Baia Mare de altădată/Capitolul 8. Raționalizarea (1980-1989)

Baia Mare de altădată de Dorin Ștef Capitolul 8. Raționalizarea (1980-1989)

"Intram în alimentare și vedeam rafturile goale"

La începutul anilor 80, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată. Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării a luat calea exportului, privând astfel populația până și de cele mai elementare alimente. Astfel, pe la sfârșitul anilor ‘80, românii lucrau de zor și făceau sacrificii peste sacrificii pentru a plăti datoria externă.

Ceaușescu a împrumutat bani de la puterile occidentale în primul rând pentru a-și satisface visele de industrializare a țării și a de construi blocuri de locuințe pentru oamenii muncii. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, fabrici, uzine, combinate. S-au deschis șantiere. Soșele, căi ferate, blocuri, toate realizându-se cu ajutorul banilor din afara țării.

De aceea, anii ‘70, perioadă când s-au construit toate bunurile confortului socialist în țara noastră, au fost considerați cei mai înfloritori, toată lumea simțind că nivelul de trai este aproape la fel de ridicat ca și cel din Occident. Magazinele aveau mărfuri, salariile au crescut, oamenii puteau să cumpere. Mai mult, românii își permiteau să se ducă în restaurante. Era o stare atât de bună, din punct de vedere social, încât veneau în vizită pe la noi prieteni din Polonia sau Cehia și se mirau cât de bine se trăiește în România. În magazine găseai de toate, chiar și cele mai exotice fructe, de la banane, portocale sau kiwi. Nu era sfârșit de săptămână în care să nu-ți permiți să ieși în oraș pentru a lua masa la restaurant”, a mărturisit Alexandru Covaci (68 de ani), Baia Mare.

Datoriile externe ale țării au început încă de pe vremea lui Gheorghe Gheorgiu-Dej, dar s-au intensificat în timpul regimului Ceaușescu și mai ales în anii în care legăturile lui cu țările occidentale au devenit foarte puternice, iar piețele de capital străine s-au dovedit generoase cu România. Schimbarea de macaz a avut loc în 1981, când a apărut o dificultate în plata datoriei externe. Atunci Ceaușescu s-a ambiționat și a făcut teribila declarație că România va plăti întreaga datorie externă, înainte de termen. S-a instituit raționalizarea produselor de bază.

"Intram în alimentare și vedeam rafturile goale. Erau ca niște grajduri fără vaci. Doar produse de pește și muștar puteai să-ți cumperi fără să stai la coadă. Oamenii trăiau cu un fel de psihoză a lipsei de hrană. Când se băga unt, pâine sau ulei, era ca și cum s-ar arunca cu aur pe jos. La sedințele de partid ni se țineau prelegeri despre importanța plății datoriei externe și despre faptul că o economie socialistă trebuie să fie independentă față de orice alt stat occidental”, povestește Ștefan Lupșa, președintele Asociației de Pensionari CASPEV Baia Mare. Plata întregii datorii externe se încheie în primăvara anului 1989. Toată lumea a răsuflat ușurată, sperând că lucrurile se vor îmbunătăți semnificativ, iar nivelul de trai va crește rapid. Șefii comuniști sperau că din moment ce România nu mai era obligată să plătească 2,5 miliarde dolari anual pentru stingerea datoriei, banii vor intra în investiții de retehnologizare. “Însă lucrurile nu s-au întâmplat deloc așa, pentru că Ceaușescu a continuat cu exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională. Mai mult decât atât, dictatorul voia să deschidă chiar o bancă pentru a oferi împrumuturi țărilor mai sărace decât România. Oamenii, în schimb, erau din ce în ce mai nemulțumiți și așteptau bunăstarea promisă”, a conchis băimăreanul Radu Pop. (Ionuț HOROBA)

== "Programul de alimentație științifică a populației"

Ceaușescu a implementat așa-numitul "Program de alimentație științifică a populației", demers ce avea să aducă foame și multă sărăcie printre români.

În acest context, au apărut vestitele cozi care se formau în jurul magazinelor alimentare, iar sute de oameni se trezeau cu noaptea în cap ca să prindă o pâine, o sticlă de ulei sau câteva ouă. "Dați câte unu’, să ajungă la toată lumea" - asta era sintagma care se auzea la cozile interminabile de pe vremea lui Ceaușescu.

