Baia Mare de altădată/Capitolul 6. Ceaușescu. Partidul. Securitatea

 

Nicoale Ceaușescu, un personaj controversat

În orice colț de lume te-ai duce, e destul să rostești trei nume și, automat, orice străin va spune: "aaa, România!". Este vorba de Hagi, Nadia și Ceaușescu. Dacă Hagi și Nadia sunt nume care, cel puțin pentru români, au o rezonanță pozitivă, în schimb Nicolae Ceaușescu trezește încă amintiri nu tocmai plăcute pentru cei care au trăit (sau mai bine zis au supraviețuit) sub regimul condus de el.

Născut în Scornicești, județul Olt, într-o familie modestă de țărani, Ceaușescu ajunge, după absolvirea clasei primare, în București, unde se angajează ca ucenic. În 1932 devine membru al Partidului Comunist din România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. În urma loviturii de stat și a abdicării forțate a regelui Mihai, din Decembrie 1947, după preluarea puterii de către comuniști, Ceaușescu devine ministru al Agriculturii, iar ulterior ministru-adjunct al Forțelor Armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. În 1952 devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român (PMR). La scurt timp după moartea lui Gheorghe-Gheorghiu Dej, în luna martie a anului 1965, Ceaușescu preia puterea Partidului Muncitoresc Român și, implicit, a țării. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (RPR) în Republica Socialistă România (RSR).

Lumea de rând l-a perceput diferit pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Unii sunt de părere că acesta era un mare prefăcut, mai ales când venea vorba de nivelul de trai al poporului pe care îl conducea. "După părerea mea, nota dominantă a caracterului său era prefăcătoria. Îmi este greu să cred că nu știa în ce condiții de sărăcie trăim ca popor. Dar ca să nu cadă de pe scaunul puterii, ne trata cu o mare indiferență și nepăsare, ba se prefăcea cu nerușinare că oamenii trăiesc bine", a spus Tudor Pop, 67 de ani Baia Mare.

Alții îl consideră a fi un tiran din cauza sentimentului de frică care îl semăna în sufletele supușilor. "Cred că numai un tiran putea să bage atâta spaimă, în special în cei care conduceau partidul la nivel local. Unii din secretarii de partid erau în stare să urce pe pereți de frica tovarășului și, din această cauză, îi terorizau la rândul lor și pe muritorii de rând ai patriei", a mărturisit Ștefan Lupșa, președintele asociației de pensionari Caspev Baia Mare. Există și oameni care au văzut în Nicolae Ceaușescu și părțile sale bune sau calitățile de care a dat dovadă în anii de "domnie" în fruntea statului. Băimăreanul Ștefan Kaszta este de părere că dincolo de amalgamul de atribute negative care-l pot caracteriza pe Ceaușescu, există totuși unul care poate fi pus pe lista albă a cărții sale de vizită, și anume spiritul de autodidact. "El a vrut cu tot dinandisul să își lase în urmă clasa socială de proveniență și de aceea, în megalomenia lui, s-a folosit de toți și de toate pentru a-și atinge scopul. Din această perspectivă, sfârșitul lui tragic nu trebuie să surprindă pe nimeni pentru că este un sfârșit specific oamenilor care au caracterul său. Senzația de a fi un conducător pe veci al poporului și a face mereu lucruri exagerate, care să te facă cunoscut în istoria universală, este o boală incurabilă", a spus Ștefan Kaszta. (Ionuț HOROBA)

Musafir inedit în casa unor miri din Satulung

În iulie 1969, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în județul Maramureș. A participat la mitinguri în mai multe localități, a vizitat unități de producție, printre care și I.A.S. -ul din Satulung, ce funcționa atunci în Castelul Teleki. Aici a aflat (din gura președintelui Cooperativei Agricole de Producție, Valeriu Buciuman, și a directorului Întreprinderii pentru Mecanizarea Agriculturii, Grigore Grigorescu) despre producțiile… record obținute.

La ieșirea din castel a avut parte de o surpriză: în mijlocul Drumului European 58 era pusă o masă pe care erau așezate un colac și o farfurie cu sare. În spatele mesei stătea cea mai tânără familie din comună, care avusese nunta în noaptea de dinaintea vizitei.

Lucica Gheție, mireasa de atunci, spune că au încercat să ajungă la Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului unic de atunci, cel comunist, încă de la sosirea lui în localitate. Apoi au mai avut o tentativă, când se duceau discuțiile la IAS. Nu au renunțat, au pus masa în fața castelului, pe drum, casa lor fiind în apropiere. Ideea a fost a mătușii mirelui, Gheorghe, care îi ținea loc de mamă. "Am pus pe masă colac și sare, nu băutură. Nunta am avut-o sâmbătă noaptea, nici nu m-am dezbrăcat după nuntă, am mers direct să-l așteptăm", povestește Lucica Gheție.

După ce a gustat din colac, Nicolae Ceaușescu a fost invitat în casă. A trecut prin balta din curte, a coborât din mașină și a intrat în casă. Casa a fost imediat înconjurată de trupe de pază, care nu au mai lăsat lumea să intre. "Tot nu îi venea să creadă, ne-a întrebat dacă noi chiar am avut atunci nunta. I-am arătat lăzile cu țuică, cu vin, vasele adunate de pe mese. Nunta se făcea atunci la casă, nu ca acuma, la restaurant. M-a întrebat dacă la noi nu se sărută mireasa. I-am spus «Cum să nu?»... Și am sărit și l-am pupat", își amintește femeia. Lucica Gheție spune că avea emoții mari, dar mai știe că Ceaușescu a băut un pahar de pălincă. Întrebată cum a rezistat olteanul la contactul cu băutura ardelenească, femeia spune: "Mai știu eu cum a rezistat? Că abia mai puteam vorbi de emoții, abia mai călcam pe pământ. Știu că aveam țuică de mălai".

