Baia Mare de altădată/Capitolul 2. Constructia orașului Baia Mare

Jump to navigation Jump to search
Baia Mare de altădată de Dorin Ștef
Capitolul 2. Constructia orașului Baia Mare


Evoluție orașului[modifică]

După al Doilea Război Mondial, urbea noastră a cunoscut o perioadă de evoluție. Fiecare decadă din vremea socialismului a adus ceva nou, conform planului de sistematizare impus de regim.

Anii ’50. "După război, toate imobilele de locuințe erau de maximum două niveluri și erau concentrate în jurul Centrului Vechi. Începuse o intensă activitate minieră, așa că un număr impresionant de oameni au migrat din mediul rural; era nevoie, deci, de locuințe pentru aceștia. Au fost ridicate, începând cu ’53, blocuri de serviciu. Administrația s-a bucurat de clădiri noi, moderne, pentru a imprima ideea că socialismul e benefic societății românești. Primele blocuri au fost date în folosință pe străzile Rozelor și Barbu Delavrancea, în intervalul ’54 - ’57. Tot atunci, a fost construită și Policlinica de pe Progresului. Dinspre Centrul Vechi spre Gară au apărut macaralele argintii și sute de oameni care munceau pe șantierele comuniste. Atunci au fost înălțate blocurile cu patru etaje și blocurile - turn de pe bulevardul București. Construcțiile de mai sus de Pietrosul au făcut joncțiune cu cartierul Lenin, situat în preajma actualei policlinici «Sfânta Maria». Practic, în acea zonă, unde se află acum Arhivele de Stat și Agrofructul (Center-ul), vizavi, era marginea vestică a orașului Baia Mare", relatează G.M.

Anii ’60. "Până la jumătatea decadei, Gara se afla în zona magazinului Maramureșul. Blocurile de pe bulevardul București luaseră deja locul căsuțelor din zonă. În zona Arhivelor de azi, erau cazarma grănicerilor și clădirile aferente. Pe teritoriul pe care se află acum Spitalul Județean, erau grajdurile Oficiului Regional de Aprovizionare și Desfacere, care până atunci funcționau la Satu Mare. În a doua jumătate a perioadei, nu mai puțin de trei obiective s-au bucurat de noi spații. E vorba de Aeroport, Autogară și Gară. Toate erau în administrarea Ministerului Transporturilor. Tot atunci a început acea inflație incredibilă de construcții în cartierul Săsar, ridicat pe amplasamentul fostei mlaștini. În afara celor Zece case, ce se aflau deja acolo, au apărut noi blocuri. Primele au fost nr. 2 și 4 de pe strada I.L. Caragiale, din imediata apropiere a RFN-ului, prin ’64. S-a continuat de-a lungul străzii, până la deal, unde au fost ridicate blocuri - turn. A început lucrul la Spitalul de Boli Infecțioase și au fost construite alte blocuri - turn de-a lungul străzii Victor Babeș. S-au întins apoi pe Enescu și Odobescu, iar după aceea s-a închis circuitul prin ridicarea blocurilor - turn de pe Independenței. Asta prin ’67", povestește G.M.

Anii ’70. "Începe construcția Spitalului Județean în această perioadă. În ’72, a fost dat deja în folosință. S-a muncit extrem de mult, având în vedere că e una dintre cele mai impunătoare clădiri din oraș. S-au dărâmat casele din zonă și au început lucrările în cartierul Gării. Atunci a fost construit și blocul Florin, de peste drum de Autogară. Istoria numelui său e una aparte. Vine de la numele soțului uneia dintre directoarele de la Trustul Regional de Construcții", își amintește G.M.

Anii ’80. "Nebunia construirii blocurilor de locuințe nu s-a oprit aici. S-a trecut la demolarea caselor din zona în care se află astăzi cartierul Traian. Au fost înălțate obiective importante, precum Sala Sporturilor, bazinul de înot, hotelul Mara sau Casa Tineretului. Zona determinată de acestea și magazinul Maramureș, proaspăt ridicate în 1980, au primit denumirea de Centrul Nou. Paralel cu cartierul Traian a început lucrul în cartierul Vasile Alecsandri (numit si Hatvan), aceasta din urmă fiind cea mai nouă zonă din oraș. Bineînțeles că Hatvanul nu se întindea pe suprafața de astăzi, ci era concentrat în jurul străzii Vasile Alecsandri. Acolo funcționa o școală ajutătoare", adaugă G.M. (Cătălin Țineghe)

60 de blocuri muncitorești[modifică]

În intervalul ‘44 - ‘58, în Baia Mare s-au construit 60 de blocuri muncitorești cu 547 de apartamente, ai căror beneficiari au fost întreprinderile și instituțiile din oraș. Totodată, s-au construit 22 de case familiale prin credite acordate de stat și 962 de case familiale prin mijloace proprii. În analele aflate la Arhivele Naționale Maramureș, un dosar din anul 1958 face referire la „Situația spațiului de locuit, ca urmare a creșterii populației”. De aici aflăm că, pentru a asigura îmbunătățirea mediului de trai, s-au înființat o serie de întreprinderi, care să furnizeze cetățenilor curent electric, apă potabilă, locuințe sănătoase etc. Întreprinderea comunală a luat ființă în anul 1950, preluând unele activități de la fosta primărie a orașului și Întreprinderea de electricitate Ganz. Activitatea acestei întreprinderi era de a distribui curentul electric, apa potabilă, de a asigura transportul în comun, salubrizarea orașului și canalizarea. (Amalia Babici Man)

Cartierul Lenin și zona Coșbuc[modifică]

Blocurile din cartierul Lenin au fost ridicate prin anii ’50-’60, după modelul sovietic. Majoritatea erau blocuri fără încălzire centrală, construite din cărămidă, cu camere spațioase, dar destul de înalte pentru o clădire etajată. Aceste blocuri au fost amplasate pe străzile Coșbuc și Lenin și sunt printre primele construcții din partea nouă a orașului. Când a început construcția lor, pe malul Săsarului creșteau doar bălării, iar Mircea Sasu bătea mingea printre ele ca să ajungă mai târziu la FC Torino. În deceniul următor, au apărut prefabricatele și centralele termice de cartier. (Dragomir Ignat)

Potcovărie în cartierul Lenin[modifică]

Cartierul cu cea mai mare densitate din oraș în anii ’60 era cartierul Lenin. Acesta era delimitat de vechea unitate militară (zona Spitalului Județean) și actualul bulevard Unirii. Respectivul perimetru constituia extremitatea nord-vestică a orașului.

"În anii ’50, în zona stomatologiei de pe Bilașcu, în spate la Pizza H de astăzi, funcționa o fabrică de mobilă. Aceasta și-a desfășurat activitatea mult timp în anii socialismului și era extrem de prolifică. De la strada George Coșbuc nu mai era în zonă decât fabrica de mobilă, Gara Veche și o casă unde muncea de zor un cunoscut potcovar, pe nume Kuszinski. Înainte de a fi ridicate construcțiile cu două nivele de pe actuala stradă Aviatorilor, adică prin perioada interbelică și începutul anilor ’40, de la casa potcovarului nu mai era nimic până la unitate și nici până la Săsar", povestește Dumitru M.

"Casa în care muncea meșterul era «coăcie», adică potcovărie, încă din perioada interbelică. Tot orașul îl cunoștea și îl căuta, pentru că punea suflet în munca sa și rezultatul eforturilor sale era pe măsură. Realiza «caiele», un soi de cuie speciale, potcoave, fiere pentru plug, ștraf etc. Casa există și în ziua de astăzi și aparține fiului potcovarului de altădată și se află lângă Școala Nr. 14, «George Coșbuc»", își aduce aminte Dumitru M.

"Începând cu anii ’50-’60 s-a construit tot mai mult. Cartierul Lenin a început să prindă contur. Toate străzile din zonă aveau denumirile ideologilor comuniști: Lenin, Marx, Engels. Lenin era strada Nicolae Iorga de azi, cea care duce la Școala Nr. 11. Acea stradă întretăia cartierul Lenin pe la jumătate. Strada Bilașcu se numea înainte Karl Marx", relatează Ioan T. "În centrul cartierului Lenin a existat, și există și în ziua de astăzi, o piață de alimente, între străzile Coșbuc și Bilașcu. Aici era locul de adunare a tuturor comercianților de legume, fructe, lactate. Zona s-a dezvoltat tot mai mult, mai ales odată cu extinderea orașului către vest și către sud. Tipografia și Centrul de calcul nu au mai constituit extremitățile orașului în acea parte, treptat cartierul Lenin devenind o pată de culoare în «economia» orașului", conchide Ioan T. (Cătălin Țineghe)

Amintiri de pe strada Bilașcu[modifică]

Strada Gheorghe Bilașcu din Baia Mare este, și în prezent, una dintre cele mai liniștite zone ale orașului. În anii 1960, însă, pe această stradă existau doar case, străjuite de copacii ce se înălțau, impunători, pe marginea drumului.

“Din casele care împânzeau zona, au mai rămas doar câteva, pierdute în timp. Una dintre ele se află lângă actualul Centru de Transfuzie Sanguină. Și complexul de pe Karl Marx mai rezistă, dar magazinele noi nu amintesc deloc de ceea ce era cu aproape 50 de ani în urmă. În prima clădire se afla cofetăria, apoi magazinul de pâine, urma farmacia, și ultimul în șir, era un aprozar. Între strada Coșbuc și Karl Marx exista Grădinița Nr. 10. Perioada căminului mi-o amintesc cu drag, deoarece mama era soră medicală la această unitate preșcolară. Clădirea căminului era foarte mică, în raport cu numărul copiilor existenți. Spațiul de recreere compensa, însă, acest inconvenient. Acesta se întindea, în spatele clădirii ce aparținea de Unitatea Militară (unde se află în prezent Policlinica Sfânta Maria), până la intersecția cu b-dul Republicii (actualul sediu al Palatului de Justiție). Îmi amintesc că era foarte multă verdeață și pomi înalți.

În jurul anilor ‘65, casele din zonă au fost dărâmate. Orașul Baia Mare, aflat într-o continuă extindere și renovare, impunea construcția de blocuri. Locatarii cărora le-au fost distruse imobilele au primit însă repartiție în noile clădiri.

Locuitorii cartierului CFR își făceau aprovizionarea la piața din Karl Marx, piață situată între cele două străzi. La magazinele din complex te prezentai cu cartelele de pâine, zahăr și ulei, pentru a ridica rația care revenea fiecăruia. Și tot aici era una dintre cele trei farmacii existente în Baia Mare. Celelalte două farmacii erau în Centrul Vechi și în Cartierul Săsar. Din fericire, atunci nu erau cozi infernale, iar medicamente se găseau de obicei. Nu exista medic de familie și nici rețete gratuite sau compensate, așa că, decât să pierzi vremea în spital, la ușile medicilor, cereai direct sfatul farmacistelor. Îmi amintesc că la farmacia de pe Karl Marx am întâlnit singurul farmacist în acea vreme, restul fiind femei.

Zona Bilașcu este una dintre singurele zone ale municipiului peste care timpul a trecut parcă fără a lăsa urme adânci. E în continuare liniște, copacii străjuiesc strada, iar dacă n-ar circula mașini, ai putea să te întorci cu gândul în timp”, a concluzionat Steluța S. (Daniela Dragoș)

Blocul Roșu de pe str. Coșbuc[modifică]

În anii ’60, exodul de muncitori veniți de la țară, deschiderea Filaturii și a Combinatului au crescut cererea de locuințe în Baia Mare.

„Era prin anii ‘65. Eram o copilă de 11, poate 12 ani, iar mama era asistentă medicală. Îmi amintesc construcția primului bloc-turn, situat pe strada George Coșbuc, lângă fostul sediu al RENEL. Imobilul avea zece etaje și era una dintre cele mai înalte clădiri pe care o văzusem. Știu că acolo locuia un maistru de la Combinat. Era bolnav, trebuia să facă injecții, iar seara, mama era cea care mergea la el. Cum nu avea cu cine să mă lase acasă, mergeam împreună. Rețin și acum ușile mari, de metal, albastre, care străjuiau intrarea. Cred că era interfon, nu mai rețin exact. Știu însă că trebuia să sunăm la un număr de apartament, iar ușile se deschideau. Le priveam fascinată.

La parterul impunătoarei clădiri se aflau un restaurant și un magazin de reparații televizoare. Era vremea aparatelor cu lămpi. Mereu era lume la magazinul de reparații TV. Dura uneori câte o săptămână să-ți facă aparatul, dar era vremea când totul ni se părea normal. Nici restaurante nu erau multe la acea vreme, în Baia Mare mai fiind două astfel de localuri. Unul era Restaurantul «București», iar cel de-al doilea, Restaurantul «Carpați». Acesta, de la Blocul Roșu, nu țin minte să fi avut vreun nume. Știu însă că era frecventat, în general, de lumea bună. Prețurile erau ceva mai mari decât într-o cafenea, iar atmosfera mai intimă și mai liniștită,” a povestit Ildiko K. (Amalia Babici-Man)

A 14-a școală din Baia Mare[modifică]

Școala Generală Nr. 14, în prezent unitatea de învățământ „George Coșbuc”, a fost construită pe un teren viran, pe strada Bilașcu, din Baia Mare. Cartierul Săsar era în plină construcție, se aglomera de imobile noi, populația orașului creștea de la an la an. În zonă se afla doar Școala Nr. 11, actualmente „Nicolae Iorga”.

„Vorbim de mijlocul anilor ‘60. Copiii din cartierul Săsar și cartierul CFR frecventau, aproape în totalitate, Școala Nr. 11. Locurile erau insuficiente, iar țăranii care se mutau la oraș creșteau numărul solicitărilor în sălile de clasă. Eu locuiam în cartierul CFR, dar mergeam să studiez în cartierul Săsar. În vremea aceea, mai erau Școala 8, pe Progresului, și Școala Nr. 3. Aceasta era cea mai apropiată instituție de învățământ lângă casa noastră. Apariția Școlii Nr. 14 a fost benefică pentru băimăreni. Școala era obligatorie, necesară și nimeni nu concepea ideea ca un copil să nu urmeze minimum opt clase.

Strada era împânzită de case, o parte dintre ele existând și în prezent. Cred că în același interval de timp, în care a luat ființă Școala Generală Nr. 14, s-a construit și cel de-al doilea pod betonat peste râul Săsar. Cei care vroiam să ajungem la școală, la piața de pe Karl Marx sau la farmacia din cartierul Săsar, și locuiam în zona cartierului București, aveam ca variantă de legătură o punte de lemn. Aceasta era situată mai jos decât se află în prezent podul de la Palatul de Justiție. Era o punte pentru pietoni. Cine vroia să ajungă cu mașina în zonă, mergea peste «Podul Viilor». De aceea, rețin că, prin anii 1960, a fost construit și podul de beton din zona «Spânzurătorii» (a Institutului)”, a afirmat Ioan S., din Baia Mare. (Amalia Babici)

Planetariul Baia Mare[modifică]

Sfârșitul anilor ’60 a adus o adevărată revoluție științifică în domeniul astronomic. În iulie 1969, Neil Armstrong devenea primul om care a pus piciorul pe Lună. Tot în acea perioadă, mai precis la 1 iulie 1969, în Baia Mare, se inaugura primul planetariu public din România.

Povestea construirii unui Complex de Astronomie Populară în Baia Mare începe în anul 1967. În acel an se pare că autoritățile din București aveau în plan construirea a două planetarii în țară: unul la Constanța și unul la Oradea. Însă, din cauza indiferenței manifestate de autoritățile comuniste care conduceau la momentul respectiv municipiul Oradea, proiectul construirii acestui important obiectiv astronomic a ajuns să fie implementat în Baia Mare. "Prim-secretarul de la Oradea a spus că el nu știe ce înseamnă și ce folos are un Planetariu și că nu are nevoie de așa ceva. În Baia Mare, prim-secretar era Gheoghe Blaj, un om care îndrăgea cultura, care prin firele și canalele pe care le-a avut la momentul respectiv a reușit să aducă Planetariul de la Oradea în Baia Mare", povestește Ioan Bob, fostul șef al secției Planetariu din cadrul Muzeului de Mineralogie Baia Mare.

Complexul de astronomie populară a început să fie construit în luna octombrie 1967 și urma să fie compus din microplanetariul propriu-zis: cupola rotativă cu diametrul de 5 m și înveliș de cupru care să adăpostească aparatură formată din telescop Cassegrain și dispozitiv pentru fotografierea Lunii și a planetelor: Stația solară în interiorul căreia s-ar afla celeostatul polar de 120 mm; Platforma în aer liber cuprinzând luneta ecuatorială de 80/1200 și încă o lunetă de 63/840.

