Baia Mare de altădată/Capitolul 4. Timpul liber

Baia Mare de altădată de Dorin Ștef Capitolul 4. Timpul liber

Televizoare alb-negru

Deoarece nu era televiziune prin cablu, până prin anii ‘90 băimărenii obișnuiau să-și instaleze antenele pe bloc.

„Am fost primii de pe scară care și-au cumpărat televizor. Asta era prin anii ‘63. Nu erau televizoare color atunci, numai alb negru. Veneau și vecini și prieteni la noi pentru a se uita la televizor. Stăteam pe unde puteam, chiar și pe jos pentru a ne uita la televizor. Era o emisiune foarte urmărită pe atunci și nu o ratam niciodată. Era emisiunea făcută de Mihai Florea și se numea «Dialog la Distanță»”, povestește Maria Lup. „Prin anii 60’, au aparut în comerț primele televizoare. Nu avea oricine televizor pe atunci. În anii următori, tot mai mulți și-au luat televizor. Problema era că nu exista canal pe vremea aceea și fiecare își cumpăra antenă pentru a putea urmări programele TV. Pentru a se vedea mai bine la televizor, fiecare și le urca pe bloc. La un moment dat, toate acoperișurile blocurilor erau împânzite de antene TV. Nu prea avea cine ce face, dar arăta urât. Nici măcar nu erau toate antenele la fel. Toată treaba asta s-a terminat după Revoluția din 1989, când în Baia Mare s-a instalat pentru prima dată în țară televiziune prin cablu. Treptat, au început să se ia antenele de pe blocuri, dar chiar dacă nu se mai folosesc, se mai poate vedea și azi câte una ici, colo rămase de pe vremea aceea”, povestește Ion Filip. (Daniela DRAGOȘ)

Fiind pe lămpi, televizoarele se defectau după câteva ore de funcționare, iar înlocuirea piesei costa și dura extrem de mult. "Se poate spune că lampa este, practic, strămoșul tranzistorului. Funcționează la fel. Lampa are un filament precum cel de la bec, în jurul căruia se află o grilă. Televizoarele pe lămpi consumau foarte mult și se răceau extrem de greu. Dacă se lua curentul și era vorba de o tensiune foarte mare, exista posibilitatea ca lampa să se ardă. PL 500 sau «lampa de imagine», cum i se spunea în popor, constituia de fapt tranzistorul de final linii. Ajuta, de fapt, la producerea imaginii pe ecran. Odată ce aceasta se defecta, se auzea sunetul, dar pe ecran nu mai era proiectată nicio imagine", povestește Andrei Burlacu.

"Așa cum un bec are o «viață» de aproximativ 2.000 de ore, în condiții optime, așa era și PL 500. Se defecta la un moment dat. Înlocuirea lămpii costa însă extrem de mult. Se făceau și comenzi la atelierele de depanat radio-tv. Dar cele mai multe se obțineau «pe sub mână». Oricum, dura vreo câteva luni uneori pentru ca piesa mult dorită să ajungă la client. Românul la acea vreme dorea să vadă. Odată ce lămpile se stricau, televizorul se stingea automat și luni de zile ghinionistul nu mai avea motive să deschidă aparatul", își aduce aminte Andrei Burlacu.

"Pe vremea respectivă, toate televizoarele erau alb-negru. Diamant 75, S, L, Lux L, Opera 1H2, Venus L, Dacia sau Grigorescu VS 59-633 erau modelele care făceau senzație. Deși ar părea ciudat, am văzut și modele Phillips pe lămpi și chiar lămpi marca Toshiba. Comutatorul de canale era rotativ, mecanic, la modelele Grigorescu, de exemplu. Acesta trebuia curățat periodic, pentru că, altfel, nu mai «prindeau». Carcasele erau toate de lemn. Cartonul din spate era drept sau puțin bombat. Toate butoanele, manuale. Consumul era de aproximativ 200 W/h, deci foarte mult, comparativ cu cât consumă un televizor color sau plasmă din zilele noastre. Unele televizoare aveau la 10 cm de ecran un perete de sticlă, de protecție, dar și pentru a conferi o așa-zisă imagine plată. Diagonalele lor ajungeau la maximum 55 cm", relatează Andrei Burlacu.

"Programul TV nu era prea diversificat în vremea ceaușiștilor, așa că lumea căuta și alte alternative de a urmări ceva la aparatele din dotare. Astfel, așa cum sudiștii se uitau din când în când la bulgari, moldovenii la ruși, noi ne încercam norocul încercând să «prindem» ungurii. Într-un an, chiar am privit revelionul de la unguri, că mai înțelegeam ceva. Un lucru interesant s-a întâmplat însă prin ’75, vara. Se spunea că luna era foarte aproape de pământ și că s-ar reflecta undele radio-TV. Astfel, am reușit să recepționez nu doar ungurii și rușii, ci chiar și francezii. «Minunea» nu a durat însă decât patru - cinci săptămâni", conchide Andrei Burlacu.

"În a doua jumătate a anilor ’80, au apărut și la noi în țară televizoarele color. Acestea nu puteau fi achiziționate oricum. Trebuiau îndeplinite niște condiții. Televizoarele rusești color au intrat în România după 1985 și ajungeau în casele băimărenilor prin repartiție de la partid", afirmă Andrei Burlacu. (Cătălin Ioan ȚINEGHE)

Televiziunea comunistă - un mijloc de manipulare

Programul televiziunii române era extrem de scurt, câteva ore în timpul serii, iar cele mai multe din producțiile difuzate erau elogii și osanale aduse marelui conducător, precum și soției sale...

"În anii ’60-’70, era totuși bine... Programul TV era de câteva ore bune, de pe la vreo șase-șapte până pe la unsprezece seara. În ultimii ani ai socialismului, însă, era tot mai greu. De multe ori, se lua curentul chiar în acel interval de două ore cât ținea programul TV. Deci, pot să spun că erau zile când nu deschideam deloc televizorul. Programul începea întotdeauna cu știrile. Conținutul acestora era strict legat de Nicolae și de Elena Ceaușescu. Întotdeauna se vorbea de realizările marelui conducător și ale măreței sale soții. Dacă era vreo comisie a comitetului central, subiectul respectiv ținea cap de afiș în buletinele de actualități. Declarațiile dictatorului erau difuzate în întregime la știri. Doamne, ferește, să fi avut Ceaușescu o vizită undeva, la vreo întreprindere! Era subiect relatat și dezbătut cu amănunțime. Niciodată nu s-a vorbit despre lucrurile negative ale regimului comunist, ci s-au adus doar laude la adresa conducătorului iubit și a familiei sale. Prin televiziune omul nu afla nimic, era izolat, singur. Prin intermediul televiziunii comuniștii ne manipulau", relatează I.V. "De obicei, când venea Ceaușescu, se anunțau din timp data și motivul pentru care se deplasa în teritoriu. Se pregăteau steaguri, pancarte. Ceaușescu mai făcea și vizite inopinate. A venit odată la Combinat, deoarece a făcut cineva o reclamație vizavi de secția de acid sulfuric din cadrul Combinatului. Când a văzut ce mizerie era acolo, președintele a schimbat automat o serie de angajați. Această informație a apărut la actualități și s-a făcut mare tam-tam pe seama ei, la acea vreme. Prezentatorii de la acea vreme erau Ioana Măgura, care mai târziu a fugit în străinătate și a devenit redactor la Europa Liberă, Sanda Țăranu sau Felicia Meleșcanu, soția omului politic Teodor Meleșcanu", povestește I.V.

"Știrile prezentau foarte multe informații economice «umflate». Cum decurge activitatea la întreprinderea X, ce urmează să se facă, planul dictatorului vizavi de întreprinderea Y. Se evalua totodată, dacă se respectă prevederile cincinalului... Cei care nu erau în pas cu coordonatele oferite de lider erau puși la zid și criticați.

Existau și numeroase activități culturale. Erau difuzate emisiuni cu mare priză la public, de genul «Totuși iubirea», realizată de Adrian Păunescu și Cenaclul «Flacăra» sau «Dialog la distanță», în care se confruntau echipe din regiuni sau județe diferite, pe diferite teme: dans, muzică populară, teatru, poezii. Țin minte că pe vremea «regiunilor» ca unitate politic-administrativă, Maramureșul s-a confruntat cu Suceava și cu Ținutul autonom maghiar Mureș", își amintește I.V. (Cătălin ȚINEGHE)

La un moment dat, s-a ajuns chiar la două ore de program TV pe zi. “La ora 8.00 începea programul TV. După buletinul de știri cu tovărașu’ și marile realizări socialiste, cu depășiri de planuri la hectar, aveam 10 minute desene animate. După care începea un film (rusesc sau american). La ora 22.00, se închidea programul și ni se ura noapte bună, după care se cânta imnul. Se lua și curentul de multe ori”, spune Alina P.

Spre exemplu, în 1980, luni, 7 ianuarie: 16.00 - Emisiune în limba germană; 18.50 - 1001 de seri (desene animate); 19.00 - Telejurnal; 19.25 - Împliniri și perspective; 19.40 - Noi, femeile!; 20.20 - Cadran mondial; 20.40 - Roman foileton: Gustav cel de fier, ep. 2; 21.40 - Telejurnal.

Vineri, 11 ianuarie 1980: 16.00 - Telex; 16.05 - La școala noii calități; 16.30 - Emisiune în limba germană; 18.25 - Tragere loto; 18.35 - La volan - emisiune pentru conducătorii auto; 18.50 - 1001 de seri (desene animate); 19.00 - Telejurnal; 19.25 - În întîmpinarea Congresului Frontului Unității Socialiste; 19.40 - Film artistic: Corporația Parailax. Premieră pe țară; 21.20 - Revista literar-artistică TV; 21.45 - Telejurnal.

Povestiri din pădurea verde, Bugs Bunny, Ciocănitoarea Woody, Mihaela, Mianuel și Bălănel, Lolek și Bolek. Acestea sunt câteva dintre desenele animate care se difuzau în cele zece minute de bucurie dinaintea jurnalului de seară, la televiziunea publică, înainte de 1989. "Îmi aduc aminte că ne adunam chiar și de prin vecini ca să ne uităm la «Mihaela» sau «Nu pagadi». Era jale mare și tristețe când se lua curentul și le pierdeam", povestește băimăreaca Ana Pop.

La sfârșit de săptămână, copiii primeau bonus, când desenele se difuzau în emisiuni de o jumătate de oră sâmbătă și duminică, sub titulatura "Din universul desenului animat", "Gala desenului animat" sau, simplu, "Desene animate". Excepție făceau zilele de dinaintea unor "sărbători oficiale", când desenele animate dispăreau pur și simplu din peisaj. Erau programate, în schimb, documentare patriotice, "educative" și cu titluri mai mult decât bombastice, precum "Mândria de a fi vlăstarele epocii Nicolae Ceaușescu" sau "Conducătorului iubit, dragostea și recunoștința copiilor țării".