După ce a băut paharul, Nicolae Ceaușescu le-a urat "Casă de piatră", le-a spus celor din suită să noteze numele mirilor și a plecat spre Baia Mare. Nu mică le-a fost surpriza tinerilor când, după câteva săptămâni, au primit un cadou de nuntă din partea șefului statului. "Mulți zic că mi-o trimis mobilă, că mi-o dat bani. Nu, mi-o trimis un servici de masă, cu farfurii și tacâmuri, un aragaz și o butelie", povestește femeia din Tămaia, ajunsă noră în Satulung. Din cadoul primit mai are doar câteva linguri. Restul pieselor s-au deteriorat de-a lungul celor 43 de ani scurși de atunci.

Un singur regret are femeia: nu a putut face o poză cu Nicolae Ceaușescu. "Pe atunci nu erau atâtea aparate de fotografiat. Au făcut ceva poze cei de la ziar. Mi-au spus cei de la Sfat de aici că m-au văzut pusă și la palat la Ceaușescu, când se duceau la ședințe de partid", se mândrește femeia care l-a avut alături, la pornirea în viața de familie, pe cel mai puternic om din țară, din vremea respectivă. (Ioan BUDA ȚEȚU)

O vizită de lucru în Maramureș

În 28 noiembrie 1970, tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România”, însoțit de Gheorghe Pană, membru al Comitetului Executiv, al Prezidiului Permanent, secretar al C.C. și P.C.R. și Vasile Patilineț, membru supleant al Comitetului Executiv, secretar al C.C. al P.C.R, au fost într-o vizită de lucru în Maramureș.

Cum era de așteptat, la intrarea în Maramureș a lui Nicolae Ceaușescu, în Seini, locuitorii au ieșit afară cu mic cu mare pentru a-l întâmpina pe „preaiubitul” oaspete cu flori și urale. Nu au lipsit nici pancartele pe care scria „Bine ați venit în județul nostru, iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu”.

Pentru acest eveniment, corul din Seini a pregătit și un moment artistic, intonând cântece patriotice și imnul țării. Pe tot traseul parcurs de Nicolae Ceaușescu, toți muncitorii și oamenii au ieșit afară pentru a-l întâmpina cum se cuvine. Ajunși în Baia Mare și aici, de la intrarea în oraș până în centru, pe marginea străzii au fost mobilizați zeci de oameni purtând pancarte, stegulețe și buchete de flori. Oaspeții au parcurs străzile orașului dintr-o mașină deschisă, răspunzând uralelor cetățenilor. În piața din centrul Băii Mari s-a adunat, de asemenea, foarte multă lume pentru a-și întâmpina conducătorul. Pe clădirile din jurul pieței, erau puse lozinci pe care scria „Trăiască Partidul Comunist Român. Trăiască scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România”. Mulțimea a fluturat drapelele partidului de atunci și patriei, au purtat pancarte pe care erau scrise inițialele partidului și numele conducătorului. Nu a lipsit de la acel eveniment nici „garda de onoare”, formată din militari ai forțelor armate, membri ai gărzilor patriotice și tineri din detașamentele de pregătire pentru apărarea patriei. Totodată, „într-o atmosferă solemnă” s-a intonat imnul de stat.

A urmat apoi un miting în semn de devotament față de „politica internă și externă a partidului și statului român”. Nu au lipsit nici discursurile și laudele la adresa lui Nicolae Ceaușescu. În ziarul „Pentru Socialism”, din 29 noiembrie 1970, sunt consemnate toate acele discursuri. Astfel, Gheorghe Blaj a deschis mitingul. „În aceste clipe de sărbătoare, permiteți-ne, mult stimate tovarășe secretar general, să vă raportăm că activitatea plină de elan patriotic a muncitorilor, inginerilor, tehnicienilor, a tuturor muncitorilor - fără deosebire de naționalitate - din unitățile economice ale județului Maramureș a fost încununată prin realizarea cu aproape trei luni înainte de termen a prevederilor actualului plan cincinal la producția globală industrială, cât și prin obținerea unei producții suplimentare în valoare de peste 150 milioane lei față de prevederile planului pe zece luni”, a punctat Gheorghe Blaj. Au urmat discursurile altor membri de partid, dar și al lui Nicolae Ceaușescu, urmat de aplauze puternice și ovații îndelungi. „Dragi tovarăși și prieteni, doresc să vă adresez, dumneavoastră, tuturor locuitorilor din Baia Mare, un călduros salut din partea Comitetului Central, a Comitetului de Stat și a guvernului Republicii Sociliste România. Mă bucură că băimărenii au realizat înainte de termen planul cincinal actual. (...) Doresc, în încheiere, să vă urez din toată inima noi și noi succese la activitatea dumneavoastră, multă sănătate și multă fericire”, a punctat secretarul general de stat.

După miting, oaspeții au vizitat palatul politico-administrativ, apoi principalele unități economice de pe atunci ale municipiului Baia Mare. Primul obiectiv a fost Uzina Mecanică de Mașini și Utilaj Minier, unde au fost întâmpinați de muncitori, tehnicieni și ingineri, care le-au urat un bun venit în întreprindere, după care au fost vizitate toate secțiile întreprinderii. Au vizitat apoi Uzina Metalurgică de Metale Neferoase. Și aici au fost întâmpinați cu bucurie de muncitori, ingineri și tehnicieni și le-au fost prezentate realizările uzinei. La plecare, au străbătut iar arterele principale din oraș și, din mașina „deschisă”, au răspuns mulțimii care scanda puternic „Ceaușescu P.C.R.”, „P.C.R. - Ceaușescu”. (Daniela DRAGOȘ)

Locuința de protocol a lui Ceaușescu

"Vila lui Ceaușescu" sau "Casa lui Ceaușescu" din Baia Mare era locuința de protocol a fostului dictator, în care se caza atunci când efectua celebrele vizite de lucru în județ. Această vilă este situată pe strada Petöfi Sandor, clădire în care funcționează în prezent Casa Corpului Didactic și Inspectoratul Școlar Județean Maramureș.