Pe de altă parte, există și o altă variantă a construirii Planetariului din Baia Mare. Ioan Chioran, fost vicepreședinte al Consiliului Popular Județean Maramureș din perioada comunistă, mărturisește că avea drept responsabilități, printre altele, și problemele de cultură. El povestește că într-o zi a venit la dânsul omul de cultură Valeriu Achim, care era însoțit de un anumit domn Tache. Despre aceasta din urmă, Ioan Chioran spune că a fost cel care a prezentat prima dată proiectul construirii unui planetariu în Baia Mare. "Acest Tache tocmai se întorsese din București, unde aflase că au venit două dispozitive pentru planetariu și că vor fi date județului care va fi interesat de construcția unui asemenea obiectiv. El s-a interesat și a spus că edificiul pentru un asemenea obiectiv nu este mai mare decât o clădire cu patru apartamente. Când am auzit așa ceva, am spus că o să le propun construirea Planetariului domnului Blaj și lui Gheorghe Pop, care conduceau pe vremea aceea destinele județului. Le-am spus de acest proiect și i-am informat că valoarea investiției nu poate fi mai mare decât în cazul unei clădiri cu patru apartamente și ar fi bine ca Baia Mare să-și asume o asemenea lucrare. Blaj, împreună cu Gheorghe Pop, și-a dat acordul și atunci i-am comunicat lui Tache că poate anunța la București că Maramureșul vrea să construiască un Planetariu", a povestit Ioan Chioran. El a mai precizat că acest Tache s-a ocupat mult timp de organizarea Planetariului, el mergând chiar și în Germania pentru a studia și a se specializa cât mai bine în astronomie.

Ioan Chioran a mai spus că sarcina de a întocmi un proiect al acestui obiectiv i-a fost dată arhitectului Constantin Pena. Acesta, la rândul lui, își amintește cum cei din conducerea Consiliului Popular Județean de atunci i-au pus la dispoziție terenul de pe strada George Coșbuc și i-au spus că acolo ar vrea un Planetariu. "În principiu, din câte îmi amintesc, nu a fost așa de greu să proiectez o asemenea clădire, însă țin minte că am întâmpinat anumite dificultăți mai ales la partea unde trebuia așezată căciula aia mare. Observatorul, cum ar veni. Nu prea știam despre ce e vorba, pentru că nu mai avusesem de-a face cu așa ceva până atunci, era ceva inedit", mărturisește arhitectul Constantin Pena. (Ionuț Horoba)

„Planetariul din Baia Mare este un loc cu adevărat deosebit. De mai bine de trei decenii sunt dascăl la o unitate de preșcolari din Baia Mare, dar încă din primul an de învățământ am vizitat Planetariul cu grupele de copii. Nu s-a schimbat aproape nimic de-a lungul timpului, dar în anii ‘75, avea un farmec aparte. Și acum îmi amintesc cum, fiind tânăr cadru didactic, am mers cu prima mea grupă de preșcolari să aflăm noțiunile elementare despre univers. Astrologul de care-mi amintesc eu era un bărbat înalt și slab, dar rețin că era foarte devotat muncii sale. Copiii ascultau fascinați povești despre Ursa Mare, Ursa Mică, Caru Mare, Caru Mic, Luceafăr și stele căzătoare. În programa mea școlară erau cuprinse, în medie, minimum trei vizite la Planetariu. Aceste deplasări se făceau în mod organizat, iar subiectul pe care doream să-l dezbatem era anunțat astrologului cu câteva zile înainte. Copiii care erau duși la Planetariu aveau vârste cuprinse între 5 și 7 ani. Înaintea vizitei stabilite, micuților le erau prezentate noțiuni elementare despre ceea ce urmau să vadă”, a afirmat Viruca R. (Amalia Babici Man)

Cartierul Săsar[modifică]

Un cititor al ziarului Glasul Maramureșului, Vasile Bondrea, a ținut să ne povestească o istorioară despre blocurile construite în cartierul băimărean Săsar.

"Am venit în Baia Mare prin 1963, ca student la Institutul Pedagogic, nou înființat. Am fost a treia generație de absolvenți matematicieni din acea vreme. Pe atunci, se construiseră în zonă doar două blocuri, unul de garsoniere pentru nefamiliști și al doilea pentru tinere familii de muncitori. De la ele în jos erau cele Zece case. În rest, de la Institut spre mina "Petre Gheorghe" erau numai mlaștini, pipirig și papură. Chiar în spatele Institutului era un lac în forma cifrei opt, strangulat la mijloc, pe care constructorii l-au desecat, săpând un canal către mină, cu scurgerea în râul Săsar. La desecare, pe locul lui au rămas pești prinși în nămol. Practic, blocul-turn din apropiere este construit pe fundul lacului respectiv. Zona s-a transformat în șantier. În toți anii cât am fost student, s-a construit cu frenezie. Astăzi vorbim despre un cartier vechi al orașului, dar eu am asistat la nașterea lui," își încheie Vasile Bondrea povestea. (Dragomir Ignat)

Zece case[modifică]

Pe strada Victoriei, între strada Caragiale și Institut, au existat, de prin anii ‘50 până pe la mijlocul anilor ‘70, zece case din lemn aproape identice, demolate pentru a face apoi loc actualelor blocuri.

“Ele erau situate în stânga clădirii Universității de Nord Baia Mare. Casele a cincea și a șasea erau puțin diferite, în sensul că partea dreaptă era mai alungită, ceea ce le dădea o formă de L. Celelalte, în schimb, erau identice. Pe atunci strada Independenței nu exista, iar malul Săsarului nu era consolidat și de foarte multe ori acesta inunda cele zece case. Clădirile aveau două nivele. Erau frumos amenajate. La parter intrarea era normală, dar la etaj se urca pe scări exterioare de lemn. Au fost construite pentru mineri, ca locuințe de serviciu. Încălzirea era pe lemne pentru fiecare apartament în parte. În spatele caselor existau lemnării și pivnițe. Acestea din urmă mai există și astăzi pe Victoriei. Legătura dintre cele zece case și gară se făcea printr-o punte peste Săsar”, povestește Alex H..

„Pe vremea când cele Zece case mai erau în picioare, strada Victoriei era pavată. De unde se terminau casele, până la Fabrica de Lapte era numai câmp. Pe atunci Victoriei era unica stradă care ducea spre Satu Mare și era pavată până la Dura”, spune Gheorghe D. (Daniela Dragoș)

O casă nedemolată de comuniști, în curtea Institutului Pedagogic[modifică]

Construcția cartierelor noi din Baia Mare nu a fost fără sacrificii. Pentru înălțarea noilor construcții etajate, mulți proprietari au fost convinși sau obligați să accepte demolarea caselor sau, uneori, a gospodăriilor în întregime, dacă acestea cădeau în perimetrul de sistematizare.

Prin anii ’60, în oraș a fost înființat Institutul Pedagogic de trei ani, cu specialitățile limba română, științe biologice și matematică. El a asigurat, pentru deceniile următoare, profesorii pentru ciclul gimnazial din județ și din zonele limitrofe. Într-o primă fază, au fost construite clădirile pentru spațiile de predare, cantina și unul dintre căminele studențești. Pentru construcția lor au fost expropriați locuitorii din zonă, cu excepția unuia, care s-a încăpățânat să nu accepte târgul cu autoritățile locale. Casa lui se află și astăzi în curtea actualei Facultăți de litere.

Despre istoria ei ne povestește doamna Marieta Mierluțiu, profesoară pensionară, fiica proprietarului. "Țin minte că tata ne povestea cum decurg negocierile cu tovarășii de la partid. Zicea că pentru nimic în lume el nu va sparge casa pe care s-a chinuit să o termine cu puțin timp înainte. I s-a propus să primească o sumă de bani, care însă nu reprezenta nici un sfert din valoarea casei, și să accepte să fie mutat într-un bloc nou, în care să plătească chirie. Au fost amenințări de tot felul, intimidări, dar tata se știa un om integru și nu a cedat presiunilor. Văzând că nu o pot scoate cu el la capăt, autoritățile locale au plasat problema în ograda Ministerului Învățământului. Acolo iar s-a tărăgănat povestea, pentru că ministerul nu avea fonduri pentru despăgubire. Tata s-a înțeles și cu cei din conducerea Institutului, care nu erau prea deranjați de prezența casei în curtea lor. Așa a rămas casa în picioare, dar terenul tot ne-a fost expropriat," își încheie Marieta Mierluțiu argumentația. (Dragomir Ignat)

Zona RFN[modifică]

Școala "Nichita Stănescu" Baia Mare sau Nr. 6, cum era pe vremuri, a fost în anii ’50-’60, o dată cu extinderea orașului înspre nord-vest, locul în care învățau copiii băimărenilor mutați în proaspătul cartier muncitoresc Săsar.

La sfârșitul anilor ’60, respectiv începutul anilor ’70, în zona cuprinsă între deal și râul Săsar, au răsărit, rând pe rând, blocuri. Cele mai multe imobile erau de câte patru etaje, dar autoritățile comuniste au ridicat și blocuri-turn de câte zece etaje. Noul cartier Săsar a prins contur, erau construite parcări, erau trasate drumuri. "Erau și câteva case acolo, dar comuniștii i-au expropiat, au dispus dărâmarea lor, după care au ridicat blocuri unul după altul. Erau case atunci pe strada Iza, dar și în zona în care se află astăzi RFN", își aduce aminte Ștefan Cozma, din Baia Mare.

Printre casele care au supraviețuit uraganului socialist al macaralelor argintii a fost și una situată în locul RFN-ului. Atunci nu exista acel părculeț, nici biserica greco-catolică. După ce proprietarul a fost mutat și i s-a acordat apartament într-unul dintre blocurile noi, imobilul a fost utilizat pentru activități... educaționale. "Școala Nr. 6 e veche de tot. Eu locuiam pe strada Ciocanului, acum Iuliu Maniu, iar când m-am mutat în cartierul Săsar, școala funcționa. Dar cum erau tot mai mulți oameni care locuiau în zonă, spațiul nu era suficient. Și, de aceea, erau trimiși copii la ore în casa de peste drum", a relatat Ștefan Cozma.

Astfel, aici erau organizate cursuri, dar și serate sau banchete, povestesc cei care au locuit în zonă la acea vreme. Casa utilizată ca anexă a școlii a devenit doar o amintire la mijlocul anilor ’80, povestesc bătrânii. "O început lucrul la blocuri foarte moderne și la realizarea unui complex. Era jos un restaurant, la care nu i s-a dat niciun nume. Așa că a rămas încetățenită titulatura de Restaurantul Fără Nume, prescurtat RFN. Atunci au dărâmat și ultima casă", a povestit Ștefan Cozma. (Cătălin Țineghe)

Punți suspendate peste Săsar[modifică]

Până în anii ‘70, singurele legături între cartierul Săsar și restul orașului erau punțile peste râul Săsar. Podurile s-au construit mai târziu. “Țin minte că exista o punte peste Săsar în dreptul Universității de Nord Baia Mare, de pe strada Victoriei. O altă punte era în dreptul RFN. Când călcai pe ele începeau să se miște. Cei mai tineri, de multe ori, se puneau unul într-un capăt și altul în celălalt și mișcau puntea, mai ales când trecea câte un bătrân. Acesta se lăsa în genunchi de frică să nu cadă în Săsar. Se mai distrau și ei când îi vedeau pe bătrâni că tremură. Nici scândurile care erau puse pe punte nu erau fixe. Multora le era frică să treacă”, spune Gheorghe D. (Daniela Dragoș)

Fabrica de lapte[modifică]

Fabrica de Lapte era amplasată la intersecția bulevardelor Independenței și Decebal. Aceasta a aprovizionat, pentru o bună perioadă de timp, cetățenii orașului cu lapte de consum, iaurt, brânză de vacă, smântână, unt și alte produse lactate.

Produsele au fost puse în vânzare în ambalaje de sticlă, carton parafinat și staniol. Calitatea produselor a fost controlată zilnic în laboratoarele fabricii. “Pe locul pe care era amplasată Fabrica de Lapte, înainte era o fabrică de betoane, asta până prin anii ‘70”, își amintește Vasile M. (Daniela Dragoș)

Fabrică de lapte a fost inaugurată în trimestrul doi al anului 1961. Construcția sa a durat aproape un an, debutul lucrărilor fiind consemnat pe data de 12 august 1960. Ea a început să funcționeze efectiv doar din ianuarie 1962, însă nu la capacitatea maximă, pentru că mai era nevoie de montarea unor instalații noi.

Fabrica de lapte Baia Mare era singura, în perioada dinainte de ’89, care asigura produsele lactate pentru băimăreni. Cei care au trăit acele vremuri au păreri diferite în ceea ce privește calitatea serviciilor și produselor oferite de această unitate. Băimăreanul Florin Hossu își aduce aminte că fabrica avea o gamă foarte variată de produse, unele de cea mai înaltă calitate. "Țin minte că în fiecare dimineață ne era adus laptele până în fața ușii, unde locuiam. Era un serviciu de calitate oferit de cei de la fabrica de lapte, dacă te abonai la așa ceva. Un produs de calitate și căutat era untul, care era net superior față de cel care există astăzi pe piață", povestește Florin Hossu.

Această întreprindere era și o sursă de locuri de muncă. Peste 300 de angajați lucrau acolo în acea perioadă. În anii ’70, fabrica de lapte prelucra zilnic peste 80.000 litri de lapte. Exista și un produs al fabricii considerat la vremea aceea o delicatesă. Era vorba de înghețată. Șapte utilaje automate produceau în fiecare zi în jur de 800 kilograme de înghețată. "Îmi aduc aminte că vara era plin prin oraș, mai ales în locurile cele mai frecventate, de automate de înghețată. Era foarte bună înghețata și nu era nici scumpă; pentru un cornet scoateai din buzunar un leu", își amintește Dumitru Pocol (68 de ani), din Baia Mare.

Unii dintre băimăreni nu au amintiri prea plăcute legate de orele pierdute la cozile fără capăt care se formau pentru a prinde o sticlă de lapte. Acest lucru se întâmpla mai ales în anii ’80, când Ceaușescu cerea impetuos economisirea la sânge a tuturor resurselor. "Din păcate, fabrica de lapte din Baia Mare nu făcea față solicitărilor populației, se stătea la cozi pentru lapte până îți trecea de foame. De vină erau raportările făcute de fiecare județ, care umflau cifrele din dorința de a ieși cu o imagine foarte bună în fața șefilor din aparatul central. Iar ăia făceau necesarul pe baza a ceea ce se raporta pe hârtie, nu pe ceea ce exista în mod real, de aceea oamenii duceau lipsă de toate în acea vreme", a spus Ștefan Lupșa, președintele Asociației de Pensionari CASPEV Baia Mare. El a mai adăugat că, dacă prindeai un pachet de unt pe vremea aceea, era ca și cum "l-ai prins pe Dumnezeu de un picior".

După Revoluție, Fabrica de produse lactate Baia Mare a continuat să funcționeze, însă nu a rezistat pe piață. Astăzi nici măcar clădirea acestei fabrici nu mai există. Ea a fost demolată, iar în acel loc s-a înalțat un magazin de tip mall. (Ionuț Horoba)

Aeroport pe imașul din Recea[modifică]

"În anii ’50, orașul se termina undeva la vechea Gară de lângă magazinul Maramureșul. În rest, erau doar pășuni întinse folosite de țăranii care locuiau în așezările rurale din zonă. Lângă actualul amplasament al Turnului de Parașutism și Clubului Văcarilor exista însă activitate... Și încă una intensă. Aici era aeroportul Băii Mari. Asta până în ’64, când a fost dat în folosință Aeroportul Tăuții Măgherăuș. Amplasamentul din Tăuți a fost considerat mai viabil, deoarece exista acel plan de sistematizare al orașului, dorindu-se extinderea acestuia înspre vest", își amintește Dumitru M. (Cătălin Țineghe)

Turnul de parașutism[modifică]

Pe vechiul aeroport Recea, în 17 august 1977, au început lucrările la construcția Turnul de parașutism din Baia Mare, făcând astfel ca Baia Mare să fie al cincilea oraș din țară care a dispus de un asemenea obiectiv al sporturilor aplicative.