Se mai difuzau, din când în când, și animații produse în Occident, însă acestea erau trunchiate și aranjate după concepția educativă promovată de filosofia comunistă. De obicei se scoteau scenele violente și periculoase, până și cele mai "cuminți" desene animate provenite din Occident trecând prin "foarfeca" cenzurii. Unele erau interzise pentru că ar adus jignire "iubiților conducători". Un exemplu în acest sens era faptul că Olive, soția lui Popeye marinarul, era interzisă pe motiv că ar fi semănat cu Elena Ceaușescu. Un alt exemplu era cel al desenului "1001 dalmațieni", animație ce era interzisă pentru că, la acea vreme, regimul nu tolera îngrijirea câinilor în apartamentele de bloc. (Ionuț HOROBA)

Teatrul de Vară

„Pe atunci, nu prea avea lumea televizoare și, pentru a putea vedea filme, se mergea la Teatrul de Vară. Țin minte când s-a difuzat filmul «Elena din Troia», locația a devenit neîncăpătoare”, „Pe vremea aceea eram elev la o școală pe strada Garibaldi și de acolo mergeam la Teatrul de Vară. Era extraordinar. Filmele se difuzau seara. Mergea foarte multă lume. Intrarea era unu sau doi lei, dar noi nu plăteam, deoarece, pe atunci, erau niște copaci în spate în care ne urcam ca să putem vedea filmul. Era, la Tetrul de Vară, pe vremea aceea, o activitate extraordinară. Pe lângă filme erau organizate și concursuri pentru elevi. Aici a fost montat primul ecran panoramic din Baia Mare. Noi îi spuneam «ecran lat». Se difuzau toate categoriile de film. În perioada 1 mai - 23 august, pe Câmpul Tineretului, se organizau sărbători. În spatele Teatrului de Vară, pe Dealul Florilor, era prin anii ‘60 o pârtie de ski, pe care se organizau concursuri. Tot pe vremea aia exista pe Dealul Florilor și o stea luminată, care se vedea foarte frumos din oraș”, povestește Alex H. (Daniela DRAGOȘ)

La cinema

La inceputul anilor ‘70 în Baia Mare erau trei cinematografe:„Clubul Săsar”, Cinema „Minerul” și cinematograful „Dacia”.

„Au trecut aproape două decenii de când cinematografele băimărene erau pline, iar oamenii se călcau în picioare pentru a intra în posesia unui bilet. Rețin că mama unui bun prieten al meu era casieriță la «Dacia» și astfel reușeam să punem mâna pe bilete fără a sta câte două-trei ore la rând.

Sentimentul pe care ți-l dădea o proiecție cinematografică nu putea să se compare cu vizionarea unui film pe calculator sau la televizorul din dormitorul fiecăruia. «Dacia» avea o capacitate de 700 locuri, iar în «Minerul» era spațiu pentru 200 de persoane. Și, cu toate acestea, mereu era îmbulzeală. Eram puștan de liceu, clasa a X-a, dacă bine rețin, și tocmai o convinsesem pe «fata viselor mele» să mă însoțească la film. Rula cred că «Winetou», iar eu îl văzusem deja de cinci ori. A fost cel mai emoționant moment din viața mea, când am intrat cu «Ileana Cosânzeana» în sala de proiecție de la «Dacia». Am așteptat să se stingă luminile, iar apoi, timid, mi-am pus o mână peste umerii ei. Cele două ore s-au scurs precum un vis. La jumătatea filmului, când eram deja transpirat de emoție, am sărutat-o. Și ne-am sărutat până luminile s-au aprins din nou. Așa ca mine, mulți tineri au trăit în sălile de cinema primul lor sărut. Acum sunt vremuri de mult apuse, însă amintirile au rămas extrem de vii. Din păcate, există mulți adolescenți de 14-15 ani care, până la această vârstă, nu au văzut cum arată o sală de cinematograf.

Primele aparate care au început să golească sălile de cinema au fost aparatele video, apărute la începutul anilor ‘80. Erau organizate seri de filme, când, acasă la cel care deținea acest aparat atât de rar întâlnit, lumea se aduna pentru a viziona casete. Adevăratul declin al cinematografelor a început însă odată cu infuzia de calculatoare, a CD-urilor și DVD-urilor cu filme, a internetului”, își amintește Adi P. (Amalia BABICI MAN)

Anii 85. Proiecții de filme în căminele studențești

Apariția aparatului video a fost o adevărată binecuvântare pentru doritorii de filme. Numai că un astfel de aparat era greu de procurat. Trebuia adus de peste graniță.

Dănuț Todoran era student la Institutul de Mine și era unul dintre posesorii unui astfel de aparat. Tatăl său era șofer pe TIR și, la întoarcerea dintr-o cursă externă, adusese aparatul. Ca alți posesori de aparate, Dănuț organiza seri de vizionare. Se anunța în cămin seara în care se difuzau filme, prețul plătit fiind în funcție de posibilitățile fiecărui student sau de relația pe care o avea cu proprietarul aparatului.

Casetele circulau de la un proprietar de aparat la altul, în funcție de solicitările doritorilor de filme. Problema cea mai mare era calitatea imaginii, banda magnetică fiind de multe ori deteriorată de la multele utilizări. Altă problemă era traducerea replicilor. De multe ori aceasta lipsea sau, atunci când exista, nu era făcută bine. Atunci s-a făcut cunoscută Irina Margareta Nistor, vocea ei fiind cam pe toate traducerile de filme.

„Nu ne interesa traducerea, oricum era importantă acțiunea filmului. Numai că, văzând multe filme într-o perioadă scurtă, nu mai știai ce s-a întâmplat în unul și ce în altul. Tin minte că am stat trei zile închis într-o cameră de cămin și m-am uitat cu colegii la filme. Adormeam pe rând, cine se trezea schimba caseta. După trei zile, țineam minte că într-un film era un comisar chel și în altul o polițistă blondă. Atât...”, spune Vasile Buda, alt doritor de filme văzute la video. (Ioan BUDA TETU.)

La discotecă

Discotecile în perioada comunistă erau printre singurele locuri în care tinerii se simțeau liberi. Restricțiile de tot felul făceau ca discotecile să reprezinte singurele locuri unde tinerii să nu fie controlați de cineva. Dar asta nu înseamnă că aici nu erau reguli stricte de urmat. De exemplu, programul discotecilor era între 18.00 și 22.00.

Fiecare discotecă avea «playlist» care trebuia neapărat să conțină la fiecare 10 minute o melodie românească. Dar nu prea se respecta, numai când erau razii. Apoi, trebuia, dacă mergeai la discotecă, să ai obligatoriu buletinul la tine. Tinerii sub 14 ani nu prea aveau ce căuta la discoteci pe atunci”, își amintește Angela Roman.

Pe de altă parte, fumatul era interzis în discoteci, dar nu aveai voie nici să consumi băuturi alcoolice. „Cu toate că fumatul era interzis în discoteci, mergeam afară să fumăm. Nu erai în rând cu lumea dacă nu fumai. Dacă, totuși, cineva îndrăznea să fumeze în discotecă, se dădea muzica mai încet și îl apostrofa la modul cel mai elegant”, spune Angela Roman. (Daniela Dragoș)

Regale folclorice cu Ansamblul „Maramureșul”

Ansamblul „Maramureșul” și-a câștigat o largă audiență în rândul tuturor categoriilor de public, prin concursul celor mai bune forțe interpretative. „Făceau parte din ansamblu Frații Petreuș și Titiana Mihali. Dădeau săptămânal spectacole la Casa de Cultură a Sindicatelor. Erau foarte îndrăgiți și mergea foarte multă lume la spectacole, mai ales că la televizor erau foarte puține programe artistice și de divertisment. În plus, Ansamblul „Maramureșul” organiza, o dată sau de ori pe an, pe rând, în toate întreprinderile, spectacole pentru angajați, dar și în comune și sate la căminele culturale din localitățile respective. Nu era deloc scumpă intrarea. Oricine își permitea. Pentru copii era gratis, iar pentru adulți, trei sau cinci lei”, spune Gheorghe D.

După ce a încântat ani în șir iubitorii de folclor din Maramureș, și nu numai, în 1985 Ansamblul „Maramureșul” a venit cu o surpriză, cu un program atractiv de varietăți. A realizat o nouă premieră, pe atunci. Ansamblul avea soliști ca Viorica Groza Lar, Titus Perșe, Nicu Moldovan și Angela Buciu, care interpretau hori de succes, de la „Sanie cu zurgălăi” la „Dragoste, buruiană rea”, dar specificul programului de varietăți consta în includerea în repertoriu a unor cântece vechi, de voie bună și petrecere, și a romanțelor. Dumitru Dobrican era, de asemenea, prezent cu melodii instrumentale la taragot. Alături de soliști, acompaniindu-le evoluția, orchestra era condusă de Alexandru Viman. Cu multă prestanță a fost susținută și partea coregrafică, în structura căreia s-au impus atât suite de dans din Banat și Maramureș, cât și teme pornind de la muzica lui Gheorghe Zamfir, cu costume și mișcare scenică pline de rafinament. Nu a fost uitat nici tangoul, printr-un aranjament datorat lui Valeriu Buciu, coregraful ansamblului, dar nici dansul țigănesc. Pe lângă cântece și joc, un loc aparte l-a ocupat și textul satiric și gluma, pe un libret de Nicu Moldovan, cel care a semnat și regia întregului spectacol. Printre momentele cele mai gustate de public au fost „Pastila veseliei”, care a avut-o ca protagonistă pe Ileana Moldovan și parada umoristică „Oșencuțele”. (Daniela DRAGOȘ)

Cântarea României

După o vizită făcută în țările asiatice, la începutul anilor ‘70, lui Nicolae Ceaușescu i-a venit ideea organizării Festivalului Național „Cântarea României”, considerat a fi o expresie a intensificării muncii politice și educative de masă.

Conform Raportului prezentat la Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român: „Activitatea politico-educativă trebuie să ducă la formarea noului om, cu un larg orizont de cunoaștere a legităților dezvoltării lumii, a cuceririlor culturii și științei moderne, militant activ pentru transformarea revoluționară a lumii, pentru idealurile nobile ale comunismului. În această concepție se impun orientate și manifestările politico-culturale ce au loc cadrul Festivalului «Cântarea României» și care nu trebuie să se rezume numai la serbări și concursuri folclorice, la divertisment artistic, ci trebuie să contribuie la intensificarea muncii politice și educative de masă, împletind organic activitatea artistică, tehnico-științifică și interpretativă, cu munca creatoare în producție pentru realizarea marilor obiective ale dezvoltării patriei.”

În fond, acest festival nu a fost altceva decât o lovitură dată culturii și intelectualilor din acea vreme. Aducerea pe scenă a amatorilor și a „culturii” promovate de aceștia i-a pus într-un con de umbră pe adevărații oameni de cultură de atunci. Deși acest festival a fost considerat de Ceaușescu drept expresia autentică a spiritului național românesc, acesta nu făcea decât să întărească rolurile tradiționale ale femeii. Festivalul în sine aduna țărani, intelectuali, femei, copii, artiști, amatori și profesioniști pentru celebrarea națiunii române. „Cântarea României”, una dintre puținele opțiuni ale telespectatorilor, era un alt element al culturii ceaușiste și un mijloc de a distrage atenția populației de la nesiguranța și împovărarea continuă.