Terenul pe care s-au amenajat spații speciale pentru confortul liderului comunist Nicolae Ceaușescu a fost, inițial, proprietate particulară. Conform documentelor Direcției Județene a Arhivelor Naționale (DJAN) Maramureș, terenul de pe strada Petöfi Sandor, pe care se află situate imobilele cu pricina, era, în anul 1925, proprietatea unui anume Avram Cupșe. După moartea acestuia, averea lui a fost moștenită de trei persoane care au primit fiecare o cotă de 1/3 din teren. Atunci când comuniștii au acaparat puterea, undeva pe la mijlocul anilor ’50, proprietarii de pe strada Petöfi, de la numerele 12-14, au fost îndepărtați în mod abuziv, iar acolo a fost construit un complex imobiliar, destinat sediului PCR. Prin anii ’60, terenul și imobilele respective au fost declarate proprietate a statului, printr-un Decret al Consiliului de Stat de la acea vreme. De-a lungul timpului, clădirile de pe Petöfi Sandor și-au schimbat destinația: o vreme au găzduit Direcția Silviculturii, apoi au devenit Casă de Oaspeți pentru membrii Comitetului Exectutiv Central al PCR, iar, pe urmă, reședință a tovarășului Nicolae Ceaușescu.

Cu toate că, pe durata a cel puțin două vizite pe care le-a efectuat în județ, Ceaușescu s-a cazat la reședința de pe Petöfi Sandor, pe la jumătatea anilor ’80, în urma unei alte vizite, acesta s-a plâns de condițiile precare de cazare pe care le-a avut în Maramureș. Oficialii comuniști din Baia Mare au reacționat prompt și au demarat renovarea vilei lui Ceaușescu, transformând-o aproape din temelii. S-au creat alte câteva dormitoare, săli de ședințe, birouri, oficii pentru bucătari și tot ce mai era necesar pentru ca primul tovarăș al țării să se simtă cât mai bine. Lucrările de renovare și modernizare s-au făcut între 1986 și 1989, iar costurile acestora s-au ridicat la suma de două milioane lei.

Lucrările de reparații și renovare au fost executate de Trustul Județean de Construcții și Montaj (AGECOM) Maramureș. Ștefan Lupșa deținea funcția de director al AGECOM și s-a ocupat personal de construcțiile de la vila lui Ceaușescu. El a mărturisit că lucrările erau strict supravegheate de securiști, care verificau fiecare muncitor în parte, atât când intra la muncă, cât și când ieșea din tură. "Nici eu, care eram șef, nu scăpam de control. Ne verificau să nu cumva să ascundem ceva sau să furăm ceva. În fiecare zi veneau mai-marii de la partid și verificau starea lucrărilor. Nu cred că le era cerut de sus să facă asta, era pur și simplu un exces de zel din partea ăstora mai mici în grad din PCR", povestește Ștefan Lupșa. Toate materialele și dotările din interiorul reședinței lui Ceaușescu din Baia Mare erau de cea mai bună calitate și sută la sută românești. Acest lucru este confirmat de către Aurel Roșu, fostul șef al secției de Gospodărire de Partid din Maramureș. "Țin minte că mobilierul a fost adus de la Sighetu Marmației, farfuriile din porțelan produse la Curtea de Argeș, nimic nu a fost importat. Nu se făceau exagerări, totul era făcut de calitate, însă cu produse românești", a spus Aurel Roșu.

Aurel Roșu povestește că Ceaușescu avea pretenția să i se alcătuiască un meniu anume. Pentru aceasta, își aducea întotdeauna bucătarul personal, care se îngrijea de bucatele alese pentru tovarăș. "Orice era permis, în afară de alcool. Înainte de vizitele lui Nicolae Ceaușescu, veneau cei de la Sanepid să verifice dacă normele de igienă sunt îndeplinite", a mărturisit Aurel Roșu. El a mai precizat că, în respectiva reședință de pe Petöfi Sandor, nu avea nimeni acces în afară de membrii Comitetului Politic Central, care veneau, de obicei, cu Ceaușescu. "Cei din Comitetul Politic Central mai veneau și cu alte ocazii și erau cazați acolo, însă nu în corpul de clădire unde stătea Ceaușescu, adică unde se află acum Casa Corpului Didactic. Ei stăteau în cealaltă clădire, unde e acum Inspectoratul Școlar. Acolo li se oferea o masă de protocol în limita celor 60 de lei cât era diurna la vremea aceea pentru un membru cu funcție mai importantă în aparatul de partid", povestește Aurel Roșu. (Ionuț HOROBA)

"Mă opun realegerii tovarășului Ceaușescu"

Chiar dacă se știa că Ceaușescu nu acceptă să fie contrazis, unii au îndrăznit totuși să o facă. Maramureșeanul Valer Gabrian, fost director al mineritului din zonă, a avut îndrăzneala "să se opună" alegerii lui Nicolae Ceaușescu pe viață.

Propunerea venise dinspre capitală. Valer Gabrian a reacționat ciudat. "Mă opun propunerii ca tovarășul Ceaușescu să fie ales în cadrul congresului viitor pe viață." Afirmație stupefiantă, care l-ar fi putut costa slujba, poziția socială sau chiar libertatea. A avut însă inspirația să adauge: "Noi trebuie să avem bucuria și plăcerea de a-l realege la fiecare congres viitor." În loc să-l apostrofeze, Ceaușescu l-a promovat. A fost ales în Comitetul Central și în Marea Adunare Națională.

Un alt disident care a cerut ca Nicolae Ceaușescu să nu mai candideze la Congresul XIV a fost Mihai Botez. El și-a argumentat cerința astfel: "Funcția supremă în stat și în partid este de mare răspundere. Ea poate duce la o anumită uzură și oboseală dacă este deținută o perioadă îndelungată. Propun ca tovarășul Ceaușescu să nu mai candideze și să lase postul de mare răspundere tovarășei Elena Ceaușescu." Chiar dacă propunerea nu s-a aplicat, ea nu a picat bine conducătorului iubit, dar șmecheria cu Elena l-a salvat pe Botez de consecințe neplăcute. Cel de al treilea om, maramureșan prin adopție, care l-a contrazis pe Ceaușescu a fost Gheorghe Blaj. Într-o vizită a conducătorului pentru vânătoare în Maramureș, acesta a văzut din elicopter casele maramureșenilor răspândite pe dealuri și coline. Cum avea în minte ideea sistematizării, a cerut ca aceste gospodării să fie desființate și aduse în vatra localităților. La care Blaj a răspuns. "Pe oamenii aceia istoria i-a plasat acolo unde locuiesc și numai istoria îi va muta de acolo." Afirmație fatală. Peste câteva luni Gheorghe Blaj a fost schimbat și trimis la munca de jos. Asta ca să se știe că indicațiile tovarășului se execută, nu se discută. (Dragomir IGNAT)

Câte ceva despre primirea în PCR

Înainte de '89, peste două milioane și jumătate de români au fost purtători ai carnetului roșu. Iar acești oameni nu erau nici pleava societății, nici declasați. E adevărat că între ei s-au strecurat și destui oportuniști, al căror carnet de partid era mai roșu decât al celorlalți și la foloase aceștia erau mai egali decât restul membrilor de partid. Îi numim aici pe activiștii de partid, care și-au folosit calitatea pentru a trage foloase personale și a accede pe scara puterii.