Acesta a fost ridicat de constructorii de la TCM, TCI și TCMM. Turnul are 80 metri înălțime și, prin construirea lui, s-a dat posibilitatea tinerilor între 12 și 14 ani să se pregătească, prin antrenamente dirijate, în vederea lansărilor cu parașuta din avion. „Locul pe care este amplasat turnul de parașutism era înainte fostul aeroport Recea. Lucrările la turn au durat cinci ani și asta în lipsa unei macarale, care să ajute la ridicarea lui. Au fost multe necazuri până la terminarea construcției. Are 80 de metri înălțime, din care opt metri are piramida. La 60 de metri se află platforma pe care iese parașutistul, aceasta fiind o etapă premergătoare saltului din avion. Construcția este foarte solidă. Fundația are 6 metri adâncime și au turnat-o cei de la TCMM. Glisarea pe verticală au executat-o cei de la TCI, iar partea finală, cu casa liftului și fleșa, Secțiunea II TCM. Pereții sunt groși de 30 de centimetri și sunt din beton”, afirmă Nicu Șerban. (Daniela Dragoș)

Întreprinderea Avicolă de Stat Baia Mare[modifică]

Înainte de 1989, fiecare județ al patriei socialiste avea o întreprindere avicolă, care se ocupa cu creșterea și valorificarea păsărilor domestice. O astfel de unitate s-a înființat și în Baia Mare, undeva la începutul anilor ’60, la vremea respectivă fiind considerată cea mai mare unitate de industrie alimentară din județ, această fiind clasată între primele șapte astfel de unități din țară.

Întreprinderea Avicolă de Stat Baia Mare a luat ființă în anul 1962, fiind construită pe un teren situat la ieșirea din oraș, spre localitatea Recea, în vecinătatea Turnului de parașutism. Unitatea avicolă dispunea de un impresionant spațiu de producție, care număra nu mai puțin de 24 de hale, unde se produceau aproximativ 45 de milioane de ouă anual. Întreprinderea mai deținea 27 de hale și două stații de incubație, de unde ieșeau anual peste 10 milioane de pui. Pe lângă toate acestea, existau și 62 de hale unde se realiza producția de carne. Unitatea avea și un abator propriu unde se pregăteau produsele din carne de pasăre.

În ziarele epocii există mărturii despre activitatea care se desfășura la această întreprindere: "La marginea orașului nostru, în drum spre Recea, există un grup de construcții moderne. Aici se află Stațiunea avicolă din Baia Mare. O mînă de oameni harnici, conduși de inginerul Augustin Mare, desfășoară aici o muncă rodnică. Curățenia și ordinea perfectă predomină atmosfera primăvăratică din sala de incubatoare. Niște dulapuri mari, închise ermetic, înlocuiesc aripile protectoare ale cloștelor. Aici se dă viață la zeci și sute de mii de pui, care iau apoi drumul gospodăriilor colective", consemnează ziarul "Pentru Socialism" din 10 martie 1962.

Înainte de a se amenaja o unitate avicolă în Baia Mare, județul Maramureș mai avea în două localități activitate cu specific pe domeniul aviculturii. Era vorba de Șomcuta Mare și Seini. Anii ’80 sunt unii de tristă amintire pentru români, care au trebuit să facă față așa-numitului "program al foamei", instituit de Ceaușescu, pentru raționalizarea consumului. Ultima decadă a regimului comunist i-a adus pe români la o înfometare progresivă, lipsa alimentelor fiind cel mai greu de îndurat. Fabricile și întreprinderile produceau din plin, însă totul mergea la export. Românii aveau stabilită o rație de 10 ouă de persoană pe lună, însă, de multe ori, această cifră nu se regăsea în realitatea pe care o întâlneau oamenii în alimentarele vremii. "Când se anunța că se bagă ouă era o nebunie generală. Toată lumea năvălea la magazinele alimentare. Se stătea și câte o zi întreagă la coadă pentru a prinde câteva ouă. Noroc că mai aveam rude pe la țară și mai făceam rost de alimente, că altfel nu știu ce ar fi fost", își amintește băimăreanul Dumitru Pop. (Ionuț Horoba)

Întreprinderea de Faianță și Sticlărie "Faimar"[modifică]

Baia Mare avea dezvoltată o importantă platformă industrială, care acoperea aproape toate domeniile. În acest context, funcționau câteva întreprinderi care constituiau ceea ce se numea industria ușoară a județului Maramureș. Aici se înscria și Întreprinderea de Faianță și Sticlărie "Faimar".

Aceasta era una dintre cele mai importante unități de producție a articolelor decorative realizate din ceramică și sticlă, din țară. În vremurile bune, aici aveau asigurat locul de muncă aproximativ 1.200 de persoane. Astăzi, clădirea a fost demolată.

Întreprinderea Faimar a fost dată în funcțiune în anul 1979. Profilul principal de producție era axat pe realizarea unor articole de menaj și decorative, din faianță și sticlă. Existau trei secții: sticlă, faianță și ceramică. La vremea respectivă, Faimar era unica întreprindere din țară unde se făceau produse din sticlă suprapusă, în șase nuanțe cromatice și articole de menaj și bucătărie din masă termorezistentă.

Inaugurarea noii întreprinderi din Baia Mare a fost făcută cu surle și trâmbițe, în stilul specific propagandei comuniste, care descria Faimar Baia Mare ca fiind încă un succes al orânduirii socialiste. Iată ce titra, în acest sens, ziarul maramureșean "Pentru Socialism", din data de 29 septembrie, 1979: "Pe platforma de sud a municipiului Baia Mare, a avut loc ieri intrarea în producție a unui nou și important obiectiv, și anume Fabrica de faianță pentru menaj. Iată, deci, o nouă premieră industrială inedită în acest colț de țară. Realizată la înalți parametri tehnici, tehnologici și de eficiență, înzestrată aproape în totalitate cu tehnologie românească, noua unitate maramureșeană se înscrie printre obiectivele cele mai de seamă ale acestui minunat cincinal".

La început, în Faimar lucrau aproape 900 de muncitori și specialiști în ceramică și sticlă, însă numărul lor a crescut la peste 1.000, o dată cu dezvoltarea și succesul produselor decorative și de menaj realizate aici.

Zilnic din curtea Faimar plecau la export trei sau patru camioane, încărcate cu produse din ceramică. Peste 80% din totalul producției întreprinderii era exportat în țări precum Germania (RFG), Anglia, Franța, Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, SUA sau Maroc. Acest lucru a făcut ca Faimar să fie o marcă de calitate cunoscută în toate colțurile lumii. "După Revoluție, am călătorit prin Europa și am rămas de-a dreptul surprinsă să văd în aproape toate casele sau localurile din Germania, prin care am intrat, farfurii sau alte obiecte din ceramică produse de Faimar", mărturisește băimăreanca Rodica Rus.

Inginerul Nicolae Argintaru, care a muncit în această întreprindere încă din primii ani de activitate, spune că, în primul rând, ideea de a se pune în funcțiune o astfel de fabrică a făcut parte din politica de dezvoltare industrială a orașului Baia Mare de la acea vreme. Pe de altă parte, autoritățile comuniste s-au gândit și la faptul că Maramureșul era o zonă unde mineritul era ocupația preponderentă, în acest context, soțiilor minerilor li s-a asigurat un loc de muncă. "Cred că s-au gândit și la aspectul ăsta de a le găsi un loc de muncă femeilor, ale căror soți munceau în industria minieră. În plus, Baia Mare avea o oarecare tradiție în ceramică. Un alt aspect referitor la înființarea unei fabrici de ceramică aici este legat de exploatarea și folosirea materiilor prime din zonă. După cum se știe, în multe din satele din zona orașului Baia Mare există caolin de calitate, numai bun pentru industria ceramicii. Parțial acest caolin s-a folosit, însă nu în totalitate, pentru că, până la urmă, mare parte s-a adus și din import sau din alte zone din țară", a explicat Nicolae Argintaru, fost director la Faimar. (Ionuț Horoba)

Maratex - Întreprinderea Textilă Maramureș[modifică]

Întreprinderea Textilă Maramureș, cunoscută sub numele de Maratex, a fost pusă în funcțiune în anul 1972, cu șapte ani înainte ca Faimar Baia Mare să își înceapă producția. În cadrul Maratex, erau angajați peste 7.000 de muncitori, majoritatea fiind femei.

Unitatea era formată din două filaturi de bumbac, o țesătorie și finisaj chimic. Inițial, Maratex a început producția cu un colectiv format din aproximativ 700 de angajați. Media de vârstă a filatoarelor și țesătoarelor băimărene care munceau în această întreprindere era de 26 de ani. "Eu m-am angajat prima dată în această unitate imediat după ce am împlinit vârsta de 18 ani, adică la scurtă vreme după absolvirea liceului. Era o atmosferă frumoasă de lucru, mai ales datorită faptului că aproape toate colegele erau foarte tinere. Într-adevăr se muncea mult, însă existau și împăcarea și liniștea că ai un loc de muncă și că astfel nu duci grija zilei de mâine", mărturisește băimăreanca Maria Dunca.

În anii ’80, când Ceaușescu a restricționat drastic folosirea tuturor resurselor, și Maratex a avut de suferit, în special din cauza lipsei materiei prime, bumbac sau alte fibre textile. Însă, acest lucru s-a resimțit doar în privința produselor textile destinate pieței interne, exportul a fost mereu privit ca o prioritate. "Îmi aduc aminte că au fost perioade când nu aveam fibre ca materie primă, însă cu toate acestea comenzile pentru țările unde exportam erau întru totul onorate și nu a fost niciodată cazul să ne fie respinse anumite produse pentru că nu se ridicau la nivelul calitativ impus", povestește băimăreanca Viorica Mezei.

Angajații de la Maratex aveau asigurată în fiecare zi masa la cantină. Aici se pregătea masa în fiecare zi pentru aproximativ 600 de abonați. Femeile care nu mai aveau timp pentru îngrijirea copiilor își puteau trimite copiii la creșa intreprinderii. De asemenea, se mai asigura și rezervarea a peste 400 de locuri în căsuțele de odihnă de pe litoral, pentru petrecerea concediului de care beneficia personalul muncitor al Maratex. (Ionuț Horoba)

Blocul Semiluna[modifică]

Construit în anii ‘70, blocul Semiluna poate fi considerat o efigie a Băii Mari. Construcție impresionantă, dată nu numai de forma sa inedită, dar și de înălțime (P+12), blocul Semiluna a devenit un punct de reper.

Locul pe care s-a construit era ocupat de case. „Erau case mici, particulare în zonă, înainte de a fi construit blocul Semiluna. Acestea au fost demolate pentru a face loc blocului. Pe atunci nu exista nici bulevardul Decebal, în locul lui era o cărare care ducea spre o punte peste Săsar și de acolo la Fabrica de lapte. Apoi, până la calea ferată, pe parte cu Filatura, nu exista nimic, iar pe cealaltă parte erau câteva depozite. Cam așa arăta de jur împrejurul blocului”, își amintește Gheorghe D.

Cât despre construirea blocului, aceasta a durat trei ani. Construcția a evoluat încet. Fundația a fost săpată cu un excavator, iar unde nu s-a putut cu excavatorul au fost aduși deținuți, forțe speciale, cum îi numeam noi. În rest, lucrarea a fost executată de muncitori ai TRCL. Țin minte că au existat probleme cu ridicarea prefabricatelor la ultimele etaje. Pentru a putea fi ridicate s-a adus o volă poloneză. După ce s-a terminat de construit blocul, parterul și primul etaj au fost folosite ca spații comerciale, de altfel, la fel a rămas până azi. Exista acolo, pe atunci, un restaurant de categoria I, unde mergeau mai mult cei cu bani, nu oricine își permitea. Mai exista și o cofetărie. Iar la parter erau și o autoservire și un local unde se putea cumpăra bere la halbă. Apartamentele au fost date prin repartiție la diferite întreprinderi”, povestește Gheorghe D. (Daniela Dragoș)

Tipografia[modifică]

Prima tipografie din Baia Mare a fost situată pe strada Crișan, sediul acesteia mutându-se ulterior la intersecția bulevardelor București cu Republicii. După 1965 a luat numele de Intreprinderea Poligrafică Maramureș, iar după ‘74, Tipografia Maramureș. În ‘68, aici se tipăreau ziarele „Pentru Socialism”, „Cronica Sătmăreană”, „Banyavideki Faklya” și „Szatmari Hirlap”.

„Clădirea tipografiei are o structură solidă. Avea pe atunci centrală proprie. A fost pentru o perioadă singura tipografie din județ. După ‘70, a avut loc reutilarea ei. S-au folosit utilaje moderne. Prima dată s-a construit partea de către bulevardul București, apoi partea din spatele acesteia și, după anii ‘90, aripa de către bulevardul Republicii”, spune Vasile Achim, fost angajat.

Munca tipografilor a fost mult ușurată acum, însă lucrurile nu au stat așa de la început. Se lucra pe bază de aliaj de plumb, staniu și zinc. Cu ajutorul unui linotip se culegeau literele. „Linotipul era o mașină de cules rânduri. Literele erau mobile pentru zețărie și erau așezate în casetuțe. Zețarul cunoștea bine unde se află fiecare literă. Era nevoie de foarte mult timp până se făcea o pagină de ziar pe atunci. Cât despre poze, acestea se făceau cu aparate cu film, care se expuneau pe o placă de zinc prelucrată cu substanțe chimice. Și aici era foarte mult de lucru”, precizează Vasile Achim.

Tirajul ziarelor pe atunci era destul de mare, depășind, de exemplu la ziarul „Pentru Socialism”, 20.000 de numere. Munca tipografilor a fost îngreunată și de pretențiile absurde ale conducătorilor de atunci. „De multe ori, după ce terminam ziarul, venea ordin că trebuie pus pe o anumită pagină texte cu vizita lui Ceaușescu în diferite țări, orașe sau întreprinderi. Țin minte că, după o vizită a Elenei Ceaușescu în Grecia, am fost nevoit să schimb 50 de rânduri de cinci ori pentru că nu le-a convenit cum a fost scris materialul. Era destul de greu”, își amintește Vasile Achim. (Daniela Dragoș)

Fabrica de marmeladă / Agrofruct[modifică]

O firmă de renume băimăreană, care și-a câștigat încrederea atât în țară, cât și pe piața externă, a fost Întreprinderea de Prelucrare și Industrializare a Legumelor și Fructelor (Agrofruct). Clădirea în care își desfășura activitatea Agrofructul a fost pe b-dul București, la intersecția cu strada Cosmonauților. Acum în hălile în care funcționa Agrofructul funcționează un complex comercial cunoscut sub numele de „Center”.

Inițial, s-a numit „Fabrica de marmeladă”. Și pe bună dreptate, pentru că aici, la început, în afară de marmeladă nu se producea decât (rar) gem sau dulceață. La un moment dat, producția s-a dublat și se făceau aici, pe lângă marmeladă și gem, și alte „produse de înaltă calitate”, cum îi plăcea conducerii de pe atunci să le spună: dulceață, siropuri, compoturi, fructe în suc propriu, pireu de castane etc. Lucrurile mergând bine, producându-se mult mai mult, numărul angajaților a crescut, iar spațiul a devenit insuficient și utilajele folosite erau deja învechite, astfel că fabrica s-a extins și modernizat. În 1957, aici s-au adus utilaje noi, dar s-a montat și bandă transportoare, de la sălile de fabricație până la magazie. Tot atunci hala s-a ridicat cu încă 1,5 metri și s-au instalat aeroterme și exhaustoare, toate pentru o mai bună aerisire a secției.

„Eu căutam produsele Agrofruct pe piață. Exportau foarte mult, dar produceau și pentru piața internă. Ce-mi plăcea mie în mod deosebit era gemul de căpșuni făcut de Agrofruct. Un alt produs care îmi plăcea era sucul de mere. Era pus în sticle de jumătate de litru. Acum ai la îndemână tot felul de sortimente de gemuri sau sucuri naturale însă parcă niciunul nu are gustul pe care îl aveau cele de mai demult. Prețurile nu erau foarte mici nici atunci, dar ne permiteam să cumpărăm din când în când”, își amintește Maria C.

Agrofruct Baia Mare se putea mândri că, din 1958, a început să producă sortimente cu totul și cu totul speciale la nivel național, și anume pireul de castane. Conform datelor oferite de presa acelor vremuri, Agrofruct scotea pe piață, în fiecare an, peste 400.000 de borcane care conțineau pireu de castane. Se spunea că, la nivel european, doar în Franța mai exista o unitate unde se producea acest preparat. Muncitorii și inginerii de la Agrofruct au reușit să facă posibilă prelucrarea castanelor datorită unor mașinării speciale concepute chiar în interiorul unității cu pricina. "Anual, se culeg în Baia Mare și împrejurimi 200-300 vagoane de castane comestibile. Mare parte a acestora este prelucrată în secția nouă de la Agrofruct, pe mașinile concepute și realizate de muncitorii de aici. Ei produc pireu de castane și făină de castane. O asemenea secție de prelucrare a castanelor mai există, la ora actuală, doar în Franța", consemna ziarul maramureșean "Pentru Socialism", în ediția din 18 octombrie 1959. (Ionuț Horoba)

Unitate militară pe b-dul București[modifică]

În locul unde este acum Policlinica "Sfânta Maria" Baia Mare, pe bdul București, au funcționat două unități militare, înființate în 1968. Atunci zona era destul de pustie, blocurile fiind construite abia după ce unitățile militare s-au mutat la marginea orașului, aproape de Italsofa.

