon, nu mai eram atent la ce se întâmpla în jur. Am aflat chiar că, imediat după ce am coborât din mașină, un cetățean a venit direct la mine și m-a percheziționat. Nici măcar acest aspect nu-l sesizasem la acel moment. Acum, uitându-mă la aceste poze, râd că aveam centura cu diagonală pe mine și acest echipament cuprinde și tocul pistolului. Era un lucru la care nu mă gândisem atunci... ”

Maiorul Babiciu a ajuns la Consiliul Județean de partid tocmai în momentele în care băimărenii începuseră să învețe ce înseamnă să te manifești liber. „Am trecut și eu prin câteva stări emoționale extraordinare în decursul acelor ore. Am simțit pentru prima dată o descătușare completă, am simțit efectiv că pot spune orice doresc și orice cred. Am trecut apoi la o contopire totală cu cei din jurul meu. În fața Consiliului parcă era o masă amorfă care vroia să înalțe ceva. Au apărut apoi semnele de întrebare, normale de altfel o dată cu trezirea la realitate. Iar apoi mi-a fost teamă... În orele acelea, zvonurile circulau foarte rapid și la un moment dat existau semnale că revoluția propriu-zisă nu avea șanse de reușită. Am început să mă tem atunci pentru ce avea să mi se întâmple mie, având în vedere că trecusem de partea poporului, cum se spunea atunci.”

Cei doi reprezentanți ai organelor de ordine au plecat din zonă puțin după ora 13.00, anunțați fiind că a avut loc un accident rutier. „Ne-am cerut scuze că plecăm și am intrat în mașină. Pînă am ieșit din mulțime nici nu a fost nevoie să pornesc motorul. Mașina mergea parcă dusă de valul oamenilor. A fost un sentiment extraordinar”.

În ziua următoare a urmat zvonul potrivit căruia teroriștii se îndreptau către Baia Mare, venind dinspre Cluj. „Asta ni se spusese nouă și am fost trimiși la ieșirea din oraș să ne luptăm cu teroriștii. În același timp, în oraș se spunea că batalionul Securității din Șomcuta Mare se îndrepta spre oraș. «Sunt la 3 km de Baia Mare», «Au intrat în oraș», acestea erau veștile pe care le vehiculau oamenii. Bineînțeles că nu au venit nici teroriștii, nici securiștii... ”

„Abia la trei zile de la eveniment, văzând la televizor mașini de Miliție devastate în orașele mai mari, abia atunci mi-am dat seama că eu de fapt am fost invitat acolo pentru a declanșa o astfel de manifestare. Cel puțin așa am recepționat eu în acele zile. Și atunci am avut un șoc extraordinar. Înainte nu-mi dădeam seama ce ar fi putut să se întâmple... ” (Bety BLAGU)

"M-au pus la perete și au introdus cartuș pe țeavă"

Cu toate că în Baia Mare nu au fost victime, viața unora dintre revoluționari era să se încheie mai devreme. Tiberiu Alexa este printre cei care au avut curaj să iasă atunci în stradă și să meargă în fața instituțiilor controlate de oamenii fostei puteri.

A fost printre cele 12 persoane care au mers la Tipografie, dorind să transmită mesajul revoluționarilor către populație. Nu aveau arme; abia apoi au venit în zonă gărzile patriotice. A și scris atunci câteva articole, apoi lăsând să își facă treaba ziariștii de meserie. A mers și la Palatul Administrativ, unde se constituise un comitet al revoluționarilor. Aici a primit o legitimație de revoluționar, cu ajutorul căreia putea să intre sau să iasă din sediu. Făcea legătura dintre sediul administrativ și Tipografie, transmițând mesajele care urmau să fie tipărite și aducând materiale ce urmau să fie împărțite. Într-una din zile, a adus niște materiale ce urmau a fi trimise în București, pentru a arăta că situația este sub control. Se schimbaseră legitimațiile de acces în Palatul Administrativ și numele său fusese trecut greșit: Tiberiu Alexandru.