„Nu prea aveam la ce să ne uităm la televizor. Așa că, urmăream acest festival. Nu era cine știe ce. Urcau pe scenă nu numai oameni talentați. Acest festival aduna oamenii din toate categoriile sociale laolaltă. Într-adevăr, a fost și o modalitate de afirmare pentru cei talentați. La «Cântarea României» au participat foarte mulți și din Maramureș. Era foarte greu să te afirmi altfel. Țin minte că numai pe ascuns făcea repetiții și corul bisericesc. Învățau și cântece patriotice, în caz că îi prindea cineva că repetă cântările bicericești”, își amintește Rozalia Călăuz. (Daniela DRAGOȘ)

Cenaclul "Flacăra"

În anii ’70 a luat naștere o manifestare culturală ce a devenit în timp un adevărat fenomen. În 1973 se înființează, la inițiativa poetului Adrian Păunescu, Cenaclul "Flacăra". Până în 1985 (când manifestarea a fost interzisă de sistemul comunist) a oferit publicului din țară peste 1.600 de spectacole de muzică, poezie și dialog liber.

Spectacolele cenaclului s-au desfășurat, la început, în sala teatrului "Ion Creangă" din București, dar mai târziu s-au făcut turnee în toată țara. În Baia Mare, Cenaclul "Flacăra" a susținut șapte spectacole în decursul a patru ani, în perioada 1981 - 1984. Însă au fost spectacole și la Sighet. Din această zonă, cenaclul i-a cules pe cunoscuții interpreți de folk Ducu Bertzi, Ștefan Hrușcă, Ion Zubașcu etc.

Primul spectacol al Cenaclului "Flacăra" în Baia Mare a avut loc în 24 octombrie 1981. Evenimentul de atunci a fost găzduit de Sala Sporturilor, care s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru numărul mare de băimăreni care doreau să ia parte la manifestare. "Îmi aduc aminte că, în ziua când Cenaclul «Flacăra» a susținut spectacolul la Sala Sporturilor din oraș, era o vreme foarte urâtă și ploua necontenit. Cu toate acestea, lumea s-a înghesuit să vină la spectacol, iar în Sala Sporturilor nu mai puteai să arunci nici măcar un ac. Spectacolul a debutat cu un grupaj de cântece interpretate de Gil Dobrică. S-a aplaudat frenetic, uralele nu mai conteneau, iar când, mai târziu, grupul «Continental» a interpretat câteva șlagăre internaționale, spectatorii și-au părăsit, la inițiativa conducătorului cenaclului, locurile, pentru a dansa", și-a amintit băimăreanul Florin Pop.

La celelalte prezențe ale Cenaclului "Flacăra" în Baia Mare, numărul celor care au participat la spectacol era în medie de 10.000 de persoane. Acest lucru reprezenta un paradox pentru acele vremuri în care regimul nu permitea ca oamenii patriei socialiste să se adune în grupuri mari. Manifestarea liberă a Cenaclului "Flacăra" trebuia să fie plătită prin elogii aduse, în special, lui Ceaușescu și Partidului Comunist. Chiar numele cenaclului trebuia să aducă aminte de ideologiile regimul comunist - "Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluționar". În debutul fiecărui spectacol exista un moment în care se aduceau cuvinte de mulțumire mai marilor conducători comuniști: "Cenaclul Flacăra mulțumește cu căldură și recunoștință CC (Comitetului Central) al UTC, tovarășului Nicu Ceaușescu, secretar al CC al UTC, în ale cărui responsabilități intră și problemele cenaclului, pentru calda cooperare, pentru spiritul revoluționar și deschis, cu dragoste de patrie și de oameni, în care s-a lucrat spre împlinirea celor două acțiuni de la Blaj și Țebea, exprimînd, totodată, gîndurile cele bune către Biroul de Turism pentru Tineret tuturor activiștilor UTC și BTT implicați în aceste manifestări de deosebită amploare". Așa suna un elogiu adus fostului regim, în cadrul spectacolelor susținute de Cenaclul "Flacăra".

Însă dincolo de acest tribut comunist, cenaclul promova muzica și poezia de calitate, de o înaltă ținută artistică. "Doar la început se spuneam cuvinte de laudă la adresa «iubiților tovarăși și ai partidului», pe urmă totul era doar poezie și muzică de calitate, încât lumea era nedumerită că nu se mai vorbește de comunism și tovarăși", povestește băimăreanca Ana Pop. Cenaclul "Flacăra" a apărut, pentru mulți dintre români, la momentul potrivit. Prin el, mulți dintre tinerii de atunci au descoperit frumusețea muzicii folk, poezia lui Eminescu, Esenin, Emil Botta, Nichita Stănescu și mulți alți poeți ai literaturii române. Oamenii se simțeau, pentru câteva ore, liberi, chiar dacă, în realitate, trăiau într-un climat de dictatură și cenzură. "Acest cenaclu era un proiect de suflet. Lumea avea ocazia, în acei ani de mizerie intelectuală promovată de comunism, să audă rostindu-se cuvinte frumoase și de calitate. Lumea simțea în timpul spectacolelor libertatea de exprimare, un lux pe care puțini și-l puteau permite în comunism", mai spune Ana Pop.

În mod cert, Cenaclul "Flacăra" a marcat o generație și multe destine, prin simpla prezență în viața oamenilor din acele vremuri, într-un moment în care contraoferta nu exista. "În acea perioadă, când lumea era doritoare de «altceva», Cenaclul «Flacăra» a constituit una dintre alternativele pentru «altceva». Erau prezentate spectacole care nu erau cenzurate aproape deloc, cu toate că se rosteau lucruri îndreptate clar împotriva regimului de la acea vreme", a spus Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Județene "Petre Dulfu" din Baia Mare. (Ionuț HOROBA)

Prin anii ’80, Grigore Leșe era profesor de muzică în comuna Lăpuș și conducea un cor de copii. Destinul lui s-a legat însă și de corul bărbătesc din Libotin, care avea în repertoriu cântece patriotice mai puțin cunoscute, unele chiar interzise de către sistemul comunist. La un spectacol al Cenaclului Flacăra, au fost chemați de către Adrian Păunescu să cânte în Sala Sporturilor din Baia Mare. În repertoriul lor era și cântecul "Hai să-ntindem hora mare", a cărui primă strofă nu a fost pe placul poetului. "Cum să cânți: «Hai să-ntindem hora mare / Mai aici și mai colea / Mai aproape de hotare / Ca să trecem granița»? Ne-a spus să schimbăm ultimul vers și să cântăm «Să ne apărăm țara»", își aduce aminte Mircea Boga, component al corului de atunci, actualul primar al comunei Cupșeni.

Situația era complicată, coriștii au realizat și ei după aceea. Trecerea graniței viza apărarea Basarabiei, care făcea parte, pe atunci, din Uniunea Sovietică, "fratele cel mare" al tuturor țărilor comuniste. Mircea Boga povestește că, pe scenă, membrii corului au uitat că li se recomandase să schimbe acel vers și au interpretat cântecul așa cum îl mai cântaseră de sute de ori până atunci.

Lui Adrian Păunescu i s-a făcut rău când a auzit ce se cântă pe scenă, a apucat să îi scoată de pe scenă și să introducă alți artiști, apoi a fost dus într-o cabină și i s-au dat medicamente. Situația s-a rezolvat, până la urmă, în favoarea coriștilor. Publicul i-a cerut înapoi pe scenă și corul din Libotin și-a putut continua spectacolul. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Librării, cărți

Arta și cultura se definesc în mod normal prin faptul că exprimă forța liberă, creatoare a fiecărui om sau a unei societăți. Regimul comunist însă a adus o îngrădire și acestei libertăți de exprimare, impunând prin ideologiile de partid ca modelele artistice să fie inspirate exclusiv din "realismul socialist". Așa a luat naștere, și la noi, așa-numita artă proletară inspirată după modelul sovietic.

Noul curent cultural impus în comunism reprezenta de fapt o distorsionare a realității, o adaptare a ei la cerințele și interesele unicului partid care dorea să dețină monopolul asupra adevărului și înțelegerii realității. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului și nimic altceva. Operele socialiste trebuiau să susțină "marile acțiuni ale poporului", "victoriile clasei muncitoare" și "acțiunile inițiate de partid", dând exemplul unei "arte publice militante". "În principiu, nu puteai să fi publicat în presa locală, dacă poezia sau proza pe care o scriai nu avea o tentă laudativă la adresa regimului sau a patriei. Însă redactorii care răspundeau de paginile specifice din ziare sau reviste dădeau de fațadă ceea ce «era al Cezarului», însă vedeau lumina tiparului și multe materiale literare de calitate", a mărturisit profesorul Dragomir Ignat. În măsurile și directivele pe care Ceaușescu le dicta vizavi de cultură și artă se critica printre altele faptul că unele edituri acceptă publicarea unor cărți care laudă sistemul burghez - dușmanul de moarte al comunismului. "Sînt cărți care se tipăresc în zeci de mii de exemplare și care fac apologia modului de viață burghez. În timp ce lucrări bune românești, scrise în spirit comunist nu pot fi publicate pe motiv că lipsește hârtia. Ce fel de educație facem noi? Ce fel de directori de edituri comuniste, ce fel de tipografi comuniști sînt aceia care acceptă să culeagă cărți cu mesaje de tip burghez?", se întreba retoric Ceaușescu. De asemenea, liderul de atunci al României spunea că nu mai trebuie promovată literatură care "otrăvește sufletul comunist al tineretului nostru", referindu-se aici la traducerile anumitor cărți din literatura universală neagreate de regim. (Ionuț HOROBA)

La mijlocul anilor ‘60, în Baia Mare exista doar librăria „I.L. Caragiale”, situată în Centrul Vechi al orașului. Lângă filiala Bibliotecii Județene, lângă fostul Tribunal, se mai afla o papetărie. Librăria „Cartea Românească” de pe platoul București a fost amenajată prin anii ‘70. Este una dintre singurele clădiri ridicate cu patru decenii în urmă, care și-a păstrat funcționalitatea și denumirea, fără a fi afectată de trecerea vremii.

„Proverbul «ai carte, ai parte» era bine înrădăcinat în gândirea fiecăruia dintre noi. Încă din anii de liceu, ne amenajam fiecare câte o bibliotecă personală, care devenea cel mai important loc din casă. Oricine venea în vizită, se uita la cărțile pe care le aveai în bibliotecă. Acum cartea și-a pierdut din valoare. Internetul și televizorul au luat locul romanelor de aventură, al cărților polițiste, al literaturii beletristice. Atunci, însă, aproape toți aveau volumele lui Marin Preda, «Cel mai iubit dintre pământeni», romanele lui Liviu Rebreanu, «Ion» și «Răscoala», precum și alte cărți de literatură universală cum ar fi «Pe aripile vântului». „Era un sistem bine gândit, când puteai să achiziționezi cărți chiar dacă nu aveai bani la tine. Întreprinderile mari încheiau contracte cu «Cartea Românească», iar salariații primeau un card, asemănător actualului carnet de sănătate, cu care se prezentau la librărie. Librăria era mereu plină de iubitori de carte, veniți să vadă noile apariții editoriale. Dacă doreai să cumperi anumite volume, librăreasa trecea cărțile în acel carnețel, iar în ziua de salariu, suma era virată automat de departamentul de contabilitate, către librărie. În situația în care valoarea era mai mare, suma putea fi trasă din salariul angajatului în două sau trei tranșe”, povestește Andra Ardelean. (Amalia BABICI MAN)

În perioada anilor ’70 erau la modă autorii de proză, de la Marin Preda la Ion Lăncrănjan, George Bălăiță, Constantin Țoiu sau la maramureșenii Augustin Buzura și Alexandru Ivasiuc. Era perioada obsedantului deceniu, în care Ceaușescu devenise mai permisiv, cenzura la fel, iar cititorii avizați pregătiți mereu să citească printre rânduri, să caute cheia cărților sau să descifreze tainele subtextului. Mai complicat era să intri în posesia cărții. După apariție, romanul era lansat de regulă în București, iar la o săptămână, două după eveniment apărea și în librăriile din provincie. De aici, primele exemplare se duceau la comitetele de partid, pentru că devenise de bon ton ca secretarii și activiștii de partid să-și formeze biblioteci personale, în care cărțile cele mai căutate să troneze cu fală în casele lor, chiar dacă acele cărți nu erau citite decât arareori.

