Baia Mare de altădată/Capitolul 7. Stilul de viață

 

Anii 60. Mai aproape de Occident

O întoarcere în timp cu patru decenii ne aduce sub priviri frumusețile orașului Baia Mare. Și acum avem locuri minunate, dar cei care au trăit în anii ‘60-’70 își amintesc cu nostalgie de ceea ce însemna atunci zona platoului București.

Aveam magazine de lux, firme luminoase, aveam program la televizor și locuri de petrecere a timpului liber. Baia Mare aducea atunci, într-un fel, cu Las Vegasul. Nu erau jocuri mecanice sau ruletă, dar erau alimentări în care untul era din belșug, pe sortimente, când ciocolata era atât de felurită încât în vitrine se aranja în spirală, când mezelurile noastre erau cumpărate de vecinii din Ungaria și Bulgaria. Era o perioadă în care lumea era îndemnată să consume în exces. Factura de curent, de exemplu, era mai redusă dacă înregistram un consum mai mare. Magazinele erau luminate continuu, firmele luminoase licăreau în noapte, stofe, mătăsuri și haine de lux se găseau din belșug.

Nimeni nu bănuia restricțiile ce urmau să fie impuse din ‘80. În zece ani de comunism teribilist, România a intrat într-o perioadă de involuție, care a aruncat-o în urmă cu 50 de ani. Pentru anii rememorați, reprezentativă era nocturna din Centrul Nou al orașului Baia Mare. „Crinul” era cea mai renumită cofetărie din zonă, unde tineretul se întâlnea la o șuetă, servea un suc și o prăjitură, se năștea o idilă. Urma apoi un magazin de bijuterii, unde găseai aur, argint și perle dintre cele mai rare. Tot în acest lanț de prezentare era cuprins și magazinul de țesături și confecții, iar în final venea Agenția OJT. Ar trebui amintită alimentara situată tot în acest areal, care era dotată cu alimente de cea mai bună calitate. Dacă vroiai să ieși din tipare, apelai însă la magazinul de lux, unde bărbații își cumpărau costume unicat și pălării de firmă, iar femeile alegeau rochii de o finețe și un design ieșit din tipare.

Era vremea minijupurilor, a sandalelor și a pantofilor cui, era lux și belșug în orașul nostru. Că era vară sau iarnă, orașul era plin de lumini, magazinele abundau în produse, iar autobuzele circulau din zece în zece minute. Era o plăcere să ieși la plimbare seara, mai ales la începutul anilor ‘70. Țin minte și acum că aveam fuste atât de scurte, care numai decente nu erau, că îmbrăcam maieuri mulate și purtam sandale cu toc cui. Îmi amintesc cum așteptam în Centru Nou un autobuz care să mă ducă spre cartierul Săsar, și nu-mi păsa că trecuse de ora 22.00. Nu cunoșteam frica, nu se povestea de violuri și tâlhării. Eram tânără și îmi plăcea să fiu atrăgătoare. Rețin că dacă autobuzul ce venea avea o treaptă mai înaltă la urcare, renunțam și îl așteptam pe următorul. În acea perioadă, mijloacele de transport în comun circulau în toate direcțiile, la intervale relativ reduse de timp, aproximativ zece minute. Și în timpul de așteptare, mai zâmbeam unui tânăr, priveam luminile orașului și admiram perechile de îndrăgostiți ieșiți să se plimbe sub clar de lună”, își amintește cu nostalgie Eleana B. (Amalia BABICI MAN)

Viața de familie

Perioada comunistă a avut și bune și rele. Chiar dacă au avut de înfruntat nedreptățile regimului, băimărenii și-au făcut întotdeauna timp liber pentru a petrece momente de neuitat împreună; pentru că socialismul a constituit și perioada în care familiile erau mai unite. "Eram angajat la mina Șuior la acea vreme. Eram un grup unit. Luam prânzul împreună, ne înțelegeam foarte bine. Soția mea era angajată în aceeași unitate. Făcea parte din personalul TESA. Așteptam autobuzul împreună, împreună mergeam către locul de muncă și ne întorceam acasă tot împreună. Asta dacă eram amândoi pe dimineață", își aduce aminte Vasile I.

"Exista un soi de rutină în timpul săptămânii. Pentru adulți însemna muncă, muncă și iar muncă… În mai toate întreprinderile se muncea pe schimburi. Fie că era vorba de marile uzine de prelucrare a materialelor neferoase, fie de o fabrică de confecții sau pur și simplu de o farmacie, se știa că schimbul I era de la 6.00 la 14.00, schimbul II de la 14.00 la 22.00, iar în minerit, mai ales, schimbul III, pe noapte. Dimineața, cei mai mulți ne trezeam în zorii zilei, indiferent de anotimp, pentru că la ora 6.00 începea lucrul. De la ora 5.00, circulau autobuzele, iar orașul prindea viață. Începea o nouă zi de lucru. Mereu la fel. Se câștiga cu greu pâinea cea de toate zilele în comunism. Nu funcționa ca acum, cu șomeri și cu oameni care «trag mâța de coadă» în loc să muncească", relatează Vasile I.

"După-amiezele le petreceam în familie. Copiii își făceau temele, abia după aceea mergeau la joacă. Prietenii fiului meu veneau întotdeauna la noi, după ce își terminau lecțiile. Făceau zarvă mare în toată casa. Ne bucuram și noi, adulții, de jocurile lor. Ne simțeam și noi copii. Seara, ne uitam la programul TV, deosebit de scurt, oferit de Televiziunea Română. Nu prea aveai ce vedea. Actualitățile erau numai despre «activitatea» familiei prezidențiale. Emisiunile la fel: relatau despre mărețele realizări ale statului socialist, despre dezvoltarea economică întreprinsă conform cincinalului. Ne adunam la cei care aveau televizor și priveam aproape hipnotizați filmele: "Mihai Viteazul", "Comisarul Moldovan", "Pistruiatul". S-au difuzat într-o perioadă și filme din afara Cortinei de Fier, gen "Casablanca" sau "Pe aripile vântului".

"Pe atunci, școala ocupa un loc mai important în viața copiilor. Părinții nu-și lăsau odraslele să iasă afară, în fața blocului, decât după ce își făceau lecțiile. Școala era școală, timpul liber era timp liber pe atunci. Un lucru interesant era că atunci nu prea vedeai conflicte între părinți și copii. Rare erau situațiile când copiii nu-și ascultau părinții. Se zbăteau să fie cât mai silitori la școală. Învățau ore întregi… Privind însă acum înapoi, îmi dau seama că, deși studiau extrem de mult, tinerii s-au ales și cu o sumedenie de noțiuni total nefolositoare. Una peste alta, era disciplină", povestește Vasile I.

"Sâmbăta era zi normală de lucru, în anii de glorie a comunismului, astfel că nu prezenta diferențe majore față de primele cinci zile ale săptămânii. Atât că elevii erau liberi și stăteau acasă. Își făceau temele sau ieșeau la joacă. Existau multe competiții sportive la sfârșit de săptămână. Un vecin de-al nostru era la juniori la FC Baia Mare și mergeam să-l vedem cum joacă. Stadionul era plin de fiecare dată când juca FC-ul sau se juca handbalul pe iarbă, ori era «Daciada». Sâmbăta după-amiaza începea «distracția». Lumea ieșea pe terase ori stătea cu familia. Începea «sfârșitul de săptămână»…", spune Vasile I.

"Ziua de duminică era «încununarea» tuturor eforturilor din săptămâna precedentă. Era liber la distracție. Deși se spunea că regimul nu privea cu ochi buni religia, paradoxal, mulți băimăreni mergeau la biserică duminică dimineața. Numărul bisericilor era considerabil mai mic decât acum. Pe atunci, frecventam biserica de pe Valea Roșie. Socrul era chiar curator acolo. La amiază, luam masa împreună cu rudele. Comuniunea era foarte importantă în familia noastră. După aceea, ieșeam prin parc cu toții. Mergeam la trenuleț, cumpăram copiilor vată de zahăr, iar noi serveam câte o bere sau un «Brifcor» la terasă. Mai dădeam o raită pe la zoo să se distreze și copiii. Sau ieșeam doar la o cofetărie sau local de prin centru. Era frumos. Dacă era primăvară sau vară și vremea era favorabilă, ieșeam la iarbă verde la Usturoiul, în zona Barajului, cu prietenii de familie. Seara eram frânți, dar încântați că ne-am «umplut» singura zi liberă din săptămână cu ceva ce ne-a făcut cât de cât fericiți. Duminică seara, dădeam stingerea întotdeauna mai repede, deoarece începea o nouă săptămână grea la locurile de muncă ori la școală… Trebuia să fim în formă…", își aduce aminte Vasile I. (Cătălin ȚINEGHE)

Transportul în comun

Autobuzele au apărut, în municipiul Baia Mare, prin anii ‘50. Încă de atunci erau vechi, prăfuite și îmbătrânite. Aceleași mijloace de transport, de o siguranță îndoielnică, au putut fi văzute și după 25 de ani.