"Mi s-a cerut buletinul, l-am arătat, s-au uitat pe legitimație, m-au pus la perete și au introdus cartuș pe țeavă. Au zis că sunt terorist. Aveam și atunci barbă", povestește actualul director al Muzeului de Artă "Centrul Artistic Baia Mare".

A simțit că i se face rău și a leșinat. A avut noroc că în clădire era soția sa și câțiva prieteni, care au coborât de la etaj și i-au lămurit pe soldații de la poartă despre ce este vorba. Un medic i-a administrat un calciu și și-a revenit. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Dosare informative în sediul Securității

Despre ceea ce s-a întâmplat în Baia Mare în acele zile hotărâtoare pentru viața românilor, ne povestește Călin Vintilă, un om care a avut curaj să ia o decizie în ceea ce privește siguranța orașului. Antrenor de lupte greco-romane din anii ‘70 și până la Revoluție, director al Liceului Economic, în ziua de 22 decembrie Călin Vintilă a avut un cuvânt de spus. Și-a mobilizat o echipă cu care a intrat în sediul Securității din Baia Mare. A intrat apoi în politică devenind vicepreședinte F.S.N., mai apoi, consilier județean PNȚCD și, pentru câteva luni, vicepreședinte al Consiliului Județean Maramureș.

- Ce s-a întâmplat în ziua de 22 decembrie?

- Când am auzit la radio, la televizor ce se întâmplă în țară, m-am îmbrăcat și am ieșit în oraș, să văd ce este. Dacă tovarășii spuneau că securiștii trag, eu ce era să fac? Atunci m-am îndreptat și eu spre Securitate. Mă așteptam, că auzisem treaba asta așa, semioficial, ce îi la Timișoara. Când am ajuns în Centrul Nou, în balconul de la Centrala Minelor erau prim-secretarul Bărbuleț și alte persoane. Pe unele le cunoșteam, pe altele nu. Printre ei se afla și Cornel Tătaru. Bărbuleț a încercat să vorbească, dar lumea l-a huiduit și a plecat. Atunci, împreună cu cei care eram, am intrat în Prefectură. Până atunci nu mai intrasem în instituție. Se spărgeau birourile, se aruncau tablourile cu Ceaușescu. Am auzit pe urmă la televizor pe tovarășul Iliescu spunând că, la București, securiștii trag din toate pozițiile. Atunci, împreună cu câțiva oameni, printre care și elevi sportivi de-ai mei, am intrat în sediul Securității. Poarta era dărâmată. Lumea striga, se agita, era un circ. Am intrat în clădire, iar securiștii s-au retras. O parte au plecat de frica mulțimii, ceilalți ne-au rugat să-i lăsăm acolo. După ce am intrat, s-a pus problema să ne alegem un șef. Poate pentru că eram mai în vârstă și eram mai cunoscut, m-au trântit pe scaun și m-au numit comandant.

- Ce ați găsit în sediul Securității?

- Acolo am găsit tot felul de dosare, de organizare, cu informatori din Baia Mare, chitanțe că s-a plătit tovarășului nu știu care o sumă de bani pentru informațiile date. Era un lădoi foarte mare. Eu nu prea am vrut să îl deschid pentru că știu că unele lucruri nu e bine să le vadă toată lumea. Primul dosar era chiar al lui Lascăr Pană, antrenorul de la Minaur. Pe lângă acestea, erau mii de casete. Le-am ascultat și m-am îngrozit. Soție care își turna soțul, copil care își turna tatăl, frate care își turna fratele. Îți era scârbă că se poate întâmpla așa ceva. Erau oameni simpli, care pentru câțiva bănuți își turnau apropiații. Din păcate, dosarele le-am predat armatei, însă am dovezi. Am chiar și casete înregistrate cu tot ce s-a întâmplat atunci, chiar și cu niște convorbiri telefonice, în care ni se spunea că un grup de elicoptere se îndreaptă spre Baia Mare, ca după 10 minute să ni se spună că a fost o eroare și că era doar un stol de păsări.