Mai era metoda să fii prieten cu librarul care îți reținea cartea dorită. O metodă cu totul ingenioasă era să te oprești prin magazinele sătești, unde cărțile se vindeau condiționat cu alte produse. Gestionarilor de la sate li se dădea un număr de cărți spre vânzare, multe dintre ele de propagandă, însă se nimereau și cărți pe care la oraș nu le găseai. Am cumpărat astfel Maitreyi și Nuntă în cer de Mircea Eliade din Giulești, iar Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, ediția întâi, din Bistra. Cu romanul lui Preda a fost la început o mică confuzie. Crezând după titlu că e o carte închinată lui Ceaușescu, mi-am zis "s-a prostituat și Marin Preda". Când am aflat adevărul, cartea dispăruse din librăria sigheteană. Așa am mers pe urma ei la depozitul cooperației și de acolo în Bistra. (Dragomir IGNAT)

Daciada

Băimărenii care au trăit perioada epocii lui Ceaușescu cu siguranță își amintesc despre Daciada. Acest cuvânt definea o competiție născută din ideile "geniului din Carpați" și se organiza pe orice stadion, sală de jocuri sau orice alt fel de bază sportivă din țară. Daciada a fost gândită drept o mișcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale republicane la toate disciplinele sportive.

La această competiție se puteau înscrie toți tinerii patriei, din clasa a V-a până la facultate. Numele de Daciada voia să scoată în evidență originea daco-romană a poporului român; acest lucru era o obsesie a dictatorului Nicolae Ceaușescu, căruia nu de puține ori îi plăcea să se identifice cu foștii conducători ai Daciei, Decebal și Burebista. Daciada reunea toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Competiția debuta toamna, cu etapa locală și se finaliza undeva la începutul verii când aveau loc etapele naționale, desfășurate de obicei cu mare fast în capitală. Între etapa locală și cea națională avea loc etapa regională, unde se duelau cei mai buni sportivi grupați pe regiuni de câte patru - cinci județe. Primii trei sportivi clasați la această etapă regională, de la fiecare disciplină, participau la etapa națională.

O competiție de o asemenea amploare a adus în prim-planul sportului românesc numeroase nume de mari sportivi, deoarece baza de selecție era absolut uriașă. Marea realizare a acestei competiții a constituit-o însă promovarea sportului la nivel școlar, precum și organizarea periodică de întreceri rezervate unor categorii de vârstă cât mai scăzute, care au motivat copiii să vină către sport și de acolo să devină potențial selecționabili pentru diferite discipline sportive.

Din punct de vedere organizatoric, totul era foarte bine stabilit. Se pare că băimărenii priveau cu ochi buni această competiție, unii fiind de părere că era benefică, mai ales pentru tineri și pentru dezvoltarea sportului românesc. "Eu am avut onoarea de a fi campion național la handbal la secțiunea juniori 1 din cadrul Daciadei, lucru care s-a întâmplat în anul 1980. Era o competiție foarte bine gândită și care, din păcate, lipsește românilor astăzi. Se investea foarte mult în special pentru descoperirea talentelor veritabile din sport. Nu mai vorbesc de condițiile pe care le aveai dacă intrai într-o astfel de competiție. Primeai hrană de cea mai bună calitate, pe care în mod obișnuit nu o găseai în magazinele de atunci. Nu plăteai nimic, totul era suportat din bugetul statului", a mărturisit băimăreanul Florin Hossu. (Ionuț HOROBA)

Patinoarul de lângă stadion

Baia Mare avea patinoar încă din anii ’50, în imediata apropiere a Câmpului Tineretului. "În imediata apropiere a Parcului Municipal și a Câmpului Tineretului s-a format un lac natural. Acesta a fost îndiguit, astfel încât, în urma ploilor sau topirii zăpezii să nu fie inundate căile de acces spre Centrul Vechi, spre Stadionul "Dealul Florilor" construit ulterior, ori către parc. În fiecare iarnă, «lacul» îngheța, transformându-se într-un spațiu de agrement”. „În fiecare an, aici veneau sute de oameni. Era centrul de atracție al orașului pe timp de iarnă. Băimărenii veneau aici cu întreaga familie, își petreceau după-amiezele de sâmbătă și duminică în acest loc și nu-l părăseau până seara, când se înnopta. Aici și-a pus și fiul meu patinele în picioare și a învățat acest sport. Numărul de iubitori ai patinajului a crescut cu fiecare an, astfel că autoritățile au construit un adevărat «orășel al copiilor», în preajma patinoarului. Timp de mai bine de 40 de ani, patinoarul a funcționat în același loc, atrăgând în fiecare iarnă băimărenii dornici de distracție. Cine avea patine își aducea de acasă, cine nu, putea închiria la locul respectiv", povestește Vasile Popovici. Perioada de vârf a patinoarului au constituit-o anii ’60 - ’70, imediat după ridicarea stadionului "Dealul Florilor". (Cătălin ȚINEGHE)

Fotbal pe stadionul municipal

În urmă cu cinci decenii, Baia Mare avea unul dintre cele mai frumoase stadioane existente în acea vreme. A primit denumirea zilei naționale de pe vremea comunismului. Nu a fost inaugurat însă pe 23 august, ci mai repede cu două săptămâni, în 9 august 1953.

Meciul de deschidere a adus față în față Minerul Baia Mare și pe austriecii de la Sturm Sankt Polten. Au asistat atunci aproape 10.000 de spectatori, fiind evenimentul anului în oraș. Cronicile povestesc că meciul a fost unul de grație, spectaculos, care s-a încheiat la egalitate, 4-4.

„Chiar am participat la ridicarea stadionului, care s-a efectuat prin muncă voluntară. Întâi s-a săpat o groapă uriașă. S-au pus bucăți uriașe de piatră, după care s-a aruncat nisip. Imediat după aceea, s-a pus pământ gras. După toate aceste operațiuni, s-a trecut la plantarea de «glii». Toate straturile au fost tasate cu ajutorul unui cilindru. A fost în așa fel proiectat încât să fie mai ridicat la centru. Pe margine s-a realizat sistemul de canalizare. Abia apoi s-au ridicat tribunele. Prima a fost tribuna I, principală, care a fost încă de la început acoperită și avea în proiect vestiar și acel tunel prin care ies jucătorii celor două echipe. De jur-împrejurul gazonului au fost construite tribuna a II-a, potcoava mare și peluza dinspre deal", povestește Vasile Popovici.

"Bilete la meciuri se puteau cumpăra de la casa de bilete sau prin întreprindere. Nu erau scumpe, oricine își permitea să meargă dacă dorea. Lumea era foarte atrasă de spectacolul oferit de fotbalul din Baia Mare, tribunele erau pline la fiecare meci", punctează Popovici. "Perioada de grație a fotbalului băimărean a fost sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80. În istoria clubului va rămâne mereu drept «perioada Mateianu». Viorel Mateianu venise de la Progresul București. A imprimat echipei noastre un stil de joc nou, numit "morișca", prin care, pe rând, jucătorii își schimbau locul în teren. De exemplu, un mijlocaș putea deveni atacant. "Morișca lui Mateianu" a devenit foarte cunoscută în România, deoarece era atât de eficientă, încât a făcut victime printre granzii din acea vreme: Steaua, Dinamo, Universitatea Craiova și Sportul Studențesc. FC Baia Mare a fost singura echipă, la acea vreme, care a învins toate aceste echipe într-un singur tur, acasă, pe stadionul «Dealul Florilor». Țin minte un meci contra Stelei. FC-ul i-a bătut cu 1-0, gol Rosznyai. Din acel moment, echipa noastră a intrat în atenția puterii", își amintește Vasile Popovici.

"FC Baia Mare a avut, într-unul din sezoane, la începutul anilor ’80, un tur excepțional. Performanța sa a dus-o pe prima poziție a clasamentului după turul de campionat. "Cooperativa" din acea vreme nu a permis însă echipei noastre să își continuie periplul senzațional. La meciurile de acasă din retur am fost furați ca în codru. Țin minte că băimărenilor li s-au anulat goluri perfect valabile. Într-un final, Baia Mare s-a clasat doar pe locul patru, după granzii României. Așa era sistemul, nu i te puteai împotrivi", adaugă Vasile Popovici. (Cătălin ȚINEGHE)

Sala Sporturilor, arena marilor victorii

Minaur a fost prima echipă de handbal masculin înființată în țară, în 1974. Nu și-a dezmințit statutul de deschizător de drumuri, construindu-și un palmares de invidiat, devenind cea mai titrată grupare din peisajul sportiv maramureșean. Minaur este câștigătoarea Cupei Federației Internaționale de Handbal (în 1985 și 1988) și semifinalistă în Cupa Cupelor de trei ori. "Handbaliștii de la Minaur se pregăteau la sala mică a CSM-ului, lângă Ștrandul Municipal. De multe ori, se antrenau în frig, pe terenul cu zgură. Perioada de grație a handbalului masculin băimărean a fost pe vremea când a fost antrenor Lascăr Pană", își amintește I.C. "Minaur a avut o echipă foarte bună în anii ’70-’80. Ca atare, și suporterii se înghesuiau să vină la meciurile echipei. Sala era arhiplină. La meciurile importante veneau și câte 4.000 de suporteri, pentru că, între timp, se construise Sala Sporturilor de pe Unirii", povestește I.C. (Cătălin Ioan ȚINEGHE)

În 21 aprilie 1985, Minaur Baia Mare a câștigat la Zaporoje (URSS) prima cupă europeană. Acest moment extraordinar este foarte bine surprins în transmisia radiofonică de la Zaporoje a lui Hristache Naum: „S-a dat, stimați ascultători, verdictul: 18 la 14! Minaur a câștigat. Vicepreședintele Federației Internaționale de handbal, Vladimir Krivțov, se îndreaptă spre frumoasa cupă aurită pentru a o înmâna celor mai merituoși sportivi ai acestei competiții europene, handbaliștii de la Baia Mare! După Steaua, câștigătoarea de două ori a Cupei campionilor europeni, în 1968 și 1977, după Dinamo București - prima echipă românească biruitoare în această întrecere în 1965, Minaur Baia Mare este a treia formație masculină de handbal din țara noastră care obține un mare succes internațional”.