„Prin 1960, autobuzele circulau rar, existând un program bine stabilit. Nu erau numeroase, iar două mijloace de transport în comun circulau pe traseul Baia Mare - Baia-Sprie. Pentru Firiza, autobuzul mergea doar până sub Baraj, iar de acolo oamenii plecau și veneau pe jos. La fel circulau și locuitorii din Recea și Ocoliș. Din păcate, autobuzele din ‘50 au circulat și în 1975. Nicio schimbare, nicio îmbunătățire nu s-a văzut de-a lungul a 25 de ani. Autobuzele erau din tablă, cu scaune vechi din lemn, iar o plimbare dintr-un capăt al orașului în altul te zguduia din toate încheieturile”, își amintește Doru L.

„În Baia Mare erau trei stații de autobuz. Una era la gară, cea de-a doua în Centru Vechi, iar a treia la Spitalul de Boli Contagioase, în zona Combinatului. Autobuzele circulau de câteva ori pe zi, iar atunci când plecau și veneau muncitorii, deveneau supraaglomerate. Problematică a fost situația și când s-au înmulțit liceele, deoarece, fiind toate comasate în zona centrală, elevii erau cei care alegeau, cel mai frecvent, acest mijloc de transport. Stațiile fiind atât de răsfirate, dacă nu erai foarte grăbit și nu vroiai să mergi în Centru Vechi, de obicei alegeai să circuli pe jos. Cum la Piața de Alimente nu era stație, distanța o parcurgeai pe cărare, pe lângă șinele de cale ferată”, povestește băimăreanul. (Amalia BABICI-MAN)

În Baia Mare se circula atunci cu „locala”, după cum era cunoscută intreprinderea care asigura buna desfășurare a transportului local. Ioan Oroian își aduce aminte și acum de autobuzele de atunci. Din câte știe, primele autobuze au fost de producție cehoslovacă, rotunjite astfel încât semănau cu alt produs cunoscut în acea perioadă, frigiderul Fram. Apoi, după ce a fost înființată intreprinderea Autobuzul, în București, prin orașe au apărut autobuze de producție românească.

Acestea erau cu puține locuri pe scaune, mai multe fiind în picioare. Prin anii '80, când au apărut problemele cu benzina, prin oraș au început să circule autobuzele pe gaz. „Aveau rezervoarele instalate deasupra, pe autobuz, de ziceai că-s rachete”, povestește Ioan Oroian. Amintiri neplăcute despre transportul în comun are și Emilia Noje. „Umblam mai mult pe jos. Mă duceam până în cartierul Săsar pe jos decât să aștept în stație și apoi să mă duc cu autobuzul. Erau numai autobuze vechi, vai și-amar de ele. Era înghesuială, stăteai în picioare, te rezemai pe unde puteai”, își amintește băimăreanca. Pe atunci, biletele se cumpărau de la taxatoarea din autobuz, care avea locul ei înspre coada mijlocului de transport. Atunci a apărut celebrul slogan „Dați din mână în mână până în fund, la taxatoare”. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Liste de așteptare pentru procurarea unei mașini

Dacia și Oltcit erau aproape singurele autoturisme care rulau în țară în anii ‘70-’80. Cei care au trăit atunci își amintesc cât de greu era să obții o mașină și anii de stat la rând până să devii fericitul posesor al unei Dacia.

Se fabricau pe atunci Dacia 1300, 1310 și apăruse, între timp, Dacia 1400 Sport. Mai erau Oltcit Club însă poporul era înnebunit după Dacii. Prețul unei mașini standard era de 70.000 lei, fără îmbunătățiri, în timp ce Oltcit-urile variau între 50.000 și 65.000 lei. Dacă vroiai o mașină cu anumite plusuri, prețul ei creștea, în medie, cu 10.000 lei.

Când vroiai să achiziționezi un autoturism, depuneai la CEC jumătate din valoarea lui, unde specificai tipul mașinii și modelul dorit. Îmbunătățirile le alegeai pe loc, când erai anunțat că poți să mergi să ridici „bijuteria”. Așteptarea dura în medie patru-cinci ani, iar, pentru acele vremuri, prin îmbunătățiri se înțelegea ceas electronic, tetiere, radio. Când depuneai cererea tip, primeai un număr de ordine. În anii de așteptare, puteai să continui să depui rate, pentru a scădea din sumă la final. Eu am plătit, în 1982, în jur de 35.000 lei. Mă înscrisesem, la fel ca toată lumea, pentru Dacia. În 1986, printr-un ordin de la guvern, s-a aflat că, pentru cei care doresc să cumpere Oltcit, perioada se decalează cu un an. N-am stat pe gânduri. Am mers la București să anunț că mi-am schimbat preferințele, iar după aprobarea primită, am ajuns în Craiova, să ridic mașina”, povestește Iulian Zaharie.

Să te înscrii la școala de șoferi, era o altă aventură. Costa în jur de 2.000 de lei și așteptai cam doi ani să începi cursurile teoretice. Când îți venea rândul, dacă treceai examenul teoretic și intrai la practică, trebuia să te prezinți cu 50 de litri de motorină. De unde, conta mai puțin. Și cine vroia să urmeze școala, obținea și motorina atât de necesară. La finalizarea cursurilor, urma examenul. La fel ca acum, era un examen de teorie, pe care dacă îl treceai, intrai la examenul în poligon. După ce făceai poligonul, dădeai examenul pe oraș, iar dacă nu erai depunctat foarte mult, urma examenul de condus pe timp de noapte. Abia după toate aceste testări puteai să obții permisul. Mai dura cam o lună până ți-l elibera Miliția”, susține Iulian Zaharie. (Amalia BABICI-MAN)

"Pile" la service auto

Service-urile auto erau în proprietatea statului. Numărul lor era foarte mic la nivel de oraș, fapt ce determina o "concentrare" mare de specialiști în domeniu, în locurile special amenajate în acest scop.

"Primul service auto cu adevărat important în orașul Baia Mare a fost lângă UP Săsar. Aici, exista un mecanic foarte bun, care repara orice mașină îi venea pe mână. În realitate, service-uri funcționau în toate marile întreprinderi de stat din oraș. Chiar «strămoșii» Urbisului și Azurului aveau un atelier special, în care se efectuau reparații pentru mijloacele de transport în comun", își aduce aminte Vasile I.

"Era o meserie rentabilă. Chiar dacă veneau puțin în comparație cu ceea ce se întâmplă acum, atunci comenzile erau mai substanțiale. Puține, dar bune. Mecanicii erau împărțiți pe secții. Unii se ocupau strict de remedierea eventualelor probleme apărute la motor, unii aveau în grijă partea electrică, iar alții realizau lucrările de vopsitorie și tinichigerie. A lucra într-un service auto constituia un mare atu. Cum sistemul de pile și relații era în floare, toată lumea dorea să cunoască un mecanic dintr-un service... De ce? Pentru că mecanicii de la service-urile auto își dădeau acordul în privința verificărilor tehnice", spune Vasile I. (Cătălin ȚINEGHE)

Muncă patriotică obligatorie

Omul simplu era scos la muncă pentru a realiza diguri, pentru a planta pomi, pentru a deszăpezi orașul, totul fără a fi remunerat.

"Dacă se decidea de la centrul Consiliului Popular Județean că într-o anumită zi se va face muncă patriotică, acel lucru se făcea, fără ca să cârtească cineva. Hotărârea Consiliului ajungea la urechile directorilor sau inginerilor-șefi de la întreprinderi, erau informate conducerile școlilor. Cei de la centrul județean de partid își desemnau oamenii care să se ocupe de diferitele lucrări. Aceștia dădeau ordinul mai departe, «celor mai mici» din organigramele diferitelor instituții, după care angajații și subalternii erau informați asupra deciziei. Omul simplu nu avea voie să gândească, ci doar să execute, cu zâmbetul pe buze, decizia «mai-marilor» săi", își amintește Dumitru M.

"De obicei, se efectuau acele lucrări care implicau angajarea unor sezonieri. Plantările de puieți, spre exemplu. Această activitate nu se desfășura în tot timpul anului, așa că erau scoși din sălile de clasă șoimii patriei sau comasați studenții, pentru a realiza planul. Se luau la rând zonele din oraș unde se construise excesiv în acel ritm nebun al anilor ’60-’70, și se plantau copaci, pentru a echilibra balanța. Munca patriotică prima în fața orelor de curs. Indiferent că era vorba de orele de atelier, ori matematică și limba română, șoimii patriei erau duși la muncă, minorii fiind îndoctrinați cu teza conform căreia de munca lor depindea dacă România își va îndeplini sau nu planul impus de Ceaușescu pentru dezvoltarea țării", spune Ioan T.

"Iarna, munca patriotică însemna de cele mai multe ori lucrări de deszăpezire. Țin minte că eram nevoiți să ne îmbrăcăm adecvat, plecam de la întreprindere cu lopeți și ieșeam pe teren să facem munca de jos. Prin ’70, am nimerit o iarnă foarte grea. Cum curățam carosabilul, cum zăpada se așeza iarăși. Cred că atunci aproape toată lumea era în stradă, încercând să degajeze străzile din cartierul Săsar", afirmă Ioan T.