Colonelul (r) Ioan Hendre, președintele Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate Maramureș, a venit, ca tânăr ofițer, în Baia Mare, în 1975. Își amintește că începuse deja mutarea regimentelor de tancuri și de artilerie, ultimele active fiind mutate prin 1977-1978. "Mutarea s-a făcut ținându-se cont de dezvoltarea orașului", spune Ioan Hendre. Clădirile și terenurile care aparținuseră armatei au rămas la dispoziția primăriei. Unele clădiri au fost dărâmate, rămânând în picioare doar cele în care se află acum sediul policlinicii și o grădiniță de copii. Se spune că și actuala clădire a Arhivelor Naționale, devenită internat pentru liceeni în 1977, ar fi aparținut tot unităților militare din acea vreme. A mai rămas de atunci și un buncăr, amplasat în spatele policlinii, care a scăpat și el de demolare în perioada construirii noului cartier. (Ioan Buda Țețu)

„Un gard de sârmă și tablă înconjura zona armată, dând un aer sinistru. Cât vedeai cu ochii era cenușiu și sumbru. Asta se întâmpla în anul 1975. Proaspăt venită pe meleagurile băimărene, am obținut o locuință în blocul 12 de pe Cuza Vodă. Mai era un singur bloc pe stradă, blocul 10. În rest nimic, doar teren viran. Nu exista Poșta, nu erau blocurile de garsoniere, iar de garajele din spatele fostei Cofetării Bulevard (aceasta s-a înființat în sediul unității militare ulterior) ce să mai vorbesc. Pe partea opusă erau Agrofructul și Tipografia. Întotdeauna alegeam acea parte a drumului, deoarece sediul U.M. mă îngrozea. Era înfricoșător. Și îmi amintesc zilele în care aveau trageri. Tot ce se poate ca în interiorul acelei unități să fi existat și un poligon pentru exercițiul militarilor. Când începeau să sune împușcăturile, era ca la război. Și mai e ceva ce nu voi putea uita niciodată, deși au trecut 30 de ani de atunci. E vorba de sunetul strident al goarnei. În fiecare dimineată, la ora 5.00, goarna începea să sune. Cum eu locuiam atât de aproape de sediu, mă trezeam mereu înfiorată. Nu știu să fi fost vreo persoană mai fericită când am aflat că se vor muta. Sunt vremuri de mult apuse, dar amintirile încă persistă. Sunt bucuroasă că s-au păstrat din clădiri și li s-a găsit o nouă întrebuințare. Prima a fost Cofetăria Bulevard, apoi e sediul Arhivelor și Policlinica Sfânta Maria. Doar cei care au trăit cu mai bine de 30 de ani în urmă își pot aminti toate acestea”, povestește Lena Benciu, educator la Grădinița Nr. 25 din Baia Mare. (Amalia Babici-Man)

Magazinul Universal „Maramureș”[modifică]

La începtul anilor 80’ Baia Mare se putea lăuda cu cel mai modern și mare magazin universal din tot județul. Era vorba despre magazinul "Maramureș", considerat, la acea vreme, o veritabilă unitate etalon a comerțului maramureșean.

De fapt, acest tip de magazin se înscria în seria de unități comerciale pe care comuniștii le-au construit în marile orașe ale patriei, în special cele care erau reședințe de județ. Astfel de magazine nu făceau altceva decât să imite în stil comunist modelul unităților comerciale din Occident. Situat în Piața Unirii, la numărul 8, Magazinul Universal "Maramureș" a fost dat în folosință în data de 8 mai 1980. Suprafața comercială construită măsura 7.000 mp, cuprinși într-o clădire ce avea parter și patru nivele. Din totalul suprafeței, 6.100 mp au fost destinați comerțului nealimentar, 500 mp - celui alimentar, iar 180 mp - sectorului de alimentație publică. Inițial, s-a dorit amenajarea deasupra unității comerciale și a unui spațiu de aproximativ 500 mp, care urma să fie folosit pentru o terasă de vară. La parter funcționa un magazin alimentar, o cofetărie, precum și raioane de artizanat, bijuterii, cadouri, mercerie, cosmetică și altele. Edificiul a fost realizat de către constructorii șantierului numărul 1 al Trustului de Construcții Maramureș, iar mobilierul a fost executat de specialiștii de la IMRAUT. Baia Mare. Majoritatea pieselor de mobilier a fost unicat.

Magazinul reprezenta ceva inedit și datorită scărilor rulante cu care era dotat, care urcau cumpărătorii de la un nivel la altul. Mulți oameni veneau la magazin doar pentru a vedea și a se da pe aceste moderne scări. "La acea vreme, asemenea scări erau ceva de domeniul SF-ului. Copil fiind, mă duceam să mă dau pe acele scări și multă lume venea să vadă minunea", povestește băimăreanul Ioan Rusu.

Evenimentul inaugurării unui asemenea complex comercial în Baia Mare a fost consemnat într-o manieră foarte generoasă în ziarele de la acea vreme. "Recent, s-a deschis, în municipiul Baia Mare, magazinul universal «Maramureș». Rod al preocupării organelor de partid și de stat pentru dezvoltarea continuă a bazei materiale a comerțului, noul obiectiv este cel mai modern magazin din județ. Prin darea în folosință a acestei mari și moderne unități, întreprinderea comercială de stat pentru mărfuri industriale Baia Mare își sporește spațiul comercial cu peste 30%", consemnează cotidianul local "Pentru Socialism", în ediția din 18 mai 1980.

Deschiderea magazinului "Maramureș" a făcut ca multe magazine care funcționau înainte de inaugurarea acestuia să fie reprofilate sau să treacă în subordinea amplului centrul comercial. Așadar, magazinul "Modern" a fost racordat cu "Maramureșul", iar pe cei 2.000 mp s-au desfăcut exclusiv articole pentru copii. Apoi, unitatea "Așchiuță" a fost transformată în magazin de tip "Romarta", iar magazinul "Auto-moto" s-a întins pe un spațiu unde s-au vândut articole sportive.

Cei care făceau cumpărături din magazinul "Maramureș" beneficiau de câteva facilități speciale, inedite la acea vreme pentru români. Se asigura transportul mărfurilor la domiciliu, însă contra cost. Exista posibilitatea vânzării cu plata în rate a articolelor de confecții, electrocasnice, electronice etc. Se mai asigurau anumite retușuri la confecțiile cumpărate în magazin sau călcarea pălăriilor. La cerere, se puteau croi țesături ușoare, cumpărate în magazin, după măsura clientului. Cei care cumpărau televizoare și antene de aici, beneficiau de instalarea acestora la domiciliu de către persoane specializate. Se mai asigura și montarea legăturilor la schi, scurtarea sau lungirea unor corpuri de iluminat. Magazinul "Maramureș" era deschis de luni până sâmbătă, între orele 8.00 și 20.00. (Ionuț Horoba)

Magazinul „Universul Copiilor”[modifică]

"Lângă magazinul Maramureșul, la parterul și la etajul I al blocului de alături funcționa încă un magazin "la modă" la acea vreme. Se numea «Universul Copiilor». Aici găseai doar articole pentru copii. Nu era dată când veneam la Maramureșul, să nu trecem și pragul Universului Copiilor. La parter se comercializau articole de îmbrăcăminte și încălțăminte. La etaj erau expuse fel de fel de jucării. De fiecare dată, eu și soțul meu îi cumpăram fiului nostru câte o mașinuță de metal. Cel mai fericit a fost când i-am luat o mașină cu telecomandă căreia i se mai și deschideau ușile, jucărie foarte greu de găsit la acea vreme. Se găseau, de asemenea, păpuși, roboței, chinezării de toate felurile, care erau foarte căutate atunci. Puteai cumpăra jucării care scoteau diferite sunete, dar și «animăluțe». Jucăriile erau simple, dar foarte îndrăgite", își amintește Florica. (Cătălin Țineghe)

Magazinul “Așchiuță”[modifică]

“În 1968 s-a deschis în Baia Mare, pe b-dul București, Magazinul „Așchiuță”. Era un magazin doar pentru copii. Puteai găsi aici tot ce avea nevoie un copil, de la nou-născuți, până pe la 14 ani. Era cel mai important magazin pentru copii din Baia Mare. În general, părinții de aici își îmbrăcau copii. Magazinul era compartimentat. La parter se puteau găsi hăinuțe pentru copii până la un an. Dar nu numai hăinuțe, ci și suzete, scutece; pe atunci nu existau pampersuri. La etaj găseai haine, încălțăminte și altele pentru copii până pe la vreo 14 ani. Pe lângă produsele diversificate, aveau și prețuri bune. Cu 100 - 200 de lei puteai îmbrăca un copil din cap până în picioare. Tocmai de aceea era frecventat de foarte multă lume. Tot timpul era aglomerat aici. Se găseau totodată și uniforme pentru copii. Pe atunci, uniformele erau obligatorii”, povestește Gheorghe D. (Daniela Dragoș)

Magazinul “Romarta”[modifică]

În 1985, pe bulevardul București, numărul 6, a fost deschis magazinul „Romarta”, cu o suprafață de 450 mp și specializat în confecții, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, dar și galanterie.

“Înainte să fie deschis magazinul Romarta, în spațiul respectiv a funcționat Așchiuță, un magazin doar pentru copii. Romarta era mai mult un magazin pentru femei, însă într-un colț erau și articole de artizanat: gube, costume populare etc. Cu toate că aici produsele erau mai scumpe decât în alte părți, aveau foarte mulți clienți. Marfa era de calitate și orice femeie care se respecta venea aici pentru a-și face cumpărăturile. Chiar și cele care nu aveau mulți bani, când se ivea o ocazie specială, preferau să vină aici să-și cumpere haine de gală. Aveau, de altfel, și încălțăminte de piele. Pe atunci se spunea că aici erau cei mai buni pantofi din oraș. Erau și haine de piele foarte finuțe, dar și rochii de mireasă, voaluri și coronițe pentru mirese, toate la prețuri destul de mari”, își amintește Maria D. (Daniela Dragoș)

Gara veche[modifică]

Gara CFR Baia Mare era situată, în anii 1960, în zona în care acum se întinde magazinul „Maramureș”. Depourile se aflau în acel loc, în timp ce locomotivele întorceau în perimetrul platoului București.

„Eurohotel” a fost construit pe structura fostului Centru de Calcul. Despre anii la care facem însă referire, Centrul nu se regăsea nici măcar în proiect. Acolo exista un pod mare, iar liniile de cale ferată veneau dinspre gară, prin spatele Tipografiei, și duceau către ieșirea din oraș.

În spatele Centrului de Calcul se afla un tunel mare, traversat de șine. Pe lângă calea ferată, în zona actualului magazin Profi, se întindea cartierul CFR. Exista pe atunci o stradă principală, care ducea spre Liceul Economic, Liceul Nr. 5 și Școala Generală Nr. 8 de pe strada Progresului. Toată zona care se întinde acum în spatele magazinului Profi și până la hotelul Mara era un câmp uriaș, folosit ca teren de joacă de copiii din cartierul CFR.

„În anii ‘60-’70 eram elevă în clasele gimnaziale. Mergeam la școală, pe strada Karl Marx. Traversam printre vagoanele de tren să ajung în partea aceea. Nu mergeam la școală fără să ne oprim la depouri. Priveam cum locomotivele sunt întoarse pe un pod rulant. Erau doar câteva case și străduțe, în rest, cât priveai cu ochii, era câmp deschis cu pipirig, bălți și stuf. Și câmpul ăsta se întindea până la Mocira. Nu exista nici măcar Tipografia.

Tunelul de care îmi amintesc se întindea de la actuala Tipografie până la fostul Centru de Calcul, în timp ce peste drum se afla o unitate militară. Locuiam în cartierul CFR, din care a mai rămas doar strada Lăpușului, în spatele magazinului Profi. Era ultima stradă, de aici începând câmpul Mocira. Cartierul era compus din patru străduțe, și anume strada CFR, strada Alexandru Sahia, strada Eroilor și Lăpușului.

Gara avea patru linii de cale ferată, două fiind pentru trenurile personale și două pentru marfare. Existau și două săli de așteptare. Erau spații destul de îngrijite, cu chioșcuri de dulciuri, case de bilete și bănci de staționat. În jurul anilor ‘70, gara s-a mutat, deoarece începuse construcția de blocuri și a Tipografiei”, își amintește Stela Sălăjan. (Amalia BABICI-MAN)

Barieră de cale ferată în zona Pieței de Alimente[modifică]

Calea ferată a trecut prin zona Pieței Izvoare. “Pe aici trenul mergea până în Baia-Sprie. Trenurile erau atât pentru călători, cât și pentru marfă. Se purta cu ele minereu, piatră spartă, lemne etc. Șinele au fost scoase după anii ‘70, sau chiar a fost turnat direct peste ele un covor de asfalt. Calea ferată a trecut de la Gara Veche exact prin locul unde acum s-a construit Colegiul Național «Mihai Eminescu» și Grupul Școlar «George Barițiu» și mergea prin zona Pieței Izvoarele până în Baia-Sprie”, povestește Gheorghe D. (Daniela DRAGOȘ)

În Baia Mare, din anii 1965, calea ferată tranzita orașul, pentru a ajunge în Tăuții de Sus, Baia-Sprie, Ferneziu și Firiza. Nu apăruseră încă mijloacele de transport local în comun, iar legăturile între orașe și comune se făceau prin intermediul trenului personal.

„Trenurile plecau din Gara CFR, situată în zona unde acum se află magazinul Maramureș. Îmi amintesc că în zona în care acum se află motelul «Laguna» era un depou imens, iar aici trenurile făceau o haltă. Din gară și până la Piața de Alimente, pe lângă calea ferată se întindea o cărare. De-o parte și cealaltă a căii ferate existau case. Îmi amintesc bariera, care se afla exact în lateralul „Pieței de Alimente”, pe strada Vasile Alecsandri. Mașinile stăteau încolonate, așteptând ca marfarul sau personalul să treacă. Nimeni însă nu se scandaliza, nu vocifera, iar copiii, care eram în zonă, stăteam cu gâtul întins și făceam cu mâna călătorilor aflați în trenul personal. Trenurile treceau prin spatele clădirii Securității de pe strada Scânteii, iar prima haltă era la depoul de lângă piață. Apoi își continuau drumul către Ferneziu, Firiza, Baia-Sprie”. (Amalia Babici-Man)

Gara nouă[modifică]

„Cursele feroviare erau cele mai utilizate de către băimăreni la acea vreme. Era metoda cea mai simplă de a ajunge dintr-un loc în altul. Cum populația a crescut simțitor, vechea gară nu mai era de ajuns, nu mai făcea față. Se impunea construirea alteia noi", povestește Ștefan Miron. În 1966 au început lucrările de construire a unei noi gări în Baia Mare. Amplasamentul ales a fost în afara orașului, în extremitatea vestică a acestuia, într-un loc unde erau doar bălării. "Între zona unde se află acum bulevardul Unirii, podul și primul bloc-turn, unde e restaurantul Dunărea, nu mai era nimic. Era doar câmp deschis, bălării… Doar în cartierul Săsar se construiseră ceva blocuri, dar asta era dincolo de râu, către deal. Îmi aduc aminte că am mers la un prieten, care se mutase într-un bloc nou de pe bulevardul Independenței de acum, din apropiere de Albina. Am ieșit pe balcon și se vedea noua clădire a gării. Nu era nimic între acel bloc și gară. Doar câmp", relatează Ștefan Miron.

Gara nouă a fost gata în 1968. A fost construit și un sediu pentru autogară, în imediata vecinătate. "A fost realizată o linie de autobuz între gară și centrul orașului. S-a construit cu repeziciune în spațiul liber dintre gară și restul orașului. Un exemplu este blocul Florin, dat în folosință în 1972 pentru lucrătorii de la CFR în special. Accesul înspre cartierul Săsar se făcea pe podul Decebal de acum. Dar era nevoie de legături și înspre celelalte cartiere muncitorești. Încetul cu încetul, zona Gării a devenit o mică atracție pentru locuitori. A fost aici cartodromul, apoi a devenit loc destinat circarilor", arată Ștefan Miron. (Cătălin ȚINEGHE)

Strada Ioan Șugariu[modifică]

Strada care ține de la Center până la Blocul „Florin” inclusiv era denumită strada Ioan Șugariu. „Erau doar cinci blocuri pe această stradă, numerotate cu 2, 4, 6, 8 și 10. Numerele impare trebuiau să fie pe cealaltă parte, dar, cum acolo nu erau blocuri, strada nu avea numere impare”, spune Ortenzia Hontău, secretară la Școala „Ioan Luca Caragiale”, din Baia Mare. Simbolul zonei era (și este și acum) blocul „Florin”, blocul cu numărul 8 de pe fosta stradă Ioan Șugariu, acum Bulevardul Traian. Blocul a fost proiectat de arhitectul Grigore Gîzu. Construcția blocului a început în ianuarie 1972. Au muncit aici șase brigăzi de zidari (Iuliu Bota, Alexandru Sabo, Gavril Mare, Francisc Berner, Iosif Kiss și Ludovic Somogy). Maistru constructor a fost Ludovic Progli. Blocul reprezintă un record. Este compus din zece tronsoane distincte, unite între ele sub forma unui imens arc de cerc. Cu alte cuvinte, blocul „Florin” cuprinde 10 blocuri mai mici, fiecare cu o altă poziție și o altă structură. Este cel mai mare bloc din oraș și cuprinde 250 de apartamente, are cinci nivele și aproape 6.000 de metri cubi, aproape cât patru blocuri turn.

