Baia Mare de altădată/Capitolul 1.Primii ani de comunism

Baia Mare de altădată de Dorin Ștef Capitolul 1.Primii ani de comunism

După război (1944-1947)

Trecerea României de partea Națiunilor Unite a fost un act de demnitate națională a poporului român, în speranța reinstaurării regimului democrat și de a feri țara de la o catastrofă totală.

Cu toate acestea, trupele sovietice au tratat România ca pe un stat ocupat și armata română ca înfrântă în război. Astfel, imediat după 23 august 1944, comandamentele sovietice nu au ezitat să ordone dezarmarea, în centrul Moldovei, a unui mare număr de unități române, luând măsuri pentru internarea lor în lagăre.

Iată o mărturisire a veteranului de război, plutonier major (r) Nicolae Nimu: «...Întoarcerea armelor, la 23 august 1944, m-a prins pe frontul din Moldova. Deși se stabilise alianța cu rușii, am fost luați prizonieri. Am fost escortați de la Roman la Iași și apoi la Ungheni, fiind însoțiți de soldați sovietici înarmați cu pistoale automate. Aproape de Prut nu mai puteam merge, aveam răni la picioare, iar un soldat rus a îndreptat automatul spre mine, cu înjurături, spre a mă împușca. Fiind tânăr, aveam doar 19 ani, un ofițer rus, care știa românește, m-a întrebat dacă sunt copil de trupă și m-a cruțat. Dar lagărul a însemnat o luptă continuă pentru supraviețuire, speranțele împuținându-se de la o zi la alta. În curtea lagărului erau cazane în care se încălzea apă, peste care se turnau tărâțe. Asta ne era mâncarea zilnică. Noaptea dormeam lipiți unul de altul din cauza frigului. În luna noiembrie am fost duși cu trenul de marfă spre o destinație necunoscută. Am ajuns în Astrahan, pe Volga, unde, plini de păduchi și slăbiți din cale-afară, numărul nostru s-a împuținat mereu. Zilele în lagăr au fost din ce în ce mai grele. Peste 200 de prizonieri dormeau într-o singură baracă pe paturi de scândură, cu dimineți istovitoare de muncă și condiții inumane de trai. Abia în august 1945, după un an de suferință, noi, românii prizonieri, am fost adunați, urcați în trenuri și trimiși acasă...»

Nu există nicio justificare pentru faptul că, după încetarea militară a ostilităților și trecerea României de partea Națiunilor Unite, trupele sovietice au dezarmat și au luat prizoniere efectivele unor unități române, au confiscat nave de luptă și au internat echipajele în lagăre de detenție sovietice. Mulți dintre aceștia s-au întors acasă abia după cinci-opt ani. Alții nu s-au mai întors niciodată. (Daniela Dragoș)

Un maramureșean l-a propus pe Petru Groza prim-ministru

În localitatea maramureșeană Ciolt trăiește Gheorghe Micle. Om politic, filosof, istoric, Micle este o adevărată enciclopedie, fiind dornic să-și împărtășească oricui dorește să-l asculte bogata experiență de viață.

Ne-a povestit că a locuit mulți ani în București, dar că la bătrânețe a preferat să se întoarcă pe meleagurile natale, unde se simte împlinit și iubit. S-a născut în satul Hovrila, într-o familie de țărani, cunoscând de mic privațiunile vieții, fiind orfan de război. A îmbrățișat învățătura, la începutul anilor 1930 urmând cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, perioadă în care activează în ilegalitate ca militant comunist. Din 1935 a participat, alături de Petru Groza, la organizarea Frontului Plugarilor - grupare politică ce se considera reprezentanta țăranilor agricultori.

Gheorghe Micle a ajuns în conducerea Frontului Plugarilor, sugerând Partidului Comunist aducerea lui Petru Groza la conducerea țării. Propunerea a fost acceptată de Stalin, iar în 1945 s-a instaurat guvernul democrat popular, între primele izbânzi imediate ale acestuia fiind aplicarea Reformei agrare și redobândirea Ardealului de Nord. Micle devine ideologul consultant al primului ministru, coordonând presa partidului, redactând multe dintre documentele programatice ale guvernului și, în bună parte, chiar memoriile lui Petru Groza.

Unele divergențe avute ulterior cu Petru Groza au condus la marginalizarea politică a lui Gheorghe Micle, care a împărtășit până la pensionare lumea universitară și filosofia. (Alina Talpoș)

Falsificarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946

La alegerile din 19 noiembrie 1946, s-au înfruntat două forțe politice. Este vorba de Blocul Partidelor Democratice (BPD), cu simbolul electoral "Soarele", care a beneficiat de suportul nelimitat al organelor administrative și de ordine, în ultimă instanță de bugetul statului, iar pe de altă parte, Partidul Național Țărănesc (PNȚ), condus de Iuliu Maniu, cu semnul electoral "Ochiul".

PNȚ a fost câștigătorul real al scrutinului. Dincolo de meritele partidului, populația a votat împotriva guvernului, considerat principalul vinovat pentru teroarea și haosul din țară la acea dată. În fața acestei surprize s-a ajuns la o întârziere a anunțării datelor definitive, luându-se numeroase măsuri de ștergere a dovezilor asupra rezultatului real și de pedepsire a "trădătorilor", care au fost numeroși.

O circulară a Comitetului Central al BPD a oferit un tablou mai clar asupra situației reale: "Se va trece imediat la strângerea întregului material de documentare (fotografii, fotocopii, declarații personale, articole din ziar etc.), date precise asupra tuturor provocărilor, incidentelor, atentatelor, furturi de urne etc., comise de agenți maniști și fasciști, atât înainte, în timpul sau după alegeri, în special în jurul și interiorul secțiilor de votare (...). Se va continua cu intensitate campania de popularizare a victoriei BPD-ului în alegeri prin întruniri și presă. Se va interzice și sancționa orice pălăvrăgeală și lăudăroșenie individuală din partea tovarășilor sau prietenilor noștri în legătură cu alegerile. Toți electorii reintră în producție, rămânând pe teren numai îndrumătorii obișnuiți."

La rândul său, Comitetul Central al BPD a transmis instrucțiuni tuturor regionalelor, cerând schimbarea membrilor de partid care n-au corespuns și excluderea celor care au trădat. În noaptea de 20 noiembrie 1946, la ora 0.30, pregătind anunțarea rezultatului oficial populației, Comitetul Central al BPD transmitea următoarea circulară: "Muncă de lămurire pe teren peste tot și mai ales acolo unde am fost slabi. Se va explica rezultatul alegerilor, semnificația acestui fapt. Pe teren se vor trimite cei mai buni propagandiști și mai ales acolo unde suntem slabi."

În cele din urmă, după trei zile, au fost date publicității rezultatele alegerilor trucate. Cele aproximativ 80% din scrutinuri, obținute de PNȚ în realitate, au ajuns în posesia BPD-ului. S-a trecut la o remaniere a guvernului, reprezentanții PNȚ și ai celorlalte formațiuni au ieșit din structura executivului, susținându-l însă în continuare din Adunarea Deputaților. Noul Cabinet, condus tot de Petru Groza, se baza pe paritatea dintre Partidul Comunist, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor și PNL Tătărăscu. Luând în discuție falsul electoral, PNL și PNȚ, conduse de Dinu Brătianu și Iuliu Maniu, au decis boicotarea lucrărilor Adunării Deputaților, rezultatul alegerilor rămânând totuși nemodificat. (Arhivist Marius Uglea, Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Maramureș)

Ziua Prieteniei Româno-Sovietice

După 1946, în primii ani de după instaurarea dictaturii comuniste, Rusia Sovietică era ridicată la rang de „salvatoare supremă” pentru România. Cultul lui Stalin era de-a dreptul o religie, promovată de mai marii Partidului Comunist de la noi.

Peste tot se aduceau elogii Uniunii Sovietice și "tătucului" Stalin; s-au compus cântece și sloganuri pe această temă: "Stalin și poporul rus/, Libertatea ne-au adus" sau "Ana, Luca și cu Dej / Bagă spaima în burghezi".

În primii anii ai comunismului a luat ființă și Asociația Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică (ARLUS), care avea ca scop strângerea legăturilor cu URSS. Inițiativa de înființare a acestei asociații a aparținut unui grup de intelectuali "de stânga", care se aflau în vizită la prof. Constantin Ion Parhon, în 20 octombrie 1944. Ziua a fost numită "Ziua Prieteniei Româno-Sovietice". ARLUS avea filiale în fiecare județ și se ocupa de educarea oamenilor în spiritul unei prietenii debordante cu tot ceea ce însemna sistemul sovietic.