În 1988, Minaur câștigă a doua Cupă IHF, în Baia Mare, în Sala Sporturilor. Prima manșă a finalei s-a disputat în Kaunas (Lituania – URSS). „În 1988, a două cupă europeană a fost câștigată cu o echipă mult schimbată. Au plecat Mironiuc, Flangea, Boroș, Oros și Nicolae Voinea. În locul lor au venit Ghiocel Andronic, Attila Halmagy, Liviu Pavel și Sorin Cuc. În această ediție a Cupei IHF am avut câteva meciuri memorabile. Voi începe cu meciul din sferturile de finală cu Drott Hanstadt Suedia, care în jocul din tur ne-a învins la 10 goluri diferență. În conferința de presă de la finalul meciului am declarat că pe teren jocul s-a desfășurat ca între Elefant (echipa lor) și Șoricel (noi) și le doresc să câștige Cupa IHF. În meciul retur din Baia Mare rolurile s-au schimbat. De data asta am fost noi Elefantul și ei Șoricelul, reușind să-i eliminăm. Jocul din semifinală a fost cu Barcelona, o echipă redutabilă cu multe cupe europene câștigate și care erau favoriți la câștigarea Cupei IHF, cupă care lipsea din vitrina clubului. Primul joc a avut loc la Barcelona, unde ne-am deplasat cu un avion Charter Antonov, care, pe Aeroportul din Barcelona, l-am «parcat» în spatele pistei, ca să nu se vadă. Oficialii din Barcelona au crezut că și echipa este la nivelul avionului, însă pe teren am dovedit contrariul, la finalul meciului scorul fiind la diferență de un singur gol pentru Barcelona. Observatorul meciului, Schwartz, ne-a spus atunci să nu ne bucurăm prea tare pentru că în Baia Mare vom fi învinși. Echipa Minaur a învins la un gol diferență. Astfel am ajuns în a doua finală a Cupei IHF. Coincidența a făcut să întâlnim o altă forță a fostei Uniuni Sovietice, Graunitas Kaunas. Și această echipă a câștigat Cupa IHF cu un an înainte, ca Zaporoje. Primul joc a avut loc la Kaunas într-o atmosferă incendiară pe care jucătorii noștri au trecut-o cu mult calm și luciditate. Echipa Kaunas a obținut o victorie la un gol diferență, dar puteam foarte bine să câștigăm și noi. Un gol diferență ne dădea marea șansă să câștigăm pentru a doua oară cupa europeană, dar am simțit că după meciul cu Barcelona un gol diferență e foarte periculos. Lucru care s-a dovedit în jocul retur din Baia Mare. Echipa Kaunas a jucat foarte bine și numai inspirația jucătorului Pavel, care a marcat câteva goluri decisive, a făcut ca Minaur să câștige pentru a doua oară Cupa IHF. Se poate spune că acolo unde există voință, muncă, disciplină și seriozitate rezultatele apar și satisfacțiile sunt mari”, spune Lascăr Pană. (Daniela DRAGOȘ)

Popicăria de la “Albina”

Cea mai veche Asociație de Popicărie din Baia Mare a fost „Asociațiunea de Popicărie Gutinul”, înființată, în 1938, de către ziaristul Krizsan P. Pal. După 1944, sportul a cunoscut o mare dezvoltare, devenind popular mai ales în centrele miniere. Au urmat apoi campionate orășenești și județene de mare amploare.

Deși condițiile în care făceau antrenamentele jucătorii de popice de la Aurul Baia Mare nu erau dintre cele mai favorabile, performanțele lor nu s-au lăsat așteptate. „Vechea Popicărie a fost situată în zona Albina, în cartierul Săsar. Acum clădirea s-a distrus. Era singura noastră sală cu două piste. Era o sală rece. Condițiile de aici nu erau dintre cele mai bune. Era foarte frig iarna”, își amintește Ștefan Rakos, fost jucător la Aurul Baia Mare.

„Erau niște condiții improprii de joc. Era o sală în care te sufla vântul. Îmi amintesc că era o încăpere lungă de 34 de metri, cu ferestre duble din lemn. Iarna, când se termina meciul, se ajungea și la -2°C în sală. Ni se înnegreau degetele de frig. Erau foarte puține cluburi din România ai căror jucători se antrenau în astfel de condiții mizere. Cu toate acestea, am reușit aproximativ 10 ani să ne clasăm printre cele mai bune echipe din lume”, spune Stelian Boariu, jucător și apoi antrenor la Aurul Baia Mare.

Cheia succesului echipei de popice Aurul Baia Mare a fost munca depusă de fiecare membru al echipei ani în șir și, totodată, sistemul lor de antrenament. Echipa se antrena zilnic, de dimineața de la ora 8.00, până după-masa, la 15.00. Miercurea avea loc pregătirea fizică, vinerea se pleca în deplasare, pentru ca sâmbăta să se desfășoare jocurile. Singura lor zi liberă era duminica. „Eram o mână de tineri ambițioși, iar unii dintre noi au jucat și în lotul național. Între ‘85 și ‘91, am încercat tot felul de aranjamente tehnice noi, ceea ce a făcut ca în acești ani să nu pierdem niciun meci. În jocul de popice foarte importantă este concentrarea și precizia. Un studiu arată că într-un meci de popice se consumă energie cât la un alergător pe 5.000 de metri”, afirmă Stelian Boariu.

„Aurul, 15 ani consecutiv, nu a pierdut niciodată acasă, cu toate că nu veneau mulți spectatori la meciurile noastre. Încăpeau maximum 60 de spectatori în sală. Cu toate acestea, era o atmosferă extraordinară în timpul meciurilor. Spectatorilor prezenți chiar le plăcea jocul și ne încurajau până la finalul meciului”, spune Stelian Boariu. (Daniela DRAGOȘ)

Grădina zoologică

Grădina zoologică este situată pe strada Petöfi Șandor, vizavi de Parcul Municipal. Această grădină are o istorie de peste o jumătate de secol, fiind înființată în anul 1958. Asociația de vânătoare și Direcțiunea silvică au fost instituțiile de la acea vreme care au avut inițiativa deschiderii acestei grădini zoologice, mai ales datorită sprijinului acordat în aducerea primelor specii de animale. În primul an de înființare, grădina zoologică din Baia Mare avea în dotare doar câteva animale autohtone: cinci pui de lup, o căprioară și un pui de urs.

Însă, în numai cinci ani de zile, grădina s-a îmbogățit considerabil la capitolul fond de animale sălbatice. Așadar, în anul 1963, aici se putea vizita o gamă largă de specii: porumbei, lei, urși, lupi, vulpi, câini Dingo, capră de Camerun, nutrii, păuni, pești, iepuri, șerpi, pisici sălbatice, acvile, mistreți, jderi, corbi, bufnițe etc. "Cu toate că această grădină zoologică nu este încă la nivelul parcurilor zoologice din orașele mari, totuși sunt și aici multe de văzut. Vizitatorul are prilejul să cunoască aici animale din foarte multe specii. De la lei, la câini Dingo, nutrii, păuni, pisică sălbatică, și multe animale și păsări autohtone etc., care trăiesc în «bună înțelegere»", se arăta în cotidianul băimărean de la acea vreme "Pentru Socialism", ediția din 2 iunie 1963.

Dacă la început grădina zoologică nu se întindea nici măcar pe un hectar de teren, în decursul a 10-20 de ani ea a fost extinsă la 3,5 hectare de teren. În anii ’70 au fost aduse în grădină maimuțe, iar în anii ’80 aici au poposit tigri și o puma.

Sunt mulți oameni care își aduc aminte cu nostalgie și plăcere de zilele de glorie ale grădinii zoologice. La început, Parcul zoologic din Baia Mare reprezenta, pentru băimăreni, un bun prilej de a-și petrece timpul liber, mai ales că aveau posibilitatea de a se duce cu copiii într-un loc special. "Îmi amintesc că duminica, mai ales, era plin la grădina zoologică. Toată lumea se ducea, cu mic, cu mare, să vadă animalele. Era un loc frumos, bine îngrijit și curat. Cei care lucrau acolo își făceau bine treaba", spune Ana Pop. Ea își aduce aminte că un bilet de intrare la zoo costa, la acea vreme, în jur de 1,5 lei.

Grădina oferea un bun spațiu didactic. Mulți dintre profesorii de biologie veneau aici cu elevii, pentru a le arăta și a-i învăța pe viu despre anumite specii de animale. (Ionuț HOROBA)

Parcul Municipal

Parcul Municipal Baia Mare a fost pentru o vreme considerat unul dintre cele mai frumoase din România. Iar băimărenii nu ratau nicio ocazie de a petrece cât mai mult din timpul lor liber în parc.

Despre frumoasa „grădină publică” vorbește și Radu V. Merițiu, în cartea Regiunea Baia Mare - Baia-Sprie: „În partea de nord a orașului Baia Mare se găsește o mare și frumoasă grădină publică, socotită una dintre cele mai frumoase din România, cu alei, cu grupuri de flori, cu cărări, cu poenițe luminoase, printre copacii viguroși. Această grădină capătă o înfățișare și mai pitorească în prelungirea de sub munte. Pe coastă strălucesc castanii nobili, ale căror fructe se desfac în mai multe orașe ale țării, mai ales în Ardeal. Aproape de intrarea în grădina publică se găsește școala de pictură, cu un frumos trecut artistic. Această regiune pitorească este vizitată în timpul verii de pictori din țară și din străinătate.”

Iubitorii de muzică se strângeau la pavilionul din parc, pentru a asculta faimoasele recitaluri oferite, în aer liber, de fanfară. Grandioasa fanfară, organizată pe o structură similară orchestrei simfonice, era promovată în general de mediul militar și rareori de cel civil. În pavilionul de lemn, grupurile de suflători și percuționiști cântau în fiecare duminică, precum și în zilele de sărbătoare. Acest tip de activitate se derula în toate parcurile din țară. Un număr considerabil de melodii face parte din zestrea specifică a clasicului tip de motivare cazonă, precum marșurile, cântecele patriotice sau diferite tipuri de suite și uverturi. „Un sfârșit de săptămână se putea dovedi atractiv, printr-o promenadă alături de cei dragi pe aleile verzi ale parcurilor și în compania plăcută a muzicii instrumentale. Era parcă o altă lume, desprinsă din basmele pentru copii. Era liniște, verdeață, oameni plimbându-se, iar peste toate acestea, fanfara oferea adevărate spectacole. Parcul din Baia Mare era cel mai frecventat loc de către toți locuitorii orașului. În zilele de duminică, de 1 Mai, 23 August, la orice sărbătoare religioasă, aleile erau pline de băimăreni ieșiți să petreacă o după-amiază liniștită. Fanfara avea un repertoriu complex, începând cu muzica pentru ceremoniale militare, repertoriul tradițional de fanfară și prelucrări folclorice. În Baia Mare anilor ‘70 - ‘80, nu era locuitor care să nu fi ascultat, măcar o dată, fanfara cântând în Parcul Municipal. De 1 Mai și 23 August, parcul era plin de lume. Pe bănci, pe pături, băimărenii veniți la picnic, la un mic, o bere sau un grătar, chefuiau în acordurile muzicii. Importanța care se acorda fanfarei de altădată nu mai este regăsită în prezent. Cei care au trăit, însă, în acele vremuri își amintesc, la fel ca mine, ce a însemnat fanfara pentru orașul nostru”, povestește Viorel B. (Amalia Babici)

Parcul Municipal din Baia Mare se numără printre puținele locuri de gen din România care are în incintă un trenuleț al copiilor. Acesta a încântat, peste trei decenii, zeci de generații de copii.

Povestea acestui trenuleț începe undeva la sfârșitul anilor 60’, atunci când, la inițiativa celor responsabili cu activitățile tineretului comunist din Baia Mare, minele Săsar și Herja au donat municipalității o locomotivă și vagoane specifice activității miniere, pentru a fi construit un trenuleț de agrement.