O altă mândrie a zonei era pe atunci Școala 15, actuala „Ioan Luca Caragiale”. A fost singura școală din cartier pentru o bună perioadă de timp. Iar dezvoltarea cartierului a dus la construcția unui nou corp al școlii în anul 1977. „Prin 1972 s-a dat în folosință aripa veche a școlii. Existau pe atunci 16 săli de clasă. În anii ‘74 veneau copii aici la școlarizare și din zona Spitalului Județean și din partea cealaltă, dinspre gară. Prin anii ‘76 aveam aproximativ 2.000 de copii, care veneau la ore pe trei schimburi. Ceea ce a determinat ca în ‘77 să fie dată în folosință noua aripă a școlii, cea de către blocul «Florin», cu încă 12 săli de clasă”, își amintește Ortenzia Hontău.

„La creșa și grădinița din zonă era foarte greu să-ți înscrii copilul. Asta deoarece pe atunci acestea țineau de Filatură, iar Filatura avea aproximativ 10.000 de angajați, ai căror copii aveau întâietate la înscrierea la creșa și grădinița de aici”, afirmă Alex H. Prin ‘80, piața gării avea doar două „aprozare” și două mese. Era o piață mică. Cele două magazine pe care noi le numeam «aprozare», aprovizionau cu legume, fructe și ouă oamenii care locuiau în zonă”, spune Ortenzia Hontău. (Daniela DRAGOȘ)

Cartodrom în zona Gării[modifică]

Înainte de "explozia" de construcții din anii ’70 - ’80, în zona Gării noi a funcționat, mai bine de zece ani, un cartodrom.

"La început a fost o «pistă de încercare» a tinerilor pionieri băimăreni. De abia apoi edilii au decis să transforme respectivul loc într-un cartodrom. Acesta era, de fapt, un fel de parc-școală, cu diferite marcaje și vreo 70 de semne de circulație. Pionierii făceau cunoștință cu regulile de circulație", relatează Ioan T.

"Competițiile erau pregătite de diferite organizații de pionieri. Era unul din cele mai «la modă» locuri de recreere din oraș. Tinerii mergeau însoțiți de părinți la aceste competiții și era o mare onoare să câștigi un premiu, o diplomă. Nu cred că se punea problema de bani pentru câștigători", povestește Ioan Onea.

"Uneori, la diferite perioade de timp, erau aduse și mașinuțe pe curent, tot pentru copii, pentru distracția lor. Dar asta se întâmpla doar la ocazii.", afirmă Ioan T. (Cătălin ȚINEGHE)

Cartiere întregi ridicate în anii ’80[modifică]

Unul dintre domeniile care a cunoscut poate cea mai mare dezvoltare în perioda socialistă a fost cel al construcțiilor. Dacă până în anii ’50 orașele din toată țara aveau doar câteva imobile, cu maxim două etaje, în Epoca de Aur s-au construit masiv blocuri de locuit. Nebunia construcțiilor s-a intensificat după ce Nicolae Ceaușescu a preluat puterea, în 1965. Fostul dictator avea dorința de a aduce cât mai mulți oameni din mediul rural în cel urban. Era nevoie ca aceștia să aibă unde locui, astfel ajungându-se la construirea masivă de locuințe. În toate orașele patriei s-au deschis sute de șantiere, unde lucrau sute de mii de muncitori. Metoda prefabricatelor a apărut ca o soluție necesară pentru creșterea randamentului în domeniul contrucțiilor. Era vorba de fabricarea în prealabil a unei piese sau a unui element de construcție (pereți, planșee etc.) care era, ulterior, montat și asamblat pe șantier. Această tehnică economisea foarte mult din durata construcției, pentru că muncitorii nu mai erau nevoiți să aștepte să se întărească betonul, cum se întâmplă în metoda clasică a construcțiilor. "De obicei, prin metodele clasice, trebuia să aștepți aproximativ trei săptămâni până să poți trece la o altă fază din construcție. Însă prefabricatele, care erau pregătite dinainte într-un poligon, le montai direct unde trebuia, se făceau monolitizările la capete și era gata, puteai să treci la etajul următor", a precizat Ștefan Lupșa, fostul director al Trustului de Construcții Maramureș. Toate blocurile construite în anii ’80 au fost realizate cu astfel de prefabricate.

Un bloc de locuințe compus din parter plus 4 etaje trebuia să fie finalizat, cu finisaje cu tot, în maximum 6 luni. În legătură cu acest aspect, propaganda comunistă insista pe timpul record al realizărilor: "Lucrătorii TAGCM au construit în anul trecut 1.900 de apartamente, cu 13 mai mult decît era prevăzut în plan. În acest an, trebuie să realizeze 2.500 de apartamente. Dintre acestea, 2.180 se construiesc în municipii și orașe, restul - în comune și colonii muncitorești", se arăta în ziarul maramureșean "Pentru Socialism", ediția din 31 ianuarie 1987. (Ionuț HOROBA)

Cartierul Traian[modifică]

Pentru a fi construit Cartierul Traian, au fost demolate cele 300 de case existente aici. Dintre toate imobilele care au făcut parte din Cartierul CFR înainte, a rămas numai unul, care poate fi văzut și azi pe strada Munteniei. „Acesta a rămas din ordinele lui Uglar, deoarece proprietarul era activist vechi”, spune Constantin Pena, arhitectul care a proiectat Cartierul Traian.

Inițial, blocurile din Cartierul Traian au fost prevăzute cu 10 nivele plus parter (P+10). Un decret dat pe atunci de Nicolae Ceaușescu a făcut însă imposibil acest lucru. Arhitectul Constantin Pena spune că în anii ‘74 - ‘76 s-au făcut numeroase machete pentru Cartierul Traian. Din punct de vedere urbanistic, existau două variante de aranjare a blocurilor, fie paralel cu străzile, fie perpendicular pe ele.

„În martie 1976, am primit ordin de la CPCP să ne prezentăm cu planurile pentru Cartierul Traian. Am început să trasăm cu mâna liberă. De data aceasta, ni s-a spus că unghiurile pentru blocuri să fie de 60, 90, 120. Să rupem monotonia dată de blocurile paralele sau perpendiculare pe străzi. Am trasat prima dată b-dul Traian, apoi b-dul Republicii și celelalte străzi. A doua zi însă, în 11 martie, a apărut primul decret dat de Nicolae Ceaușescu privind noua problematică de sistematizare (decretul 56, din 11 martie 1976). Ne-a dat toate planurile peste cap. Blocurile nu mai puteau fi prevăzute cu garaje, bulevardul trebuia să aibă numai 7 metri lățime, o parcare la 6 apartamente, străzile să nu aibă mai mult de 3,5 metri lățime, blocurile să aibă distanța între ele de 10-13 metri. Nu puteam să fac așa ceva, cu riscul de-a fi dat afară. Le-am spus că, dacă o să fac astfel, peste câțiva ani o să fiu spânzurat. Am avut mari discuții cu Banca de Investiții. Până la urmă, am reușit să schimb câte ceva. Unde am putut, am făcut garaje, bulevardele le-am făcut mai largi, motivând acest lucru prin parcări laterale. A avut mare noroc Baia Mare cu conducerea de atunci”, își amintește Constantin Pena.

În plan au fost prevăzute, de asemenea, multe spații verzi și locuri de agrement, dar și școli și grădinițe. Din păcate, acestea nu au mai fost amenajate. Spre exemplu, pe strada Munteniei, pe terenul situat vizavi de casa rămasă nedemolată, trebuia să fie construite o școală și o grădiniță, dar acest lucru nu s-a mai realizat.

Cartierul Traian este cuprins între Agrofruct - la vest, strada Culturii - la est, Complexul Sportiv - Sala de Sport și bazinul acoperit - la sud, iar la nord - strada Florilor. Acesta a fost gândit ca cel mai mare cartier din Baia Mare, care să numere 7.420 de familii: “În cartier vor fi trei școli generale, cu câte 24 de săli de clasă fiecare, creșe și cămine pentru 860 de copii, liceu sportiv, un cinematograf cu 500 de locuri, trei circumscripții sanitare, bilblioteci, hotel cu 200 de locuri pe bd. Unirii, un nou stadion municipal cu 15 - 20.000 de locuri, un ștrand în vecinătatea bazinului acoperit. Pe 1,5 ha va fi amenajat un lac de agrement, cu bărci, cu unități de alimentație publică, cluburi, biblioteci pe maluri. Cartierul va fi traversat de bulevardele Traian și Republicii”.

Din păcate, nu tot ce s-a gândit atunci a fost și pus în practică. Primele blocuri care s-au dat în folosință în Cartierul Traian au fost două cămine pentru nefamiliști care aparțineau de fostul IMMUM. Acestea sunt situate în spatele Magazinului Universal Maramureș. Tot IMMUM a construit în zonă și o centrală termică cu scopul de a alimenta cele două blocuri. (Daniela DRAGOȘ)

Spitalul Județean Baia Mare[modifică]

Înainte de instaurarea regimului comunist, mai exact prin 1930, Baia Mare avea un singur spital, care nu deținea sală de operații și nici aparat Roentgen (raze X). Cu câțiva ani înainte de venirea la conducerea țării a lui Petru Groza, în Baia Mare se găseau trei spitale, dintre care unul era destinat exclusiv muncitorilor.

Până în anii ‘50, Spitalul Orășenesc era situat pe actuala stradă Baia-Sprie, în clădirea în care acum este Spitalul de Boli Infecțioase. După anii ‘50, până în 1972, a funcționat în clădirea Policlinicii nr. 2 de pe strada Progresului din Baia Mare. În ianuarie 1972 a fost dat în folosință Spitalul Județean. La acea vreme era dotat, după București, cu cea mai modernă aparatură medicală din țară. Era un superlativ pentru Baia Mare și datorită faptului că avea la dispoziție 1.200 de paturi.

Ceremonia de inaugurare a spitalului a avut loc pe data de 11 ianuarie 1972, la festivități venind inclusiv ministrul Sănătății de la acea vreme, Dan Enăchescu, împreună cu personalități ale nomenclaturii de partid. Festivitatea a fost deschisă de doctorul Constantin Opriș, directorul de atunci al spitatului. "Dr. Constantin Opriș a mulțumit conducerii partidului și statului pentru amplasarea în Baia Mare a acestei impresionante construcții de ocrotire a sănătății. A felicitat proiectanții și constructorii acestui obiectiv și a dat asigurări, din partea întregului personal medico-sanitar al instituției, de a-și ridica acitivitatea la nivelul excepționalelor condiții oferite", a consemnat cotidianul local "Pentru Socialism". Spitalul punea la dispoziție secții speciale de tratament. Se ofereau servicii de oftalmologie, neurologie, medicina muncii, chirurgie plastică și reparatorie, balneo-fizioterapie etc. Și, în mod deosebit, funcționa serviciul de medicină nucleară, care asigura diagnosticul și cercetarea cu ajutorul izotopilor radioactivi.

Proiectul clădirii a fost realizat de către ISCAS București, sub conducerea arhitectului Mihai Enescu. Construcția a fost realizată prin aportul a patru trusturi: Trustul de construcții nr. 9 Cluj, Trustul de construcții nr. 3 București, Trustul de construcții nr. 9 Brașov și Trustul de construcții industriale Cluj. Spitalul a fost proiectat pe 12 nivele, cuplat cu ambulatorul de specialitate. Inițial, a fost prevăzut cu module de 3+2 paturi cu grup sanitar și duș, cu prize de radioficare, telefon și iluminat local pentru fiecare pat. Era prevăzut cu sistem de încălzire propriu, bloc alimentar, spălătorie și spații de depozitare. Bilanțul realizat pe ultimii 30 de ani relevă faptul că aici au fost internați peste un milion și jumătate de pacienți, au avut loc peste 700.000 intervenții chirurgicale și s-au asistat peste 90.000 de nașteri. (Ionuț HOROBA)

Arteziana de pe Platou[modifică]

În perioada socialistă, în Piața Victoriei a fost construită o fântână arteziană. „Ni s-a cerut să «mobilăm» această piață. Am gândit atunci proiectul unei fântâni arteziene. Nu am mai făcut până atunci așa ceva. Partea tehnică era destul de simplă. În pavaj am băgat o bucată de tablă, iar jos era casa pompelor. Apa se filtra și se refolosea. Totul s-a făcut prin muncă patriotică și fără bani. Din păcate, fântâna, care până nu de mult era atracția pieței, acum nu mai există. Ceea ce ne nemulțumește cel mai mult este că s-a concesionat un teren public, iar fântâna a fost distrusă. Pentru orice modificare se cere acordul proiectantului inițial, în afară de construcțiile particulare. Ei bine, nouă nu ne-a cerut nimeni acordul”, spune arhitectul Constantin Pena, cel care a proiectat fântâna arteziană din Piața Victoriei. (Daniela DRAGOȘ)

Piața Revoluției[modifică]

Pentru cei care cunosc Baia Mare din vremea în care de la Statuia Minerului (din fața fostului Sfat Popular Regional, actualul sediu Remin), până la aeroportul din Recea era numai imașul Lopoș, plin de pipirig și pigmentat cu stejari seculari, nașterea orașului nou s-a petrecut sub ochii lor.

Pe strada ce ducea către aeroport, în dreapta se găseau clădirile fostei unități de vânători de munte. Apoi, pe măsură ce se năștea cartierul Karl Marx, ele au fost demolate pe rând. Nașterea zonelor de blocuri noi s-a produs mai ales înspre partea cartierului Săsar, dar a început din actuala Piață a Revoluției. S-a pornit cu blocurile de pe partea Prefecturii, apoi s-a deschis front de lucru și pe actuala stradă a Culturii, până la capătul străzii Progresului. Tipul de construcții era copiat după blocurile din URSS, parter plus două sau trei etaje.

După un timp, arhitecții și constructorii români au început să dea imobilelor un aspect autohton cât de cât. Construcțiile din Centrul Nou, actuala Piață a Revoluției, au fost înălțate inițial cu doar trei etaje deasupra magazinelor de la parter. Este și cazul celor două blocuri de pe strada Culturii, imediat după Colegiul Național „Mihai Eminescu”, cărora prin anii ‘60 li s-a mai adăugat un etaj și șarpantă spre a primi înfățișarea pe care o au astăzi. Supraetajarea și înălțarea șarpantei nu a afectat structura de rezistență a clădirilor. (Dragomir IGNAT)

Zona Centrul Nou[modifică]

Febra construcției părții de vest a orașului Baia Mare s-a întins pe mai mult de două decenii, între anii '50 și '70. Bulevardul Unirii s-a construit dinspre podul peste Săsar din fața Institutului Pedagogic spre actualul Hotel Mara și Sala Sporturilor.

După intersectarea cu bd. București, pentru construcția lui a fost nevoie să fie demolate ultimele case de pe strada Progresului, care se înșirau până la pasajul de la gară, precum și turnul de apă de la gara veche. Au fost demontate liniile de cale ferată și a fost demolată clădirea gării. A dispărut în felul acesta o istorie a locului. A apărut magazinul Maramureș și blocurile de pe partea dreaptă a bulevardului.

Din toată panorama respectivă de dinainte a rămas numai barul Pietrosul, pe colț cu bd. București, care a funcționat până după evenimentele din '89. În această perioadă s-a cristalizat o clasă muncitoare nouă, formată din tineri, aduși din satele din zonă și “plantați” în fabrici și întreprinderi, unde s-au calificat la locul de muncă. (Dragomir IGNAT)

Bazinul de înot[modifică]

Bazinul olimpic de înot a fost inaugurat în 1975. Multă vreme, acest bazin a avut o importanță deosebită atât pentru sportivii de perfomanță care practicau natația, cât și pentru amatorii sporturilor nautice. Aici s-au trăit vise și s-au obținut performanțe.