- Ce ați făcut după ce ați fost numit comandant?

- Am încercat să organizez cât de cât oamenii care erau cu mine, aproximativ 100 de persoane. Am luat arme din depozit și ne-am înarmat. Mulți nu au fost de acord, însă până la urmă au acceptat. Am trimis oameni la gară, la poștă, unde credeam că este mai important, să supravegheze ceea ce se întâmplă și să mențină ordinea dacă este necesar. Am dat imediat telefoane la prieteni, cunoștințe și a venit echipa mea de lupte. Eram sigur că așa, cât timp sunt ei acolo, nimeni nu o să-mi bage o șurubelniță în spate dacă îi ceva. Era un fel de pază pentru mine. Și acum mai sunt povești că lipsesc două pistoale. Noi, când am predat armele, s-a făcut un proces-verbal și, spre surprinderea mea, au fost toate.”

- S-au tras focuri de armă în Baia Mare?

- Nu. În oameni nu s-a tras. A fost un singur foc de armă, însă și acela din greșeală. Când l-am arestat pe Bărbuleț, acesta era ascuns într-o pivniță. Cineva mi-a dat o informație unde pot să-l găsesc și am trimis o echipă după el. L-au adus și l-am întrebat de ce s-a ascuns? Mi-a spus că i-a fost frică. L-am trimis apoi la Unitatea Militară, dar nu s-a opus. Când a ieșit din biroul unde stăteam eu, un subofițer pe nume Mihalache, de emoție, a apăsat pe trăgaci. Glonțul a pătruns prin lemnul de la geam, însă a fost singurul foc de armă tras. Baia Mare a fost o zonă mai liniștită din acest punct de vedere. Nu au fost nici victime, cred că ăsta a fost și meritul nostru că am avut arme și lumea s-a simțit protejată, iar alții nu au îndrăznit să facă ceva. Țin minte că veneau unele persoane și ne aduceau mâncare și prăjituri la sediul Securității. De frică să nu fie otrăvite, îi puneam pe alții să guste.

- Ați fi crezut că Ceaușescu va fi împușcat?

- Da! Îmi doream acest lucru. Nu pot să spun că știam, dar era și una din dorințele mele. Pe Ceaușescu l-aș fi împușcat și eu pentru cât rău a făcut României. A fost o decizie corectă. Credeam că va fi mai bine și străinătatea se va implica și ne va ajuta, dar ne-au lăsat singuri. Uciderea lui Ceaușescu a fost singurul lucru cu care am fost de acord, atunci când Iliescu a luat această decizie. Împușcarea lui a fost necesară. Gândiți-vă că erau mulți căței care ar fi declanșat un adevărat măcel în țară, dacă acesta trăia. Ei credeau că, dacă fac acest lucru, vor obține nu știu ce beneficii mari. Am fost foarte fericit. Am crezut că, în sfârșit, s-a făcut dreptate. Dar nu a fost așa. Vechii comuniști au luat puterea. (Gabriela MARIAN)

„Oamenii odihniți” au preluat puterea

Încă nu se știe cine au fost teroriștii despre care se vorbea atât. Se știe însă un lucru: unii dintre participanți își dau seama că au fost niște piese de manevră și totul a fost o piesă de teatru, în care eroii principali erau oportuniștii. În Baia Mare, după cum spun acum cei implicați în evenimente, a fost la fel.

Dumitru Dumuța, actualul secretar al Consiliului Județean Maramureș, era atunci primar al comunei Ariniș. Își amintește că în 22 decembrie, la 11 noaptea, a fost sunat și a fost convocat în 23 decembrie la o ședință în care să fie sfătuiți cum să înființeze filiale FSN în comune. "Sala de la Consiliu era plină. Gluma era că persoanele se înscriau pe o listă pentru FSN în ordinea intrării în sală. A fost apoi o dinamică a schimbărilor, au fost cooptați directori de la furnizorii de servicii (electrice, transporturi etc.)", spune Dumitru Dumuța.