Ziarele vremii consemnează cum a fost sărbătorită în Baia Mare Ziua prieteniei Româno-Sovietice din 20 octombrie 1946: "În ziua de 20 octombrie, populația orașului Baia Mare a sărbătorit cu mare fast ziua prieteniei Româno-Sovietice. Dimineața, la ora 7.00, fanfarele militare și muncitorești au dat deșteptarea. La ora 10.00, în toate bisericile s-a oficiat Te-Deum, la care au luat parte și reprezentanții autorităților. La ora 11.00, în Piața Libertății, s-au depus coroanele armatei și al ARLUS-ului pe mormintele eroilor sovietici. În cadrul acestui eveniment, dl. colonel Călinescu, comandantul garnizoanei, a ținut o conferință în care a arătat contribuția uriașă a URSS în toate domeniile pentru progresul umanității. «Dacă vom merge alături de Uniunea Sovietică, vom câștiga totul, iar dacă nu, vom pierde totul», a spus colonelul Călinescu." (Ionuț Horoba)

Rușii ne-au pretins despăgubiri de război

Cei bătrâni își aduc aminte, nu cu plăcere, de vremurile când România, în urma celui de-al Doilea Război Mondial, a trebuit să plătească rușilor despăgubiri de război, timp de douăzeci de ani. Am plătit atunci valută, aur, argint, petrol, dar și produse agricole.

Cotele de cereale creșteau de la un an la altul, așa că țăranii nu reușeau să producă în zonele colinare și de deal din jurul Băii Mari cantitatea de cereale cu care să-și acopere dările către stat.

Iată o întâmplare a unui țăran dintr-un sat de pe Fisculaș. "Noi, aici, în zonă, ne ocupam mai mult cu creșterea animalelor și cu pomicultura. Cu toate acestea, cotele de cereale, grâu, mălai și floarea-soarelui erau egale cu cele ale țăranilor de la câmpie. Am stricat suprafețe întregi de fân, lucernă, trifoi și ghizdei pentru a semăna grâu și mălai, dar tot nu ne-am putut acoperi cantitățile de dat către stat. Și, dacă nu-ți dădeai cotele, te trezeai cu cei de la Sfatul Popular la poartă, cu căruțele. Îți luau din casă cămeșile și celelalte haine din lădoi, oala de făcut mâncare, scroafa din coteț și găinile din curte. Că le luau nu era așa de mare paguba, pe cât era rușinea. Cum să-mi vină mie, om cu stare în sat, cu 12 hectare de pământ, să-mi ia vaca din grajd ori porcul din coteț?

Că au venit o dată, dar era mai pe seară. I-am chemat în casă și i-am cinstit până au plecat pe la miezul nopții, horind. În semn de mulțumire, perceptorul m-a învățat o șmecherie pe care au aplicat-o niște bărbați din alt sat al comunei. Să iau bani la mine și să merg la Careii Mari, că acolo se cumpără cerealele la preț mic și te poți scăpa de cote, ducându-le la cea mai apropiată bază de recepție, de unde primești dovadă că le-ai predat și te-ai scăpat de necaz. A treia zi, eram pe tren și la amiază în Carei. De acolo am mers pe jos în primul sat și am întrebat cine are grâu și mălai de vândut. M-am înțeles cu unul să-i dau un arvon și să-mi dea canitatea de cereale pe așteptare, că într-o săptămână îi duc banii. Am predat cerealele la bază, am venit acasă, am scotocit după bani peste tot. Dar, ca să pot plăti toată cantitatea de cereale, am rămas fără porc de Crăciun. A trebuit să-l vând pentru a-mi plăti datoria", povestește bărbatul. (Dragomir Ignat)

Memorialul Durerii. Închisoarea din Sighet

Închisoarea politică de la Sighet a fost un instrument important folosit în atingerea scopurilor noii orânduiri comuniste, folosindu-se o multitudine de metode pentru a îngenunchea și anihila pe toți oponenții.

Clădirea închisorii Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun. În august 1948, a devenit loc de detenție pentru un prim grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni. În 5-6 mai 1950 au fost aduși la Sighet peste 100 de demnitari din întreaga țară, foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni, unii dintre ei având condamnări grele, alții fără a fi măcar judecați. Majoritatea aveau vârste înaintate. În octombrie-noiembrie 1950, au fost aduși la Sighet în jur de 50 de episcopi și preoți greco-catolici și romano-catolici. Închisoare avea titulatura de "unitate de muncă specială", cunoscută sub numele de "colonia Dunărea", însă era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele țării. Era, în același timp, un loc sigur, de unde nu se putea evada, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puțin de 2 kilometri.

"Supuși mereu verificărilor neașteptate ale gardienilor, deținuții găsiți vinovați de încălcarea unor reguli scrise sau nescrise (nu era permis să stea întinși pe pat în timpul zilei, să aibă asupra lor diverse obiecte interzise de regulament, să privească pe fereastră etc.) erau pedepsiți", a spus Andrea Furtoș, muzeograf.

Dacă nu existau alte pedepse, ele se inventau, după cum preciza Vasile Ciolpan într-o notă din 31 martie 1955: "Un deținut a bătut morsa (alfabetul morse n.r.) la țevile de calorifer și a fost prins și pedepsit cu cinci ore să stea în genunchi. Această pedeapsă nu este prevăzută în niciun regulament, dar altfel nu s-a putut, deținutul fiind deja izolat."

Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil. La geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare. Supraviețuitorii închisorii își amintesc trei elemente principale care defineau viața din închisoare: foamea, frigul și izolarea, toate acestea având scop lichidarea sistematică a deținuților. Întreg regimul din închisoare a fost conceput pentru a-i dezumaniza, umili și batjocori pe deținuți.

În 1955, ca urmare a Convenției de la Geneva și admiterii României comuniste în ONU, a avut loc o grațiere. Parte din deținuții politici din închisorile românești au fost eliberați, parte transferați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. În pofida acestui fapt, deținuți politici mai apăreau și în anii următori, mai ales "în tranzit" spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977, închisoarea a fost dezafectată și a intrat într-un proces de degradare. Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1995, în vederea transformării în Memorial. (Liviu Șiman)

Colonii de muncă forțată la Cavnic, Baia-Sprie și Nistru

Între 1950 și 1955, Maramureșul s-a numărat printre principalele centre preferate de comuniști în vederea exterminării elitelor politice și intelectuale, active în perioada interbelică, prin închisoarea care a funcționat în Sighetu Marmației și coloniile de muncă forțată de la minele de plumb din Baia-Sprie, Cavnic și Valea Nistrului.

Colonia de muncă din Baia-Sprie a funcționat în cadrul unei mine cu vechi tradiții de exploatare a subsolului. „Colonia a fost amplasată în apropierea puțului de extracție al minei, pe o suprafață plană cu clădiri vechi din incinta minei și un număr de circa 15 barăci, construite din prefabricate și utilizate ca dormitoare. Întreg spațiul de 5 ha a fost împrejmuit cu un gard de scânduri, înalt de aproximativ 5 metri, care avea deasupra câte patru rânduri de sârmă ghimpată. Foișoarele de pază erau nelipsite și chiar foarte bine dotate cu reflectoare și semnale sonore, după cum ne informează majoritatea foștilor deținuți, care în acea vreme purtau titulatura de «brațe speciale».

De asemenea, numele tuturor acestor muncitori erau ținute secrete, la fel ca toate întâmplările din cadrul coloniei, care trebuiau să rămână între pereții acesteia. Se poate foarte ușor deduce că viața în colonie era de tip penitenciar, astfel că personalul militar dădea dovadă de un comportament inuman, de la munci inutile până la bătăi. Se întâmpla, de multe ori, ca, în cazurile de moarte a deținuților în accidente sau boală, procurorii să nu se deranjeze pentru o deplasare la colonie sau în mină, pentru elucidarea celor întâmplate. Condițiile cele mai grele de muncă au fost la orizontul 13, la o adâncime de circa 350 m, unde temperaturile deseori depășeau 40 de grade.