Construcția acestui bazin a început în 1974, fondurile necesare pentru ridicarea obiectivului fiind asigurate de către Consiliul Popular și Centrala Minelor de la acea vreme. Inițial, s-a construit bazinul de înot acoperit, care, cu tot cu anexe, măsoară 2.858 metri pătrați. Bazinul propriu-zis a fost construit cu dimensiuni olimpice, adică 50 metri lungime și 25 metri lățime. A fost dotat cu garderobă, grupuri sanitare, vestiar și un subsol, unde mai târziu s-a instalat o centrală termică. Bineînțeles că s-au construit și tribune, care puteau să găzduiască până la 600 de spectatori. Construcția bazinului olimpic acoperit este legată și de o întâmplare tragică. Ștefan Lupșa, președintele Asociației de Pensionari CASPEV, își amintește că un muncitor care lucra pe vremea aceea la construcția bazinului și-a pierdut viața. "Pe vremea aceea, se lucra aproape non-stop și, de cele mai multe ori, lucrurile se făceau în grabă sau pripit. Din această cauză, atunci când s-a ridicat acoperișul bazinului olimpic, s-a desprins dintr-o macara o bucată de schelet metalic, care se folosea la acoperiș, și a căzut peste un muncitor care a murit", povestește Ștefan Lupșa.

Pe lângă faptul că slujea ca spațiu de antrenament pentru sportivii care aveau performanțe deosebite la nivel european și mondial, băimărenii se înghesuiau să prindă măcar una-două ore de înot la bazin. Un bilet pentru un ceas și jumătate de bălăceală costa la acea vreme în jur de 5 lei. Veneau oameni amatori de natație, cu autobuze speciale puse la dispoziție de sindicate și din alte județe, ca să facă înot în bazinul olimpic din Baia Mare. "Veneau grupuri de copii de la școlile din Baia Mare, cu profesorii de educație fizică, ca să învețe să înoate. Tot timpul era aglomerație la bazin", a spus Zamfir Mesaroș, director adjunct la Direcția Județeană de Sport Maramureș.

La aproape zece ani de când a fost dat în folosință bazinul de înot acoperit (în 1983), s-a inaugurat în vecinătatea acestuia și un bazin descoperit, ce măsura aceleași dimensiuni olimpice ca primul. (Ionuț HOROBA)

Podul de pe strada Culturii[modifică]

La mijlocul secolului trecut, traversarea râului Săsar în Baia Mare era o adevărată aventură. Asta, deoarece existau doar câteva punți de lemn. Un singur pod era: Podul Viilor, cel care face legătura între Centrul Vechi și zona parcului.

Odată cu explozia urbanistică din anii comunismului, autoritățile locale trebuiau să răspundă și nevoii cetățenilor de a avea căi de acces peste râul Săsar.

"Podul Viilor e cel mai vechi din oraș. Următorul ca vechime este cel de pe Griviței, deoarece era nevoie de acces la casele de pe dealul din apropierea Centrului Vechi. Pe la sfârșitul anilor ’60, o dată cu mutarea gării, a fost construit cel de pe Decebal. Atunci, orașul se termina la intersecția străzilor George Coșbuc și Unirii de astăzi, cu câteva șiruri de case. Erau, în zona podurilor de acum de pe Unirii și Republicii doar punți de lemn", își aduce aminte Aurelian Brâncuș. Una dintre investiții s-a aflat, însă, în mare pericol la puțin timp după ce a fost inaugurată. Marile inundații de la începutul anilor ’70, care au măturat județul Satu Mare și zona Lăpușului, au afectat puternic și Baia Mare. "Barajul s-a umflat atât de tare, încât a fost eliberată o cantitate mare de apă. Lucram atunci în domeniul construcțiilor și țin minte cum șefii mei se temeau ca acea cantitate mare de apă să nu distrugă podul de pe strada Culturii", relatează Ștefan Lupșe.

Inundațiile afectaseră atunci puternic cartierul Ferneziu, puhoaiele ducând în aval tot ce găseau în cale. Situația a fost extrem de critică, autoritățile fiind pregătite să ia măsuri extreme. "Nu s-a spart barajul, însă atunci a fost necesară deversarea apei, întrucât altfel capacitatea acumulării era depășită. Podul de pe Culturii părea cel mai vulnerabil, astfel că s-a luat în calcul chiar detonarea lui", arată Iuliu Aytay, fost lucrător la baraj. Autoritățile au avut, însă, noroc. Precipitațiile s-au oprit. (Cătălin ȚINEGHE)

Strada 17 Octombrie (Gheorghe Șincai)[modifică]

17 Octombrie era strada pe care s-au construit clădirile Prefecturii și a Primăriei. “Acolo erau numai case particulare. Nu erau clădiri foarte frumoase, majoritatea erau case simple, modeste. Era în zona aceea o stradă numită Opincarilor, iar în dreptul clădirii Prefecturii, peste Săsar, exista o punte. După anii ‘60, casele respective au început să fie demolate una după alta”, povestește Gheorghe D. „Casele din zona respectivă erau ale evreilor. De la Crinul în sus erau numai case. Chiar vizazi de Crinul exista pe atunci o stație de autobuz. Tot prin anii ‘60, în zona respectivă a avut loc o crimă într-o familie a unui medic veterinar. Medicul respectiv și-a ucis soția și cele două fiice, după care a mers la biserică și s-a sinucis. Din câte știu, soția lui a supraviețuit. Multă vreme după aceea s-au mai văzut urmele de sânge. Ultima casă din zonă care s-a demolat a fost chiar a medicului veterinar respectiv”, povestește Alex H. (Daniela DRAGOȘ)

Palatul Administrativ[modifică]

Orânduirea socialistă a impus construirea unui Centru Nou, unde să fie amplasate sediile Consiliului Popular și al Primăriei. Palatul Administrativ a fost cea mai originală clădire care s-a construit la acea vreme.

Actualul sediu al Prefecturii și Consiliului Județean a fost realizat de către arhitectul Mircea Alifanti, alături de profesorul băimărean Adrian Panaitescu. Acesta din urmă are 73 de ani și locuiește în America, la New York, din anii ‘80, de când a părăsit România comunistă. Împreună cu arhitectul Alifanti, au lucrat la proiectul Palatului Administrativ, pe care l-au gândit într-un canon ambițios care a depășit tiparele sumbre și reci ale comunismului.

Clădirea a fost inspirată și din stilul tradițional maramureșean, dar conținea și multe elemente futuriste pentru vremurile acelea. „În perioada aceea nu puteai să faci nimic dacă oamenii sus-puși în partid nu-și dădeau acordul. Însă, de multe ori, proiectanții care aveau curaj și demnitate arătau alt proiect la comisia de verificare și pe urmă construiau așa cum gândeau ei. E drept că pe urmă se putea lăsa cu repercusiuni nu tocmai plăcute pentru cei care sfidau sistemul comunist”, a mărturisit un băimărean care spune că a făcut parte din echipa de proiectare a Palatului Administrativ.

Impunătoarea clădire a început să fie construită în anul 1967, iar termenul de finalizare a fost fixat pentru finele anului 1969. Locul ales pentru amplasamentul Palatului Administrativ: undeva lângă cinematograful „Dacia”, paralel cu strada 17 Octombrie, care în prezent se numește Gheorghe Șincai. Pentru ca acest proiect să devină realitate, a fost nevoie să se demoleze câteva case.

Aflat în vizită prin orașele din nordul țării, liderul comunist Nicolae Ceaușescu a vizitat și Baia Mare în anul 1969, când noua clădire destinată Consiliului Popular Județean al PCR era finalizată. Neoficial, există zvonuri despre reacția lui Ceaușescu la vederea impunătorului și ineditului edificiu. Supremul conducător s-ar fi enervat foarte tare, mai ales pe faptul că băimărenii și-au construit un sediu așa de mare pentru Consiliul Popular, însă ar fi adus critici și modului arhitectural în care s-a realizat. “Ceaușescu a devenit extrem de nervos când a văzut cât de vastă e clădirea și câte încăperi are. A început să țipe și să urle la cei din conducerea locală a partidului că și-au bătut joc de resurse și că au risipit prea mulți bani pentru construcția unei clădiri care, în opinia lui, era prea mare pentru un oraș ca Baia Mare. A fost așa de cătrănit, încât era aproape să dea ordin să fie demolată”, mărturisește băimăreanul Viorel Pop.

“Ceaușescu a reacționat prea dur la vederea acestei clădiri. Orașul acesta merita să aibă un astfel de edificiu. Dacă e vorba de folosirea rațională a resurselor, să nu uităm de Casa Poporului din București. Clădirea Palatului Administrativ a fost o investiție bună pentru Baia Mare. Astăzi, parcă e mai utilă ca oricând, pentru că acolo funcționează multe instituții care altfel nu știu pe unde s-ar fi adăpostit. Singura critică pe care o am vizavi de această clădire e legată de locul în care a fost așezată. După opinia mea, trebuia construită într-un alt loc, în care să fie aproape de mai multe instituții de care are nevoie cetățeanul pentru rezolvarea diverselor probleme”, a conchis băimăreanul Ștefan Kaszta. (Ionut Horoba)

Zona Casa de Cultura[modifică]

În zona în care acum se află Casa de Cultură a Sindicatelor din Baia Mare și cinematograful Dacia, până în anii ‘65 se întindea un cartier evreiesc.

“Casele evreilor erau construite la fel ca ale celorlalți locuitori ai orașului, însă interiorul era diferit. Era încă perioada lui Gheorghe Gheorghiu Dej, iar evreii dezvoltaseră aici un puternic centru economic. Îmi amintesc și acum figurile lor. Purtau perciuni, iar pe cap aveau acele «fesuri» negre. Evreii nu se amestecau printre noi, iar pe stradă umblau în grupuri. Erau o comunitate destul de închisă. Baia Mare fiind zonă minieră, s-au dezvoltat aici multe afaceri evreiești. Micile lor magazine puteau fi regăsite atât în Centrul Vechi, cât și în Cartierul Săsar, în zona gării vechi sau la piața de alimente. Țin minte că mama spunea că la ei găsești orice, iar produsele erau de cea mai bună calitate. În zona Spitalului de Infecțioase, de pe strada Baia-Sprie, aveau o brutărie. Acolo se găsea cea mai bună pâine din oraș. Deși evreii încercau să se mențină în mica lor comunitate, iar raporturile cu băimărenii erau strict profesionale, copiii lor urmau școlile normale din oraș. Aceștia nu se deosebeau cu nimic de ceilalți elevi, purtând aceeași uniformă obligatorie, cu număr matricol, și învățau aceleași materii. Singurele momente când ieșeau în evidență era în perioada «Paștilor evreiești», sau la sărbătorile pe care le respectau cu sfințenie. Atunci aveau dreptul să renunțe la uniforma școlară. Au început să părăsească Baia Mare prin anii 1965, odată cu instaurarea regimului Ceaușescu”, își amintește Dorina T. (Amalia Babici)

Casa de Cultură a Sindicatelor[modifică]

Primul director al Casei de Cultură a fost Claudia Zainea. Exista aici, pe-atunci, o bibliotecă frecventată de foarte multă lume. Iar pe holul Casei de Cultură se organizau expoziții.

„Aici s-a organizat pentru prima dată Expo Flora spre exemplu, în cadrul sărbătorii Toamna Băimăreană. Erau și expoziții de fotografii, de ceramică etc. Nu erau mai multe decât acum, dar erau de calitate, cei care le organizau puneau mai mult suflet. Era o plăcere de a participa la astfel de expoziții”, spune Paulina Pășcuțiu.

De asemenea, se organizau concerte. „Ansamblul Maramureșul, acum Ansamblul Transilvania, și-a făcut veacul pe această scenă. Totodată, venea frecvent, de la Satu Mare, Orchestra Simfonică, dar și orchestra de la Bucucurești, Galați etc. Cândva a existat o Secție de Operetă în Baia Mare. Și mergea lumea. Erau mult mai interesați de aceste aspecte oamenii pe atunci”, spune Paulina Pășcuțiu.

Tot aici se țineau conferințe și spectacole. „Am participat odată aici la o conferință legată de educație. Altădată am venit până în Baia Mare într-o remorcă cu fân pentru a-l vedea pe Florin Piersic în spectacolul «Oameni și șoareci» la Casa de Cultură”, spune Paulina Pășcuțiu. (Daniela Dragos)

Cinema Dacia[modifică]

Cinematograful „Dacia” din Baia Mare a fost pentru o perioadă unul dintre cele mai căutate cinematografe băimărene. Construcția acestuia a început în 1962 și a fost finalizată, după mici întreruperi, în 1967. Acesta are o capacitate de 800 de locuri.

“Cinematograful Dacia a debutat cu epopeea istorică «Dacii», primul film de lungmetraj al regizorului Sergiu Nicolaescu”, spune Mircea Dragoș, care și-a dedicat viața celei de-a șaptea arte. Anul 1970 a fost un an de referință pentru cinematograful Dacia. „S-a prezentat în premieră la noi în țară filmul «Mihai Viteazul», regia fiind semnată tot de Sergiu Nicolaescu, pe ecran panoramic (peliculă de 70 mm). Filmul a avut un răsunet incredibil. La Dacia a rulat timp de două săptămâni cu casa închisă, biletele fiind vândute anticipat. „A urmat apoi «Răpirea fecioarelor», cu regia semnată de Dinu Cocea și cu participarea renumitului actor Emanoil Petruț. După care scriitorul Francisc Munteanu, împreună cu actorii Ion Dichiseanu și Reka Nagy, și-a prezentat filmul «Sfânta Tereza și diavolii» în 1972.

Cel mai mare succes al cinematografului a fost dat de filmul „Aventuri la Marea Neagră”, cu Florin Piersic, sub regia lui Pavel Stiopul, în 1972, dar și cu filmul „Pintea”, regia Mircea Moldovan. „Pentru micii spectatori a fost amenajată în incinta marelui cinematograf o sală de proiecții cu filme adecvate vârstei lor și precedate de povești nespus de dragi micuților”, povestește Mircea Dragoș.

“În foaierul cinematografului au fost expuse, pe peretele frontal și pe cele laterale, lucrări decorative de înaltă măiestrie și artă executate de doi mari artiști plastici: Mihai Olos și Valentina Boștină. Mare păcat că nu s-au păstrat...”, a conchis Mircea Dragoș. (Daniela DRAGOȘ)

Piața de alimente "Izvoarele"[modifică]

Actuala piață "Izvoarele" din Baia Mare are o istorie veche. Imediat după război, aici era locul de întâlnire al neguțătorilor de tot felul, de la cei care vindeau încălțăminte și haine vechi pe "ocsko piatz", la angrosiștii cu cereale aduse din Careii Mari și din Banat, dar și la țăranii cu căruțe cu fân și otavă, de vânzare pentru caii căruțașilor care transportau cu ștraful în oraș materiale de construcție.

Dintotdeauna, aici veneau țăranii din satele din jur cu lapte, smântână și brânzeturi și cei din Mocira, Cătălina și Coltău cu legume și zarzavaturi. Produsele țăranilor au fost întotdeauna ieftine, spre mulțumirea gospodinelor din oraș. Doamnele nici nu se deplasau în piață. Ele aveau femei care le aduceau smântâna și brânza pe contău, acasă. Printre țăranii din zonă circula o vorbă: "Ai vânzărie, ai bani de mnere, oloi și hrișcaș, poți face curechi umplut pe duminică, mâncare aleasă pentru țărani. N-ai vânzărie, mănânci pită cu unsoare și porodici".

Intrarea în piață se făcea din trei direcții, dinspre Târgu Lăpuș, prin actuala stradă Mihai Eminescu, pe atunci acoperită cu pavele din bazalt negru, dinspre Satu Nou de Jos, pentru cei din zona Chioar, pe actuala stradă Vasile Alecsandri, pe atunci acoperită doar cu piatră concasată, și prin strada Scânteii, pentru cei din zona Măgherăuș, Seini. Dinspre Baia-Sprie se intra fie prin actuala stradă Horea, fie prin zona Târgului de animale dinspre Groși cu coborâre spre piață împreună cu lăpușenii. Curios era că dinspre Liceul Șincai și Centrul Vechi nu exista drum de acces spre piață, strada Andrei Mureșanu având numai sens către str. 17 Octombrie, actuala Șincai.

Piața era și locul unde se cumpărau ziare, unde turcu vindea înghețată la coșuleț, cu 50 bani coșul mic și cu un leu coșul mare. Copiilor, târgoveții le cumpărau bomboane și turtă dulce. Tot în piață erau chioșcurile cu loz în plic și bilete de loterie.