Legat de primirea în partid, precizăm că au fost diferențieri în perioade diferite privind procedurile de primire. Prin anii '50, când trebuia mărit numărul membrilor de partid, activiștii politici îi lămureau pe muncitori și țărani să-și depună adeziuni pentru a fi primiți drept candidați de partid.

După un stagiu de câteva luni în care candidatul era pregătit din punct de vedere politico-ideologic pentru a răspunde corect întrebărilor puse de membrii biroului politic care îl examinau, urma ședința de primire. În cadrul ei candidatul era supus unui tir de întrebări privind doctrina comunistă, reprezentanții ei importanți (Marx Engels, Lenin, Stalin, Dej, Ceaușescu etc). Dar cum cei primiți în partid trebuiau să provină din rândul muncitorilor și țăranilor, examinatorii aveau grijă să nu pună întrebări prea grele, sau îi ajutau ei înșiși pe candidați, sugerându-le și răspunsurile la întrebările puse.

Intelectualii nu erau prea agreați pentru a deveni membri de partid, pentru că, prin structură, partidul era al muncitorilor și țăranilor. Se ajunsese într-o perioadă ca intelectualii să fie primiți extrem de rar în partid. Un intelectual putea fi primit numai după ce organizația în care voia să intre primise înaintea lui cinci muncitori și doi țărani, deci intelectualul era al optulea candidat. Mulți intelectuali au acceptat totuși să devină membri de partid pentru că altfel nu aveau acces la funcții de conducere sau îndrumare și control și nu puteau progresa în profesie. (Dragomir IGNAT)

Școlile de partid

PMR, devenit mai târziu PCR, își școlea oamenii prin cursuri de scurtă durată. Pentru aceasta au fost deschise școli de partid în mai multe regiuni din țară.

Maramureșenii erau trimiși, de regulă, în școlile din Cluj sau Oradea. Desigur, cu scoatere din producție și plata integrală a salariului, ba și cu o indemnizație din care își plăteau cantina, pentru că dormitul se asigura gratuit.

Cum la cursuri erau trimiși și tineri, iar căminele erau comune, se întâmpla destul de des să se mai încalce morala de partid și să fie nevoie fie de căsătorii, fie de chiuretaje, deși acestea erau interzise prin lege.

Cursurile durau fie șase luni, fie un an. La cele de șase luni erau trimiși muncitori sau țărani care apoi ocupau funcții în comitetele de partid în fabrici sau de secretari cu propaganda la sfaturile populare comunale. Cursurile de un an sau trei ani erau ținute, de regulă, în cadrul Școlii superioare "Ștefan Gheorghiu" și-i abilitau pe absolvenți să ocupe funcții de activiști de partid, UTC sau de sindicat, în funcție de profilul pe care îl urmau. (Dragomir IGNAT)

Gospodăria de Partid – exclusiv pentru nomenclatură

Cei care făceau parte din nomenclatura fostul regim aveau parte de un tratament diferențiat față de "muritorii de rând" ai patriei. Aceștia nu erau nevoiți să stea la binecunoscutele cozi la alimente și nici să se umilească sau să dea șpăgi pe la vânzătorii de la Alimentară pentru a primi un pachet de unt în plus. De nivelul de trai al celor din structurile de conducere PCR, care era cu multe clase peste cel al majorității populației, se ocupa o instituție cunoscută sub numele de Gospodăria de partid.

Aceasta era o secție a Comitetului Central al PCR, cu misiunea de a desfășura activități economice indiferent de profil, pentru a aduce venit partidului. Acest gen de instituție comunistă se regăsea în toate orașele reședință de județ din toată țara. În Baia Mare, aceasta a funcționat undeva la ieșirea din oraș spre localitatea Satu Nou de Jos. Băimărenii care au fost martori ai fostului regim povestesc că la început această instituție a funcționat într-un imobil care nu era mai mare decât un garaj.

În ultimii ani ai comunismului, aici funcționau ferme de vaci și porci, abatoare și alte servicii care asigurau protocolul pentru cei care aveau anumite funcții în structurile de conducere a Republicii Socialiste România.

"Această unitate, denumită Gospodărie de partid, s-a dezvoltat foarte mult în Baia Mare de-a lungul anilor. Dacă la început funcționa într-o clădire cât un garaj, prin anii ’80, aici existau ferme, abatoare proprii, ateliere de prelucrare a blănurilor, de croitorie, care fabricau produse de cea mai înaltă calitate. Toate acestea erau, în special, pentru cei cu funcții în Comitetul Județean de Partid și Consiliul Popular Județean, instituțiile care conduceau destinele județelui la acea vreme", a spus băimăreanu Ștefan Kaszta.

Prin această Gospodărie de Partid au pătruns, timp de peste 30 de ani, pe piața din România și au mers la export mari cantități de haine de blană, scurte și căciuli pentru femei, confecționate din vulpi argintii și albe, nurci și astrahan, de o calitate excepțională. Cantinele ce aparțineau de această gospodărie erau aprovizionate din producția internă și la prețuri convenabile. În unitățile de producție și-au desfășurat activitatea zeci de mii de oameni.