Astfel, referitor la mizeria materială, dar și psihică din curtea coloniei se afirmă: «În această curte, unde umblam ca într-un furnicar aproape 500 de deținuți și câteva mii de șobolani, domneau resemnarea, amărăciunea, dar și explozii de entuziasm ale celor care făceau abstracție de tot ceea ce îi înconjoară și dau curs liber tinereții lor. Da, era o lume nouă, căreia totul îi intrase în firesc, era absolut ceva normal, asta trebuia trăită»”, arată Marius Uglea de la Direcția Județeană Maramureș a Arhivelor Naționale.

Colonia de muncă de la mina Cavnic. Aceasta a fost înființată la sfârșitul anului 1952 prin transferul a 200 de deținuți de la colonia Baia-Sprie. Mina de la Cavnic a aparținut înainte de război unei societăți româno-belgiene, care a renunțat la exploatarea ei pentru că nu era rentabilă.

Filonul era sărac și procentul de mineralizare a rocii era prea mic pentru ca munca să fie rentabilă, așa că mina fusese închisă. Stătuse abandonată ani de zile și urma să reintre în exploatare, cu mână de lucru de la Ministerul de Interne, fapt ce explica ideea că, la început, cei mai mulți deținuți lucrau la reamenajări și reparații, care urmau să asigure locurile de muncă. S-a reparat calea ferată, s-a înlocuit lemnăria putrezită, s-a instalat într-o breșă atelierul de reparații mecanice. Incinta coloniei de la Cavnic era destul de mare, avea șase barăci, asemănătoare cu cele de tipul barăcilor militare germane din timpul războiului. Toate ușile și ferestrele erau închise, iar curtea dădea impresia unei pustietăți profunde. Cele șase barăci aveau o capacitate totală de aproximativ 500-600 de persoane, adăpostind de-a lungul perioadei de detenție politică mulți deținuți cu pedepse mari și pedepsiți trimiși de la Canal. Condițiile de muncă erau dintre cele mai dure, se lucra pe mai multe nivele, iar la nivelele inferioare temperatura depășea 40 de grade, potrivit memorialistului Ioan Ioanid. Asistența medicală, ca în majoritatea închisorilor și lagărelor de muncă comuniste, era minimă, și chiar inexistentă de cele mai multe ori.

În 1952, norma de lucru de la Cavnic, pentru un schimb întreg, era pe zi de 18 vagoneți de minereu. În 1953, ea depășise 80 de vagoneți. Chiar și normele individuale au crescut în același ritm. «Am început să intrăm în mină și duminica... Așa se face că am lucrat în schimb de noapte aproape trei luni în șir... După cum am aflat de la biroul nostru tehnic, toate aceste ridicări de norme și creșterea producției erau raportate ca realizări și depășiri de plan, care aduceau prime de producție conducerii Combinatului și conducerii lagărului», ne informează Ioanid.

Condițiile inumane de muncă în subteran i-au determinat pe 14 dintre deținuții de la Cavnic să recurgă la una dintre cele mai spectaculoase evadări care s-au produs vreodată în perioada de maximă ascensiune a regimului comunist.

Colonia de muncă de la mina Nistru. Condițiile de muncă de la Valea Nistrului erau mult ușurate de faptul că se lucra la suprafață, fără temperaturi exagerate sau lipsa oxigenului. Evenimentul care a marcat traiectoria normală a funcționării acestei colonii a fost evadarea reușită a patru deținuți: Marin Țucă, Miron, Românu și Coțofan, care au organizat cu o ingeniozitate aparte, au calculat cu mare precizie ca vagonetul cu dinamită să explodeze chiar sub punctul de pază, ghereta a fost aruncată în aer, iar ostașul supraveghetor rănit. Prin breșa obținută cei patru au fugit. După ce au fost prinși, a urmat condamnarea acestora la moarte. Definitivă a rămas numai pedeapsa lui Marin Țucă, celorlalți comutându-li-se în muncă silnică pe viață. Evadarea a avut loc în 6 iunie 1953, cu doar câteva ore înainte de cea produsă la Cavnic. Această coincidență a făcut ca Securitatea să creadă că a fost ceva «aranjat»”, arată Marius Uglea, de la Direcția Județeană Maramureș a Arhivelor Naționale. (Daniela Dragoș)

CAP-urile, forme de asociere impuse de comunism

Agricultura a fost organizată după modelul sovietic. Acest proces a constat în confiscarea proprietăților agricole private și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. În primii ani de comunism, acestea s-au numit "colhozuri", iar pe urmă, până la căderea regimului, lumea le cunoștea sub denumirea de Cooperative Agricole de Producție (CAP). Acestea reprezentau pentru partid centre de atracție a țărănimii pe "calea transformării socialiste a agriculturii".

Procesul de colectivizare a început în anul 1949, atunci când Gheorghe Gheorghiu-Dej anunță în cadrul unei plenare a PCR intrarea în vigoare a Decretului 82 din 2 martie. Prin aplicarea acestuia, proprietarii de terenuri agricole și alte bunuri au fost deposedați de acestea, fiind trecute în avuția statului. Gheorghiu-Dej declara: "Partidul va duce o muncă sistematică în sânul țaranilor săraci și mijlocași spre a-i convinge de necesitatea de a se uni treptat în gospodării colective, deoarece colectivizarea agriculturii e posibilă numai în baza liberei consimțiri a țăranilor". În realitate, există numeroase dovezi care au arătat că regimul a impus prin forță și violență acest proces de "revoluționare" a sistemului agricol.

O metodă, des utilizată, de "convingere" a țăranilor de a-și ceda pământul era chemarea la Securitate și ținerea lor acolo câteva zile, după care erau eliberați dacă își luau angajamentul că se vor înscrie în Coopertivă. Mulți au semnat, pentru că "nu vroiau să putrezească în închisoare".

"Îmi aduc aminte că, pe vremea aceea, tata a fost dus în Satu Mare la pușcărie, pentru că nu a vrut să semneze ca să-și treacă pământul la colhoz. Mai țin minte că eram pruncuț mic, în clasa I, când au venit cei care se ocupau cu colectivizarea, la școala din Groși, unde eram și m-au scos afară și m-au trimis acasă zicându-mi: «Antonică, amu’ te duci tu acasă și te joci un ptic cu minjea, până te-om chema noi». M-au chemat înapoi la școală abia după ce tata o pus degetul ca semnătură pe actul prin care își ceda pământul la colectiv", a povestit băimăreanul Anton Rohian.

Colectivizarea întregului teritoriu al țării s-a încheiat în 1962. La acea vreme propaganda comunistă a raportat că formele socialiste de proprietate dețineau 96% din terenul arabil și 93,4% din suprafața agricolă. "Statul comunist din vremea lui Ceaușescu voia tot timpul să facă în așa fel încât CAP-urile să se știe datoare la stat. Pentru că porumbul, laptele, cartofii, merele etc. se dădeau la prețuri standardizate de stat, cum ar fi: 1,5 lei litru de lapte, 25 bani kilogramul de cartofi, 2 lei kilogramul de mere și așa mai departe. Lui Ceaușescu, la fiecare sfârșit de an, când se făcea darea de seamă privind realizările din agricultură, îi plăcea să spună că li se iartă datoriile tuturor CAP-urilor și că pot începe de la zero un nou an agricol", a conchis Anton Rohian.

CAP-ul aparținea, la nivel teoretic, oamenilor și practic, statului. Fiecare om înscris la colectiv primea, în urma activității agricole desfășurate după un an de zile, anumite norme de îndeplinit, iar în funcție de acestea, se dădeau anumite retribuții. Pe lângă aceste retribuții, oamenii au învățat și au dezvoltat celebrul dicton: "Trăiești de unde muncești". "Normal că oamenii furau, pentru că, mai ales într-o casă cu zece membri, ceea ce se dădea oficial de la CAP nu reușea să acopere necesitățile familiei", a explicat Anton Rohian. Partea bună a ceea ce oferea CAP-ul era, în opinia lui Rohian, faptul că s-a realizat o comasare a terenurilor agricole care a asigurat o anumită perfomanță în producție. (Ionuț Horoba)

Cele mai mari presiuni s-au făcut în toamna lui ‘61

„Cei care au fost de acord să se înscrie în colectiv au fost oamenii mai săraci care nu aveau pământ și țiganii, pentru că au fost împroprietăriți cu terenuri de la stat. Însă nu se obțineau rezultate. Cei din conducere nu erau mulțumiți, pentru că cei înscriși nu erau persoane învățate cu munca”.