În anul 1982, se aprobă Programul de alimentație științifică a populației, ca urmare a unui studiu realizat de nutriționiștii vremii, la inițiativa lui Ceaușescu, care ajunseseră la concluzia că românii mănâncă prea mult și fac risipă. "Din inițiativa și sub îndrumarea nemijlocită a tovarășului Nicolae Ceaușescu, s-a elaborat programul de alimentație științifică a populației. În centrul acestuia stă omul cu trebuințele sale, satisfacerea echilibrată a cerințelor de consum alimentar, evitarea oricăror forme de risipă", consemnează ziarul local băimărean "Pentru Socialism", în ediția din 15 iulie 1982.

Pentru oameni, însă, acest program de raționalizare a fost o adevărată dramă, pe care aproape toți au trăit-o, de la mic la mare. "Mă trezeam dimineața pe la ora 5.00 și mergeam să stau ore în șir ca să prind un kilogram de carne sau o sticlă de lapte. De cele mai multe ori, când ajungeai în fața vitrinei, vânzătoarea îți spunea că s-a epuizat stocul de ulei, pâine sau ouă. Era foarte rău, mai ales pentru cei care nu prea aveau rude pe la țară, care să-i ajute cu una sau cu alta", povestește băimăreanca Ana Pop.

Ceaușescu nu vedea niciodată lipsa alimentelor de prin magazine atunci când ieșea în teren. Asta pentru că, în timpul vizitelor de lucru, i se puneau înainte doar rafturi îmbelșugate. Însă rafturile erau golite imediat ce șeful comunist părăsea perimetrul.

Programul de alimentație științifică a populației a făcut să fie redus considerabil consumul caloric/persoană. Acest lucru a fost realizat prin raționalizarea drastică a alimentelor, stabilindu-se chiar și greutatea corporală pe care un bărbat sau o femeie trebuia să o aibă. Pornind de la cerințele fiziologice științific determinate, însușirile nutritive, părțile comestibile și necomestibile ale alimentelor, particularitățile producției agricole din țara noastră, precum și de la deprinderile alimentare ale populației, s-a determinat necesarul de consum mediu, anual, pe locuitor, la principalele grupe de produse. Cantitățile necesare se înscriu între limite largi: de la 19-21 kg carne și produse din carne anual la copii mici (0-3 ani), până la 76-90 kg la bărbați din grupă cu efort fizic foarte mare. Laptele era raționalizat la cel mult 230 de litri de persoană în decursul unui an. Consumul de legume era stabilit între 170 și 185 kg/an/persoană. Consumul de ouă era, de asemenea, foarte restricționat. Era stabilită o rație de 10 ouă pe lună de persoană.

"Era așa de greu să găsești ouă prin alimentare încât atunci când prindeai un ou puteai să te consideri foarte norocos. De obicei, soția le strângea și le ținea cu sfințenie pentru ocazii speciale, ca să poată găti câte o prăjitură", a mărturisit băimăreanul Dumitru Pop. De cele mai multe ori, rațiile stabilite oficial, pe hârtie, nu aveau nimic de-a face cu realitatea din magazinele alimentare, unde oamenii se călcau în picioare pentru alimente. Deși era stabilit că fiecare cetățean are asigurat cel puțin un ou sau o pâine, foarte multă lume rămânea pe dinafară și doar apelarea la anumite tertipuri îi mai salva pe unii de înfometare. Favorizați erau cei cu pile la vânzătoarele de la alimentară. Ei aflau primii când "se băgau" la magazin diverse produse și reușeau să ia "pe sub mână", înaintea tuturor, mâncare pe alese. Și așa, pe tot parcursul anilor ’80, cetățenii și-au ridicat cuviincios tichetele de pâine, s-au înșirat la cozi, șapte ani, cu buletinele de identitate în mână, să-și ridice rația de zahăr, carne, ouă, lactate, făină sau ulei... Autoritățile locale n-au consemnat greve ori proteste colective la "programul rațional". "Sesizările" din ziare erau, de fapt, mulțumiri pentru noua și înțeleapta initiațivă. Iar țapi ispășitori puteau fi doar responsabilii magazinelor alimentare. (Ionuț HOROBA)

Rație și cozi la alimente

"În anii ’60, încă era bine. Cât timp era Gheorghe Gheorghiu-Dej la putere, încă o fost bine. Chiar și prima parte a dictaturii ceaușiste, putem zice că a fost bine, din punctul de vedere al puterii de cumpărare a românului. Cum o fost numită Leana ca membră a Comitetului Central al PCR, cum s-o dus totu’ de râpă. Au apărut raționalizările la produsele de bază: lapte, ulei, zahăr, făină. Nu mai aveai posibilitatea să obții un produs decât stând trei - patru ore la coadă la magazine. În anii ’80, la final, aproape de Revoluție, situația a fost gravă de tot. Magazinele erau pline doar în preajma Congresului și când venea Ceaușescu în Baia Mare. Atunci găseai de toate. Cum pleca din oraș, a doua zi, erau din nou golite de produse", își amintește Vasile Popovici.