"Prin 1966-1967, eram secretar UTC în Baia Mare. După ce am vizitat mai multe țări din Europa și nu numai, mi-am dat seama că Baia Mare nu are un loc amenajat special pentru distracția celor mici. Așa mi-a venit ideea de a propune într-o sedință de partid să amenajăm un trenuleț pentru copii în Parcul Mare, cu vagoane și locomotivă aduse din minele băimărene, care, bineînțeles, au fost modificate pentru a se putea folosi pentru distracție", mărturisește Romulus Fica.

El a spus că, în momentul în care s-a făcut proiectul pentru realizarea terasamentului de cale ferată, s-a căutat ca niciun copac existent la vremea aceea în parc să nu fie tăiat. "Fiind biolog de profesie, m-am luptat în așa fel încât să nu fie tăiat niciun copac atunci când s-a amenajat șina pentru trenuleț. Din păcate, mulți arbori n-au scăpat netăiați după ce a venit democrația în România", a declarat Romulus Fica.

Nicu Ardelean, actualul mecanic al trenulețului, își amintește acea perioadă, când sute de copii stăteau la coadă pentru a prinde o călătorie cu trenulețu’. "Pe vremea aceea eram și eu copil. Nu aveai opțiuni prea multe pentru a te distra, ne înghesuiam în fiecare duminică pentru a ne da cu trenu’, de multe ori stăteam și câte două, trei ore la coadă pentru a ajunge să avem un loc în trenuleț", rememorează cu nostalgie Nicu Ardelean.

El este mecanic pe trenulețul copiilor din anul 2002, de când l-a înlocuit pe fostul mecanic, Alexandru Pecar - o adevărată legendă în Baia Mare. "Fostul mecanic, Alexandru Pecar, a condus trenulețul timp de 22 de ani și era cunoscut de generații întregi de copii", mărturisește Nicu Ardelean. (Ionuț HOROBA)

Cofetării, restaurante, baruri

De-a lungul timpului, Baia Mare a fost ba centru de școală de pictură, ba oraș mineresc, ba centru de plasă în județul Satu Mare. Ca orice așezare urbană care se respectă și-a avut instituțiile sale de cultură, dar și localuri, unde lumea să iasă spre seară la o prăjitură, cafea sau limonadă. Lumea zicea că iese la promenadă pe farfurie, căci centrul vechi al orașului, actuala piață Millennium, semăna într-adevăr cu o farfurie.

În partea dinspre Tribunal și Notariat, colț cu strada Baia-Sprie (în prezent, Vasile Lucaciu), era o vestită cofetărie în care la mare cinste erau savarinele și limonada. Se puteau servi însă și ișlere, cremeșuri, doboșe etc. Lângă cinematograful Minerul trona restaurantul cu același nume, unic în oraș ca mărime.

Anii comunismului au adus dezvoltarea orașului și în zona vestică de la statuia minerului, în Centrul Nou, au apărut primele blocuri de locuințe. La parterul lor au răsărit magazine de tot felul, inclusiv cofetării, cafenele, baruri. Cele mai cunoscute din Centrul Nou au fost cofetăria "Crinul", barul OJT și cafeneaua PAC de pe bulevardul București. Puțin mai jos, tot pe partea dreaptă, vizavi de fosta gară CFR era barul Pietrosul.

La fel s-a întâmplat în cartierul Săsar. Acolo a apărut complexul "Albina" cu magazin alimentar, dar și cofetăria cu același nume, care mai târziu și-a diversificat oferta devenind un vestit bar de cartier. În parcul orașului a fost deschis, încă din perioada interbelică, un local cu nume Mara. Apoi numele a fost preluat de hotelul restaurant din apropierea Sălii sporturilor.

Cei care frecventau localurile erau oameni din toate domeniile, dar cu preponderență din mediul artistic și scriitoricesc. La "Crinul" îi puteai întâlni pe pictorii Mircea și Traian Hrișcă, Nicolae Apostol, Ilie Cămărășan, pe graficianul Vasile Nașcu, dar și pe colegul său întru peniță, Bitay Zoltan. Erau abonați zilnic poeții Mihai Cupcea, Nicu Herțeg, Vasile Velneciuc, Ion Bogdan. Apariția în peisaj a lui Mihai Olos era prilej de veselie, dar și de risc, el devenind recalcitrant după ce se afanisea.

Mai jos, pe bulevard, la PAC era prezent de la deschidere la ora stingerii un ofițer, Mazilu, care se îndrăgostise lulea de fata de la aparatul de cafea și era cu ochii pe ea ca pe butelie. Acolo se serveau cafele mari (duble, cum li se mai zicea) și mici sau simple. Pentru cafeaua dublă, primeai un jeton maro, pentru cea simplă, unul albastru închis. Cafeaua era probabil cea mai bună din oraș. La un moment dat, fata de la bar întreabă cu voce tare. "Cine are una mică?", cu referire la cafea desigur. La care dintr-un colț, profesorul de sport Ghiță Pop, răspunde hâtru în numele bărbaților: "Cine-i prost să recunoască?"

Nu lipseau din peisaj nici studenții. Constantin Corniță, ajuns mai târziu profesor universitar, avea obiceiul să bea cafeaua foarte dulce. La un moment dat, Vasile Negrean, pare-mi-se, îi pune în cană trei sferturi zahăr și un sfert cafea. Când gustă din ea, Costiș se strâmbă: "Hai, mă băieți, nici chiar așa", apoi se ridică și pleacă supărat. Lui Vasile Magdău cafeneaua i-a inspirat un catren care sună astfel; "De când tipul e student / Mergea atât de "rar" la bar, / Încât de nu ești atent / Crezi că el e ospătar."

OJT-ul a fost dintotdeauna barul cu vodcă ieftină. Este și astăzi, după ce prin strădania unor consumatori fideli, Valer Sabău, Ion Burnar, Ghiță Peter, a devenit „academie culturală”. Cofetăriile de azi mai trebuie să aștepte, până le va atinge patina timpului. (Dragomir IGNAT)

Cofetările din Centrul Vechi: Piticul, Violeta și Tineretului

Cofetăria Piticul din Centrul Vechi a fost una dintre cele mai căutate de tineri și în special de studenți și elevi. Mulți dintre cei care frecventau localul, când venea vorba de cofetăria Piticul, se gândeau la cafeaua care se făcea acolo.

“Dacă doreai să bei o cafea bună mergeai la cofetăria Piticul, deoarece știai sigur că acolo poți găsi așa ceva. Puteai găsi acolo și cafea nes Amigo, care era foarte căutată pe vremea aceea. Într-adevăr, prețul nu era foarte mic, era preț de cafenea, dar asta nu oprea pe nimeni să nu frecventeze localul. Nouă ne plăcea acolo”, spune Leontin C. „Cofetăria Piticul era pe strada cu Comisariatul, imediat după colț. Tot timpul era plin acolo. Aveau produse de patiserie, ceva prăjituri și în special cafea foarte bună. Asta era atracția cofetăriei”, își amintește Radu C.

Una dintre cofetăriile care trezesc și acum amintiri frumoase băimărenilor este „Violeta”, care a fost amplasată în Centrul Vechi, în Piața Libertății. Tot după anii ‘60, o altă cofetărie renumită era „Tineretului”, pe Podul Viilor.

“Nu era ceva ieșit din comun aici, dar erau printre singurele din oraș. Țin minte că eram în liceu, iar mama îmi dădea de acasă bani pentru covrigi. De multe ori renunțam la covrigi și fugeam la cofetărie, împreună cu o prietenă, ca să ne cumpărăm înghețată. Era o înghețată foarte bună pe-atunci. Și, ce-i mai important, era naturală și cu multe fructe. Chiar atunci apăruseră profiterolul cu ecler sau pișcot și sirop de fructe. Era nemaipomenită. Când am ajuns la facultate, a apărut înghețata cu cafea. În ceea ce privește prăjiturile care se serveau pe-atunci la cele două cofetării, cea mai grozavă era Diplomatul. În cofetării nu se servea alcool, dar erau pe atunci limonadele foarte bune și sucuri naturale. Mai țin și acum minte gustul sucului de morcovi de pe atunci. Mai târziu au apărut Pepsi și Cico. Tot pe vremea când eram în liceu, adică în anii ‘60, tot în Centrul Vechi, în zona Minerul, dar și partea de către Turnul Ștefan era un turc care vindea înghetață. Avea un cărucior și găseai la el o înghetață foarte bună”, își amintește Paulina Pășcuțiu, profesoară. (Daniela DRAGOȘ)

Prin localurile băimărene de altădată

Istoria orașului se leagă de minerit și de prelucrarea neferoaselor. Locuitorii aveau, prin urmare, destui bani pentru a-și permite să iasă seara la un local. Iar cum orașul se întindea de la marginea Ferneziului până la statuia minerului din fața clădirii Centralei Minelor, localurile erau amplasate în zona Centrului Vechi.

Primul restaurant era "Ignișul", înființat pe la mijlocul secolului XIX, vestit prin mâncărurile tradiționale pe bază de carne de porc. În meniul casei se remarcau fripturile la grătar, cu garnitură de cartofi pai. Erau vestite, de asemenea, băuturile tradiționale, țuica de prune și de pere, vinurile aduse din podgorii de renume, iar mai târziu berea. Localului i se mai spunea și "La Vinclu," datorită așezării sale în partea de nord-est a pieței, denumire ce s-a păstrat până astăzi. Avea mare afluență de clienți, datorită prețurilor accesibile pentru toate buzunarele.

Nu departe de el, lângă sala cinematografului, era restaurantul de lux "Minerul", cu vechime tot din secolul XIX. Aici clienții erau dintre cei cu dare de mână. Bucătăria sa putea să prepare la orice oră atât mâncăruri tradiționale, cât și meniuri sofisticate, franceze sau italiene ori nemțești. Băuturile erau și ele diversificate, pe lângă cele autohtone aflându-se și mărci celebre străine. Localul avea două saloane, Salonul cel mare, pentru nunți, petreceri, sindrofii, și Salonul albastru, mai intim, pentru cei care doreau mai multă liniște sau să nu simtă mirosul fumului de țigară. Și cel mai important lucru era că localul avea orchestră proprie, în măsură să interpreteze muzică de cafe concert, de pahar, canțonete, valsuri, tangouri, fox trot etc. Aici se țineau balurile anuale sau petrecerile de Anul Nou. Clientela sa era atât locală, cât și din turiștii care vizitau orașul.

Concurență mare le făcea celorlalte localuri restaurantul "Mara-Parc", situat chiar în parcul orașului". Acolo era vestită mai ales grădina de vară, unde se spunea că se mănâncă cei mai buni mici din oraș și se bea cea mai ieftină bere la halbă și la țap. Numitorul comun al localurilor băimărene de altădată era că aveau personal supercalificat, atât la bucătărie, cât și la servire. Ce avem astăzi se vede. De aceea, și clientela este cum este.

Cu vechime de peste 120 de ani, era puțin mai jos, pe strada Gheorghe Șincai, restaurantul "Butoiașul cu bere." Era local pentru omul de rând, unde se mâncau mici și se bea bere rece. El s-a menținut până la Revoluție, când clădirea în care funcționa a fost revendicată de urmași ai fostului proprietar, după care a fost lăsată în paragină. Reabilitarea ei ar fi costisitoare, iar lipsa locurilor de parcare îl face neatractiv.