"Orice lucrare de înfrumusețare a orașului cădea în sarcina oamenilor simpli, prin intermediul muncii patriotice. Nu doar plantarea de copăcei intra în atribuțiunile noastre, ale tuturor, ci și toaletarea pomilor bătrâni. În fiecare primăvară eram pe principalele artere ale Băii Mari, și nu numai, pentru a executa această operațiune", relatează Vasile I.

"Anii ’70 - ’80 au fost anii de grație ai muncii patriotice. Prin intermediul acestei practici, s-au realizat adevărate minuni arhitectonice. Nimeni nu ar fi crezut vreodată că se pot ridica atât de multe construcții într-un timp atât de scurt. Dar, prin convocarea unei mase atât de mari de oameni în cadrul acestor activități, treaba mergea mai repede. De exemplu, după ce erau ridicate construcțiile cu viteza luminii, o altă echipă - de regulă, de «necalificați» - în cadrul operațiunilor de muncă patriotică, curăța terenul după lucrare, pentru a da un aspect frumos zonei. Pentru tinerii de atunci, adulții de astăzi, se poate spune că a fost benefică munca patriotică. Aveau parte de beneficii. UTC-iști fiind, aceștia mai făceau câte un bănuț din diferite activități, se organizau mese rotunde, excursii în timpul liber. Deci se poate spune că a fost și bine", spune Ioan T.

"Cine nu dorea să participe la munca patriotică era admonestat în public, în cadrul întreprinderii unde muncea. Dar acest lucru nu se prea întâmpla", își aduce aminte Viorel P. (Cătălin ȚINEGHE)

Raid printr-o alimentară din anii ’80

Teoretic, în anii comunismului mâncam prost ; cel puțin așa spune legenda. Stăteam la cozi la pâine, lapte, puiul din alimentară era atât de amărât, încât se vindeau câte doi, celebrii „frații Petreuș“. Berea era proastă, și lista poate continua. Dar...

În salam și-n parizer se punea și carne, brânzeturile se făceau chiar din lapte, nu din soia, habar nu aveam de E-uri, pentru că mare parte din ele nu erau inventate. Iată câteva dintre produsele care ne-au încântat (sau nu) copilăria.

Soluția pentru orice masă fugară era borcanul cu fasole boabe cu cârnăciori. Nu mai e pe piață sau cel puțin nu în acea formă. Da, am găsit de multe ori pietre în borcan, cârnăciorii uneori erau lipsă la apel, dar gustul nu-l mai întâlnim în această viață... Undeva în același raft, dar mult mai scumpă la vedere era conserva cu carne de porc. Uneori ruginită, conserva avea nevoie de îndemânare și cuțit de Rambo s-o deschizi, dar gustul cărnii era decent, iar acea grăsime gelatinoasă era un deliciu, o unsoare cum nu se găsește azi în galantare.

Dar pateurile? Se făceau pe vremea aceea din carne, slănină și ficat și da, se mai scăpau și ceva tocături, de era pateul pe pâine ca o hartă 3-D... dar chiar avea gust real de pateu! Ciocolata cu rom a fost unul din deliciile copiilor din anii 80, tot mai rară, o alternativă de lux la halvaua cu coji de semințe în ea, la bomboanele tăvălite prin cacao sau la pufuleții tari ca piatra, de ne războiam cu ei.

În exact aceeași situație se află eugenia. Efectul de atunci era ca al biscuiților militari, pe care, după ce reușeai să-i înmoi... în ceai fierbinte, cam 10 minute, umpleau cana și constituiau o adevărată masă. Și până nu plecăm din zonă, să nu uităm de excelenta marmeladă la ladă, cea din fructe.

Și pe lângă înghețata simplă ce-o confundai cu pachetul de unt Napolact (o delicatesă!), mai exista Casata, dar și coșulețele acelea ce au reapărut, dar din ce în ce mai mici și mai ușoare, prin magazinele sătești. Tot printre dulciuri, ciocolata Kandia avea concurență doar din partea unei ciocolate chinezești interesante, cu un stup de albine pe ea, care a dispărut de pe piață odată cu reorientarea noastră spre Occident.

Apoi biscuiții Carei. Nu le făceau față în materie de... densitate decât caramelele aproape necomestibile sau turta dulce devenită armă albă.

Să nu uităm brânza Făgăraș, acea brânză cu smântână cremoasă, făcută chiar din ce scrie pe cutie. Tot ce există acum pe piață, cu toate firmele sonore, nu se apropie de gustul acela. La aceeași categorie, însă depășit de produsele contemporane, se află salamul de Sibiu, care, de fapt, la origini, fusese făcut de frații mezelari Filippo și David Dozzi, din Sinaia. Există pe piață, se produce, are concurență de lux, există zeci, de nu sute de arome de salam uscat, întrebarea este câtă carne curată mai conține actualul salam uscat de gen?

Rămâne în lista de „Așa da” până și zacusca ce se mai găsea la borcan, dar a nu se confunda cu oribilul ghiveci care o fi avut el gust de legume, dar părea făcut pentru masochiști. Ghiveciul era omniprezent pe rafturile de altfel cam goale ale alimentarelor, cot la cot și-n tristă concurență cu peștele merlucius, care se dădea uneori obligatoriu lângă făina de mălai. (Alexandru RUJA)

Băuturi, șerbeturi, tutun...

Berea de Satu Mare era oribilă și-o vânam pe cea de Azuga sau de Bistrița. Mai exista Pils de Timișoara, dar... era o raritate.

Vinul bun se găsea atunci când traversai țara, în drum spre litoral, în zonele celebre. În magazine, vinul era prost așa că noi, adolescenții, ne tratam cu vin spumos sau șampanie, care era decentă. Și pentru că nu aveam stomac de țuica "Dobrin", cea cu doi ochi albaștri... din prune, nici de RDM și RDF, rachiul de vin sau de mere, care puțeau îngrozitor, vânam băuturile albaneze sau cubaneze, în genul Ratafia. Cu vinarsul Ovidiu încă te mai puteai obișnui... Și peste toate, apele minerale, adevărate, nu feștite, de la adevărate izvoare de ape minerale carbogazoase. Și vă amintesc doar două extreme: apa minerală Hebe, antipatică la gust dar cu personalitate, și apa minerală Lămâița, străbunica Fantei de lămâie. Mai erau, evident, siropurile din care unele gustoase de-a dreptul. Abia așteptai să auzi clopoțelul care însemna că părinții te îndemnau să fugi în fața blocului cu sticlele de sifon că venea nenea cu căruța încărcat ochi, de pe strada Vasile Alecsandri. Sifonul cu sirop era mult mai bun decât sucul Ci-co, dar și față de Brifcorul de mai apoi.

Dar să nu uităm, românii fumau ca turcii și se uitau cu jind la pachetele de țigări de afară. Și uite-așa ajungem la țigările autohtone, Carpați cu sau fără filtru, dar musai de Timiș (ca să nu aibă lemne, crengi sau bote în ele), la Naționale, Plugarul, la Mărășești, Cișmigiu, Vikend, Apollonia, Bucegi sau DS. Evident, dacă fumai BT-urile bulgărești erai deja domn, iar dacă mai aveai blue jeans pe tine sau adidași Puma, ori pantofi Otter... erai bărbat. Altfel spus, așa cum era societatea, fără cele 200 de feluri de bere și de vin, fără băuturile exotice și țigările ultrasoft și cu arome, românul și-a luat porția de viciu, cu ce-a avut la îndemână.

Dar am pierdut pe traseu câteva din deliciile nonalcoolice, drept pentru care e musai să revenim. Mentosanele care, într-un final, cam la zece minute, totuși se înmuiau în gură, ba chiar și Gumela, o gumă de mestecat seacă. În schimb, dintre produsele de ciocolată Cibo era acea ciocolată cu coniac la care ajungeai din greșeală sau dacă erai cel puțin milițian. Dar șerbetul... era o minunăție, fie el de trandafiri, de lămâie ori de cacao, piureul de castane. Mai era înghețata Polar.

Să nu uităm: cofetăriile erau adevărate, chiar se mânca prăjitură și produsele de bază erau savarina, Choix a la creme, rebotezat Coix, Doboș, Indiana, Ecler și cam atât. ( Alexandru RUJA)

Carpați cu și fără filtru

Pe vremuri, produsele autohtone erau... "baza". Carpați sau Mărășești, asta fuma "românul socialist". Se mai împrumuta de pe la bulgari niscaiva BT.

