Aquarele/Prefață

 

TRAIAN DEMETRESCU

1866—1896.

---

În una din ultimele scrisorĭ cătră editorĭ, regretatul poiet — care‑mĭ încredința atuncĭ manuscrisul și supravegherea volumuluĭ de față — nu cerea decît nouă exemplare din Aquarele — „pentru prietenĭ”.

Ce puținĭ prietenĭ bunĭ are un poĭet, chiar cînd e atît de simpatic și de ĭubit, precum a fost autorul Aquarelelor, — nu este așa, duioase cetitoare?…

Scrisoarea aceea a devenit un testament literar; „Aquarelele” — o operă postumă, iar prietenului îĭ căzu trista însărcinare din partea editorilor de a scrie un articol — o „biografie” după expresia d‑lor, în fruntea volumuluĭ.

„Biografia” o vor găsi cetitoriĭ în versurile poietuluĭ. Începînd cu copilăria, de care‑șĭ amintia ca

„De‑un basm cu o ursită rea
Și nu știu bine: e‑o poveste
Saŭ e copilăria mea?”

pînă în momentul cînd închizîndu‑șĭ în criptă iluziile de viață și noroc ne’nvăța ce să facem

„Cînd vețĭ lăsa în fundul gropiĭ
Cosciugul meŭ cioplit din lemn…”,

Traian șĭ-a povestit zi cu zi în graiŭ de lacrimĭ sărăcaciosul traiŭ, bogat în neajunsurĭ și decepțiĭ.

Ce s’ar maĭ putea povesti despre viața poetuluĭ?

Sună prea pretențios și deșert cuvîntul acesta de o „viață” în istoria bĭetuluĭ bohem care șĭ‑a consumat ceĭ maĭ frumoșĭ anĭ aĭ scurteĭ tinerețĭ în para uneĭ lungĭ și triste presimțirĭ de moarte, care n’a cerut nimic viețeĭ decît doară beția de iluziĭ, fioriĭ unuĭ extaz trecător, farmecul uĭtăriĭ; — bĭet visător

„… cu sufletul nostalgic
De cerurĭ largĭ, de vecinicĭ primăverĭ”,

care se simția tot maĭ aproape, maĭ aproape de nesimțire și în acelașĭ timp

„… tot maĭ departe
De visurile mele…”

Chinul acesta al uneĭ agoniĭ conștiente amintește pe martirul care a gemut sub cerul cald pe care‑l visa zadarnic duiosul Tradem, — amintește pe Leopardi, icoana suferințeĭ omeneștĭ

…… per cieco
Malor, condotto della vita in forse
Piansi la bella giovanezza e il fiore
De’mieĭ poveri dì, che si per tempo
Cadeva; e spesso all’ore tarde, assiso
Sul conscio letto, dolorosamente
Alla fioeca lucerna poetando
Lamentai co silenzi e con la notte
Il fuggitivo spirto, ed a me stesso
In sul languir cantai funereo canto.

Dar poetul Senzitivelor și Aquarelelor are plînsul senin, întrerupt de rare zîmbete, aprinderĭ de entuziasm, nobile compătimirĭ și maĭ presus de toate plîns resemnat, fără blestem. Lumea nu e vinovată de nimic și chiar dacă e,

„… s’o știĭ în vecĭ ierta”.

În „Aquarele" cetitoriĭ vor găsi cele maĭ duioase bucățĭ scrise de regretatul poĭet. Vor regăsi talentul modest al luĭ Traian Demetrescu constînd în o muzică sigură a versuluĭ îmbrăcînd o delicată senzibilitate de artist. Vor ceti pe întîia pagină: Magdalena; cele treĭ strofe nu conțin ideĭ și imaginĭ neobicinuite, dar nu se află în literatura noastră o bucată maĭ mișcătoare prin simplicitatea și plasticitatea expresieĭ. Acelașĭ lucru — în privința maĭ a tuturor bucăților din volum; ele ne lasă aceeașĭ impresie și trădează o presimțire nedezmințită a frumosuluĭ simplu și nemuncit:

Le beau reste dans l’art ce qu’il est dans la vie…;

o tristețe care se comunică, o armonie pioasă care ’nduioșază, un suflet lipsit de credință și mîngîiere, blînd pînă la nepăsare, și resemnat uneorĭ pînă la cinism. Iubiteĭ

„… care mă înșală,
De două orĭ pe săptămînă”,

îĭ iartă tot în schimbul uneĭ singure virtuțĭ:

„... să fie’n vecĭ frumoasă”.

Nu iertăm și noĭ oare toate slăbăciunile din viața unuĭ artist în schimbul uniceĭ virtuțĭ: să‑ĭ fie’n vecĭ frumoasă producția mințiĭ și imaginațieĭ luĭ?

O femee inteligentă — căreia poetul i‑a răsplătit cu versuri superbe cîte‑va clipe de prietenie și fericire — vorbinbindu‑mĭ de poĭet, — „un trup de schelet care susținea un cap ideal de frumos și ochĭ plinĭ de viață” — zicea că „Traian nu știa decît să iubească și să uite…”

… Visa bietul să moară ca Hafiz în leagănul rozelor de Șiraz, ca Musset în noaptea albeĭ voluptățĭ — dar palida Ftizie, amanta geloasă a visătorilor, i‑a stîns pe buze cîntecul drag ducîndu‑l în împărăția eterneĭ tăcerĭ.

A. Steuerman.

1 Iulie 1896.