În Piața Mică era restaurantul "Pescărușul", denumit astfel nu pentru că ar servi preparate din pește, ci din rațiuni de fantezie. Era singurul local cu linie de autoservire, unde târgoveții și negustorii veniți în oraș puteau mânca rapid și ieftin. (Dragomir IGNAT)

Grădina de vară (Restaurantul Festinger)

Unul dintre cele mai căutate localuri era Festinger, de pe strada Coșbuc. Acum, pe fostul loc în care a fost amplasat restaurantul, s-a construit un supermarket.

“Era un local pentru toate categoriile de oameni. Aveau prețuri pentru toate buzunarele. Era frecventat în general de oamenii muncii. Era frumos amenajat. Cât despre ospătari, aceștia era foarte amabili. Vorbeau așa frumos, încât te făceau să revii. Și nu trebuia să stai mult până veneau cu comanda. Spuneai ce dorești și în cel mai scurt timp îți aduceau ceea ce ai comandat. Aveau mici, grătare, supe.. tot ce doreai. Dar cei mai ceruți erau micii. Când ne era foame, spuneam: «Hai la Festinger, la un mic și o bere». Clădirea era în formă de L. Era o parte acoperită, iar partea din mijloc era neacoperită. Țin minte că mergea foarte multă lume acolo, mai ales vara. Localul aparținea de Trustul de Alimentație Publică. Parcarea era mult mai mare. Biserica care este acum în zonă pe atunci nu exista. Doar Planetariul. Îmi amintesc că în apropiere de Festinger exista o punte peste Săsar. După Revoluția din 1989, Festingerul s-a închis. Clădirea a avut apoi diferite destinații, iar de ceva timp s-a demolat. Păcat”, povestește Gheorghe D. (Daniela DRAGOȘ)

Terasa „Dacia”

Complexul „Dacia” de la Semilună a fost amenajat la finalul anilor ‘70. Inițial, magazinul fusese conceput ca punct alimentar cu autoservire. Ulterior, au apărut raioane cu produse lactate și carne.

„Terasa din fața complexului se întindea până la rondurile cu flori. Nu exista încă sensul giratoriu, iar mesele erau pline, seară de seară. Fiind nou apărută, aceasta era un adevărat punct de atracție pentru băimăreni. După o zi de serviciu, oamenii ieșeau să servească o bere, o vodcă, mititei. În familie sau cu prietenii, orășenii își stabileau terasa «Dacia» ca punct de petrecere a unei seri plăcute și liniștite. Nu era program la televizor care să te țină acasă, nu erau malluri, nici puburi la tot pasul. Erau vremuri dictatoriale, însă, paradoxal, oamenii se bucurau de fiecare zi.

Terasa se închidea la ora 22.00, când toți mergeau spre casele lor. Orașul intra în beznă, iar la 6.00 dimineața, începea o nouă zi de muncă. La «Dacia», gama de băuturi nu era foarte diversificată. Puteai să servești rom, vodka, câte un coniac, dacă îți permitea buzunarul. Mai găseai bere la țap sau halbă. Nici la sucuri nu se ridicau atâtea întrebări, ca acum. Era clasica limonadă. Oamenii însă nu erau pretențioși, nefiind termen de comparație. În întreaga țară găseai aceleași produse, la aceleași prețuri. Știu că terasele se deschideau la 10.00 dimineața, însă atunci nu mergea aproape nimeni, oamenii fiind la slujbă. Seara însă abia găseai un loc și așteptai în picioare, lângă câte o masă ce părea că se va elibera în curând. Îmi amintesc, era iarna lui ‘79. Soția prietenului meu tocmai născuse o fetiță. L-am întânit pe stradă, era vesel, era fericit și voia să se bucure cu prietenii. M-a convins să-l însoțesc la Semilună, să sărbătorim momentul. A comandat coniac «Vasconi»; rețin că era scump, dar zicea că nu-i pasă de bani. Devenise tătic de câteva ore. În exuberanța mea, am stabilit că momentul trebuie sărbătorit cu șampanie. Deși amicul meu s-a codit, am cerut chelneriței să-mi aducă cea mai bună sticlă de șampanie din magazin. Și a adus-o. Am băut-o. Însă când mi-a înmânat nota de plată, era să fac infarct. Am plătit aproape 400 de lei pentru nebunia mea, când, la vremea aceea, salariul nu-mi depășea 2.000 lei. Dar nu mi-a părut rău. Știam să ne bucurăm de momentele frumoase”, a povestit Iulian Pop. (Amalia BABICI-MAN)

Hotel „Gutinul” (Carpați)

Hotelul „Gutinul”, denumit în prezent hotelul „Carpați”, a fost ridicat la finalul anilor ‘60. În 1970 - 1975, devenise cel mai în vogă și mai luxos hotel din Baia Mare, depășind de departe hotelurile existente, respectiv „Bucureștiul” și „Minerul”.

“Prin anii ‘70 - ‘75, hotelul era mereu arhiplin de turiști străini. Veneau din Franța, din Ungaria și Bugaria, din Turcia și Suedia. Fiind condiții bune de cazare, mâncare delicioasă și prețuri acceptabile, restaurantul avea clientelă la fiecare oră din zi și din noapte. Vremurile de atunci erau total diferite de ceea ce este acum. Băimărenii mergeau cu întreaga familie la un mic, un grătar, o bere sau un suc pe terasă și la restaurant. Străinii veniți în Baia Mare erau deschiși și sociabili, iar cine știa o limbă de circulație internațională putea să intre în vorbă cu ei. Erau oameni prietenoși și era o plăcere să îi vezi cum știu să se distreze. Seri dansante erau zilnic, dar eu mergeam de obicei sâmbăta. Îmi luam soțul și cei trei copii, din care cel mai mic în cărucior, ne îmbrăcam elegant și plecam la «Gutinul». Ținuta festivă era obligatorie. Soțul meu își lua un pantalon de costum și o cămașă cu vestă când era mai cald, iar eu o frumoasă rochie de seară. Și copiii îi îmbrăcam în haine de duminică.

În restaurant, pe scenă, cânta orchestra. După ce serveam masa, începea dansul. Copiii stăteau cuminți, pe marginea ringului, și ne priveau. Îmi făcea mare plăcere să dansez, iar locul de dans era mereu împânzit de perechi. O astfel de seară nu costa mult, iar bugetul familiei nu avea de suferit. Prețurile erau rezonabile, iar atmosfera extraordinară. Și străinii dansau alături de noi. Uneori, chiar schimbam partenerii între noi. Baia Mare este și acum un oraș frumos, însă atunci era un oraș plin de viață. Tineretul din anii ‘70 știa să se distreze. Erau localuri în care să ieși, nu se discuta despre droguri, bețivi și infracționalitate. În serile de sâmbătă și duminică, toate terasele erau pline de consumatori ieșiți să petreacă câteva ore de relaxare”, a afirmat Elena S. (Amalia BABICI MAN)

Hanul Dealul Florilor

Inițial, clădirea în care a funcționat Hanul Dealul Florilor era o casă tipic țărănească cu mai multe camere și pridvor.

“A fost amplasată pe Dealul Florilor, în mijlocul livezii cu meri tocmai pentru a atrage cât mai mulți oameni. Mai ales că pe atunci foarte multă lume ieșea la iarbă verde pe deal și nici nu erau atâtea clădiri acolo. Era un loc retras în care puteai să te relaxezi după orele de muncă sau la sfârșit de săptămână. De fiecare dată când urcam pe deal, ne opream câteva minute și la han”, povestește Maria C.

De la han oamenii puteau admira și panorama orașului. „Seara, când se aprindeau luminile, priveliștea era de-a dreptul mirifică. Preferam de multe ori să urcăm până acolo numai pentru asta”, spune Vasile D.

La organizarea unității, s-a ținut cont că ea se află în apropierea ștrandului și că, pe timp de iarnă, pe deal se organizau concursuri de schi și săniuș, unde participau foarte mulți băimăreni. Pentru început, au fost amenajate patru camere, mobilate în stil rustic. S-a dorit crearea unei ambianțe plăcute și a fost gândit ca un loc de recreere. „În plus, aveau mâncăruri specifice cum ar fi pastramă de porc cu mămăliguță, ciuperci ardelenești, mămăliguță cu bânză și ciuperci, cârnați de casă și altele. Pâinea de casă era la ordinea zilei, la fel și țuica și vinul aduse din renumitele livezi și podgorii românești. Chiar și iarna venea foarte multă lume aici, cu toate că drumul până la han era doar pietruit și se ajungea destul de greu până acolo”, spune Vasile D. (Daniela Dragoș)

Cabana „Usturoiu”

Restaurantul „Usturoiu” a fost construit prin anii ‘60, pe amplasamentul unei case naționalizate, de către Comitetul Orășenesc, pentru a oferi un nou loc de relaxare băimărenilor. Denumirea vine de la leurda care se întinde, și azi, de la restaurant spre munte. În sus, pe vale, zona era împânzită de usturoi sălbatic. Pârâul care curge prin fața restaurantului avea cea mai cristalină și bună apă din Baia Mare.

O duminică reușită era aceea în care, după plimbarea obișnuită prin parc și vizita la Grădina Zoologică, mergeai la «Usturoiu» pe terasă, pentru a servi mici și bere. Eu ieșeam cu soțul și fetele mele, după slujba de la biserică. Mașinile erau oprite de bariera de la capătul aleilor din parc, iar drumul până la terasă se făcea pe jos. În foarte scurt timp, acesta a devenit cel mai căutat local din oraș. Probabil și datorită zonei liniștite și aerului curat, precum și faptului că acolo copiii puteau să zburde liniștiți pe pajiștea înverzită.

Pe la sfârșitul anilor ‘70, Restaurantul „Usturoiu” era unul din locurile cele mai râvnite pentru a se organiza serbările muncitorești: Ziua Minerului, a Metalurgistului, a Constructorului, 1 Mai și 23 august. Erau adevărate petreceri și stăteam acolo întreaga după-masă. La serbările organizate de partid, parcul era plin de lume. După ce terminam activitățile de defilare, predam steagurile și tablourile și ne strângeam toți la „Usturoiu”.

"Undeva prin anii ‘80, zona a fost identificată și de cei veniți din București cu treburi în Baia Mare. Astfel, s-a ajuns la concluzia că „Usturoiu” poate fi un cuibușor perfect de nebunii pentru ștabii de la centru. Se încingeau aici adevărate orgii, dar nimeni nu sufla niciun cuvânt. Angajații care se ocupau de camere păstrau secretele șefilor în deplină siguranță și nimeni nu discuta nimic nepermis. Băimărenii nu prea închiriau camere, acestea fiind rezervate exclusiv pentru oaspeți. Noi, însă, preferam terasa, iar poveștile acestea au început să circule abia după anii ‘90, când nu mai era secret de stat pasiunea cuiva din minister pentru o altă domniță decât soția lui”, a afirmat Angela M. (Amalia BABICI-MAN)

Plaja de la Lăpușel, litoralul băimărenilor

Înainte de ’89, cu precădere în anii ’70, considerați a fi perioada de vârf a ceea ce a însemnat bunăstarea în vechiul regim, băimărenii se înghesuiau în puținele locuri de agrement pe care împrejurimile orașului Baia Mare le ofereau.