Cu toate că majoritatea populației era condamnată la sărăcie, tovarășii de lux ai țării beneficiau de un tratament special din partea regimului. Unii băimăreni mărturisesc că nu vedeai niciodată un secretar de stat sau un milițian care să stea la cozile rușinii pentru a prinde o sticlă de ulei sau o pâine. "Era chiar o rușine pentru societatea socialistă ca un milițian sau un secretar de partid să stea în rând cu ceilalți tovarăși, la cozile kilometrice pentru a supraviețui. Erau chemați și mustrați dacă vreunul dintre acești privilegiați era văzut stând la cozi cu ceilalți cetățeni. Lor li se aduceau acasă laptele, pâinea sau salamul de Sibiu", povestește Radu Pop, 68 de ani, Baia Mare.

Organizarea Gospodăriei de Partid era făcută după principii economice bine gândite, urmărindu-se realizarea calității produselor. Era condusă de un șef de secție, trei adjuncți și mulți șefi de sectoare. Nu s-au folosit denumiri de directori tocmai pentru a se păstra caracterul de partid.

Oamenii care se angajau la această instituție erau foarte bine verificați de Securitate și de obicei se alegeau cei mai buni specialiști. "Era foarte greu să ajungi să lucrezi în cadrul acestei instituții. Exigențele erau foarte mari și trebuia ori să fii foarte bun în ceea ce faci, ori să ai pile foarte mari în cadrul partidului. Dar, odată intrat în acel sistem, o duceai foarte bine", a conchis băimăreanul Radu Pop. (Ionuț HOROBA)

Prezența la vot, de 99%

Alegerile locale aveau loc la intervale de doi ani și jumătate. Cele pentru Marea Adunare Națională erau din cinci în cinci ani, două cicluri locale suprapunându-se peste un ciclu parlamentar.

Fiecare unitate administrativă era împărțită în mai multe circumscripții electorale, în funcție de numărul locuitorilor și de categoria localității (comună, oraș, municipiu). Din fiecare circumscripție electorală era ales un deputat, termenul fiind folosit atât pentru alegerile locale, cât și pentru cele parlamentare. La alegerile locale erau aleși numai deputații (consilierii locali de azi), primarul fiind ales indirect, de către Consiliul Popular (comunal sau orășenesc).

Dumitru Dumuța, actualul secretar al Consiliului Județean Maramureș, își amintește de modul în care se desfășurau alegerile. A fost primar în comuna Băița de sub Codru începând din 1976. "În ultima perioadă, se stabilea de la nivel central ponderea circumscripțiilor în care existau mai mulți candidați. De regulă, în fiecare circumscripție electorală era un singur candidat", spune Dumitru Dumuța. Mai mult, era stabilit și procentul femeilor ce trebuiau alese, ale bărbaților, intelectualilor, țăranilor sau muncitorilor. Criteriile nu se opreau aici, se făceau alegeri și după vârstă, studii sau... apartenență politică, în contextul în care exista un singur partid politic, cel comunist. "S-a introdus obligativitatea, prin ’81-’82, să existe circumscripții în care candidații să nu fie membri ai Partidului Comunist Român. Erau una sau două circumscripții în fiecare localitate", spune Dumuța. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Exista o cerință clară a partidului: prezența la vot să fie de 99%! Pentru asta se apela la tot felul de metode: erau mobilizați alegătorii, erau aduși la secțiile de votare cu căruțe, mașini sau tractoare, erau aduși chiar și muzicanți în secții.

Un membru al familiei putea vota pentru toți și, pentru cei care nu puteau veni, se ducea urna volantă. Numai că, de cele mai multe ori, nici nu se ajungea la domiciliul alegătorilor. Cei care mergeau cu urna se opreau pe traseu, votau și reveneau la secția de votare.

Pentru cei care erau din alte localități se făceau liste suplimentare. Se ajungea însă la cazuri în care aceștia figurau că au votat și în localitatea unde aveau domiciliul, dar și în localitatea în care se deplasau. Situația voturilor se raporta din două în două ore și, uneori, președintele secției de votare (tot un judecător, ca și acum) era atenționat să nu mai raporteze, pentru că... s-a depășit numărul de votanți din județ.

Era o competiție între conducerea localităților, cine termina mai repede votarea. Presa vremii reliefa doar cazuri care arătau dorința oamenilor de a veni la vot: nuntași care se deplasau în grup să voteze (cu miri, nași și muzicanți) sau muncitori care veneau cu tot schimbul în secția de votare. Nu se spunea nimic despre inscripțiile de pe buletine. "Am găsit scris «Vrem făină, ulei, carne», dar și «Luptăm pentru pace», își amintește Dumitru Dumuța, actualul secretar al CJ Maramureș.

Procesele-verbale erau întocmite în așa fel încât cifrele să arate dorința partidului. Buletinele de vot nu se duceau nicăieri, rămâneau la primărie și apoi, când se comunica de la organele superioare, erau distruse. Nu existau contestații și... toată lumea era mulțumită. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Primar în Baia Mare, pus de Elena Ceaușescu

Prin anii ’80, primar în Baia Mare era Isăilă Pop. Se știa că el va conduce mai departe destinele orașului și toată lumea care a participat la Conferința municipală de partid s-a mirat când a văzut că pe buletinele de vot apăruse și un maistru, Dumitru Bălan, despre care nimeni nu știa nimic.

"Nici pe dracul nu l-a interesat cine-i ăla. Nu era nici în organizația municipală de partid din Baia Mare", povestește Dumitru Dumuța, secretarul Consiliului Județean Maramureș. Rezultatul votului a surprins pe toată lumea: Dumitru Bălan nu avea niciun vot împotrivă, Isăilă Pop avea câteva. Cum important era, atunci, votul împotrivă, câștigător al alegerilor pe linie de partid și apoi și administrative a fost declarat Dumitru Bălan. Cei doi candidați au fost chemați pe scena Casei de Cultură de către secretarul de partid pe județ, care a spus: "Comitetul Central al partidului recomandă alegerea lui Dumitru Bălan. Este cineva împotrivă?". Răspunsul e ușor de ghicit.

Băimărenii au aflat apoi că Dumitru Bălan fusese primar al Brăilei și primise sancțiune pe linie de partid pentru că a fost acuzat de afaceri cu oi și porci. Animalele erau crescute în Delta Dunării și erau comercializate pe piața neagră. Se vorbea atunci că a fost salvat de Elena Ceaușescu, care a hotărât ca el să ajungă primar în Baia Mare.