“Astfel, prin ‘53 au fost introduse în România cotele obligatorii. Deși nu au vrut să intre oamenii în colectiv, au găsit ei calea să îi facă să dea la stat o parte din recoltă. Cum în ‘52-’53 nu au fost recolte, au fost doi ani slabi, oamenii nu au putut să dea cotele. Atunci s-au format grupuri din membrii de partid și de la consiliile populare, însoțiți de milițieni și de securiști, care s-au dus din casă în casă și au obligat oamenii să dea din pod cerearele, adică ceea ce revenea statului. A rămas lumea fără mâncare. Și acesta a fost de fapt un mijloc de constrângere pentru a se înscrie în colectiv. Ordinele erau ca cei care se nu înscriau să fie executați silit. Cam în aceeași perioadă, ‘52-’53, acolo unde nu au mers CAP-urile, s-a trecut la tovărășie. Era mai lejer, pentru că nu era cu normă de muncă. A durat cam până în 1961.

Atunci s-a luat o nouă atitudine. S-au trimis toți activiștii de la comitetul de partid, raion, șefii de instituții, profesorii, angajați ai statului, în grupuri, în comune pentru a convoca oamenii și a-i convinge să intre în CAP. Li se arătau avantajele muncii în colectiv, că se va lucra mecanizat, că munca în comun e mai ușoară, producția mai mare, subvenții de la stat. Cu toate acestea, oameni nu au prea cedat, pentru că nu le convenea să intre cu pământ mult și alții cu nimic. Și apoi, țăranul de atunci era legat de pământul lui. Cei care nu cedau erau chemați de trei-patru ori. Îi chemau noaptea și le povesteau despre colectiv, îi trimiteau afară să se gândească, iar îi chemau înăuntru. Până la urmă au cedat din cauza stresului. Cele mai mari presiuni s-au făcut în toamna lui ‘61. S-au scos muncitorii de la mine, din fabrici, toți cei care munceau în slujba statului și au fost trimiși să convingă lumea să intre în CAP. În 62’ erau toți înscriși. Cei care nu își convingeau părinții, rudele să intre în colectiv erau dați afară. Cei care se împotriveau erau luați în miez de noapte și nu îi mai vedea nimeni.

Partea bună în toată treaba asta era că nimeni nu murea de foame. Toți aveau un animal pe lângă casă și o bucată de pământ. În plus, se mai și trecea cu vedere și oamenii luau mai mult din recoltă decât li se cuvenea. Eu am fost primar 16 ani și am închis ochii de multe ori”, ne-a mărturisit Gavril Cârligean, dintr-o comună lăpușeană. (Daniela Dragoș)

Țăranii furau porumbul de la colectiv cu... sticla

Alexandru Călăuz are 83 de ani și este din Gârdani. A fost miner 20 de ani la mina Săsar și are o pensie de 900 lei. El spune că, după război, cel mai rău a fost pe vremea colectivului, când toată lumea muncea pe rupte și nu primea mai nimic în schimb.

"O fost un chin să trăiești pe vremea colectivului. Ți-o dat un sac de picioici (cartofi) și unu’ de mălai, o dată pă an, cu țârâita. Am iertuit spini de pe un vârf de deal, ca să-mi pot pune și io niște picioici. Am mâncat bugăt mălai, că nu erau bani de pită. Ca să poată hrăni animalele din gospodărie, oamenii erau nevoiți să mai fure din când în când. Mălaiu’ să ducea de pe câmp cu...sticla. Da’, nu vă mirați! N-aveau bieții oameni ce să facă. Desfăcau câțiva știuleți și puneau grăunțele în sticla în care-și aduceau apa pe câmp. Milițienii sectoriști erau tare stricți și nu lăsau pe nimeni să ducă ceva de pe câmp. Ascundeam sticlele pe unde puteam", spune bătrânul. (Alina Talpoș)

"Nu eu am adus CAP-ul în Leordina"

Povestea de mai jos o știu de la regretatul I. Griga, fost inspector școlar la ISJ Maramureș. Mi-a povestit-o cu decenii în urmă, într-o toamnă arămie, într-o livadă, undeva pe malul Tisei. "Eram tânăr învățător, venit de pe băncile școlii să-mi fac ucenicia în Vișeu. Ca toți copiii de țăran, mi-am luat misia foarte în serios și, după perioada de stagiatură, mi-am susținut examenul de definitivat. Probabil că acolo am făcut figură bună, căci peste câteva săptămâni am fost chemat mai întâi la «raionul de partid» unde mi s-a propus să fiu făcut membru de partid. N-am refuzat, știind de la tata că nu-i bine să te pui contra vântului și nici a puterii.

Deși pe vremea aceea, de la data propunerii până la primirea în organizație era un timp de așteptat, în calitate de candidat, mie mi s-a finalizat dosarul destul de repede și, la puțină vreme, am primit carnetul. La început nu mi se părea cine știe ce scofală. Mai pierdeam un timp pe la ședințele de partid. Dar curând aveam să aflu tâlcul primirii atât de rapide în PMR. Într-o zi am fost chemat la secția de învățământ a raionului unde mi s-a spus că-i sarcină de partid să accept funcția de inspector școlar raional. Și de a doua zi m-am prezentat la noul loc de muncă. Nici asta nu mi se părea prea greu. Eram tânăr, învățat să merg și cu carul, și pe jos, așa încât am început terenul.

Am bătut întâi comunele ucrainene din zonă. Acolo era o lipsă acută de cadre. Aveam învățători și cu opt clase. Cei cu liceul terminat erau ca și calificații, rari de tot. Am luat apoi zona Borșa-Moisei. Nici acolo situația nu era mai roz. Testam oameni. Îi puneam pe posturi, iar la întoarcere le completam hârtiile de numire. După vreo doi ani, cunoșteam zona ca-n palmă. Cum se zice, stăpâneam situația și cu încadrările, și cu școlarizarea. Dar într-o zi am fost chemat din nou la comitetul raional de partid. De data asta pentru o sarcină specială, de mare răspundere. «Tovarășe Griga, de mâine, împreună cu tovarășul activist de partid și tovarășul de la UTM, vă deplasați în comuna Leordina și începeți munca de lămurire cu țăranii pentru a se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. Începeți de la numărul de casă 1 și până la ultimul număr din sat. Toți ca unul trebuie să se înscrie, urmând exemplul fratelui mai mare de la răsărit, care a pornit de mult pe drumul socialismului etc. etc.» Ușor de zis, greu de făcut. La început țăranii ne ascultau cu respect. Apoi ne ocoleau. Să se opună pe față nu îndrăzneau, căci auziseră ce au pățit alții din alte zone, care au refuzat. La urma urmei, se ascundeau de noi.

Necazul era că umblam toată ziua degeaba, nu găseam nici de unde să cumpărăm un biscuit ori o conservă spre a ne astâmpăra foamea. La sfârșitul săptămânii trebuia să dăm raportul în fața comitetului raional de partid. Înscriși, zero. Azi așa, mâine la fel. Păi ce eficiență e asta, măi tovarăși? Dacă nu-i puteți lămuri, nici voi nu mai rămâneți în serviciile pe care le aveți acum. Treaba începea să fie groasă. Porneam lunea spre Leordina ca animalele spre abator. Țăranii o țineau pe a lor, că nu și nu, noi pe a noastră, că trebuie, că e necesar, că e mai bine. Conflictul se acutiza. Ajunseră să asmută câinii pe noi. Până într-o zi când un țăran mai isteț ne-a propus un târg. «Dragilor, dacă vreți să o duceți bine, ascultați-mă. Decât să bateți porțile oamenilor degeaba, mai bine ședeți aici, în cimitirul evreiesc și bateți cărțile de joc. Eu mă oblig să vă aduc zilnic mâncare și băutură și să țin de șase dacă vă vin controale de la raion.» Zis și făcut. În săptămâna următoare am început să înflorim toți. Ne-a revenit și culoarea-n obraji și zâmbetul pe buze. Numai că binele nu ține cât îi lumea. Un drac de femeie, vecină cu cimitirul, ne-a prins mișcarea și ne-a pârât la raion. Control inopinat și am fost prinși în flagrant. Sancțiune pe linie de partid și trimitere la munca de jos. Fiecare la meseria lui. Colectivul în Leordina nu l-am făcut noi. L-au făcut alții, mai arțăgoși. Dar de băut și de mâncat pe gratis, asta am făcut-o. Cu costurile de rigoare”. (Dragomir Ignat)

Cum au scăpat cei din Poienile Izei de CAP

Mai întâi s-au înființat tovărășiile agricole, zise și TOZ-uri. Apoi acestea au fost fie desființate, fie transformate în Gospodării Agricole Colective (GAC). Mai târziu, numele gospodăriilor s-a modificat în Cooperative Agricole de Producție (CAP), cică pentru a nu fi confundate cu Gospodăriile Agricole de Stat, sau GOSTAT.