Unul dintre aceste locuri de relaxare și distracție era malul râului Lăpușel, la ieșirea din comuna Recea, chiar lângă pod, la aproximativ 10 kilometri de Baia Mare. Aici era amenajată, cu nisip scos chiar din râu, o plajă care, mai ales duminica, singura zi liberă din săptămână pe vremea comunismului, se umplea de băimăreni dornici să se răcorească în Lăpușel sau să-și aline dorul de litoralul adevărat de la Constanța. "Îmi aduc aminte că aici mergeau foarte mulți din cei care nu mai prindeau ocazia să ajungă pe la mare. Însă, se aduna lume multă din toată Baia Mare. Veneau cu mic, cu mare, bătrâni, tineri, copii. Pentru că nu existau atâtea distracții și programe la televizor ca și acum, lumea își lua pătura și căuta un loc unde se putea relaxa", povestește Dumitru Ieruțaș (64 de ani), Baia Mare.

Din oraș la plaja de la Lăpușel se ajungea în special cu autobuzele. "Ca să ajungi pe plaja de la Lăpușel te puteai urca în autobuzul numărul 12, care pleca din autogară, duminica, de mai multe ori pe zi și te lăsa exact în zona unde puteai să faci baie și plajă. Erau atât de mulți, încât dacă ajungeai după ora 11.00 nu mai prindeai nici măcar un metru pătrat de spațiu unde să-ți pui pătura. Unii rămâneau cu cortul câteva zile bune, nu le mai venea să se întoarcă la betoanele din oraș", își amintește băimăreanul Gheorghe Șiman (60 de ani).

De obicei, lumea își aducea mâncare de acasă, însă și pe plajă găseai câteva chioșcuri unde se puteau servi mititei, bere și răcoritoare. Micul litoral de la Lăpușel era căutat de lume începând cu sărbătoarea muncii serbată pe 1 mai și până pe 23 august, când era sărbătorită Ziua Națională. (Ionuț HOROBA)

Cu vaporașul pe lacul Firiza

„Era una dintre locațiile preferate de băimăreni. Exista și un restaurant la baraj. Ce mici se mai făceau acolo! Ce chefuri mai trăgeam! Duminica și sâmbăta mergeau în zonă autobuzele non-stop. Restaurantul era unul dintre cele mai frumoase pe atunci, avea și parcare”, spune Gheorghe D.

„Punctul de atracție al miniexcursiei era plimbarea cu vaporașul pe baraj. Era destul de mic, dar se înghesuiau toți pentru o plimbare cu el. Se stătea chiar la rând. Existau și chioșcuri în formă de ciupercuțe, unde puteai găsi băuturi, mici, grătare... tot felul de mâncăruri la prețuri foarte bune și în funcție de orice buzunar. Cum sâmbăta lucram, de obicei mergeam la baraj duminica, dar mai făceam excepție și sâmbăta, când, după ce ieșeam de la serviciu, ne luam corturile și porneam spre baraj. Era foarte multă lume acolo”, spune Angela R. (Daniela Dragoș)

Amintiri de la Apa Sărată

Anii socialismului. Munca pentru îndeplinirea (obsesivului) cincinal însemna de multe ori timp petrecut în întreprindere mult peste programul obișnuit. Dar asta nu însemna că distracția era ignorată.

„Ne pregăteam cu o seară înainte pentru o excursie la Apa Sărată. Ne înarmam cu diferite alimente numai bune... de pus la frigare. Tradiționala slănină nu lipsea din dotarea noastră. Nu uitam să punem în rucsacuri nici paletele de tenis ori mingea de fotbal, doar sportul e cea mai bună metodă de recreere, nu? Ne îmbarcam în Dacie și ne îndreptam spre stațiune. De obicei, mergeam cu niște prieteni de familie și porneam dimineața devreme, în jur de 8.00 - 9.00, să prindem loc, deoarece zona respectivă era foarte căutată de turiști. Era simplu de ajuns. Imediat după intrarea în Tăuții Măgherăuș, viram dreapta. Nu era decât un singur kilometru de parcurs până la cabană. Parcam autoturismul în locul special amenajat, după care ne instalam. Copiii fugeau pe terenul de fotbal, la o miuță. Soțiile noastre făceau salata și curățau cartofii, noi făceam focul și ne cinsteam cu un păhărel de țuică, să ne facem curaj de... muncă și distracție", își aduce aminte Viorel P.

"Prin anii ’60 - ’70, aici existau bazine de înot sau de tratament, unele chiar interioare. Apa Sărată a devenit cunoscută în tot nord-vestul țării pentru potențialul de care dispune. Mulți turiști vizitau, cu precădere primăvara și vara, stațiunea. După ’70 - ’80, au fost amenajate terenul de fotbal și apoi cel de tenis. Cabana avea un restaurant ce a devenit extrem de cunoscut. Era locul perfect pentru nunți și botezuri. Era la mare căutare printre tăuțeni și băimăreni. Apa Sărată a devenit între timp destinația perfectă pentru «un grătar de o zi». Pădurea din jur era plină de oameni cu rucsacuri în spate, din care se zăreau discurile de grătar sau paletele de tenis", povestește Ioan T. (Cătălin ȚINEGHE)

Restaurantul „Două Veverițe”

Restaurantul „Două Veverițe” a fost construit prin anii ‘60 de Cooperația de Consum. La început a fost o cabană de lemn, cu terasă, unde lumea venea pentru o gură de aer curat, în mijlocul pădurii. Ulterior, a fost ridicată construcția actuală, care în timp s-a extins, fiind pregătite și camere pentru cazarea turiștilor.

„Prin 1970, cabana a fost preluată în gestiune de o familie tânără, ce locuia în zona Gării, în municipiul Baia Mare. Aceasta avea un băiețel, ce urma cursurile unei grădinițe din oraș. În doar câțiva ani, cei doi au reușit să aducă un adevărat renume restaurantului «Două Veverițe». Se știa că aici este cea mai bună cafea naturală, că servirea este ireproșabilă, iar chelnerii sunt atenți. Vreme de câțiva ani, s-au încins aici adevărate petreceri. Se organizau nunți, botezuri, petreceri aniversare. Copiii din ciclul primar, gimnazial, dar și preșcolarii, aveau în programa școlară excursii la «Două Veverițe». Au fost, cred, anii de glorie pentru acest local. Din păcate, bărbatul a decedat într-un accident rutier, iar soția lui, rămasă singură, a renunțat să se mai ocupe de întreținerea localului.

Dacă vorbim de ce era atunci, trebuie menționate și orgiile care se încingeau la sosirea demnitarilor în Baia Mare. Șefii de partide, tovarășii aflați în funcții de conducere se duceau la «Două Veverițe» pentru a discuta afaceri, sub motivația că localul este mai retras. Dar a mai fost o poveste interesantă pe atunci. Se știa că bucureștenii au amante și aleg nordul țării pentru a fi feriți de ochii lumii, însă nu de fiecare dată veneau însoțiți de damele lor de companie. Și astfel, prostituția a devenit o meserie bănoasă. Numele ei de scenă era «Ileana». O cunoșteam, fiindcă eram colegi la o întreprindere din Baia Mare. Ea era angajată pe post de femeie de serviciu, însă niciodată nu am văzut-o cu o mătură în mână. Umbla mereu decoltată și în fuste scurte și era mai tot timpul plecată cu șefii. Nu știu de ce nu au trecut-o secretară în acte. Poate tocmai să nu se ridice multe semne de întrebare. Cred că niciunul dintre muncitori nu a atins-o. Era rezervată pentru «barosanii» de la centru. Un coleg a întrebat odată care e statutul ei acolo. A doua zi, acestuia i se desfăcea contractul de muncă. Am învățat să nu punem întrebări, dar nu înseamnă că nu știam. Ea mergea frecvent la «Două Veverițe», era familiarizată cu locul. Acum nu știu nimic, am auzit la un moment dat că ar fi mers în Turcia. Și la vremea aceea nu vorbeam despre astfel de lucruri, erau mai bine păzite decât secretele de stat”, a declarat Vasile T., din Baia Mare. (Amalia Babici)

Plăcinte crețe la Popasul Mesteacăn

Popasul Mesteacăn dăinuie în amintirile băimărenilor încă din anii ‘60 - ‘70. De atunci, plăcinta creață era la mare căutare. Mergeau pe Mesteacăn atât oameni ieșiți la o „gură de aer” curat, împreună cu familiile, cât și cei care tranzitau drumul Baia Mare - Cluj și retur. „Construcția veche era situată în același loc în care s-a ridicat ulterior restaurantul, însă era mai redusă ca dimensiune. Mereu era plin de lume, atât înăuntru, cât și la mesele de pe terasă. Prin luna august, aici avea loc o serbare anuală, reprezentativă pentru zona Chioarului. Băimărenii participau în mare număr la aceste evenimente culturale, iar în zilele de sărbătoare autobuzele mergeau până la Mesteacăn. Deși distanța dintre Baia Mare și Popas este de vreo 30 de km, nu ne lăsam speriați de drum, ci mulți porneam cu mașinile personale. Merita să mergi numa’ pentru plăcinta creață.

Deși localul era mai micuț, prin anii ‘60 - ‘70, era orchestră angajată, care cânta seară de seară. Încingeam adevărate petreceri acolo, iar copiii aveau loc de joacă. Noi nu mergeam numai la sărbătoarea anuală, deoarece aici se organizau diverse serbări câmpenești. Știu că au fost câțiva ani buni în care am sărbătorit la Popasul Mesteacăn ziua de 23 August. Atunci, în afară de plăcintă, se găseau mici, bere, tărie. În acea vreme, autobuzele către Mesteacăn circulau, la sfârșit de săptămână, din oră în oră”, a afirmat Ionel S. (Amalia BABICI MAN)

Drumeții cu conserve de fasole în rucsac

Drumețiile din perioada comunistă erau un bun prilej de interacțiune și cunoaștere între tineri, care legau prietenii, relații.

Cele mai căutate locuri era cele care aveau lacuri, dar nici traseele montane nu erau ocolite. Oamenii își amintesc că echipamentele de munte nu erau scumpe și puteau fi cumpărate de aproape oricine. "Țin minte că un cort de două persoane costa în jur de 120 lei, iar o pereche de bocanci 300 - 400 lei. Erau destul de bine făcute, de calitate, unele poate mai bune decât cele care se găsesc acum pe piață", a spus Dumitru Costan (67 de ani), din Baia Mare.

Unul dintre lipsurile cu care se confruntau pasionații de drumeții era mâncarea. Prin anii ’80, lipsa de hrană era generalizată la nivelul României. Din această cauză, tinerii cu spirit de aventură erau obligați să improvizeze pentru a face față, mai ales pe munte, nevoii de hrană. Conservele de fasole cu costiță sau cu cârnaț erau "delicatesele" acelor vremi pentru excursioniști. Cei mai descucăreți își luau și un ceaun în care își preparau mămăligă sau supe. Micii sau grătarele erau un lux la care nu îndrăznea să viseze decât cel care avea relații. "Ne îndesam rucsacul cu conserve de fasole și ne mai făceam și câte o mămăligă cu brânză, asta dacă aveam rude pe la țară. Erai considerat obraznic și răsfățat dacă aveai pretenții pentru mici sau alte asemenea bunătăți. Doar copiii de doctori sau cei cu funcții mai mari aveau parte de așa ceva", își amintește băimăreanul Florin Hossu. În drumeții se asculta, bineînțeles, și muzică. Melodiile preferate erau cele ale formațiilor "ABBA" sau "Boney M", însă și rockul era un gen ascultat, mai ales prin anii ’70 - ’80. (Ionuț HOROBA)