Viața lui aici nu a fost una ușoară. Băimărenii l-au sancționat de câte ori au avut ocazia. La un Revelion organizat de către angajații primăriei la un restaurant din oraș, Dumitru Bălan a întârziat. Când a intrat pe ușa restaurantului, orchestra cânta (absolut întâmplător!) "Ciobănaș cu trei sute de oi". (Ioan BUDA ȚEȚU)

Uglar, tovarășul prim, "cu față umană"

Fosta regiune Baia Mare cuprindea actualele județe Maramureș, Satu Mare și o parte din Sălaj. În fruntea ei a stat ca prim secretar al Partidului Muncitoresc Român, vreo 12 ani, până la înființarea județelor, în 1968, un maghiar din Ferneziu, tovarășul Iosif Uglar.

Era un activist croit perfect pentru perioada respectivă, cu origine socială sănătoasă, cu studii puține, dar gata să servească fără rezerve noua orânduire socialistă. În mentalul colectiv al celor care l-au cunoscut a rămas drept o figură jovială, un om cu deschidere și înțelegere pentru necazurile oamenilor.

Un medic băimărean își amintește că, stagiar fiind, a fost invitat împreună cu șeful de secție din spital în Ferneziu, la socrul tovarășului Uglar, la pomana porcului. Acolo s-au cinstit cu o pălincă, o bere au mâncat friptură proaspătă, iar la ospăț a apărut și tovarășul prim. Aflând că cei doi medici îi tratează socrii, s-a interesat cu ce le-ar putea fi de folos. Șeful secției nu prea avea nevoie de ceva pentru că avea casă proprie și chiar un autoturism Moskvici. Tânărul stătea cu chirie. L-a invitat în săptămâna următoare la partid și i-a trasat sarcină unui subaltern să găsească soluția de a-i oferi o locuință. În mai puțin de o lună, tânărul medic s-a mutat în casă nouă, chiar în centru orașului. "Ceea ce îi era caracteristic era lipsa de îngâmfare. Era chiar comunicativ și nu lipsit de umor. Ceaușeștii l-au receptat însă ca pe un activist mai rebel, care nu execută întocmai linia partidului și l-au atenționat în mai multe rânduri să-și corecteze comportamentul, căci altfel va avea probleme. În 1968, la noua împărțire administrativ teritorială, Iosif Uglar a ales să fie prim-secretar al județului Satu Mare. Îi murise prima soție și s-a recăsătorit cu centralista de la telefoanele Consiliului județean. Gestul nu a plăcut deloc tovarășei Elena, care i-a reproșat fără pardon că nu s-a orientat just în a-și alege a doua soție. Putea să ia o activistă destoinică, nu o centralistă oarecare. A fost schimbat din funcție. Era și bolnav, așa încât schimbarea a venit ca o eliberare. Cei care l-au cunoscut sau au lucrat cu el spun că era un activist de partid cu "fața umană." (Dragomir IGNAT)

Gheorghe Blaj, un prim-secretar emblematic

După ce a turnat filmul "Pintea" în Maramureș, actorul Florin Piersic afirma în presa scrisă din capitală, dar și în emisiuni televizate, despre fostul prim-secretar al județului Maramureș, Gheorghe Blaj: "N-am găsit în România cinci persoane ca Gheorghe Blaj".

Copil de țărani din Sudrigiu, Bihor, fostul prim din Maramureș a plecat de acasă la 16 ani și s-a angajat muncitor la Reșița. Apoi s-a transferat în Timișoara, muncitor la Fabrica de zahăr. La 20 de ani s-a căsătorit cu Maria Tătaru, moldoveancă refugiată din Botoșani în Banat. A fost apoi încorporat și prima școală de partid a făcut-o în armată. A fost activist de partid și prim-secretar al orașului Arad, iar din 1959, după terminarea școlii politice "Ștefan Gheorghiu", a fost trimis în regiunea Baia Mare, ca secretar cu organizatoricul, post în care rămas până la împărțirea administrativ - teritorială din 1968. De la înființarea județului Maramureș până în 1977 a ocupat funcția de prim-secretar. Pe vremea sa, au apărut printre altele în Baia Mare fabricile Maratex și Faimar și tot atunci s-a construit Planetariul. A fost mutat în județul Bihor pe aceeași funcție, iar de aici a început declinul său politic.

Ca activist din vechea gardă n-a mai fost de acord cu raportările fictive. În Bihor a fost trimisă în control o delegație condusă de Emil Bobu, după ce Blaj raportase recolta de 800-900 kg de grâu la hectar, adică cifra reală. Comisia a întocmit un raport defavorabil în care se spunea că de fapt recolta în județ a fost de 2.500 kg boabe la hectar, dar după combinele Gloria rămân pe tarla foarte multe spice de grâu neculese, iar diferența dintre 2.500 cât s-a recoltat de fapt și cele 800-900 kg raportate este dată de faptul că primul secretar nu a mobilizat destulă forță de muncă pentru a le culege. A fost destituit și numit președinte al Cooperativelor meșteșugărești pe țară, apoi i s-a propus funcția de ambasador în Mongolia, pe care a refuzat-o. A rămas nouă luni fără slujbă, apoi a fost trimis președinte de sindicat la Arad, de unde s-a pensionat.

A trecut la cele veșnice timpuriu, la doar 62 de ani. Într-o discuție de taină, înainte cu o lună de deces, i-a mărturisit fiicei că a căzut în dizgrația cabinetelor 1 și 2 din București, prin urmare, s-ar putea să aibă de suferit și ea, și fratele său. Tot atunci i-a mărturisit că e convins că a fost iradiat. I-a povestit și împrejurările și de către cine.

În ziua înmormântării, succesorul său la cârma județului, Vasile Bărbuleț, a făcut o listă cu membrii Consiliului Județean care au voie să participe la ceremonial funerar. Numărul lor era extrem de limitat. Sub un motiv sau altul, au ieșit în oraș și au mers la prohod și alți activiști care au lucrat cu el. Trotuarele în schimb erau pline de oameni. Fără să-i fi adunat cineva cu forța, ca la vizitele lui Ceaușescu.(Dragomir IGNAT)

La moartea lui Bărbuleț, ultimul prim-secretar de partid...