"Cândva, pe vremuri, nu erau nici măcar țigări cu filtru. Erau celebrele țigarete Carpați. Acestea erau cele mai la modă. Nu aș putea consuma în acest moment așa ceva nici dacă ar fi gratuite. Erau foarte puternice și foarte nocive, nefiind acel filtru de protecție. Odată cu apariția Carpaților cu filtru, vânzările la primele au scăzut simțitor. Consumatori fideli au rămas doar cei mai în vârstă, neobișnuiți cu «noua senzație». Țigările Carpați se fabricau în mai multe locuri din țară. Cea mai cunoscută era fabrica de la Târgu Jiu", povestește Viorel P. "Carpați nu erau singurele țigări românești. Se vindeau foarte bine și Snagov, Amiral, Mărășești și Naționale. La un moment dat, schimbul comercial dintre țările comuniste a dus la situația în care țigări rusești și bulgărești au invadat piața românească. De succes au fost Bulgarian Tabacco (BT-urile). Culmea, prin magazinele de la noi se comercializau inclusiv Kent și Rothmans. Dar cine fuma așa ceva era domn. Pentru ocazii sau pentru «șpagă» la vreun medic, un cartuș de Kent reprezenta rețeta succesului. În Baia Mare, în piață «la ruși» găseai permanent", conchide Viorel P. (Cătălin ȚINEGHE)

Grădinăritul din jurul blocurilor

La începutul anilor ’80, au apărut în mediul urban, în jurul blocurilor de locuit, adevărate grădini, unde oamenii cultivau roșii, castraveți, ceapă, ardei, salată verde etc. Cei mai norocoși erau oamenii care locuiau la parterul blocurilor. Aceștia își îngrădeau spațiul de sub geam și creșteau acolo în voie tot felul de legume. Cei care nu locuiau la parter recurgeau la soluții de-a dreptul ingenioase, adică aduceau pământ cu găleata și îl depozitau în balcon, apoi îl transformau într-o veritabilă grădină suspendată. Alții, mai îndrăzneți, foloseau chiar și acoperișul blocului pentru amenajarea unui spațiu cu pământ fertil pentru cultivarea legumelor.

"Foloseau până și ghivecele pentru flori pe post de răsaduri pentru zarzavat. Aduceam pământ de acasă, de la țară, ca să fiu sigur că plantele cresc și au cel mai bun mediu. Și în balcon mai puneam pătrunjel, ceapă sau salată verde", povestește Ionel Pop, 71 de ani, Baia Mare. "Singurul lucru bun al acestor grădini era că aduceau un plus de verdeață în jurul blocurilor. Oricum, mare folos din acele grădini noi nu prea aveam, pentru că, de multe ori, copiii furau ceapa. În plus, acele legume, din cauza poluării, aveau un conținut ridicat de plumb, așa că multă lume prefera să se aprovizioneze de la țară", povestește băimăreanca Rodica Urs. (Ionuț HOROBA)

Centre de colectare a sticlelor și borcanelor

„Pe atunci nu prea erau PET-uri sau cutii de carton, tocmai de aceea era mare nevoie de sticle. Prețul sticlei sau al borcanului era inclus în prețul produsului și aveai posibilitatea de-a recupera banii dați pe sticlă sau borcan. Uleiul era la sticlă de jumătate de litru, iar sucul era îmbuteliat în sticle de un sfert de litru. De multe ori se întâmpla să fie pusă bere în sticlele în care înainte a fost ulei. Era groaznic, pentru că nu prea se curățau sticlele cum ar fi trebuit. Romii au profitat atunci de acest lucru. Mergeau prin sate și culegeau sticle (dând în schimb oale sau produse din plastic), pe care apoi le duceau la centrele de colectare a sticlelor și primeau bani. Romii nu aveau pretenția ca sticlele să fie curate, le spălau ei pe unde apucau”, spune Gheorghe D.

„De multe ori, la finalul meciurilor care aveau loc pe stadion, rămâneau, după ce mergeau toți acasă, foarte multe sticle goale. Erau destul de mulți cei care mergeau, strângeau sticlele și le duceau la centrul de colectare și făceau bani pe ele”, spune Marius P. (Daniela Dragoș)

Designul interior

Mai există și astăzi, în multe case și apartamente de la noi, vestigii ale vechiului regim, concretizate în diverse piese de mobilier, bibelouri, milieuri etc. Dincolo de mutațiile și obiceiurile pe care le-a adus în plan politic și administrativ, comunismul și-a lăsat amprenta și în ceea ce privește viața socială cu toate aspectele ei.

În perioada anilor de dictatură comunistă, decorațiunile interioare ale locuințelor erau parcă trase la indigo. În fiecare casă sau apartament găseai aproape același tip de mobilier, aceleași obiecte de design. Toată lumea își amintește de mobila lăcuită din sufragerie, cu vitrina de sticlă în care zăceau vestitele bibelouri așezate pe milieurile lucrate de gospodine. Ideologia comunistă nu accepta lucrurile decât sub aspectul de simplu, muncitorește și revoluționar. De aceea și mobilierul care era fabricat în acea vreme merge pe linia aceasta: scaune cât mai simple, birouri din rame placate, fișete metalice sau dulapuri din lemn. Cei mai înstăriți și șefii își comandau la ateliere de tâmplărie mobilă furniruită cu nuc și lustruită cu o substanță adusă din India, dizolvată în spirt tehnic.

"Era la modă în special mobila lăcuită care sclipea, dar pe care veșnic zăcea praful în voie. Oricât de des o ștergeai, tot se așeza praf, însă lumea făcea acest compromis doar ca să fie în rând cu vecinii", povestește băimăreanul Dumitru Pop.

În Baia Mare nu prea se producea mobilă pentru cererea internă, majoritatea fabricilor de aici executând mobilier pentru export. Băimărenii care voiau să-și cumpere mobilă trebuiau să apeleze la Întreprinderea CIL din Sighetu Marmației sau să se deplaseze la fabricile de mobilă de la Satu Mare, Carei sau Cehu Silvaniei. Cei care făceau comandă direct la fabrică ieșeau mai ieftin, pentru că scăpau de adaosul comercial al magazinelor de profil. Însă trebuiau să aștepte uneori și câteva luni până le era terminată mobila, din cauză că existau foarte multe comenzi. "Era mai ieftin de la fabrică, însă dacă puneai la socoteală costurile transportului până acasă, tot cam acolo te scotea la preț ca și din magazin. Însă era mai convenabil să faci comandă la fabrică pentru că manopera era mult mai de calitate", mărturisește băimăreanca Ana Marian. Oamenii care au trăit în epoca ceaușistă sunt de părere că, până prin anii ’70, mobila era mai de calitate și se folosea doar lemnul masiv. Pe urmă, a început nebunia raționalizărilor instituite de Ceaușescu și au aparut tot soiul de inovații în ce privește lemnul, care trebuia să fie folosit într-un mod cât mai economic. Așa a apărut mobilierul din plăci de tip PAL (rumeguș presat) și melacart. (Ionuț HOROBA)

Instalarea unui telefon, o aventură

Lucruri care acum par banale erau considerate adevărate obiecte de lux în vremea comunismului. Nu ținea totul doar de lipsa unei tehnologii avansate, cât de birocrație și de posibilitatea ținerii sub control a populației. Pentru instalarea unui telefon fix se făcea cerere și, după ce era analizată, primeai răspuns... peste câțiva ani.

În România, până în 1989, singura modalitate de a comunica era prin poștă, prin scrisori sau vederi. Cei care aveau instalat un telefon fix erau considerați adevărați privilegiați. Pentru a primi un telefon fix trebuiau parcurși mai mulți pași. În primul rând, trebuia ca în cartier să fie o centrală telefonică. După ce era construită și dotată centrala telefonică, șansele să obții un telefon fix creșteau. Trebuia să faci o cerere, vizată și de directorul întreprinderii la care munceai, și... să aștepți. Aprobarea cererii dura chiar și doi - trei ani, privilegiați fiind cei care ocupau funcții importante în sistem.

"Tata era milițian, nu a trebuit să așteptăm. Era la circulație, avea nevoie de el pentru serviciu", își amintește George, din Baia Mare.

Dacă ți se aproba instalarea unui telefon, trebuia să te aștepți să împarți linia telefonică cu altcineva, un vecin sau un coleg de serviciu. Avantajul era că abonamentul costa mai puțin, dar convorbirea era auzită de către amândoi abonații. Când suna telefonul la persoana apelată, se auzea soneria și la celălalt, care putea să ridice receptorul din furcă și să audă întreaga conversație. În afară de asta, se spunea că telefoanele sunt ascultate și de organele de Securitate, orice replică împotriva sistemului putând fi pedepsită sever. Telefoanele montate erau rudimentare, formarea numărului făcându-se cu ajutorul unui disc. La întreprinderi sau în alte locuri publice, pentru a se evita numărul mare de convorbiri, pe disc se monta un lacăt, cheia fiind la conducătorul instituției.

Studenții sau cei care nu aveau bani să telefoneze puteau suna cu taxă inversă. Cereau, prin centralistă, apelarea unui număr, destinatarul apelului fiind cel care suporta costul apelului, după ce era întrebat dacă este de acord. Apariția cabinelor telefonice publice a dus la scurtarea drumului către poștă. În cabină era un telefon în care se introduceau un anumit număr de fise, de 25 de bani, în funcție de durata convorbirii. Monedele erau introduse pe parcurs, nu de puține ori conversația întrerupându-se din lipsă de fise și trebuia sunat din nou. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Sexualitatea - subiect tabu

În acele vremuri nici măcar nu exista o educație sexuală, mai ales în rândul tinerilor. Singura educație pe care populația o primea în acest sens era că sexul e bun doar pentru a se perpetua specia, adică în scopuri reproductive, nu "frivole".