Pe valea Izei, unele sate au fost cooperativizate, altele nu. Unul dintre cele cooperativizate a fost Poienile Izei, care aparținea atunci de comuna Botiza. Iată cum povestește despre evitarea colectivizării fostul primar sătesc.

„După ce locuitorii din Ieud și Rozavlea au fost convinși să se scrie în Gospodăria Agricolă Colectivă și au înființat primele gospodării, am fost chemați la raion și noi, cei din Botiza și Poieni. Acolo am fost luați la prelucrat și împreună și separate. Că e bine să ne scriem cât de repede, ca să putem profita primii de ajutorul frățesc ce ne va veni din URSS. Noi, mai bâțâiam și mai încercam să ne apărăm, că e greu cu sătenii, care nu s-au lămurit de avantajele pe care le oferă TOZ-ul, etc. Ei o țineau pe a lor, noi pe a nostră. Era aproape seara când ne-au dat drumul acasă, cu ordin expres să-i lămurim pe oameni să urmeze exemplul ieudenilor și rozovlenilor și să înființeze colectivul. Sâmbătă, l-am rugat pe preot să-i anunțe pe credincioși să mă aștepte a doua zi după slujbă în fața bisericii că trebuie să le spun ceva important, ce ne-au instruit tovarășii de la raion. Duminică la amiază tot satul era ciopor în fața bisericii. Am urcat pe trepte și am strigat să audă toată lumea, «Măi oameni buni, am fost joi la raion, la Sighet, și acolo tovarășii ne-au spus să spargem TOZ-ul, că de nu l-om sparge acum, nu-l mai spargem cât a ține Dumnezeu lumea». De cealaltă poruncă, să înființăm gospodăria colectivă, am uitat să le mai spun oamenilor, așe că de luni TOZ-ul a fost spart, dar Colectivul nu s-a mai înființat în veci.” (Dragomir Ignat)

"Numai unu’ e cocoș, ceilalți sunt activiști de partid"

În această tabletă, personajul este un fost activist de partid din Sighetu Marmației, ajuns acum aproape nonagenar. Cele de mai jos le-am auzit chiar din gura lui.

"Era pe vremea întovărășirilor agricole. Tocmai venisem din zona Valea Vinului, Poiana Codrului, unde ne-am achitat cu cinste de sarcina trasată, reușind să înscriem în TOZ peste treizeci de gospodari. Treaba urma să fie continuată acolo de instructorii de partid din raionul Satu Mare, că era pe vremea regiunilor. Din Sighet am fost trimis să lămuresc locuitorii din Săpânța să se înscrie în întovărășirea agricolă. Treaba era grea, că ăia erau încăpățânați și căutau mereu să se sustragă de la lămurit. Am primit sarcina să nu mă întorc acasă, să-mi găsesc loc de dormit acolo, pentru a fi mai mult în preajma cetățenilor. Am vorbit cu primarul din sat și tovarășul respectiv era un șmecher și jumătate.

M-a dus să dorm la o văduvă singură. Mi-am dat seama că acolo era mâna dușmanului de clasă care voia să mă compromită. Seara, găzdoaia mi-a dat de cină și s-a scuzat că nu are decât un pat, în care îmi dădea de înțeles că va trebui să dormim amândoi. Atunci m-am convins că e lucrătură. Cum femeia avea și un lădoi lângă un perete, mi-am pus geanta pe el, șapca pe geantă și capul pe șapcă. Am încercat să adorm, dar n-am reușit. Mai încolo, femeia ofta singură în pat, dându-mi semn că nu doarme, cum nu dormeam nici eu. Dimineața, femeia s-a ridicat din pat devreme și a ieșit în curte să dea grăunțe găinilor. Eu așteptam să-mi dea o papară sau un pahar cu lapte. Văzând că întârzie afară, am ieșit și eu. Văd că avea vreo zece cocoși și o întreb de ce nu taie unu să mănânce și tovarășul instructor o supă caldă. Îmi răspunde cu ciudă: «numai unu’ e cocoș, ceilalți sunt activiști de partid ca dumneata», dându-mi a înțelege că rău am făcut că nu m-am culcat cu ea.

A doua zi, spre seară, mă întâlnesc cu șeful de post. Îmi zice confidențial: Tovarășe activist, v-ați comportat exemplar. Nu ați cedat tentației de a fi compromis. V-am supravegheat de la geamul femeii. De asemenea tovarăși are nevoie partidul. Nu din ăia care beau la bufet cu brigadierii sau se destrăbălează cu văduvele. Am și raportat deja comportamentul dumneavoastră la tovarășul prim, la raion. Asta ca să știți că ochiul vigilent al partidului e peste tot." Ce nu poate pricepe fostul activist de partid nici astăzi e de ce nu a fost păstrat în aparatul politic și după apariția județelor. Că doar a dovedit că e activist de nădejde și partidul se poate baza pe el. (Dragomir Ignat)

Producții record de grâu în zona Codrului

Ioan Boitor (60 de ani) este actualul viceprimar din comuna Asuaju de Sus. Pe vremea lui Ceaușescu a fost președinte de CAP în comuna pe care astăzi o administrează. Își amintește că, în "epoca de aur", agricultura mergea foarte bine, fiind o activitate rentabilă.

Motorina era la un preț convenabil, între 0,50 și 0,80 bani/litru, fiecare petic de pământ fiind exploatat la maximum. SMA-urile erau foarte bine organizate, utilajele duduiau pe câmpuri, iar specialiștii agricoli erau pe teren în tot ceasul. Acele vremuri de mult apuse nu se pot compara cu ceea ce se întâmplă astăzi în sectorul agricol din comună, când peste 200 ha din hotarul Asuajului sunt lăsate pârloagă. Viceprimarul își amintește că, pe vremea când era președinte la CAP, suprafața arabilă cultivată cu grâu, porumb sau plante furajere în comună era de circa 1600 ha. Avea sub coordonare directă o fermă de 400 de vaci și una de 600 de ovine.

La grâu s-au obținut producții record pentru zona Codrului, având în vedere solul mai sărac în proprietăți. "Eram toată ziua bătuți la cap să realizăm producții foarte mari. Ne chemau cei de la partid și ne muștruluiau după bunul lor plac. De câte ori ajungeam în fața lor, mă făceau cu ou și cu oțet. Nu erau mulțumiți cu producția pe care o obțineam pe hectar și păreau că nu vor să înțeleagă că pământul în zona noastră are calități mai slabe. Atunci, ordinele veneau de sus și nici nu se punea problema să nu fie îndeplinite. Erau o strictețe și o rigoare care astăzi nu mai există. La grâu am reușit să facem performanță la acea vreme, producția fiind ridicată la 7000 kg/ha. Au fost, cred, cele mai mari producții obținute în zona noastră", a mărturisit Ioan Boitor. (Alina Taploș)

Anii ’50 / Baia Mare vs Satu Mare

În perioada interbelică, mai precis între anii 1919 - 1950, Baia Mare, cu întreaga regiune din jur, făcea parte din județul Satu Mare. Reședința Maramureșului de astăzi era subordonată orașului Satu Mare, care era capitala județului. Acest lucru reprezenta o nemulțumire pentru intelectualii Băii Mari din perioada interbelică, care au cerut schimbarea reședinței de județ de la Satu Mare în Baia Mare.

Într-o scrisoare, care datează din 17 iulie 1935, adresată dr. Valeriu Pop, ministrul Justiției din acea perioadă, un grup de intelectuali din Baia Mare cerea schimbarea capitalei județului Satu Mare. În sprjinul acestei cereri, au fost formulate șase motive. În primul rând, era expus motivul de ordin geografic și etnic, Baia Mare fiind localizată în centrul județului cu o populație majoritar românească. Apoi de ordin economic, fiind nu numai un centru industrial important, dar având un atu și poziționarea: în mijlocul județului, fapt ce va ajuta la prosperitatea populației românești din jurul său.