Era de pomină în epocă popa din Cărpiniș care, ajuns în piață, aduna de la țărănci bani pentru slujbe, apoi din ei îi dădea vânzătoarei de lozuri zece lei, după care înțepa cu cuiul de la cârja de care nu se despărțea niciodată trei lozuri și primea un leu rest. De regulă, câștiga 10, 25 sau 100 lei. Atunci făcea cinste prietenilor cu o bere la restaurantul pieței. După care lua un camion de ocazie și se întorcea până în Berința, sus, în benă, iar până în Cărpiniș, pe jos. După venirea comuniștilor, în piață a apărut mercurialul, care fixa prețurile maximale la care își puteau vinde produsele. Țidularășii sau casierii pieței vegheau să fie respectate întocmai și toată lumea să plătească taxa pe locul de la mese sau din piață. Desigur, nu toți banii ajungeau la casierie sau în bugetul local, unii oprindu-se în buzunarele celor care-i încasau. De atunci, unii au rămas cu meteahna respectivă și astăzi. (Dragomir IGNAT)

Fabrica de pâine de pe str. Eminescu[modifică]

Fabrica de Pâine a fost amplasată pe strada Mihai Eminescu din Baia Mare. A fost construită în 1952. A fost prevăzută pentru o producție zilnică de 30 tone de pâine pe zi.

„Fabrica a fost reconstruită prin anii ‘70 de către Agecom. S-au adăugat atunci două nivele și s-au schimbat cuptoarele. Exista, în apropierea fiecărei întreprinderi, câte un magazin de pâine. Pe atunci nu era pâine feliată, era semi sau albă de câte două kilograme. Pe lângă asta mai erau și franzele mai mici. Pe strada Simion Bărnuțiu era și o secție a Fabricii de Pâine unde se făceau cozonaci, covrigi, cornuri etc.”, își amintește Gheorghe D. (Daniela DRAGOȘ)

Înainte de construcția acestei noi fabrici de pâine, Baia Mare avea o altă brutărie, care se afla pe strada Simion Bărnuțiu (zona Centrului Vechi) construită în perioada interbelică. Însă, din cauză că populația orașului a cunoscut o dezvoltare mare în era comunismului, această unitate nu mai putea face față cererii. "La secția din strada Simion Bărnuțiu a fabricii de pâine din Baia Mare a fost pus în funcțiune un cuptor de tip tunel, necesar pentru fabricarea covrigilor. Producția instalației în opt ore este de 24.000 de covrigi", consemnează ziarul "Pentru Socialism" din 5 mai 1979. Fabrica de pâine avea și câteva brutării răspândite prin tot orașul, unde femeile își duceau aluatul de pâine pentru a fi copt sau duceau direct făina și mergeau pe urmă să-și scoată pâinea gata coaptă.

Printre cele mai cunoscute produse de patiserie pe care le dădea fabrica de pâine erau pâinea neagră și cea semi. Dar produsul de patiserie cel mai iubit în acele vremuri erau "japonezele". Acestea erau un soi de cozonăcei în formă rotundă, făcuți din zahăr, făină și unt, iar pe de-asupra erau glazurate cu cremă de caramel. "Erau de-a dreptul delicioase aceste «japoneze». Nu se compară cu nimic din ce există astăzi pe piață. Iar pâinea neagră era într-adevăr neagră de la tărâțe și nu de la coloranți, așa cum se face astăzi", a spus băimăreanul Victor Dragoș. (Ionuț HOROBA)

Centrul Vechi[modifică]

Centrul Vechi al municipiului Baia Mare poartă și acum emblemele trecutului. Clădirile monument "au văzut" toate transformările prin care a trecut orașul. Între zidurile acestora se păstrează secretele celor care au locuit, rând pe rând, la marginea cetății Râul Domnițelor. Ele au văzut cum piața centrală a devenit din obor în loc de promenadă.

Baia Mare apare în documentele istorice în secolul al XIV-lea ca localitate cu profil minier, fortificată, cu ziduri înalte de piatră și bastioane. În interior erau înălțate edificii și turnuri, semn că se contura o comunitate trainică. Totul gravita în jurul Pieței Centrale, Circus fori. Aici erau organizate târgurile de animale și produse alimentare.

Din Piața Centrală se putea lua pulsul micului orășel, ce avea la jumătatea secolului al XIX-lea aproape 5.000 locuitori.

Instaurarea regimului comunist și-a lăsat puternic amprenta peste Baia Mare și, implicit, peste Piața Centrală a orașului. Autoritățile nu au mai permis organizarea de târguri, oborul a fost rapid externalizat. Negoțul s-a mutat în actuala Piață Izvoarele. O dată cu transformarea micului oraș minier în reședință de județ, în 1948, nimic nu mai avea să fie la fel. Comuniștii au inițiat o puternică dezvoltare a orașului și au început extinderea teritoriului său, în special spre vest.

A apărut Centrul Nou, unul administrativ, altul bancar, și altul comercial. Nu a fost uitată fosta Piață Centrală, ea devenind nod de circulație rutieră. A fost amenajat un imens sens giratoriu, iar în mijloc a fost așezat un monument al soldatului sovietic, considerat cel care a scăpat România de jugul nemțesc. Acesta a fost realizat în 1954 și purta numele de "Obeliscul eliberării". (Cătălin ȚINEGHE)

Imediat după anii ’50, comuniștii și-au înființat instituțiile proprii atât pe domeniile politic și administrativ, cât și pe cel cultural. Dacă sediul Comitetului Regional de Partid și al Consiliului Popular Regional Baia Mare a fost stabilit în actuala clădire a Centralei Minelor, iar primăria puțin mai sus, pe actuala stradă Șincai, pe atunci 17 Octombrie, instituțiile culturale au fost amplasate în Centrul Vechi al orașului.

În Casa "Barbul", clădirea amplasată pe colț cu strada Podul Viilor, funcționa Școala Populară de Artă, cu secții deosebit de atractive pentru tineretul de atunci. Directorul ei, Isidor Râpă, un sudist pripășit mai întâi în Oaș, venit apoi în Baia Mare, a atras în corpul profesoral oameni cu adevărată vocație pentru arta populară. La folclor, era vestita profesoară Eleonora Pop, care a șlefuit talente ce mai târziu au intrat în rândul profesioniștilor. La instrumente de suflat s-au perindat Petre Tășchină, Vasile Ionce, Vasile Veleiciuc, la vioară vestitul Victor Negrea (care, deși nu era notist, îi învăța pe elevi procedee tehnice din cele mai variate), la acordeon era Mitică Lar, iar la percuție de asemenea foști absolvenți ai școlii de muzică militare. Pe aceeași parte se afla și Casa de Creație, instituție mai complexă, în care directorul Nicoară Timiș, cunoscător al istoriei și folclorului maramureșean, a adunat o mână de dascăli dintre cei mai valoroși, între care compozitorul Liviu Borlan, absolvent de științe juridice dar și de conservator, coregraful Gavril Ghiur, poetul și lingvistul Mihai Cupcea, poetul Ioan Bogdan, pe numele din buletin Dumitru Iuga.

Într-un birou din spatele cinematografului Minerul își avea sediul corespondentul postului național de radio Ioan Bellu, văr cu ziaristul Ștefan Bellu. Clădirea de pe colțul cu strada Baia-Sprie adăpostea Biblioteca Județeană, între ai cărei directori îi amintim pe Valentin Băințan, vestitul dirijor de coruri și filologul și etnograful Ion Igna.

Cele două librării administrate de frații Șuta erau amplasate pe partea cu Comisariatul militar, de lângă Turnul Ștefan. Ambele aveau și raioane de papetărie, foarte bine aprovizionate.

Cinematograful Minerul găzduia pe lângă proiecțiile de filme zilnice și sediul Întreprinderii Cinematografice Baia Mare, instituție care distribuia filmele în toată regiunea și avea grijă să nu se strecoare cumva printre ele și pelicule ce nu erau pe linia partidului. Astăzi mai funcționează în Centrul Vechi doar Școala Populară de Artă, dar într-un spațiu foarte restrâns și este în reabilitare fostul cinematograf "Minerul". (Dragomir IGNAT)

Cinematograful Minerul[modifică]

Primul cinematograf din urbea noastră, „Minerul”, a funcționat în hotelul Ștefan, Sala de Teatru, dorindu-se edificarea și susținerea unui cinematograf modern, cu un caracter stabil, dar și achiziționarea tehnicii celei mai moderne la ora aceea. Proprietarul întreprinderii era Orașul Baia Mare.

Inițial s-a stabilit că în sala de teatru a hotelului Ștefan reprezentațiile de cinematograf să aibă loc în zilele de marți, joi, sâmbătă, duminică și sărbători, excepție făcând numai spectacolele de teatru (cu permisiune ministerială), dar și reprezentațiile culturale și ale sărbătorilor naționale.

„La Minerul au avut loc gale de filme în premieră. Unul dintre acestea este și «Pădurea Spânzuraților» în regia lui Liviu Ciulei, scenariul fiind semnat de Titus Popovici, după romanul lui Liviu Rebreanu. Au participat actorii Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Csiki Andraș. O altă premieră care a avut loc aici este și «Duminică la ora 6», regia Lucian Pintilie, cu prezența actorilor Irina Petrescu și Dan Nuțu. Filmul reprezintă un debut regizoral de valoare, obținând ecouri favorabile și pe plan internațional. Irina Petrescu izbutește o interpretare excepțională obținând Trofeul de Aur «Cobeza de Palanqua» la Acapulco în 1966. De asemenea, regizorul Mircea Drăgan prezintă aici filmul «Lupeni ‘29», film care a obținut Medalia de Argint la Moscova în anul 1963. Totodată, pe ecranul cinematografului Minerul au rulat filme pentru copii, ecranizări, filme istorice cu participarea unor realizatori celebri”, afirmă Mircea Dragoș. (Daniela DRAGOȘ)

Judecătoria[modifică]

Judecătoria Baia Mare era situată pe strada Baia-Sprie, în perimetrul Centrului Vechi. „Și acum rețin perfect imaginea Judecătoriei Baia Mare. Erau două sălițe de judecată, cu podele pe jos și băncuțe de lemn. Curtea interioară era pietruită, însă părea foarte neîngrijtă. Nu cred să fi fost vreun om care să o întrețină. Acum, privind retrospectiv, mă gândesc că semănau cu niște săli de clasă. Iar noi stăteam cuminți pe băncuțele de lemn, așteptând să fim chemați în față. Emoțiile pe care le aveam însă, liniștea ce nu părea perturbată de nimic e ceea ce rețin acum. Nu erau foarte multe procese pe rol. Nu se iscau procese din orice motiv, doar pentru a purta oamenii pe drumuri. Mi-a venit rândul, pe la ora 11.00. Eram transpirat și simțeam că mă ia cu amețeală. Judecătorul a fost înțelegător. Până la urmă, am reușit să câștig terenul pe care-l revendicam. Nu de la prima înfățișare. Următoarele dăți când am fost citat a fost mai ușor. Însă acea primă zi va rămâne mereu în amintirea mea”, spune Ioan Sas.

„Aici erau mai multe săli, deoarece veneau cazuri de la toate judecătoriile din județ. Și tot aici se judecau și cauzele penale. Știu că a fost pentru prima oară când am văzut oameni cu cătușe la mâini. Nu este o imagine plăcută. Deținuții își așteptau sentința. Așteptau să afle perioada pe care urmează să o petreacă închiși, în spatele gratiilor. Erau vremuri în care crimele nu erau subiect de știri, când furt însemna o găină, un sac de cartofi și nicidecum mașini scumpe și bijuterii. Doar cine a trăit atunci poate înțelege toate acestea”, zice băimăreanul Ioan Sas. (Amalia BABICI-MAN)

IMMUM[modifică]

Intreprinderea Mecanică de Mașini și Utilaj Minier din Baia Mare (IMMUM), era situată pe platforma industrială, pe fosta stradă Baia-Sprie. Aceasta a fost înființată în anii ‘50 și se înscria printre cele mai mari și prestigioase unități constructoare de mașini și utilaje miniere din țară.

Inițial, aici s-au reparat utilajele și uneltele miniere, în timp ajungând să fie printre principalele furnizoare de utilaje și instalații miniere din țară, producându-se utilaje cu un grad ridicat de complexitate. „Ulterior, s-a extins pe o suprafață de peste 6,5 ha, cu șapte hale principale de producție și peste 12 alte clădiri pentru celelalte activități industriale”, spune Vasile D.

S-au produs aici mașini și utilaje pentru prepararea minereurilor neferoase, instalații de foraje, linii de preparare și alimentare a cazanelor energetice și altele. Totodată, au existat relații comerciale cu foarte multe întreprinderi din țară, dar și de peste hotare. S-au produs aici nu numai mașini și utilaje pentru industria minieră, dar și pentru ramuri ca: metalurgie, industria materialelor de construcții, industria utilajelor de ridicat și transportat, industria utilajelor de construcții drumuri. Întreprinderea a patronat Liceul Industrial Numărul 1 încă de la înființarea acestuia. Elevii care terminau aici și își manifestau interesul erau angajați în cadrul întreprinderii. S-a ajuns la un moment dat ca aici să lucreze aproximativ 5.000 de oameni, în majoritatea tineri veniți direct de pe băncile liceului. IMMUM a dispus și de cinci cămine de nefamiliști, cu peste 1.500 de locuri și o cantină cu până la 3.000 de locuri. (Daniela DRAGOȘ)

IMMUM a luat ființă în anul 1960, în locul atelierului Bernath, și avea în componența sa Atelierele Centrale, Atelierele "Hutira Dezideriu" și UMMUM. În anii dictaturii, IMMUM a cunoscut mai multe etape de dezvoltare și modernizare. Toate halele acestei uzine (cum ar fi: prelucrări mecanizate și montaj, forjă, turnătorie, modelărie, cuptoarele electrice pentru elaborat oțel) au fost construite după anul 1952. Între anii 1960 și 1965, secțiile uzinei au fost reutilate în proporție de peste 80%. Producția întreprinderii s-a axat, în special, pe fabricarea utilajelor miniere de preparare, susțineri metalice, piese de schimb pentru utilaj minier (celule de flotare, filtre de vid, concasoare, agitatoare și multe altele.

Uzina asigura mașinăriile și utilajele pentru toate unitățile importante ale industriei românești. Dincolo de acest aspect întreprinderea băimăreană exporta aproximativ 12% din producție în țări precum Siria, Irak, Pakistan, China, Cehoslovacia, Siria etc.

IMMUM avea în nomenclatorul ei peste 2.500 produse, dintre care peste 500 erau produse noi, proiectate de către specialiștii băimăreni care lucrau aici. De asemenea, se mai executau și diferite utilaje complexe, unele chiar în premieră. În 1978, conform ziarului "Pentru Socialism", IMMUM a realizat aproximativ 22.000 tone de mașini și utilaje tehnologice, de 17 ori mai multe decât în anul 1960.

Locurile de muncă nu reprezentau deloc o problemă pentru fostul regim. Principiul comunist era ca fiecare cetățean să aibă unde să lucreze. În acest context, IMMUM asigura, la fel ca și celelalte unități industriale din Baia Mare, un important număr de locuri de muncă. În această întreprindere lucrau peste 5.000 de muncitori, care trebuiau să asigure comenzile venite din țară și din străinătate. (Ionuț HOROBA)

Combinatul „Phoenix”[modifică]

Una dintre cele mai vechi uzine ale orașului de pe malul Săsarului este și cea cunoscută sub denumirea de Întreprinderea Metalurgică de Metale Neferoase. Începuturile acestei importante unități industriale datează încă din anii 1900.

Atunci, în primul deceniu al secolului trecut, familia Weiser a obținut concesionarea pe timp de 30 de ani, pentru valorificarea bioxidului de sulf provenit de la topitoria care funcționa în Ferneziu. Însă factorul care a jucat un rol hotărâtor în crearea acestei uriașe unități industriale a fost reprezentat unele materii prime de origine minieră în regiune. Așadar, în anul 1907, ia naștere în Ferneziu fabrica "Phoenix", unde se producea acid sulfuric, sulfat de cupru, acid azotic, sulfat de magneziu etc.

"Fabrica «Phoenix», care a existat din 1907 în Ferneziu, nu a avut condiții și spații necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare. În Baia Mare au fost asigurate toate condițiile economice și tehnice pentru fundamentarea unei uzine cu perspective de dezvoltare în domeniul industriei chimico-metalurgice", explică chimistul băimărean Ludovic Bordas, în studiul său "Scurtă istorie a Societății Comerciale «Phoenix» S.A. Baia Mare".

După 1944, când întreaga clasă politică de la noi se schimbă și adepții regimului comunist reușesc să pună mâna pe guvernarea țării, Uzina "Phoenix" trece și ea prin sistemul de naționalizare a tot ceea ce înseamnă unitate industrială și economică.