A trecut aproape neobservat un necrolog care anunța trecerea din lumea pământeană a celui care a fost ultimul prim-secretar al județului Maramureș, Vasile Bărbuleț, pe care evenimentele din ’89 l-au găsit pe funcție.

Am avut prilejul să-l întâlnesc imediat după evenimente, în toamna anului ’90, în camera de degustare a vinurilor din crama de la Miercurea Sibiului. Venise să cumpere vin pentru un magazin pe care și-l deschisese în Sibiu. Aflând că sunt din Maramureș, a acceptat, cu destulă rezervă, să spună două, trei cuvinte despre șederea sa în fruntea județului.

"Mi-au plăcut maramureșenii. Sunt oameni harnici, oameni de cuvânt, iar la mândrie seamănă cu sibienii noștri din Mărginime. Nu le place să fie călcați pe bombeuri. Dezamăgiri? Poate cele legate de tulburările provocate de evenimentele din decembrie, anul trecut. La plecarea mea din județ mi s-au luat de către milițienii care au fost trimiși de noua putere emanată, produse și bunuri pe care mi le procurasem cu bani proprii. Sau faptul că un jurnalist m-a făcut cu ou și cu oțet în același ziar în care cu o săptămână înainte mă ridicase în slăvi. Iar acelui ziarist îi semnasem aprobarea pentru un apartament cu cinci camere doar cu două luni înainte. Dar el nu era maramureșean, ci doar venit în județ."

Un alt maramureșean care l-a cunoscut îndeaproape pe Vasile Bărbuleț, Mircea Șuteu, ni s-a destăinuit. "Va trebui să ne obișnuim să acceptăm valorile pe care le-am avut în timp și să le prețuim. Una dintre ele a fost și Vasile Bărbuleț, din punctul meu de vedere un om harnic, deschis la suflet și binevoitor, întreprinzător și cu o putere de muncă ieșită din comun. Era omul disciplinei și n-a făcut rabat când era cazul să sancționeze lenea sau impostura. Când l-am cunoscut eram directorul Direcției Comerciale. Datorită lui am obținut de la Nicolae Ceaușescu aprobarea pentru refacerea restaurantului «Curtea Veche» din Sighetu Marmației, fosta casă a prefectului Ioan Mihaly de Apșa. Pentru a-l termina a trebuit să deturnez niște fonduri, pentru care Bărbuleț mi-a ținut "spatele". Știa sigur că banii se cheltuie cu folos pentru reabilitarea unui monument românesc. Mi-a mai ținut spatele și după ce zece revizori de-ai mei fuseseră reținuți de miliție și urma să o pățesc și eu, fiind propus pentru destituire. Am aflat treaba aceasta de la dânsul la trei ani după decembrie ’89. Înainte, am fost de șase ori în biroul dânsului și de fiecare dată am ieșit cu problema rezolvată. După ’89, am organizat sub sloganul "Să nu uităm valorile" șapte întâlniri cu personalități marcante ale județului, din toate timpurile. De fiecare dată, participanții au fost cu toții de acord să fie invitat și Vasile Bărbuleț. L-am chemat de fiecare dată, dar a ezitat să vină din cauza unor "revoluționari." Apoi au urmat moartea soției sale, a surorii, boala sa, care l-a trimis în veșnicie. Viitorii istorici, care nu mă îndoiesc că vor fi obiectivi, vor consemna perioada comunismului în Maramureș. Printre personajele pozitive de atunci, va fi în mod sigur și Vasile Bărbuleț", spune Mircea Șuteu. (Dragomir IGNAT)

Miliția și Securitatea

Miliția reprezenta unul din câinii de pază ai regimului comunist. Din cauza practicilor aplicate, populația percepea această instituție că fiind una mai degrabă a terorii, decât una care inspira încredere și siguranță.

Miliția Română a luat ființă în urma Decretului de Stat numărul 25, din 23 ianuarie 1949. Aceasta a preluat atribuțiile poliției pentru mediul urban și pe cele ale jandarmeriei, în mediul rural. Articolul 1 din acest Decret preciza că miliția se înfiintează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, având ca scop menținerea ordinii publice, asigurarea muncii pașnice, securității cetățenilor, apărarea bunurilor statului și ale poporului, respectarea legilor și dispozițiilor date de autorități.

Pe lângă aceste aspecte, în primii ani de comunism, această instituție a lucrat, împreună cu Securitatea, la înlăturarea "elementelor revoluționare burgheze", adică împotriva acelor partizani care nu erau de acord cu instaurarea regimului comunist în România. Se spune că prin aceste acțiuni, Miliția și Securitatea din acea perioadă se fac vinovate de nemumărate crime. Dincolo de aspectele propagandiste, prin care regimul comunist prezenta Miliția ca fiind o instituție solidă, care funcționează după un sistem perfect, cetățenii care au avut ocazia să îmbrace haina organelor de miliție susțin că activitatea în cadrul acestei instituții nu era deloc roz. Lucian Petruț, liderul Sindicatului Național al Polițiștilor și Personalului Contractual Maramureș, este unul dintre românii care au fost încadrați în fosta miliție comunistă. El spune că, din postura de milițian nu aveai voie nici măcar să gândești și că toată viața, chiar și cea personală, era dirijată de superiorii din cadrul Miliției. "Nu aveai voie să comentezi nimic, nici măcar să vorbești acasă, cu familia, despre anumite nedreptăți ce ți se întâmplau la serviciu. Erai mai rău ca un robot. Odată intrat în rândul Miliției, nu mai aveai viață personală. Erai verificat orice făceai. Îmi aduc aminte că aveam 25 de ani și am făcut ceva boacănă pe la serviciu. Mi s-a ordonat să vin cu părinții la comandant și să mă dojenească de față cu ei. Am trăit lucruri despre care tinerii din poliția de astăzi pot spune că sunt fantezii", a povestit Lucian Petruț.

El a mai mărturisit că milițienii aveau o anumită normă de amenzi pe care trebuiau să le acorde zilnic și, dacă nu îți îndeplineai această sarcină, erai certat rău și trimis înapoi pe teren să-ți faci norma. De aici, probabil și sentimentul cetățenilor de la acea vreme care, atunci când se întâlneau cu un milițian, știau că acesta le va găsi vreun nod în papură ca să îi poată amenda.