Mai era expus și motivul național și cel strategic militar. " Este un non-sens și o lipsă totală de precauțiune de a concentra toate instituțiile ce interesează apărarea națională într-un oraș situat la abia 6 kilometri de graniță, lipsit de orice apărare naturală și expus la cel mai mic atac de afară", se precizează în scrisoarea adresată ministrului Justiției, extras din fond "Primăria Orașului Baia Mare", act aflat la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Maramureș.

În ultimul motiv expus în favoarea numirii orașului Baia Mare reședință de județ, cei care semnează scrisoarea vorbesc despre faptul că Baia Mare este unul dintre cele mai vechi și importante așezări românești din Ardeal. "Ar fi o nedreptate ce s-ar face acestui oraș așezat în mijlocul populației românești sărace, care timp de o mie de ani a fost neglijată intenționat de fosta stăpânire streină. Domnule ministru, credem că ar fi înjositor pentru prestigiul național ca românii din părțile acestea să continue a se duce pentru rezolvarea intereselor lor la Satu Mare, oraș unde și astăzi se menține aproape aceeiași atmosferă streină", se mai arată în scrisoarea adresată ministrului Justiției.

Cu toate astea, problema reședinței de județ nu a fost rezolvată definitiv decât în anul 1968, când s-a stabilit actuala delimitare geografică a celor două județe: Maramureș, cu capitala în Baia Mare și Satu Mare, cu reședința în orașul cu nume omonim. (Ionuț Horoba)

Regiunea Baia Mare (1950-1960)

Noul regim comunist a ținut să șteargă urmele vechiului regim burghez, prin reorganizarea teritoriului țării. Astfel au apărut regiunile și raioanele. La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Națională a votat Legea nr. 5 pentru împărțirea teritoriului Republicii Populare Române în regiuni, orașe, raioane și comune, după model sovietic. Astfel, au fost create 28 de regiuni și 177 raioane.

Din această nouă reorganizare s-a născut și Regiunea Baia Mare, care cuprindea raioanele: Baia Mare, Carei, Cehu Silvaniei, Lăpuș, Oaș, Satu Mare, Sighet, Șomcuta Mare, Tășnad și Vișeu. În anul 1960, Regiunea Baia Mare a fost rebotezată cu denumirea de Regiunea Maramureș, însă componența raioanelor a rămas aceeași.

Raioanele erau, de fapt, unități administrativ-teritoriale intermediare între comună și regiune. Băimărenii care au trăit acele vremuri povestesc că viața social - economică, organizată după modelul regiunilor și al raioanelor, era mult mai echilibrată. "Eu țin minte că, în liceu, dascălii ne spuneau că Regiunea Baia Mare este una dintre cele mai echilibrate zone ale țării, prin faptul că este reprezentată, în primul rând, de un echilibru social, are un relief diversificat și are puterea de a se autoaproviziona. Tot ce e necesar se putea produce aici", povestește băimăreanul Ștefan K.

Forța Regiunii Baia Mare mai era reprezentată și de o puternică clasă muncitoare. Aici își desfășurau activitatea peste 20.000 de mineri și aproximativ 5.000 de metalurgiști. Ștefan K. susține că organizarea administrativă de tip regiune - raion era una remarcabilă și foarte eficientă, care venea în sprijinul omului de rând, mai ales prin eliminarea birocrației în rezolvarea anumitor probleme. "Din punctul meu de vedere, care am umblat prin toată Regiunea Baia Mare (sau Maramureș, cum s-a numit din 1960), existența raioanelor, ca putere administrativă, intermediară, era o treabă remarcabilă și foarte utilă, în special omului de rând. Adică dacă un cetățean avea o problemă de rezolvat, nu mai era nevoie să vină până în Baia Mare, ci se putea duce la sediul de raion, unde își putea expune doleanțele", a explicat Ștefan K.

Organizarea teritorială de tip regiune și raion a ținut aproape două decenii, din 1950 până în 1968. După ce Nicolae Ceaușescu a preluat puterea, una dintre primele lui preocupări a fost să reorganizeze teritoriul țării. În urma dezbaterilor, la 16 februarie 1968, Marea Adunare Națională a votat Legea nr. 2, privind reorganizarea teritoriului Republicii Socialiste România. Ceaușescu a criticat în cuvântarea ținută atunci organizarea teritorială având la bază regiunile și raioanele. "Practic, a dovedit că regiunile reprezintă unități teritoriale prea întinse pentru a putea rezolva în mod operativ problemele tot mai complexe ale dezvoltării economiei, ale vieții social-culturale. Raioanele se interpun ca o verigă suplimentară, ce întârzie și îngreunează înfăptuirea directivelor organelor centrale, determinând în același timp o dispersare nerațională a forțelor", a declarat Nicolae Ceaușescu, în februarie 1968. Așadar, s-a revenit la împărțirea administrativ - teritorială a țării pe județe. În acest context, Regiunea Maramureș s-a desființat împreună cu raioanele care o compuneau. Unele dintre localitățile care erau raioane înainte de 1968 au trecut sub administrația județelor Satu Mare și Sălaj. (Ionuț Horoba)

Botezul străzilor cu nume comuniste

Printre primele schimbări aduse de sistemul comunist s-a aflat și redenumirea străzilor, piețelor, parcurilor și splaiurilor din orașele patriei. Acest lucru s-a petrecut și în Baia Mare, la doar câțiva ani după ce România devenea Republică Populară.

Printr-o decizie din 7 aprilie 1950 a Secției Gospodărire și Industrie Locală - Biroul Edilitar și Lucrări de Sistematizare din cadrul Comitetului Provizoriu al orașului Baia Mare, numele tututor străzilor, parcurilor, piețelor etc. din Baia Mare este schimbat. Motivația acestui demers era legată de faptul că numele străzilor aduce aminte de regimul burghez, cel mai mare dușman al comunismului. "Noi, Președintele Comitetului Provizoriu al orașului Baia Mare, având în vedere referatul Biroului Edilitar și Lucrări de Sistematizare și având în vedere că și astăzi mai există denumiri de străzi, piețe, parcuri și splaiuri, care amintesc de trecutul îndepărtat al regimurilor burghezo-moșierești, în schimb la prea puține străzi, piețe, parcuri și splaiuri li s-au dat denumiri care să eternizeze memoria eroilor căzuți și a altora uciși în lupta pentru adevărata democrație și socialism. Având în vedere că în același timp există grupuri de case și chiar străzi fără nicio denumire, în baza art. 72 din Legea Consiliilor Populare, decidem redenumirea acestora", se precizează în deciziunea numărul 119/1950 a Biroului Edilitar și Lucrări de Sistematizare (extras din biblioteca documentară a Direcției Județene a Arhivelor Naționale Maramureș).

Conform deciziei amintite mai sus, spre exemplu, strada Almer s-a schimbat în Ilie Pintilie, Strada Băii în str. Abatorului, strada Luther în str. Vasile Roaită, strada Sf. Terezia în str. Pavel Tcacenco, strada Minoriților în str. 30 Decembrie, strada Nisiparilor în Constantin David, strada Zorilor în strada Cicalov, strada Lupului în str. Donca Simu etc. De asemenea, parcurile sau piețele au fost botezate cu alte nume. Parcul Morii a primit denumirea de parcul Leonte Filipescu, Piața Iorga - P-ța 11 iunie, colonia Dealul Crucii - colonia 23 August, Câmpul Gâștelor - Piața 1848, Piața Ferestreu - P-ța N. Lohănescu, etc. (Ionuț Horoba)

Uzina electrică

Până în anul 1945, iluminatul public al orașului Baia Mare a dispus de două linii de 6 kW. Imediat după cea de-a doua conflagrație mondială, când regimul comunist a pus mâna pe putere, s-au refăcut rețelele electrice distruse în Baia Mare, în același timp extinzându-se și rețelele de distribuție.

Între anii 1950 și 1952, s-a construit în Baia Mare noua uzină electrică, atingând, în anul 1959, o putere instalată de 18.200 C.P. Tot în acest an s-a făcut și racordarea la sistemul energetic național. "Directorul Uzinei electrice «Vasile Roaită» din Baia Mare a relatat despre noile măsuri luate în vederea îmbunătățirii alimentării cu energie electrică a orașului. Construirea noii uzine electrice a însemnat un pas mare în alimentarea cu energie electrică a Băii Mari. Prin ea, anul trecut s-a reușit depășirea cu 3% a planului”, consemnează ziarul "Pentru Socialism", ediția din 4 februarie 1958.