Între anii 1948 - 1962, directivele economice generale au prevăzut mărirea producției în toate sectoarele. În această perioadă, numărul muncitorilor de aici a ajuns la aproximativ 2.000 de persoane, iar producția globală a uzinei a crescut de aproape cinci ori. La nivelul anului 1965, combinatul producea 38 de sortimente, fiind considerată o întreprindere de interes republican. Uzina beneficia de o policlinică proprie pentru angajații săi, o creșă și un cămin de zi pentru copii. Dezvoltarea masivă a combinatului a dus, inevitabil, și la poluarea excesivă a orașului. Autoritățile comuniste de atunci au luat decizia construirii unui turn cu o înălțime considerabilă, cu ajutorul căruia se vroia ca gazele (provenite de la activitatea chimică și tehnologică a uzinei) să fie dispersate în atmosferă mult mai repede, fără a afecta sănătatea oamenilor și mediul înconjurător. Montarea acestui turn s-a realizat pe data de 28 octombrie 1984, iar evenimentul a fost consemnat de presa vremii ca o premieră națională. "În Baia Mare, oameni harnici și pricepuți au reușit o performanță tehnică, în premieră națională, la Întreprinderea Metalurgică de Metale Neferoase. A fost vorba de înălțarea unei macarele MTA - 125 la 116 metri. Ea a fost necesară construcției coșului de 100 metri, pentru dispersia gazelor de la secția de topire. Coșul are o greutate de peste 100 tone, iar construcția metalică necesară pentru montare și întreținere cântărește peste 154 tone", preciza cotidianul local "Pentru Socialism" în ediția din 28 octombrie 1984.

Ridicarea acestui turn nu a avut efectele ecologice scontate, ba dimpotrivă. Maramureșenii care locuiau în satele din jurul orașului Baia Mare mărturisesc că, după montarea acestui turn de la Combinat, au început să aibă probleme cu anumite culturi agricole. "Am observat că nu mai puteam cultiva roșii sau alte legume, pentru că, imediat ce dădea câte o ploaie, toate plantele se gălbeneau și pe urmă se uscau. O ridicat turnu’ ca să nu polueze Baia Mare, însă pe urmă tăte gazele erau aduse de vânt și ploaie peste localitățile din jur", a mărturisit Ioan Rus din Recea. (Ionuț HOROBA)

Flotația Centrală[modifică]

Exploatarea Flotația Centrală Baia Mare a luat ființă ca urmare a unei hotărâri din cadrul plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (PMR), desfășurată în perioada 3 - 5 decembrie 1959. Decizia a fost luată pe fondul discursului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul de atunci al României comuniste, care scotea în evidență faptul că industria țării trebuie să se dezvolte într-un ritm accelerat.

Până atunci, prelucrarea minereurilor neferoase se făcea în uzine mai mici, care funcționau în apropierea minelor de unde scoteau la suprafață zăcămintele. Cererea și necesitățile tot mai mari legate de metalele neferoase a impus realizarea Flotației Centrale. "Studiile tehnico - economice efectuate în acest scop, în cadrul Trustului minier, în mai multe variante, au indicat ca economică soluția centralizării preparării minereului într-o flotație centrală amplasată în Baia Mare", precizează cotidianul "Pentru Socialism" din 9 decembrie 1959. Construcția și punerea în funcțiune a Uzinei centrale de preparare a minereurilor din Baia Mare s-a realizat într-un timp relativ scurt - 15 luni. Așadar, pe data de 1 octombrie 1962, uzina a produs primele tone de minereu prelucrat, cu utilaje de ultimă generație în domeniu. Flotația Centrală a fost amplasată pe un teren situat pe drumul care duce spre Satu Nou de Sus. La vremea respectivă, era considerată una dintre cele mai de succes investiții în industria mineritului românesc, mai ales că toate instalațiile și utilajele cu care a fost dotată au fost proiectate și construite în țară. Propaganda vremii lăuda și faptul că durata scurtă de ridicare a unui asemenea colos industrial este un record al realizărilor socialiste.

Exploatarea Flotația Centrală a fost ținută mereu în brațele regimului comunist. Era o investiție de marcă a vremurilor de atunci, care era mereu dată drept exemplu când se vorbea despre realizările industriei miniere socialiste. De aceea s-a avut grijă ca utilajele de aici să fie mereu. Acest aspect este confirmat și de către unii băimăreni care au lucrat încă din anii ’70 în această uzină. "Eu m-am angajat la Flotația Centrală din anul 1970. De-a lungul celor douăzeci de ani cât am muncit sub regimul comunist, în această uzină s-au făcut mai multe rânduri de modernizări. Țin minte că, la un moment dat, s-au adus câteva utilaje de ultimă generație produse în Finlanda. Au fost, cred, singurele piese aduse din import; restul erau de producție autohtonă", povestește băimăreanul Constantin Țântă.

Ca forță de muncă, Flotația Centrală a oferit, în momentele de vârf ale producției miniere, aproape 2.000 de locuri de muncă pentru maramureșeni. Muncitorii simpli care activau aici câștigau un salariu de 1.000 lei în primii ani de lucru și puteau să câștige până la 2.000 lei după acumularea a trei, patru ani de vechime. Munca la Flotația Centrală era fără întrerupere, muncitorii lucrând non-stop, în ture de câte opt ore. (Ionuț HOROBA)

Mineritul - cartea de vizită a județului[modifică]

În perioada comunistă, Maramureșul ajunsese să aibă peste 30.000 de muncitori care lucrau în subteran. Mineritul era privit de mai marii oblăduirii socialiste ca un soi de coroană a industrializării, care stătea la baza progresului.

În vremurile bune, mineritul maramureșean era reprezentat de 21 de mine, șapte exploatări miniere, două întreprinderi și o uzină de plumb. Din păcate, toată această industrie a transformat Baia Mare într-un oras extrem de poluat.

În perioada 1948 - 1960 iau un avânt deosebit cercetările geologice, lucrările de reconstrucție a minelor, de dotare tehnică a lor, de pregătire a cadrelor tehnice corespunzătoare. În această perioadă, se deschid mine noi, ca Toroioaga și Burloaia la Baia Borșa. Industria minieră a ajuns să ocupe primul loc, ca pondere, în producția industrială a județului. Partidul Comunist avea o grijă deosebită pentru clasa muncitoare, iar în acest context minerii ocupau locuri fruntașe. Aceștia beneficiau de tot soiul de privilegii, iar statul le punea la dispoziție în special locuințe. Acest aspect era elogiat și în presa vremii, care avea un pronunțat spirit de laudă la adresa orânduirii comuniste. "Nu demult, cele mai impozante construcții din apropierea Flotației «Petru Gheorghe» Săsar au fost Zece case, vestita colonie a minerilor. În ultimii zece ani a prins contur și se dezvoltă tot mai mult noul cartier al muncitorilor de aici. S-au construit 221 noi locuințe, iar 57 de mineri și-au construit case familiale din împrumut de stat. În ultimii patru ani, s-au construit 88 de locuințe pentru nefamiliști. În acest an (1961 - n.r.), 174 de familii de mineri vor primi locuință nouă în blocurile din Piața Victoriei. În apropiere de intrarea în mină, la poalele dealului, într-un peisaj pitoresc, se construiesc șase cămine de muncitori cu 350 de locuri", preciza cotidianul băimărean "Pentru Socialism", în ediția din 14 ianuarie 1961.

În aproape orice familie de maramureșeni, cel puțin un membru era miner. Unii intrau în subteran încă de la cele mai tinere vârste. "Am muncit ca miner la Baia-Sprie încă de când aveam 18 ani. Se întâmpla undeva la mijlocul anilor ’60. La început, mi-a fost destul de greu și condițiile erau dificile. Terminasem Liceul Industrial de la Sighet și m-au repartizat în Baia-Sprie. Lucram opt ore pe zi și eram cazați la un cămin de nefamiliști, care exista undeva lângă piața de alimente din Baia-Sprie. Ni se dădea de mâncare de trei ori pe zi. Prin anii ’70, condițiile s-au îmbunătățit simțitor pentru mineri, se primea chiar și o masă caldă, gratuită, pe zi", a mărturisit Valer Pop, din Baia-Sprie. Începând cu 1970, timpul de lucru în mine a fost redus de la opt ore la șase și s-a introdus servirea unei mese calde, gratuite, înainte de intrarea în schimb. (Ionuț HOROBA)

Uzina "1 Mai" Ferneziu / Romplumb[modifică]

Până la venirea comuniștilor la putere, în anul 1947, această uzină nu era una neînsemnată pe harta economică a țării. Însă, odată cu implementarea sistemului de naționalizare impus de noul regim, uzina s-a dezvoltat intens, devenind o unitate importantă de prelucrare a metalelor neferoase.

"Uzina de plumb «1 Mai» Ferneziu a fost dotată cu o secție nouă de convertizare a cuprului, un cuptor mare Watter Jacket, o instalație de aglomerare, un cuptor de prăjire. S-a modernizat rafinarea pirometalurgică a plumbului, s-a dat în funcțiune o secție pentru rafinarea electrolitică a plumbului. S-a construit și un coș central, înalt de 80 metri pentru fum, s-au montat noi filtre, s-a construit și o baie și o cantină muncitorească", se preciza în cotidianul local "Pentru Socialism", în data de 10 februarie, 1956.

An de an, uzina își sporea productivitatea. În anul 1968, aici s-a produs de 12 ori mai mult plumb decât în anul 1948, iar cupru se producea de 15 ori mai mult. Pe lângă aceste aspecte, uzina mai producea și elemente noi, pe lângă tradiționalul plumb. "Aici se mai produce, pe scară industrială, bizmut metalic, farmaceutic, azot și oxigen lichid. Cea mai recentă realizare este punerea în funcțiune a instalației de bioxid de mangan", se mai arată în paginile ziarului "Pentru Socialism".

Munca aici era destul de dificilă, iar condițiile au rămas cam aceleași până în prezent. "Eu lucrez în această uzină din anul 1982. De atunci și până acum condițiile au rămas aproape neschimbate. Sunt patru scule principale și absolut necesare cu care se lucra și se lucrează în uzina de plumb, și anume: picamerul, ranga, lopata și barosul", a spus băimăreanul Ioan Pop. Cu toate că s-au adus aceste așa-zise îmbunătățiri, Uzina "1 Mai" a rămas unul dintre cei mai importanți factori de poluare din zonă. Concentrația de plumb din aer a fost mereu cu mult peste limitele normale admise, însă pe vremea fostului regim nimeni nu avea curajul să iasă și să atragă atenția asupra acestui fapt. "Cu toate că lumea se îmbolnăvea pe vremea comuniștilor, nu se putea spune nimic, pentru că a doua zi era efectiv «decapitat» de autoritățile socialiste. Totul trebuia să funcționeze la superlativ; nu se ținea cont că pentru asta se făceau sacrificii umane imense", a amintit băimăreanul Dumitru Pop.

Cea mai cunoscută afecțiune care avea drept cauză poluarea cu plumb era saturnismul. Această boală apărea din cauza intoxicației cronice cu plumb, caracterizată prin gingivită, colici, anemie, cu apariția de hematii cu granulații bazofile în sânge.

Oamenii care au muncit în Uzina de plumb din Ferneziu susțin că aveau asigurat un salariu mai mult decât decent. Acesta compensa oarecum faptul că munca în acest loc era aproape sigur o condamnare la moarte, din cauza riscului de poluare major.

"Cu salariul pe care îl aveam pe vremea comunismului, lucrând în această uzină, puteam să întrețin, fără probleme, o familie de patru membri. În plus, îmi permiteam să plec cu familia într-un concediu la mare. Faptul că luai așa de mulți bani te făcea să nu te gândești așa de tare la pericolul poluării", a mărturisit băimăreanul Nicu Pașca.

Nivelul unui salariu de bază înainte de ’89, câștigat în Uzina "1 Mai", se situa undeva la 3.100 lei. La această sumă se mai adăugau câteva sute de lei, din anumite sporuri sau ore suplimentare.

În perioada de glorie a producției, Uzina "1 Mai" număra aproximativ 1.500 de muncitori. Ca măsuri de protecție împotriva gazelor, se dădea în fiecare zi câte o sticlă de lapte, o sticlă de apă minerală și o masă caldă la intrarea în fiecare schimb. La Dănești s-a construit o bază de tratament, unde se puteau odihni câte 230 de muncitori într-o serie.

La începtul anilor ’60, autoritățile comuniste au intenționat să desființeze Uzina "1 Mai", iar în locul acesteia să construiască o fabrică de bere. Demersul nu a mai fost pus în aplicare, pentru că, în urma analizelor efectuate, s-a constatat că aproximativ 700 de muncitori de aici erau deja afectați de saturnism. În acest context, acești oameni nu mai puteau fi angajați în altă parte și s-a vrut, așadar, evitarea unor drame sociale cauzate de pierderea locului de muncă. "Am participat la discuțiile care au avut loc în Consiliul Popular de atunci, când se voia desființarea uzinei din Ferneziu. Până la urmă, s-a renunțat, pentru că muncitorii de acolo, care erau deja bolnavi din cauza plumbului, nu ar mai fi putut fi angajați într-o altă întreprindere", povestește băimăreanul Viorel Cadar.

Fabrica de bere s-a construit în Satu Mare, motivându-se, oficial, că apa de acolo este de mai bună calitate decât cea din Baia Mare. (Ionuț HOROBA)

Barajul Firiza[modifică]

Înainte de 1960, Baia Mare avea probleme cu alimentarea cu apă potabilă. Așa s-a născut inițiativa de a se construi un baraj în satul Firiza, la aproximativ 15 kilometri de oraș. Înainte de construirea barajului, Baia Mare era alimentată cu apă potabilă printr-o conductă din lemn care venea din zona unde există astăzi Stația de tratare a apei, pe strada Colonia Topitorilor. "Eram copil și mă jucam cu prietenii mei pe acea conductă de lemn care aducea apa în oraș. Era ca un butoi de lemn cu cercuri; avea un diametru cam de 1,5 metri", își aduce aminte Maria Bodea (75 de ani), Baia Mare.

Lucrările la barajul Firiza au început în 1960 și s-au terminat în 1965, când s-a inaugurat întreg sistemul hidrotehnic. "Colectivul barajului Firiza și-a realizat și depășit angajamentul de onoare ce și l-a asumat. A predat barajul Strâmtori cu trei zile înainte de angajament și cu 132 de zile înaintea termenului planificat inițial", se consemnează în cotidianul "Pentru Socialism", din 17 iulie 1964.

Inaugurarea sistemului hidrotehnic de la Firiza s-a făcut pe 16 iulie 1965. Atunci a fost mare sărbătoare în orașul Baia Mare. Activiștii de partid i-au dus pe aproape toți cetățenii, de la preșcolari la oameni mari, la Firiza pentru a lua parte la festivitatea de inagurare a măreței realizări socialiste. "Băimărenii și-au lăsat confortabilele apartamente și au luat-o la drum. Un trecător ocazional n-ar mai fi putut să-și explice unde se îndreaptă sutele de mașini și zecile de autobuze încărcate până la refuz de oameni. Ne-a fost dat să asistăm la un adevărat furnicar de cetățeni, de la vârsta preșcolarului și până la cea a pensionarului, care mergea într-un sens unic, spre Valea Firizei, distanță de vreo 10 kilometri de Baia Mare", se precizează în ziarul "Pentru Socialism", ediția 17 iulie 1965. (Ionuț HOROBA)

„Eram copil, încă în clasele primare, și locuiam în Firiza. Pe atunci era comună, cu satele aparținătoare Blidar și Valea Neagră. Și țin minte că satul se întindea până la zidul barajului, iar drumul vechi mergea exact prin mijlocul apei. Adică nu era apă, era o stradă, cu case de o parte și alta a drumului, legătura între Firiza și Ferneziu făcându-se mult mai ușor ca și acum. Și țin minte că mergeam pe Lunci după pâine, însă ajungeam destul de repede, drumul între cele două sate fiind direct. Râul curgea și el lin, la vale, în partea stângă a caselor, așa cum de altfel este și acum. Prin ‘61, a început construcția digului de oprire a apei”, povestește Ion Lupșe.

„În mai puțin de doi ani, cele aproximativ 50-60 de familii care locuiau acolo au fost strămutate pe strada Forestierului. După ce s-a ajuns la o adâncime de 50 de metri, iar digul a fost finalizat, râul Firiza a început să se verse în baraj, printr-un tunel. Întreg procesul de umplere nu a durat mai mult de o jumătate de an, după care apa a fost oprită”, spune Ioan Lupșe.

„Există voci care spun că acolo unde acum este barajul ar fi fost o biserică. Și că, deoarece oamenilor le-a fost frică să o demoleze, a rămas sub ape. Așa ceva nu e adevărat. Îmi amintesc cum arăta strada atunci, erau doar casele situate de ambele părți ale uliței. Biserica din Firiza este în același loc de trei secole și niciodată nu a fost construită în altă parte. Și cei din Valea Neagră tot în Firiza vin la biserică, un alt lăcaș de cult fiind în Ferneziu. E bine să infirmăm asemenea zvonuri. Cu toate că s-a întâmplat cu aproape 50 de ani în urmă, încă îmi amintesc totul, parcă ar fi fost ieri”, a afirmat Ion Lupșe. (Amalia Babici)