În anul 1966, apare celebrul Decret prin care se interzicea cu desăvârșire avortul, cu scopul de a crește rata natalității. Cele care îndrăzneau să încalce această lege riscau ani grei de închisoare. În acest context, s-a interzis și vânzarea pilulelor anticoncepționale, la fel și importul de prezervative, fiind acceptate doar cele din producție proprie. Pe piața internă, singura marcă de prezervative din vremea comunistă era "Vulcan". Acestea se găseau extrem de rar și pe seama lor circula și o glumă: se spunea că sunt la fel de sigure precum prognoza meteo. Pentru ca să se evite legăturile sexuale care nu s-ar fi soldat cu nașterea unui copil, regimul a mai luat o serie de măsuri. Închirierea camerelor de hotel sau locuințelor era permisă numai cuplurilor căsătorite.

Publicațiile referitoare la sexualitate erau interzise, nu doar cele sexy sau porno, ci chiar cele educative și de informare. "Era o politică de partid, în sensul în care s-a trasat sarcina că, la nivel de România, populația trebuie să crească. În acest sens, erau stimulate foarte mult procreerea și natalitatea, era evitată, din acest punct de vedere, prezentarea sexualității și sub alte aspecte. Se considera că, dacă lumea va cunoaște mai multe aspecte legate de sexualitate, ar fi putut duce invariabil la întreruperea de sarcini, ceea ce nu era pe placul regimului de atunci. Noi, ca medici, nu aveam voie să facem nicio promovare vizavi de planificarea familială, doar în sensul creșterii natalității", a mărturisit Augustin Bâlc, medic de familie din Baia Mare.

El a mai adăugat că, în liceu, tinerii aveau în programa școlară așa- numitele ore de "educație sanitară", care erau concentrate doar pe probleme de igienă și reproducere.

Regimul comunist stabilise reguli de așa-numită conduită morală, în care se excludea publicarea sau afișarea în literatură sau televiziune a unor imagini cu tentă explicit erotică. Propaganda vremii prezenta Occidentul ca un tărâm unde pornografia se manifesta ca un mod de viață. "Un stand de reviste la colțul unei străzi. Pe coperte, viu colorate, pentru a atrage clienții, poze de femei sau de bărbați în costumul lui Adam. Mai departe, se văd niște afișe, de dimensiunea unui etaj, ale unei reclame pentru un film erotic. Cel care are curiozitatea să intre în sală va urmări, ca de obicei, tribulațiile sexuale ale unor dezaxați. Dar cele de mai sus reprezintă numai două exemple din variatele mijloace folosite în țările occidentale pentru proliferarea pornografiei, care a ajuns într-un grad atât de avansat, încât se poate spune că erotismul și pornografia au devenit un mod de viață în statele occidentale", se spunea într-un articol publicat în anul 1975, în ziarul băimărean "Pentru Socialism".

Cei care au trăit acele vremi își amintesc că nu prea aveai cu cine să discuți probleme de natură sexuală. În familii, subiectul era considerat tabu și rușinoș, părinții le spuneau copiilor că așa ceva nu este bine să se știe și că vor afla ei când vor ajunge mari. "Din cauza faptului că lipseau cu desăvârșire informații profesioniste legate de sexualitate, în rândul tinerilor se manifesta un pudism aproape de extrem. La ora de anatomie, dacă te punea să spui ceva despre organele genitale, te înroșeai tot, ți se părea ceva foarte rușinoș", a mărturisit băimăreanul Mircea Codreanu. El a mai povestit că, spre sfârșitul anilor ’80, când a apărut celebrul film "Liceenii", era o scenă mai "erotică", în care apărea Ștefan Bănică Jr. și Oana Sârbu.

"Într-o secvență de câteva secunde i se vedea sânul Oanei Sârbu, țin minte că au mers elevi și de câte zece ori la cinematograf, pentru a vedea acea scenă, care nu știu cum a fost scăpată de către Securitate și de cenzura care exista în Ministerul Culturii la acea vreme", a conchis Mircea Codreanu. (Ionuț HOROBA)

Seri de iarnă fără căldură și energie electrică

Iarna, orașul era "amorțit", iar băimărenii își petreceau serile în case, de cele mai multe ori la lumina lumânărilor.

"Nu prea aveai ce face pe timpul comunismului. Iernile erau ierni. Geroase, nu glumă. Când cădea zăpada, peisajul era complet alb. Era un ger de crăpau pietrele. Până în primăvară, situația nu se schimba. Trebuia să te îmbraci gros, pentru a rezista. Serile erau extrem de geroase. Încălzirea era centralizată. Erau centrale termice de cartier, nu microcentrale de apartament. Pe la finalul lui noiembrie, «se dădea căldura» și lumea aștepta asta cu sufletul la gură, pentru că era o chestie comandată de autorități. Seara nu prea aveai ce să faci. Orașul era amorțit. Nu existau atâtea lumini colorate. Nici atâția brazi împodobiți, cum vezi acum, peste tot în oraș. Pe vremea aia, nu aveai unde să ieși în oraș seara. Dacă doreai, puteai să mergi după-amiaza la patinoar, dar seara, când se înnopta, nu aveai unde să îți petreci timpul liber. După ora 22.00, erau închise toate.

De obicei, stăteam cu familia, în casă. Ne jucam cu copiii. Cea mai mare parte a timpului ascultam însă colinde la un casetofon cumpărat din consignație. Aveam și casete. Cântam împreună cu copiii în Postul Crăciunului «O, ce veste minunată» sau «Moș Crăciun cu plete dalbe». Mai veneau la cină niște vecini, prieteni de familie. Într-un fel era bine, pentru că era familia unită. Eram toți împreună seara. Ascultam și radio mult la acea vreme. Dar televizorul urca, treptat, în preferințe. Atunci exista numai TVR. Nu aveai alternativă. Actualitățile erau doar despre Partidul Comunist Român și realizările sale. Existau desene animate pentru copii, înainte de Jurnalul de seară. Mai rula câte un film. De cele mai multe ori, era românesc. Chiar dacă era un film prost, te uitai cu sufletul la gură, pentru că nu aveai altceva. Orice se dădea la TV era bun pentru noi în acea vreme. Îți ocupai timpul cu ceva, mai ales iarna când te băgai în pat, la căldură, pentru că se înnopta devreme. În fiecare seară, se făcea economie la energia electrică. Se lua curentul pentru câteva minute. Așa era directiva Partidului. Nu știai când se întâmpla acest lucru. Nu aveai ce să mai faci în momentul acela. Poate pierdeai chiar finalul unui film din cauza sistării curentului electric. Imediat aprindeam o lumânare să ne vedem unii pe alții. Aducându-mi aminte de acele momente, îmi dau seama de felul cum am fost umiliți prin asta. Stăteam precum în peșteră minute bune, pentru a mulțumi «regimul». Bineînțeles că, în acele clipe când se lua curentul, se sista și iluminatul stradal. Dacă se întâmpla să te afli afară în acele clipe, erai nevoit să răzbați până acasă printr-o beznă totală", își amintește Ioan T. (Cătălin ȚINEGHE)

Consignațiile - "second hand-urile" anilor ’80

Românii puteau achiziționa produse de calitate, la mâna a doua, printr-un sistem care funcționa perfect la acea vreme. Obiectele care nu mai erau dorite puteau fi duse la magazine specializate în preluarea lor, după care erau puse în vânzare. În măsura în care acestea se vindeau, individul era remunerat cu contravaloarea produsului.

"Puteai duce la consignație tot ce nu mai doreai să ții în casă, fie că era vorba de aparate radio, televizoare, frigidere, rachete de tenis, mingi, haine etc. Fixai un preț, după care lăsai produsul în magazin. Vânzătorul era, practic, un intermediar. Adăuga un comision și comercializa produsul. Când se preda produsul, vânzătorul nota datele tale într-un registru și primeai banii numai după ce produsul tău se vindea", spune Vasile Ț.

"Uneori găseai în consignații lucruri pe care în alte magazine efectiv nu le găseai sau erau mai scumpe. Era mult mai rentabil să calci pragul unei consignații, deoarece găseai și produse aduse din străinătate. Perioada de "glorie" a consignațiilor a fost în anii ’80. Au existat și după Revoluție, dar nu foarte mult timp", povestește Florica Ț.

"Am dus la acea vreme ceea ce nu mai foloseam, indiferent că era vorba de pături sau ceasuri. În ’75 - ’85, era la modă să ai un casetofon, era o manie pe-atunci. Am achiziționat un radiocasetofon care funcționează și astăzi, numai că nu-l mai folosesc, că i-a trecut vremea. Găseai la consignații și casete cu muzică populară, ușoară, românească sau străină, ABBA, Bonny M, Beatles. Era o plăcere să asculți colinde la acel casetofon în zilele geroase de iarnă", spune Vasile Ț. (Cătălin ȚINEGHE)

Bișnița, un comerț paralel

Comerțul oficial de stat nu oferea românilor o mare varietate de produse. În plus importul anumitor mărfuri atât alimentare, cât și nealimentare de uz casnic, lipsea aproape cu desăvârșire. Totul era produs în țară, iar ceea ce venea din Occident era proclamat de către orânduirea comunistă ca fiind nociv pentru bunul mers al societății socialiste.