Din 1960, Uzina Electrică din Baia Mare și-a înființat un serviciu special, care se ocupa de electrificarea satelor. Propaganda vremii se lăuda că, în decursul a cinci ani (1965-1970), au fost electrificate, în Maramureș, 198 de sate: "Munca electricienilor era destul de dificilă, pentru că nu existau utilajele și echipamentele de astăzi. Nu existau platformele astea de ridicare, nu erau așa de multe excavatoare, gropile stâlpilor erau săpate manual, la acest lucru ajutând, prin muncă voluntară, și oamenii de prin satele care urmau să fie electrificate. Urcarea pe stâlpi se făcea cu ajutorul scărițelor, adică un fel de «potcoave» cu colți, care se puneau în picioare și apoi te cățărai pe stâlpi", și-a amintit Radu Lupan, fost director al Electrica Baia Mare. (Ionuț Horoba)

Fabrica de cărămizi

După Al Doilea Război Mondial, la periferia Băii Mari, au răsărit fabrici și uzine. Toate pentru "propășirea comunismului și pentru binele țării și al poporului român". Una din cele mai recunoscute pe la acea vreme a fost fabrica de cărămidă de la intrarea din Tăuții de Sus. "La ieșirea din Baia Mare dinspre Baia-Sprie, pe la finele anilor ’50 și-a început activitatea o fabrică de cărămizi. Era dotată cu binecunoscutele cuptoare Hoffmann de ardere ciclică. Nu era utilizată arderea continuă. Pentru a se obține acea porozitate, se măcina lignit de la mina din apropiere, după care se realiza arderea interioară.

Ulterior, prin anii ’60, a început «turnarea» cărămizilor cu goluri, pentru ca respectivele cărămizi să îndeplinească funcția de izolare termică", își amintește G.M. "Cărămizile de Baia Mare erau recunoscute în nord - vestul țării. În afară de noi și Satu Mare, nimeni nu fabrica astfel de materiale de construcții în regiunea noastră. Începând cu 1960 - 1961, s-au confecționat țigle. Era necesară această măsură, deoarece până în acel moment aduceam țigle de la Jimbolia. Prin ’69, am adus o tehnologie nouă, aparte, de presare a materialelor. De activitate s-a ocupat inginerul Nicolae Mercea. Cererea era foarte mare, clădirile nu numai că trebuiau ridicate, dar trebuiau și acoperite. De aceea, producția de cărămizi și cea de țigle au mers mult timp mână în mână", afirmă G.M.

Toate blocurile ridicate în cartierul Săsar în perioada 1957 - 1970 au fost construite din «cărămidă de Baia Mare». La fel blocurile de pe străzile Rozelor și Delavrancea. Țin minte ce mult s-a muncit, într-un termen foarte scurt. Fabrica a trecut la un moment dat din «ograda» IOIL (n.r. Întreprinderea Orășenească de Industrie Locală) în cea a IPIG-ului, pentru ca în ’77 să își închidă în totalitate activitatea", relatează G.M. (Cătălin Țineghe)

Prin anii ‘50 nu prea erau mașini

Drumuri prăfuite de țară, zeci de kilometri pe jos încălțat cu opinci prinse cu sârmă - este doar unul dintre aspectele caracteristice ale anilor ‘50.

„Prin anii ‘50 nu prea erau mașini. Oamenii erau mai săraci atunci și oricum nu își permiteau să-și plătească și transportul. Tocmai de aceea străbăteau zeci de kilometri pe jos. Nu aveau nici bani de încălțăminte. Încălțămintele cele mai căutate erau pe atunci opincile. Dar să nu te gândești la opinci ca acelea care se pot vedea azi la televizior. Opincile pe care le purtam noi atunci erau prinse cu copcii de sârmă. Iarna ne luam ciorapi de lână, iar când străbăteam distanțe mai mari ne petreceam peste opinci o funie ca să nu alunecăm. Hainele care se purtau pe atunci erau țesute în război. Erau foarte incomode, dar nu prea existau alternative”, povestește Marița Pușcaș.

În Baia Mare pe atunci veneau foarte mulți pentru a-și vinde produsele (făină de mălai, făină de grâu, lapte, ouă etc). Pentru asta se deplasau de la zeci de kilometri pe jos. „Erau pe atunci doar care trase de cai. Dar când se venea în Baia Mare pentru vânzări, în car se puneau coșurile cu vânzări, iar oamenii veneau pe jos, pe lângă care. Mai erau și alții care veneau cu coșul în spate până în Baia Mare, chiar dacă le trebuia o zi până ajungeau. Pentru mulți, asta era singura sursă de venit. Prin anii ‘60 mai erau care circulau și cu bicicleta, iar după ‘70 au apărut autobuzele. Și mai este câte unul care spune că acele vremuri au fost mai bune. Nu cred că realizează ce spune. Au fost vremuri grele...”, afirmă Ioan Buciuman. (Daniela Dragoș)

De strajă la tabloul dictatorului Stalin

Oficial, Iosif Vissarionovici Stalin a murit (în 1953) de hemoragie cerebrală, determinată de hipertensiune si aterioscleroză, maladii de care acesta s-ar fi îmbolnăvit în anii războiului. La 1 martie 1953, după un dineu întins pe durata întregii nopți, Stalin a plecat să se culce, însă a doua zi a fost găsit mort, cu fața la podea. Ipoteza otrăvirii nu a fost luată oficial în calcul. Totuși, din amintirile paznicilor lui Stalin, reiese că, cel mai probabil, liderul sovietic s-a otrăvit imediat ce a băut apa minerală care se afla pe birou. Și din rapoartele secrete ale medicilor care l-au văzut în ultimele zile de viață reiese că aceștia l-au tratat pentru o intoxicare cu un fel de cocktail de otrăvuri. O autopsie a cadavrului nu a fost însă făcută, astfel încât adevărul nu se va ști niciodată.

Cu toate că ritualul religios nu a fost permis, Stalin a avut parte de un ritual funerar special. În toate țările comuniste i s-au adus omagii, la statuile care îl înfățișau fiind depuse coroane de flori.

În Baia Mare a fost expus un tablou al lui Stalin la fostul sediu al Companiei Miniere Remin, pe vremea aceea școală minieră. Agneta Șuba își aduce aminte că era pionieră și a stat de gardă la tablou. Acesta era postat la etajul I al clădirii. Lângă tablou erau atât pionieri, cât și soldați, care stăteau în poziție de drepți. "A venit multă lume, se făcuse coadă pe scări, chiar și afară din clădire", își amintește băimăreanca.

Unii aduceau flori, alții se mulțumeau să sărute tabloul și să plângă la vederea pozei liderului comunist. Deși Stalin este cel care a dus la extrem cultul personalității, numele lui este legat mai degrabă de moartea a milioane de oameni, fie în lagăre de muncă, fie în închisorile comuniste. (Ioan Buda Țețu)

Cum a fost prins un „dușman” de clasă

Hălăduia pe vremea comuniștilor, prin zona Lăpușului, un instructor de partid căruia i s-a dus vestea și pentru intransigență, dar și pentru ciudățeniile personale.

Era originar din Țara Oașului și obișnuit cu țuica de Turț. Trimis de partid în Țara Lăpușului, s-a obișnuit repede și cu horinca de Preluci sau de Boiereni. Despre Oșan, să-l numin astfel, circulă mai multe istorioare. Una zice că a plecat cu GAZ-ul partidului (un fel de strămoș rusesc al autoturismelor de teren ARO), din Târgu Lăpuș spre Baia Mare. Pe Pietriș a oprit mașina, pentru că a văzut pe marginea drumului un om care citea. S-a apropiat de el și l-a somat să-i predea cartea, mai ales că aceasta era într-o limbă străină. Convins că a prins un dușman de clasă care citește cărți subversive, fără multă vorbă, l-a poftit pe om în mașină să-l predea organelor de Securitate în Baia Mare.