În 10 ianuarie, în ziarul local e publicată o scrisoare deschisă semnată de Mircea Motica, profesor, component al primei formule a CJ al FSN, care semnalează că au apărut unele persoane care vin să ajute și altele care nu doresc să rămână pe dinafară. "A doua zi, am văzut fețe noi, proaspăt bărbierite, oameni odihniți, care au văzut revoluția la televizor... Fețele noi propuneau membri în CJ, în numele competenței în problemele județului", scria Mircea Motica. Mai mult, era menționat faptul că în nicio ședință nu s-a comunicat componența Consiliului Municipal și a comisiilor și era semnalată lipsa transparenței în luarea deciziilor.

Și Ioan Dragoș îți aduce aminte că, la fiecare două-trei zile se schimba componența conducerii FSN. "Avocații au fost foarte activi atunci, aveau discurs", își aduce aminte Ioan Dragoș, actualul director al Direcției Juridice și Administrație Publică a CJ Maramureș. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Trei băimăreni printre martirii Revoluției

Trei băimăreni au murit nevinovați în decembrie ‘89. Asasinii lor nu au fost descoperiți. De fapt, nu s-a dorit aflarea (sau divulgarea) identității lor.

Pilotul Victor Motica lucra la Unitatea de Elicoptere din Sibiu. Absolvise Liceul Militar, apoi Școala de Aviație din Buzău. Îndrăgostit de zborul la mari înălțimi, după efectuarea unui curs de specialitate, a pilotat supersonicele vreme de șase ani (între anii 1975-1981). Cei care l-au cunoscut spun că avea o mare dragoste de viață. În 23 decembrie ‘89, după-amiază, a fost trimis într-o misiune cu caracter strict secret. Colegii lui spun că abia când a urcat în elicopter a aflat că trebuie să-i ducă pe gl. lt. Constantin Nuță și pe gl. Velicu Mihalea de la Deva - unde fuseseră arestați din ordinul noii puteri - la București. „Victor era cu un pas înaintea noastră, era un vizionar. A dorit mult schimbarea. A plecat în misiunea încredințată cu inima deschisă, convins că soarta românilor se va schimba în bine”, susțin foștii săi colegi.

La ora 19.30, la cîteva minute după ce a decolat de la Deva, în bune condiții, elicopterul pilotat de Victor Motica a fost doborât. S-a prăbușit într-o plantație de viță de vie, la 1 km de Alba Iulia. Nici unul dintre elicopterele care în acele zile survolau în permanență marile orașe n-a fost spulberat nici de „teroriști” (care s-a dovedit că lipseau cu desăvîrșire), nici de revoluționari, voit, ori din greșeală.

Chiar și din acest motiv varianta oficială, lansată ulterior, cum că un simplu soldat neinstruit a tras un foc de armă în rezervorul elicopterului, nu stă în picioare. Soldatul care a doborât elicopterul - spuneau oficialii - nu era un trăgător de elită, dar (cu toate acestea a nimerit, chipurile, ținte aflate-n zbor, pe un întuneric absolut). El păzea un depozit de armament de lângă localitatea Blandiana (situată între Deva și Alba Iulia) și primise, susțineau oficialii, ordin să tragă în tot ce mișcă în zonă. Ordinul nu a fost revocat pe motiv de... amnezie. Trebuie menționat că ordinul ca Nuță și Mihalea să fie duși în capitală a fost dat de la București. Planul de zbor (ora de decolare, ruta etc.) tot la București a fost stabilit. Generalii Nuță (adjunct al Ministerului de Interne și șef al Inspectoratului General de Miliție - IGM) și Mihalea (locțiitor la comand. IGM) erau cei doi oameni de încredere ai lui Ceaușescu. Avuseseră acces la informații care, dacă ar fi fost făcute publice (fie și numai într-un proces), probabil că ar fi creat teribile deservicii noilor veniți la putere. Pentru a fi reduși la tăcere trebuiau eliminați în mod „accidental”. Iar pentru cei care au ordonat crimele de după 22 decembrie (dată la care a fugit Ceaușescu), luarea încă unei vieți nevinovate nu constituia o piedică.