Însă, cu toate restricțiile impuse, unii români au găsit în acea perioadă o modalitate de-a aduce și comercializa produse străine prin dezvoltarea unui fenomen speculativ cunoscut în limbajul popular sub denumirea de bișniță.

Această practică ilegală era un mod de viață, mai ales pentru unii români care locuiau în zona de frontieră a țării. Cei care se ocupau cu specula se numeau bișnițari și erau priviți ca niște indivizi înzestrați cu simțul comerțului, care au știut să facă bani, păcălind sistemul atât de încorsetat al comunismului. Magazinele erau goale, dar ei aveau de toate. Și-aveau, mai cu seamă, produse care respirau aerul capitalismului: blugi, gumă, țigări, ciocolată, cafea, adidași, săpunuri fine, deodorante și haine de piele, magnetofoane și aparate de fotografiat. În Maramureșul anilor ’80 erau la modă produsele aduse din Polonia, printre care se regăseau țigări, vegeta, blugi etc. Băimăreanul Lucian Petruț, care înainte de ’89 era încadrat ca subofițer în cadrul Miliției, spune că, de cele mai multe ori, produsele străine ajungeau în Maramureș aduse de anumiți cetățeni polonezi care reușeau să le treacă granița datorită unor mici înțelegeri cu vameșii. "Acest mic trafic cu produse de tip occidental era făcut efectiv de către cetățeni străini, care ajungeau la noi în țară sub pretextul oficial că sunt turiști. Veneau așa-ziși turiști din Ungaria și Polonia, de la care puteai să cumperi gumă de mestecat sau alte produse pe care nu le găseai în magazinele de la noi. Ungurii, de exemplu, veneau cu gumă de mestecat și duceau în schimb parchet sau mobilă de aici", povestește Lucian Petruț. El a mai precizat că aceia care erau prinși de miliție practicând astfel de comerț primeau amendă contravențională și li se confisca marfa.

O altă modalitate de desfășurare a comerțului ilegal cu produse provenite din "decadentul" și "perversul" Occident erau rețelele create de studenții străini care activau în căminele unde erau cazați pe perioada studiilor. Aceștia aveau în camerele unde locuiau adevărate depozite de mărfuri de contrabandă. De la ei se puteau cumpăra în special blugi sau țigări, dar și ciocolată sau cafea, toate aduse din țările lor de origine. În anii ’80, orice tânăr din țară visa să poarte o pereche de blugi, pe care regimul socialist nu-i agrea. Însă blugii erau un lux la care mulți râvneau și pe care puțini și-l puteau permite, pentru că o pereche ajungea să coste chiar și 2.000 de lei.

"Îmi aduc aminte că eram în școala profesională, în Craiova, și mergeam la căminele studențești din oraș pentru a ne cumpăra blugi. Apoi am participat la un turneu de box în fosta Uniune Sovietică, cu niște cubanezi. La finalul competiției, unul dintre cubanezi, care era de talia mea, mi-a oferit cadou o pereche de blugi originali. După ce am venit acasă, la Recea, am devenit vedetă pentru că eram singurul la acea vreme care purtam blugi originali", a mărturisit Lucian Petruț. (Ionuț HOROBA)

Furtișagurile din perioada comunistă

"Pe vremea comuniștilor fiecare trăia de unde lucra", este părerea unui băimărean care își aduce aminte de vremurile ceaușiste, în care nu exista om care să nu șutească câte ceva, mai ales din locul unde își desfășura activitatea.

Sistemul comunist a adus mutații importante pentru toate categoriile sociale. Noțiunea de bun privat a fost pur și simplu interzisă prin lege, totul devenind proprietate a statului, în aparență un bun... al tuturor. Din această cauză, lumea era obișnuită să mai ciupească de pe ici, pe colo câte ceva care nu se găsea de cumpărat sau să-și facă diverse relații pentru a putea avea acces la anumite produse.

"Normal, nu găseai pulpe de pui în magazine, însă dacă aveai relații pe la Avicola, îți permiteai luxul de a-ți umple frigiderul. Personal, astăzi nu îmi permit să am atâta carne în frigider cât am avut atunci...", a mărturisit băimăreanul Gheorghe Pop (67 de ani).

Cu siguranță nu toată lumea o ducea bine apelând la diverse metode și tertipuri de a face rost sau de a sustrage câte ceva de la locul de muncă. Mioara Rus își amintește că, la fabrica de încălțăminte din Sighetu-Marmației, aproape toate angajatele ieșeau după o tură de muncă cu câteva perechi de papuci camuflați la brâu. "Cine lucra la fabrică asigura încălțăminte pentru toată familia, cel puțin... O altă modalitate de a sustrage papuci era aceea de a-i arunca pe geam din întreprindere, iar dincolo de gardul fabricii cineva... îi culegea. Treaba asta se făcea mai ales când existau schimburi de noapte", povestește sigheteanca de 63 de ani. Alții aveau de suferit din cauza furtișagurilor, nu atât pentru că erau prinși, ci pentru că ceea ce furau nu corespundea din punct de vedere calitativ. "Furăciuni mari se făceau mai ales pe la fabrica de alcool din Baia Mare. Numai că, de multe ori, cei care furau nu se uitau ce fel de alcool luau și pe când ajungeau să bea din el se trezeau că în loc de alcool etilic era butilic, iar mulți sfârșeau pe la spital cu complicații grave", a spus Rodica Cuc.

Și în mediul rural obiceiul de a fura s-a încetățenit în perioda comunismului. Aici, colectivizarea i-a lăsat pe oameni fără bunul lor cel mai de preț: pământul. Din acest motiv, cele mai mari furtișaguri erau din agricultură. Cele mai vânate bunuri erau alimentele: cartofii, porumbul, fructele sau diverse legume. "Îmi spunea bunică-mea că pe vremuri erau duși oamenii de la țară cu Gostatul la cules de mere. Însă lumea își confecționa haine cu buzunare speciale unde piteau merele. Până la urmă, cei de la Gostat s-au prins și îi puneau să-și golească buzunarele într-o lădiță specială, la plecarea din unitate", povestește Lucica Moldovan, dintr-un sat de lângă Baia Mare.

Pedepsele pentru furtul din avutul obștesc erau drastice în comunism. În ultimul deceniu al Epocii de Aur se ajunsese ca o parte însemnată a populației rurale să aibă cazier, ca urmare a aplicării Decretului 306/1981. Puteai să faci ani grei de pușcărie chiar și numai pentru o sacoșă de gogoșari furați. Dar chiar dacă reglementările erau drastice și pedepsele exagerat de mari pentru infracțiunile în paguba avutului obștesc, șefii de întreprinderi, paznicii, organele locale închideau ochii în fața furturilor mărunte. Că, oricum, toată lumea fura. (Ionuț HOROBA)

Taximetria - meserie cu ciubucuri grase

Cine era taximetrist în acele vremuri nu o ducea deloc rău pe plan material. Cu toate că nu se înghesuiau mulți clienți la o călătorie cu taxiul, cei care o făceau lăsau de regulă bacșișuri grase. Pe lângă acest aspect, șoferii de taxi primeau, pe lângă salariu, și un anumit procent din câștigurile realizate din curse, lucru rarisim în contextul sistemului comunist.

În Baia Mare, numărul taxiurilor era destul de mic. Cetățenii de aici preferau să străbată distanțele mai degrabă pe jos pentru rezolvarea unor probleme, iar cu taxiul doar în cazuri urgente sau condiții mai speciale. "Ne strângeam câte trei, patru sau chiar cinci colegi de serviciu, care ieșeam din schimb pe la ora 12.00 noaptea, când nu mai circulau autobuzele, și chemam un taxi. Șoferul se bucura și el că face un ban și ne ducea așa pe toți grămadă", a povestit băimăreanca Ana Pop. Costul unei călătorii cu taxiul în acea perioadă era considerat destul de piperat, tariful pe kilometru fiind de aproximativ 5 lei, în vreme ce salariul mediu se situa undeva la 2.500 - 3.000 lei.

Primele mașini de taxi au sosit pe străzile din Baia Mare în luna mai 1956. Este vorba de cinci autoturisme marca Pobeda, produse în Uniunea Sovietică, considerate la vremea aceea mașini de lux. În perioada anilor ’50, acest tip de autoturisme a fost adus în toate orașele importante ale țării, ca să servească transportului de taxi. Ziarul "Pentru Socialism" scria în ediția din 5 mai, 1956: "Și pe străzile orașului Baia Mare, ca și în numeroase alte orașe de pe cuprinsul patriei noastre au început să circule noile taxiuri de stat «Pobeda». Acum, și cetățenii comuniști băimăreni pot să apeleze la aceste taxiuri de stat, care asigură posibilități de deplasare rapide, comode și ieftine". Până la introducerea sistemului de taxi cu autoturisme, Baia Mare avea o birjă trasă de cai, care se afla de obicei la dispoziția călătorilor sosiți în gara CFR. Acest mijloc de transpot a existat până pe la mijlocul anilor ’60, când transpotul cu autoturisme a căpătat o mare amploare.

În anii ’80, în Baia Mare existau în jur de zece mașini de taxi, acestea aparțineau de stat prin Întreprinderea Județeană de Transport Local IJTL Maramureș.