S-a oprit în Mănăștur să bea o bere. Aici, l-a întâlnit pe contabilul primăriei, căruia i-a povestit despre dușmanul de clasă și lectura lui subversivă. Când i-a arătat cartea pe care o vârâse în geanta sa, contabilul și-a dat seama că era un manual de limba franceză pentru clasa a VII-a. Curios, contabilul a vrut să-i vadă fața dușmanului de clasă. Când Oșanu a ridicat prelata, contabilul era să cadă pe spate. Dușmanul de clasă nu era altul decât onorabilul profesor lăpușan Vasile Latiș. Intuind încurcătura, i-a explicat activistului că profesorul nu e dușman de clasă, iar lectura o făcea pentru a preda o lecție de franceză a doua zi elevilor. După ce l-a îmbunat pe activist, plătindu-i consumația și trimițându-l la județ fără „dușmanul de clasă”, a intrat în vorbă cu profesorul: "De întâmplarea asta îmi pare și bine, și rău", zice profesorul. "Bine, pentru că, până am ajuns eu aici, bivolii mei s-au hrănit din mălaiul colectivului. Iar rău, pentru că nu am patru lei să plătesc unui șofer să mă ducă acasă." (Dragomir Ignat)

Un dascăl de țară, reeducat de un zelos activist UTM

Pentru locuitorii din Chechiș, o localitate în apropiere de Baia Mare, soții Teodora și Constantin Gogoloșu s-au confundat câteva decenii cu existența școlii din sat. Erau învățătorii satului. Zeci de generații le-au trecut prin mâini și nu puțini dintre elevi au ajuns apoi oameni cu carte, specialiști renumiți în județ și în țară.

Prin anii ’50, unul dintre noii activiști UTM, V. P., fost elev al familiei Gogoloșu, s-a găsit să-i umble la dosarul "tovarășului". S-a aflat atunci că tovarășul a fost prizonier la ruși, deci luptase pe frontul antisovietic, că refuză să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, prin urmare, este un element dușmănos față de noua orânduire. De aici până la înlăturarea sa din rândul dascălilor, n-a mai fost decât un pas.

Pentru că la ORACA (fostul abator al orașului Baia Mare) era nevoie de un contabil care să țină evidența tăurașilor exportați în Israel (prin care se trecea peste graniță aur sustras de la Combinatul băimărean), învățătorului i s-a făcut "favoarea" de a ocupa respectivul post. Învățătorului nu i-a trebuit prea multă vreme până să descopere potlogăriile de la noul loc de muncă. Furturi, incizii în carnea tăurașilor, unde se introduceau lingouri de aur, delapidări de sume colosale și multe altele. Cei care conduceau abatorul s-au prins de figură și l-au invitat pe noul contabil la prelucrat: "Nu vezi și nu auzi nimic! Înregistrezi în acte ce și cum ți se spune, nu ții, Doamne ferește, o contabilitate paralelă, dar mai ales nu vorbești. Dacă o faci, ți se astupă gura cu pământ. Ești liber, nu uita, tăcerea e de aur."

Săptămânal, la abator venea în control și tovarășul activist UTM, având informații că lucrurile n-ar merge aici tocmai conform legii. De două ori pe lună, V. P. se ducea la București, unde raporta la Comitetul Central starea de lucruri din regiunea Baia Mare. "Dacă o să ne informezi cu eventualele abateri de la lege de aici, dând astfel dovadă de îndreptare, s-ar putea ca de la toamna viitoare să ți se permită să mergi din nou la catedră. O să am grijă personal de asta", i-a sugerat odată activistul fostului său învățător.

A mai făcut pe jos vreun an obositoarea navetă Chechiș - Baia Mare, după care i s-a permis întoarcerea la catedră. Dar nu la intervenția fostului elev. Acesta se dovedise prea zelos în rapoartele către București. Drept consecință, într-o dimineață de vară, trupul său a fost găsit hăcuit pe calea ferată între halta Săsar și gara din Baia Mare. Rămășițele pământești au fost adunate într-un sicriu plombat și îngropate în cimitirul din Chechiș. (Dragomir Ignat)

Reeducarea prostituatelor

Prostituția de tip instituționalizat, sub forma caselor de toleranță, a cunoscut o mare înflorire, mai ales în perioada interbelică. În bordelurile de la nivelul întregii țări lucrau „târfele cu condicuță”, înregistrate legal la poliție și examinate periodic medical. Încăperile erau sordide, iar condițiile igienice dintre cele mai proaste. Totuși, o mare parte dintre vârstnici își amintesc și astăzi cu „nostalgie” de aceste locuri, în care au avut pentru prima dată o legătură sexuală cu o femeie, care i-a inițiat în tainele amorului.

Regimul comunist, prin rigorile sale impuse, a pus capăt prostituției legalizate, dar n-a putut împiedica practicarea ei. Date fiind privațiunile materiale și tentațiile oferite de această profesie, numeroase tinere practicau prostituția cu străinii. Alteori chiar organele de represiune stimulau prostituția, utilizând-o în scopuri politice, cooperând cu profesionistele pentru a obține informații despre străini.

„Și în Baia Mare, prostituția se practica «la liber», la începutul anilor ‘30. Bordelurile erau deschise în casele private ale femeilor, iar semnul distinctiv era „felinarul roșu” postat în colțul locuinței. Erau multe astfel de locuri de desfrâu și le puteai găsi în oricare colț al orașului. În zona cartierului Săsar și a Centrului Vechi erau cele mai răspândite, locurile fiind mult mai liniștite. Femeile care își racolau clienții direct erau întâlnite în birturi, în apropierea gării și a autogării. În acele vremuri, majoritatea băieților aflați la pubertate aveau prima experiență sexuală într-un asemenea loc, pe care ulterior îl frecventau ori de câte ori simțeau nevoia unei nopți fierbinți. Tarifele oscilau între 50 - 100 lei pentru muncitori. Din câte cunosc, tinerele erau pasionate de liceeni, iar pentru ei tarifele erau mai mici. Undeva între 10 și 50 lei. Și nu era o rușine să mergi la o casă de toleranță, fiindcă mulți dintre bărbați procedau în acest fel. Și femeile erau de două feluri pe atunci. Cele care își vindeau serviciile pe bani și soțiile, care fuseseră crescute să se supună bărbatului, să aibă grijă de casă și copii și să accepte aceste ieșiri ale lui, ca pe un fapt normal”, povestește un băimărean.

„Condiția practicării era o înregistrare prealabilă la Poliție și la Serviciul Sanitar în evidența prostituatelor, după îndeplinirea cerințelor legate de o limită de vârstă și stare de sănătate. Persoanele care erau înregistrate intrau într-un regim de consultații periodice și primeau o condică ce constituia atât noua «identitate», cât și permisul pentru exercitarea acestei ocupații”, explică bărbatul.

„Din poveștile celor mai bătrâni se știa că, serile, bărbații ieșeau să petreacă cu damele de companie. Tineretul sărac, care nu își permitea să meargă într-un bordel de lux, aștepta cuminte, la rând, în fața casei, pentru a ieși clientul. «Tanti Nina», «Lenuța», «Pașa», «Elena», erau doar câteva din pseudonimele folosite de femeile de moravuri ușoare. Felinarul roșu aprins la colțul casei indica o noapte cu o activitate intensă. Băieții intrau rușinați, iar apoi ieșeau roșii în obraji, simțindu-se adevărați bărbați”, povestește Ionel.

“La sfârșitul anilor ‘50 a fost demarată o misiune de reeducare a prostituatelor. Acestea au fost trimise în centre, pentru «adaptarea lor la exercitarea unei meserii și a redresării lor morale». Internarea lor putea fi făcută la cerere de autoritățile statului, pe o durată care începea de la un an și ținea până în momentul în care se considera că scopul reabilitării a fost atins”.

„Prostituatele prinse în fapt erau imediat trimise în fabrici. Acest lucru s-a întâmplat și în Baia Mare. Multe prostituate rămâneau însă în serviciul șefilor comuniști și numai aparent angajate în vreo fabrică. Am întâlnit foste prostituate în IMMUM, în domeniul confecțiilor, în uzine. Prin anii ‘65 - ‘70, tinerele care în urmă cu două - trei decenii își făceau hatârul prin locuri rău famate erau acum muncitoare cu vechime. Se vorbea pe la colțuri despre ele și puțini mai știau care fusese meseria lor înainte. Deveniseră femei respectabile, cu familie și copii. Doar Securitatea le mai folosea, în diferite misiuni”, a afirmat un băimărean. (Amalia Babici Man)