Pilotul Victor Motica a fost sacrificat cu bună știință. Avea 36 de ani. În urma lui au rămas doi copii: Bogdan Victor și Dragoș, pe atunci în vîrstă de opt, respectiv șase ani. Cpt. Victor Motica a fost înaintat post mortem la gradul de maior și trecut în rîndul eroilor-martiri. Dan Mițiți a fost ucis în 22 decembrie ‘89. Urma cursurile Școlii Superioare de Ofițeri din Sibiu. Prietenii lui spun că era un băiat vesel și sociabil. În 22 decembrie, Unitatea Militară 01512 din care făcea și el parte a fost scoasă-n stradă. Dan Mițiți a fost prima victimă din Sibiu. Uciderea lui a declanșat masacrul dintre armată pe de o parte și Miliție - Securitate de cealaltă parte. „Cei de la MI ne-au împușcat un om. Era normal să deschidem focul asupra lor” - justifica lt. col. Dragomir, comandantul Școlii Militare, târârea oamenilor săi într-un mini-război intern. În replică, fostul șef al Miliției sibiene, Iulian Rotariu, a susținut că, de fapt, armata "a ales un militar ca victimă pentru a avea pretext să declanșeze lupta împotriva noastră.” La fel ca Victor Motica, și Dan Mițiți a fost sacrificat cu un cinism absolut, armata și miliția-securitatea din Sibiu având astfel motiv să se răfuiască-n voie pentru a-și plăti polițe vechi. N-a mai contat că, printr-un scenariu abject, lui Dan Mițiți i-a fost interzis dreptul de a împlini 19 ani.

Pavel Pricop a fost ucis în stradă pe post de carne de tun. Altminteri nu se poate explica de ce o unitate de soldați care abia învățaseră să țină arma în mână a fost aruncată în lupta împotriva „teroriștilor” creați de mințile celor care râvneau peste măsură puterea. Pavel Pricop a fost încorporat în toamna lui ‘89. Își satisfăcea stagiul militar la București, în garda republicană. De Crăciun trebuia să vină în permisie acasă, dar a fost scos în stradă și omorât. Nici măcar nu se știe dacă a fost ucis pe 23 sau pe 24 decembrie. De aceea și pe mormânt e gravat doar anul morții. Inițial, familia Pricop a fost anunțată că Pavel e în spital, rănit la gât. Vasile, fratele lui mai mare, l-a căutat zadarnic prin toate spitalele Bucureștiului. În 29 decembrie l-a găsit la morgă, în Titan, la neidentificați. L-a adus acasă într-un sicriu de melacart, cu un TIR ce făcea curse internaționale. Pe drum a fost oprit de barajele „revoluționarilor” care scotoceau după arme și teroriști în sicriul soldatului ucis.

De eroii-martiri oficialitățile își amintesc o dată pe an: în 22 Decembrie, cînd - trase la țol festiv - apar în fața camerelor de luat vederi, țin discursuri și depun coroane de flori. (Geta POPESCU)

Crimele din decembrie ‘89 s-au prescris

Au trecut 15 ani de la Revoluție. Crimele din decembrie ‘89 s-au prescris. Peste fericirea sărbătorii Nașterii Domnului se așterne ceața roșie a atrocităților pentru care nimeni nu a plătit. În ciuda promisiunilor celor care s-au perindat la putere, numele criminalilor nu sunt cunoscute. Cele câteva anchete finalizate nu reprezintă altceva decât praf în ochii celor care își mai amintesc. Pentru supraviețuitori, anii care s-au scurs de atunci au trecut degeaba. Pentru alții, care și-au clădit imperii financiare jefuind averea statului, timpul a trecut cu folos. Ei sunt cei care ne îndeamnă acum să nu răscolim trecutul. (Geta POPESCU)