"De obicei, la orele de vârf, în special dimineața sau când sosea vreun tren în gară, trebuia să aștepți cam o oră - două, până te sună de la dispecerat că există o mașină disponibilă pentru comanda ta. De multe ori, nu mai erai sunat, pentru că, din cauza aglomerației, cei de la dispecerat uitau să te mai sune", a mărturisit băimăreanul Aurel Popa.

După cum se știe, în comunism, exista dictonul "Trăiești de unde muncești", adică, pe lângă salariul și beneficiile oferite oficial de stat, tot românul mai "ciupea" câte un pic de ici-colo. La fel și taximetriștii aveau tot felul de mijloace de a-și mai suplimenta veniturile, păcălind aparatele de taxat. Cei care au lucrat ca taximetriști în acea perioadă își aduc aminte că aparatele de taxat montate pe mașini aveau un fel de cheie cu care se putea pune aparatul pe liber sau pe taxat. "Dacă dădeai cheia între poziția de liber și cea de ocupat, aparatul nu mai taxa. Se stingea becul de sus, de pe mașină, ceea ce însemna ca taximetrul era ocupat, dar aparatul nu mai înregistra. Acest lucru, în limbajul nostru, al șoferilor de taxi de pe vremea aia, se numea «țai»", mărturisește băimăreanul Dumitru Bodea, fost șofer de taxi. El își mai amintește că exista și o altă modalitate de a înșela sistemul de taxat. Era aceea prin care se scotea cablul din aparatul de taxat, se trăgea un pic de el, și-atunci el nu mai antrena aparatul. Sau se introducea un ac în cablul aparatului, ca să nu mai taxeze. Când scoteai acul, aparatul își revenea.

Pe lângă taximetriștii înregistrați în cadrul IJTL Maramureș, prin Baia Mare mai existau și așa-zișii taximetriști de ocazie. Aceștia se puneau strategic cu mașinile proprietate personală în anumite locuri din oraș și acostau anumiți cetățeni care le cădeau în plasă. "Pîndesc din umbră în locuri cheie: Centrul Vechi, zona gării CFR, Spitalul Județean sau de boli pulmonare. Își acostează clienții, exploatînd momentul critic și, trăgîndu-i de mînecă, îi întreabă șoptit: «Doriți să vă duc undeva?» Mulți acceptă oferta. O «foaie» de la gară pînă în Centrul Vechi, două sau trei sutare pînă la Baia-Sprie, Seini ori Negrești. Scump, dar cînd ești grăbit ori e trecut de miezul nopții, plătești", consemna ziarul Pentru Socialism, din 12 iunie, 1988. (Ionuț HOROBA)

Moda retro. Anii ’70

În primii ani de comunism, femeilor li s-a impus să poarte pe cap baticul sau năframa (cu scopul de a elimina pălăria, despre care se spunea că este un obiect care amintește de regimul burghezo-moșieresc). "În anii ’60 erau la modă baticul și paltonul acela cambrat pe corp, care se purta încheiat până la gât. Era exclus orice obiect de îmbrăcăminte care amintea în vreun fel de burghezie, dar și dacă aducea cumva a vulgaritate, gen decolteuri largi sau fuste foarte scurte. Se mergea spre uniformizare în îmbrăcăminte, se simțea așa un soi de militarizare a vestimentației", spune băimăreanca Ana Pop. (Ionuț HOROBA)

Maramureșencele trecute de 50 de ani zâmbesc azi, când le provoci să-ți povestească despre preocupările lor în materie de modă. Dar, cu siguranță, erau cochete și în aceea perioadă, chiar dacă nu erau atât de multe magazine burdușite cu sute de articole și modele.

În anii ’70, îmbrăcămintea era lejeră, colorată, iar accesoriile erau foarte îndrăgite. Fustele nu erau niciodată foarte scurte, iar decolteul nu prea exista. Fashion icon în anii ’70-’80 erau atât artistele din străinătate (Gina Lollobrigida, Sophia Loren, Brigitte Bardot), cât și din România (Luminița Dobrescu, Margareta Pâslaru, Angela Similea ș.a.). Moda acelor timpuri a însemnat expresivitate prin intermediul stilurilor hippie, disco, mini sau maxi. "În perioada anilor ’70 eu eram proaspăt absolventă de liceu și studentă la Cluj. În acea vreme, se purtau extremele. Rochițele erau foarte scurte, dar ce aveai deasupra era foarte lung. Au mai trecut ceva ani și s-a trecut la lungimea medie a fustei, trend ce a durat ani buni. În ceea ce privește procurarea hainelor, eu am avut un foarte mare noroc, pentru că mama era pasionată de croitorie și cosea pentru toată familia. Avea tipare, dar lucra și din imaginație. Să te îmbraci «de-a gata», adică din magazine, era ca și cum te-ai îmbrăca după niște șabloane, erau aceleași modele în toate magazinele. De aceea, croitoresele nu se plângeau de lipsă de clienți. De asemenea, metrajele erau foarte căutate. Îți cumpărai ce material doreai și mergeai cu el la croitor și acolo te inspirai din cataloagele care erau puse la dispoziție. Din câte țin minte, revistele «Femeia» și «Burda» erau atunci publicațiile din care te puteai inspira", a mărturisit Lucia Pop.

Model pentru multe tinere era la acea vreme Margareta Pâslaru. De câte ori apărea la televizor, făcea mențiunea că hainele ce le poartă sunt concepția ei. Joaca cu bulinele și cu dungile din creațiile ei a ajuns repede un reper în materie de vestimentație pentru multe tinere care s-au inspirat din ce purta ea la televizor. În alte familii, tinerele aveau adevărate dosare cu decupaje din reviste, care erau folosite pe post de cataloage de modă și erau o adevărată sursă de inspirație.

O piesă cheie pentru stilul vestimentar al anilor ’70 o reprezentau pantalonii lungi evazați, care puneau în evidență perfect formele. Salopeta, rochițele înflorate mini, pălăriile cu boruri largi sau bentițele, gablonțurile, care acopereau încheietura mâinii, au fost și ele piese de rezistență ale modei anilor ’70. În mare vogă, în materie de încălțăminte, în acea perioadă, erau platformele cu talpă de plută. Anii ’70 au reprezentat o perioadă de referință în lumea modei, iar designerii recurg tot mai des la reinterpretări ale acestei ere. Și, totuși, existau și unele restricții. Nu prea erau agreate decolteurile. Pantalonii nu erau interziși și, totuși, nu făceau parte din ținuta de gală. "Am lucrat în învățământ în anii ’73-’76 și ni s-a impus o anumită lungime la fustă, de două degete deasupra genunchiului. Ni s-a sugerat chiar să purtăm halate la catedră în cazul în care fustița era mai scurtă". Tinerelor din acea vreme nu le erau străine nici casele de modă. Cele care erau studente la Cluj aveau posibilitatea chiar să consulte cataloagele casei de modă. "În Piața Revoluției, din Baia Mare, era un magazin de confecții care avea o vitrină imensă și îmi aduc aminte că în vitrină a fost la un moment dat o paradă a modei. Era plin de lume care stătea și privea. Prin anii aceia, cel mai cunoscut designer era la noi Doina Levința. Am avut o creație Levința și m-am mândrit foarte tare cu ea", a mai spus d-na Lucia Pop. (Alina ANDREICA)

Blugii, element al capitalismului putred

Blue - jeans-ii erau cel mai căutat articol vestimentar din perioada comunistă. Românii le spuneau, simplu, blugi și își dădeau salariul pe o lună pentru a cumpăra o pereche. Dacă aveai și o jachetă (geacă) de blugi, erai socotit cel mai tare din cartier sau chiar din oraș… "Aduceam blugi să vând în Baia Mare de la studenți din centrele universitare sau din Timișoara, de la sârbi. Studenții străini îmi schimbau lei în dolari, la 12 lei pe dolar (oficial era 8 lei) și apoi îmi cumpărau blugi din shop, cu 21 de dolari perechea", povestește Victor, un băimărean care a făcut bani grei din comerț cu articole care nu se găseau pe piață în perioada aceea.

O pereche de blugi se vindea cu 1800-2000 lei, cam cât salariul pe o lună, dar nu se găseau atâția blugi pe piață câți se puteau vinde. "Lumea avea bani și nu avea ce face cu ei. Aduceam 50 de perechi și în două-trei zile rămâneam fără ei", povestește Victor.