"De sărbători, aveam bonuri de la întreprindere, cu care mergeam la magazine speciale să ne luăm carne sau produse de bază. Omu’ mai tăia un porc, o vacă, deși nu avea voie, dar o făcea așa, pe ascuns, și mai vindea la unu’, la altu’ sau îl ținea de sărbători. Nu existau târguri, se vindea pe sub mână. Porcul se înjunghia, după legea veche, cu o săptămână și un pic înainte de Crăciun.

Prăjituri se făceau acasă, nu se cumpărau. Femeile cumpărau din timp lapte, ouă și făină. Pentru lapte trebuia să stăm noi, bărbații, la cozi interminabile, dimineața, că altfel nu se putea. Existau scandaluri la coadă la lapte. Pentru prăjiturile așa-numite «cu foi», se pregăteau femeile din timp, de prin 17-18 decembrie. Apoi se făcea cozonac cu nucă sau mac, totul era «de casă».

Legume nu găseai în magazinele alimentare, ci doar în piețe sau aprozare. Fructe existau în comerț, dar nu la fel de multe ca acum. Se vindeau fructe autohtone, rar vedeai câte o portocală ori câte o lămâie. Copiii erau în culmea fericirii dacă puteau să mănânce un fruct. Practic, lumea nu prea era nevoită să cheltuiască exagerat pe hrana de Crăciun, nici nu prea avea de unde să se aprovizioneze. Băutura trebuia cumpărată, berea, vinul... Țuică se putea achiziționa de la cei care aveau rude pe la țară. Tot de la țară se aduceau nuci și mere ori se cumpărau din comerț, pentru a «cinsti» colindătorii după datina străbună. De cele mai multe ori, în preajma sărbătorilor de iarnă, cumpărăturile se desfășurau într-un decor complet alb, pentru că atunci iernile erau ierni...", își mai amintește Vasile Popovici. (Cătălin ȚINEGHE)

Benzină pe cartelă

Prețul litrului de benzină a urcat treptat, la 4,50 lei, 6 lei și apoi 7 lei. Mai mult, combustibilul a fost raționalizat.

"De prin 1986, benzina a început să fie raționalizată. Se dădea pe tichete emise de Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, prin punctele județene de depozite de combustibil (PECO). În Baia Mare se dădeau tichete pentru tot județul și, dacă aveai pile pe la director sau contabilul-șef, puteai lua un tichet sau două în plus", își amintește Vasile Breban. Pe baza unui tichet luai 30 de litri de benzină, în două rate. Pentru a lua cei 15 litri de benzină, trebuia să stai la coada ce se forma peste noapte. Cisternele veneau noaptea sau dimineața și aveau prioritate la servire activiștii de partid, securiștii și milițienii, care nu stăteau la coadă. În aceste condiții, nu e de mirare că lucrătorii de la stațiile de benzină aveau un statut privilegiat în societate. În timp, pe măsură ce creștea prețul benzinei, cota corespunzătoare unui tichet a scăzut la 25 de litri și apoi la 20. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Duminica, mașinile circulau alternativ

Prin anii ’80, prețul benzinei a crescut din ce în ce mai mult. Benzina a ajuns marfă de lux, a început să se distribuie cu porția, cota alocată fiind de până la 30 de litri pentru fiecare mașină, pe lună.

Era un pericol să pleci la drum fără să ai la tine o sticlă cu benzină, un furtun și o pâlnie, deoarece riscai să rămâi fără combustibil și erau puține șanse să găsești o pompă de benzină de unde să alimentezi. Cei care aveau pile pe la benzinării sau pe la întreprinderi ajunseseră de făceau o mie de kilometri pe lună cu... 30 de litri de benzină. Cei care nu se puteau descurca cu cota de benzină și nu aveau pile pe unde trebuia și-au adaptat mașinile pentru a le alimenta cu gaz de butelie. În portbagaj sau în mașină, lângă șofer, se monta o instalație de gaz, care era adusă din Ucraina sau Cehoslovacia. Mașinile deveneau astfel adevărate bombe pe roți. Și, de parcă astea nu erau de ajuns, prin 85-86 s-a mai dat o lege care avea ca obiectiv reducerea consumului de carburanți. Puteau circula fără restricții doar mașinile de întreprindere, mașinile particulare având restricție la circulație în zilele de duminică. Astfel, într-o duminică circulau mașinile care aveau număr par, iar în următoarea cele cu număr impar. "Îmi aduc aminte că prin anii aceia eram student. Era duminica în care ar fi trebuit să circule mașinile cu număr par. Un profesor avea mașină cu număr impar, dar el fără mașină era ca fără picioare. Benzină își rezolva, nu era o problemă, dădeau examen studenții cu el... Așa că și-a făcut un număr fals, de carton, pe care l-a pus peste numărul adevărat. Milițienii au râs, toți îl cunoșteau, nu l-a sancționat nimeni. Dar nici el nu a călătorit în afara localității", povestește Ioan D. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Curent și apă caldă cu țârâita

Rații la alimente, la curent și chiar la căldură, au fost doar o parte din greutățile pe care au fost nevoiți să le ducă cei care au trăit acele vremuri.