Mai mult decât atât, în calitate de milițian, abia dacă aveai dreptul la o zi liberă pe lună. Lucian Petruț își amintește că nici măcar când s-a căsătorit nu a primit liber. "Aveam nuntă într-o zi de sâmbătă și m-am dus la comandant de joi, ca să-l rog să mă lase liber de vineri, însă mi-a răspuns că mă pot duce și de sâmbătă, că îmi ajunge o singură zi pentru nuntă", își amintește băimăreanul.

Și în privința dotării, miliția stătea foarte prost. În Baia Mare existau, spre exemplu, două mașini de intervenții. Una dintre acestea era celebrul ARO, mașina cunoscută sub denumirea de "regina nopții". Acest nume i-a fost dat pentru că patrula mai mult noaptea.

Ca orice domeniu de activitate socialist-comunistă, și cel al Miliției avea o zi de sărbătoare, în care i se elogiau faptele și existența. Milițienii își serbau activitatea în cea de-a doua duminică a lunii iunie. În fiecare oraș se organizau manifestații și demonstrații în care organele de miliție își etalau calitățile și tehnicile de prindere a infractorilor. Ziarele locale nu mai conteneau să laude meritele și importanța milițienilor. "În întreaga lor activitate, organele noastre se bizuie pe masele populare. Legătura intrinsecă a miliției cu poporul exprimă, de fapt, concepția partidului nostru privind participarea activă a tuturor celor care muncesc la apărarea cuceririlor revoluționare, a proprietății obștești și la afirmarea principiilor eticii și echității sociale. În anii construcției socialiste, cadrele de miliție au acționat cu dăruire și răspundere, slujind cu credință și devotament, pînă la sacrificiul suprem pentru interesele poporului român", precizează cotidianul local "Pentru Socialism" în ediția din 12 iunie 1979. (Ionuț HOROBA)

Povești cu milițieni. Revolta din Săliștea de Sus

O revoltă populară s-a produs în timpul comunismului, în 1981, pe Valea Izei, în comuna Săliștea de Sus. Mobilul nemulțumirii a fost comportamentul unui milițian, recte șeful postului de miliție din comună.

Oficialitățile comuniste locale și județene, când și-au dat seama că situația din comună le-a scăpat de sub control, s-au alertat și au solicitat intervenția forțelor de ordine. În comună s-au deplasat reprezentanți ai Comitetului Județean PCR, ai Consiliului Popular Județean Maramureș. Au fost mobilizate forțe de Securitate și Miliție și oamenii au fost intimidați și, până la urmă, împrăștiați pe la casele lor. Dar pentru autorități spaima a persistat după aceea ani la rând.

Despre desfășurarea propriu-zisă a evenimentelor ne-a vorbit Ioan Simion Vlad, cunoscut sub numele de Ionu Ilenii, fost primar timp de trei decenii în comună. "Șeful de post V.G. avea pile mari la miliția județului. De aceea se comporta cam brutal cu unii, iar pe alții îi proteja și îi acoperea pentru orice ilegalități ar fi făcut. Așa a împărțit comuna în două, unii erau oamenii lui, ceilalți, pe care îi considera dușmanii personali, îi sancționa și-i amenda pentru orice. Mai era și iubăreț, dar într-un fel și pervers, pentru că pe unele femei le maltrata ca să afle de la ele cu ce bărbați și-au înșelat soții, iar pe urmă să le poată șantaja și pe ele, și pe bărbații cu care s-au culcat. Eu am cerut de mai multe ori, oficial, să fie mutat din comună, că altfel nu va ieși bine. Nu m-au ascultat. Când s-a pornit revolta, a fost târziu. Scânteia ei a fost comportamentul violent al milițianului față de un țigan din județul Bistrița-Năsăud, geambaș de cai, care a înșelat mai mulți sălișteni. Scandalul a pornit de la niște cai pentru care țiganul nu avea acte de proprietate și se pare că erau furați. Totul a început în zona motelului, la ieșirea din comună, înspre Săcel. Cei de față s-au împărțit în două tabere. Unii țineau cu șeful de post, alții cu țiganul. Erau și chercheliți și de acolo s-au îndreptat spre postul de miliție. Au luat bolovani, l-au spart și l-au devastat. În învălmășeala creată V.G. a primit un hamfău în cap care era să-l trimită pe lumea cealaltă. Cei care au văzut tot au refuzat să dezvăluie identitatea autorului loviturii. În urma revoltei, după o lungă perioadă de spitalizare, V. G. a fost mutat la un serviciu de birou în Baia Mare. În locul său a fost numit ajutorul său, V.H., care a aplicat legea egal pentru toți. Nu cred nici azi că revolta de atunci a avut și o conotație politică." (Dragomir IGNAT)

Securitatea comunistă - teroarea românilor

Securitatea a fost înființată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (RPR). Inițial, a purtat numele de Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP).

După moartea lui Dej, venirea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PCR a marcat o reorganizare a Securității. Astfel, din 22 iulie 1967, în urma Decretului nr. 710, a fost înființat Departamentul Securității Statului (DSS), condus de Consiliul Securității Statului (CSS), având în frunte un președinte cu rang de ministru. Direcția de Investigații avea agenți și informatori la fiecare nivel al structurilor de partid și guvern, precum și în societate, pentru a raporta orice activități sau opinii împotriva regimului. Realiza percheziții ilegale în instituții și locuințe, arestând oponenții regimului Ceaușescu.

Oamenii care au trăit epoca socialistă din România povestesc că le era foarte frică de Securitate. Exista o adevărată psihoză între oameni, ca nu cumva să vorbești ceva ce nu trebuie și pe urmă să te trezești că te saltă vreo "mașină neagră". "Ne era frică foarte tare de Securitate, mai ales pe vremea lui Gheorghiu Dej. Ne feream să vorbim de rău sistemul în fața copiilor, de teamă că, în sinceritatea lor, copiii nu vor ști să ascundă ce discută părinții", a conchis băimăreanca Maria Pop. (Ionuț HOROBA)