Comerțul ilegal pe care îl făcea nu era lipsit de peripeții. I s-a confiscat, în 1988, în Piața Iozefini, din Timișoara, suma de 100.000 lei (în condițiile în care o mașină Dacia era 70.000 lei!), sârbii cu care era pe felie pierzând și ei câteva sute de perechi de blugi. Băimăreanul s-a întors acasă, a lichidat 24 de carnete CEC cu câștiguri în mașini (a câte 5.000 lei fiecare), s-a întors în Timișoara, a cumpărat blugi de toți banii și, în câteva zile, și-a recuperat paguba, a pus la loc banii pe cec-uri și a rămas cu un câștig de 40.000 lei. Pentru a scăpa de controalele de pe trenuri, trimitea pachetele din Timișoara pe adresa lui de acasă. "Mergeam la cineva care stătea lângă gara din Timișoara cu pachetele gata făcute, cu câte zece perechi de blugi într-un colet. Îi spuneam că am înăuntru… untură, care nu se găsește la mine în oraș. Trimitea pachetele, fără să știe ce e înăuntru. Îi dădeam 100 lei", râde Victor. A avut parte de percheziții și acasă. A aruncat plase cu blugi pe fereastră, recuperându-i după ce plecau milițienii. A găsit apoi o ascunzătoare în hornul blocului, după ce s-a introdus gazul în zonă și nu mai folosea sobele de teracotă. După ce și-a găsit protecție în rândul milițienilor cu funcții mari (pe care îi aproviziona cu blugi, țigări Kent și cafea), avea curajul să umble prin oraș cu geanta plină de marfă. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Excursii în străinătate, numai cu acordul Securității

Plecarea într-o excursie în străinătate (chiar și în fostele țări comuniste) se făcea doar după întocmirea unui dosar stufos, care trebuia aprobat, atât de organele de partid cât și de Securitate.

Unul dintre cei mai vechi activiști din turismul maramureșean, Viorel Țura, făcea parte, înainte de 1989, din colectivul Biroului de Turism pentru Tineret (BTT). A ajuns aici în 1972, un an mai târziu ocupându-se de organizarea unui tren special, ce a dus tineri din Maramureș la Eforie Nord. În trenurile speciale urcau câteva sute de maramureșeni, care mergeau în excursii de o săptămână sau două.

Cu totul alta era situația în cazul excursiilor organizate în străinătate. Erau stabilite parteneriate cu organisme de turism din alte țări, în special tot din blocul comunist, și se stabilea un număr de turiști români care urmau să plece peste hotare în acel an. Se făcea repartizarea pe județe și apoi pe organizațiile UTC din orașe "în funcție de contribuția la planul de venituri și încasări al județului". Se făceau înscrieri la nivel de fabrică, în dosar fiind prinse cererea tip, fișa cu date personale, o recomandare de la UTC, adeverință de la locul de muncă, dosarele fiind depuse la Comitetul Județean UTC pentru aprobare. Conducătorul grupului era, de obicei, secretarul UTC al fabricii, cineva de la nivel central sau ghizii BTT. După ce dosarele erau aprobate, se depuneau la serviciul de pașapoarte, unde se făcea altă selecție. Fișa cu date personale ajungea și la miliție, și la Securitate. Se verifica dacă nu este cineva cu "pete negre" la dosar, caz în care dosarul era respins.

Securitatea avea, de obicei, informatori strecurați în grup încă de la nivel de fabrică. Dacă, cumva, nu aveau, securiștii refuzau un dosar sau altul, pe anumite motive, și își infiltrau oamenii lor. "Îi cunoșteam deja, veneau cu noi aceiași oameni, ba la Kiev, ba în Germania democrată, ba în Ungaria", spune agentul de turism. Alteori recrutarea se făcea prin șantaj, chiar la aprobarea eliberării pașaportului. Informatorii trebuiau să dea note despre cele întâmplate în timpul excursiei.

"Nouă, ghizilor, nu ne cereau să dăm note informative, aveau oamenii lor", precizează Viorel Țura. El spune că nu e sigur că ghizii străini, care îi însoțeau pe tot parcursul excursiei, nu erau agenți ai serviciilor secrete din țara respectivă.

Oamenii vedeau alte locuri și puteau aduce mărfuri din străinătate, ce nu se găseau în România. Astfel, din Uniunea Sovietică aduceau aspiratoare sau căciuli de blană, din Cehoslovacia vaze, din Bulgaria untură de pește sau esențe de parfum, iar din Ucraina aduceau butelii de aragaz. Mare lucru nu puteau, totuși, cumpăra, schimbul de valută fiind monitorizat strict, sumele schimbate fiind relativ mici (80 de ruble rusești sau 200-300 de forinți). (Ioan BUDA-ȚEȚU) La biserică

Regimul comunist instaurat la sfârșitul anilor ’40 în țara noastră era ateu. În acest context, manifestarea unei anumite credințe religioase a fost foarte dificilă, în special pentru credicioșii care făceau parte din așa- numitele culte interzise.

Multe persoane, atât din rândul clericilor, cât și al laicilor au îndurat o adevărată prigoană din partea autorităților comuniste, care voiau să dețină controlul total asupra întregii manifestări a societății. Cu alte cuvinte, chiar și Dumnezeu era supus cenzurii absolute impuse de ideologiile unicului partid.

În anul 1948, guvernul comunist, condus de Petru Groza, reglementează situația și statutul cultelor religioase din țara noastră, prin promulgarea Decretului 177/1948. Acest document garanta doar formal libertatea de conștiința și libertatea religioasă pe tot cuprinsul Republicii Populare România (RPR). Biserica intra astfel sub atenta supraveghere a autorităților, iar acțiunile și credința acesteia trebuiau să se înscrie pe linia trasată de partidul comunist. "În fiecare județ să fie cineva care să știe ce se întâmplă în biserici și să poată informa partidul", spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist al României între anii 1948 - 1965.

Cultul care s-a bucurat de cea mai mare recunoaștere și libertate din partea comuniștilor a fost cel ortodox. La polul opus, s-a situat cultul greco-catolic care a fost desființat și interzis în anul 1948. Preoții și credincioșii acestui cult, care au refuzat să se integreze în cultul ortodox, au fost permanent prigoniți și supuși unor supravegheri aspre venite din partea autorităților comuniste. "A trebuit să ne trăim credința așa cum zice Evanghelia, să nu știe dreapta ce face stânga. Ne întâlneam în secret în anumite locuri unde ne rugam sau ascultam Sfânta Liturghie, făceam anumite studii biblice sau cateheză. Au fost desigur și foarte mulți dintre noi care au fost prinși de către autoritățile regimului și au stat ani buni în pușcărie", a mărturisit părintele Cristian Albu, protopop greco-catolic de Baia Mare. El a mai adăugat că tinerii cultului greco-catolic se întâlneau de obicei vara în diferite tabere, care erau cunoscute în ascuns ca fiind tabere pentru exerciții spirituale. Astfel de întâlniri aveau loc sub pretextul oficial de dezbatere a unor teme cu specific socialist, tocmai pentru a se putea păcăli regimul. Credința în Dumnezeu a fost un cap de acuzare puternic în perioada de instaurare a comunismului în România, fiind condamnați la închisoare mii de preoți ortodocși, greco-catolici, dar și oameni de alte confesiuni.

Patru confesiuni neoprotestante au primit statutul legal de culte în timpul puterii comuniste: Biserica Adventistă de Ziua a 7-a, Biserica Creștină Baptistă, Biserica Creștină după Evanghelie (cu două ramuri) și Biserica lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală. Cu toate că le era recunoscută așa-zisa manifestare, autoritățile comuniste duceau o luptă permanentă cu adepții acestor culte.

Prin anii ’50-’60, s-au făcut presiuni asupra Bisericii Adventiste (Sâmbetiste), fiind acuzată că subminează construcția socialismului deoarece îi învăța pe oameni să nu lucreze sâmbăta și să nu mănânce carne de porc sau chiar să fie vegetarieni, spunându-se că aceste interdicții nu fac altceva decât să le slăbească puterea fizică, ei nemaiputând fi niște buni și vrednici muncitori așa cum îi dorea partidul. "Părinții care nu-și dădeau copiii sâmbăta la școală erau persecutați. Tinerii care refuzau să facă instrucție în armată sâmbăta erau condamnați la închisoare sau batalion disciplinar. Iar cei care nu mergeau sâmbăta la serviciu erau dați afară", mărturisește băimăreanul Pompiliu Blotor.

Statul comunist a căutat mereu mijloace prin care să pună în umbră activitatea Bisericii cu toate că, de fațadă, lăsa liberă manifestarea ei. (Ionuț HOROBA)

Educația ateistă începea din grădiniță și din ciclul primar al școlii. Pentru a nu fi duși de părinți la biserică să participe la slujbele religioase, copiii erau chemați duminică dimineața la activități cu șoimii patriei (în grădiniță) și cu pionierii (la școală). Cei care nu participau la activitățile duminicale erau pedepsiți prin scăderea notei la purtare, scoși în careu și criticați în fața colectivului clasei sau școlii. În cadrul organizațiilor UTC se inițiau, duminica, activități de muncă voluntară sau de curățenie în localitate.

Mai grea se dovedea atragerea adulților la asemenea activități. Într-o duminică, în Coștiui, un activist mai zelos reușise să adune la școală vreo douăzeci de bărbați. Atuul său, pe care-l credea infailibil, era faptul că le putea explica teoria marxistă în limba maghiară. În timp ce el se lansase în combaterea misticismului, începe să bată clopotul la biserică. Din spatele sălii se ridică Șani bacsi, dă mâna cu toți bărbații din sală și iese. După el se ridică Ghiuri, apoi Ervin, apoi Bella și alții. Activistul se sesizează. „Unde plecați, tovarăși?” „Acasă, să ne îmbrăcăm pentru biserică. N-ați auzit că a bătut clopotul?”. Activistul a rămas vorbind singur. (Dragomir IGNAT)