“Rațiile se dădeau pe baza unui tabel. O anumită întreprindere era înscrisă la un anumit magazin. Ultima dată s-a ajuns la 0,75 litri de ulei și 1 kg de zahăr de persoană. A fost o perioadă destul de grea. Mezeluri nu se găseau. Când se aducea carne la vreo alimentară, se anunțau oamenii unul pe altul. Se făceau cozi încă de dimineața pentru a aștepta să intre carnea în magazine. Dar ce carne... era mai mult oase și piele. Bananele erau fie verzi, fie prea coapte. Și acestea se cumpărau pe pile și se puneau pe șifonier, pe un ziar, la copt”, povestește Gheorghe D.

Se făcea economie chiar și la curent. „Seara, după ora 21.00, se lua curentul. Atunci era timpul propice studiului. Improvizam tot felul de surse de lumină, lămpi... ca să poată învăța copiii și să nu stăm pe întuneric”, spune Gheorghe D. „Veneam de la școală și mă apucam direct de lecții. Era musai să încerci să-ți faci lecțiile la lumina zilei, pentru că seara nu știai dacă ai curent, iar a-ți face temele la lumânare era foarte obositor”, își amintește Mircea C. Și căldura se dădea cu țârâita. „Dacă era iarnă, te trezeai anchilozat de tonele de haine, plăpumi, pături, pentru că în cameră era doar ceva mai cald decât afară. Dormeai îmbrăcat. Căldura din calorifere era doar așa, cât să nu crape instalațiile. Apa caldă era cu program. Dimineața aveam o oră apă caldă (călduță, mai exact) și ne înghesuiam pe rând să facem duș. Nu aveam cum să facem toți baie”, spune Adina Pop. (Daniela Dragos)

În anul 1989, românilor le-a ajuns cuțitul la os

Cele mai crunte probleme ale sistemului de atunci erau legate de lipsa alimentelor din magazine, raționalizarea exagerată a resurselor, care făceau ca viața de zi cu zi să fie doar un mijloc de a supraviețui. Toate aceste necazuri au început să se acutizeze spre sfârșitul anului 1989, iar înainte de prăbușirea lui Ceaușescu, românii ajunseseră la capătul răbdării.

Deși populația fusese anunțată de Ceaușescu, în primăvara anului 1989, că datoria externă a țării a fost achitată, nivelul de trai nu s-a îmbunătățit deloc, ba chiar lucrurile s-au înrăutățit și mai mult. Aspectul cel mai greu de îndurat pentru oamenii care supraviețuiau acelor vremuri era definit de faptul că trebuia să înduri zilnic calvarul cozilor interminabile. "Eu îmi aduc aminte de acea perioadă că erau cozi veșnice la alimente. Mai mult, trebuia să dai șpagă la vânzătoare ca să îți dea un pachet de unt în plus (sau iaurt, sau lapte) pe ușa din spate a Alimentarei", povestește băimăreanca Ana Pop.

"Eram înfometați sistematic. Peste tot unde mergeai sau dacă voiai să-ți rezolvi ceva, te simțeai umilit. Nu aveai voie să scoți un cuvânt de rău împotriva regimului, chiar dacă era formulat sub formă de glumă sau banc. Nu e de mirare că oamenii au izbucnit așa de tare în decembrie 89. Se ajunsese prea departe cu toate", spune Ioan Muntean, 68 de ani, Baia Mare. Mijloacele de informare publică, televiziunea și radioul erau și ele la dispoziția aparatului de partid, care le folosea pentru manipularea și îndoctrinarea poporului. Singurul organism mass-media pe care românii îl mai accesau, însă în mare secret, era Radio "Europa Liberă". "Era mare bai dacă te prindea Securitatea că asculți Radio Europa Liberă. Veneau acasă și te arestau. De aceea, ascultam acest post de radio numai după ora 10.00 seara, pe întuneric și cu volumul cât mai mic, ca nu cumva să mă audă cineva și să mă toarne la Securitate", a conchis băimăreanul Valer Pop. (Ionuț HOROBA)