Apostolul/Fragmentul XIII

Apostolul/Fragmentul XIII
de Sándor Petőfi

Traducere de Ștefan Octavian Iosif
Poezii, 1897.

Din ziua asta chiar avu
Cu tatăl ei altă purtare.
Semețul nobil îl cheamă la sine
Și îl mustră amarnic
De ce arată căi greșite
Iobagilor,
De ce îi cheamă la răscoală;
Și încheie zicând
Că dacă nu s-astâmpără
Îl dă afar' din sat.

Senin răspunse tânărul:
-- De lecții n-am nevoie, domnule,
Că nu mai sunt la școală,
Și nici acolo nu eram deprins cu ele.
Dar dacă sunt greșit, răzvrătitor,
Acolo-s legile, să mă condamne;
Iar dacă nu, cu ce drept
Mă dojeniți?
Iar cât privește-amenințarea,
Nu mă-nspăimânt de fel;
Găsesc oriunde-atât ca să trăiesc.
Dar tot nu vreau să plec din sat,
Pân ce' mă simt folositor.
Și vreți să mă goniți? apoi
Ar fi mai bine pentru voi
Să părăsiți ideea asta, căci:
Ori vine tot satul cu mine,
Ori voi vă depărtați...
N-o spun aceasta ca amenințare,
Că e mai mult un sfat al meu,
Ca unul ce cunosc poporul
Și stiu ce mult ține la mine
Și ce-i în stare el să facă...

Așa vorbi notarul; salutând, plecă.
În cea dintâi duminică.
Amvonul glăsui în contra lui;
Cu groază spuse popa către credincioși
Ce rău, păgân e omul ăsta,
Răzvrătitor, fără de lege!
Și dacă îl mai rabdă între ei,
Vor fi pierduți în veci
Pe lumea asta și pe ceealaltă,
Că pe tovarășii unui răzvrătitor
Pe toți i-omoară împăratul,
Și pe prietenii unui păgân
Nici cerul nu-i primește.
Le aminti și îi rugă
Să se îndrepte, cât mai este vreme,
Pân' ce nu se vă năpusti
Urgia cerului asupra lor.
Cu lacrimi îi rugă să-și amintească
De fericirea celor două lumi,
Să nu aleagă moartea, iadul
În locul vieței și al mântuirei.

Înfuriat lăsă norodul
Biserica
(Locașul Domnului și-al păcii)
Și năvăliră toți ca fiarele
La tânărul pe care
Chiar ieri îl binecuvântau
Și-i porunciră ca să plece până mâini,
Că dacă nu, au să-l omoare.
Vorbi atuncea tânărul, vorbi
Așa însuflețit, ca niciodată
Zadarnic. Unde popa
A ridicat cuvânt, nu mai încape vorbă,
E adevărul răstignit.
Un diavol stă-naintea
Cuvântului pe care-l spune popa,
Și diavolul nu-i mai puternic,
Dar mult mai elocvent ca Dumnezeu,
Și când prin fapte nu învinge,
El știe și să mintă.
Cu blestem și cu-amenințări
Îl părăsi norodul pe notar.

O clipă sufletu-i era zdrobit,
Disperatoare gânduri s-abătură
Asupra mintei lui,
Precum un stol de corbi.
"Ăsta-i poporul! izbucni atunci,
Ăsta-i poporul ce-l slăvesc și pentru care
Trăiesc și vreau să mor!
Așa a fost acuma ani o mie...
Dar nu-i nimic, că după altă mie,
N-o să mai fie tot așa!
Acum e încă un copil pe care
Îl poți înnebuni ușor.
Va crește și va deveni bărbat,
Și tocmai pentru că-i copil,
Ar trebui cruțat.
Nu-i nici mirare că de veacuri
De-aceea fură popi și regi,
Acești zei pământești,
Ca să orbească pe norod,
Căci ei vor să domnească.
Sărman, sărman popor, cât e de plâns!
Și dacă pân-acuma
M-am străduit spre fericirea lui,
Lupta-voi cu puterile-ndoite
D-acuma înainte!"

Seara veni, noaptea veni,
Ultima noapte pentru el, aici.
Sta acolo în umbra de alee
Și căuta sus, la fereastra
Castelului, de unde
Obicinuia domniță să privească.
Dar geamul e pustiu,
Nu-i floarea, nu-i copila,
Și tânărul se uită totuși,
Se uită-ncremenit,
Că o nălucă prefăcută-n piatră;
Lumina lunei și durerea mută
Pe față-i azvârlea un palid val,
Odată numai ce simți că-i prins de mână...
Întăi nici nu lua în seamă
Atingerea, așa sta dus pe gânduri...
Când s-a întors, văzu alaturi
Pe cine căuta la geam.

-- Te așteptam, îi zise tânărul,
Te așteptam, că tot speram
Să te mai văd o dată la fereastră,
Un mut adio să-ți trimit,
Apoi să plec, pe veci, departe.
S-a întâmplat să-ți pot vorbi,
Să strâng mânuța ta.
Rămâi cu bine,
Ființă scumpă, scumpă mie!
Tu singura, mi-ai fost prieten.
Eu amintiri nu am,
Tu singura-mi vei străluci
În inimă, ca în coliba-ntunecată
Icoana sfântă,
În fata căreia, în fiecare seară
Îngenunchind, omul sărac se roagă.
Ci dac-ar fi inima-mi plină
De amintirile cele mai strălucite,
Le-aș alunga pe toate și
Te-aș așeza pe tine singură, acolo.
Rămâi cu bine! ... Dacă
Vei auzi de mine,
Vei auzi lucruri frumoase,
O, crede-mă că-s pentru tine toate!
Și vreau să fiu om bun și mare
Că nu cumva să-ți pară rău,
Ci să fii mândră
Că m-ai numit priten,
Rămâi cu bine, înger blând de pază!

Plecă tânărul, și-ar fi mers,
Dar îl ținea de mână fata
Și îl strângea nebună, pătimaș,
Vrea să vorbească și
O părăsise vocea,
Târziu abia putu să-nceapa
Cu întreruperi:

-- Te duci... O, du-te... du-te,
Tu, cel mai nobil dintre tineri!
Te duci ... cum aș veni și eu cu tine!
Cum aș veni de bucuros!
Așa de dulce bucuros!
Dar niciodată, niciodată
N-o să ne mai vedem?
Apui din cerul meu, tu, stea senină?
Că, vezi, eu te iubesc
Și trebuie să-ți spun aceste vorbe,
De teama ca să nu-mi zbucnească
Din suflet, ca și lava din Vezuv.
Eu te iubesc și nu pot fi a ta!
Dar jur,
Că dacă nu-s a ta,
Nu am să fiu a nimănui!
Îți dau inelul asta...
Inel de logodnă...
Se va sfărăma mai iute diamantul
Decât credința mea.
O, du-te, vis frumos al vieței mele!

Tot cerul s-a deschis
Cu harurile raiului,
Și tânărul căzu în fața ei,
Îmbrățișă, îi sărută genunchii.

A doua zi, când a plecat din sat,
Pe drum, mereu și iar mereu privea
Inelul; numai dacă îl vedea pe deget,
Atuncea nu se îndoia
C-a fost în adevăr aceasta noapte
Și nu-i un vis nebun
Al frigurilor sale.

Porni (de ce?
El singur nu știa)
Spre marele oraș în care-odinioară
A fost tâlhar, și cerșetor, și slugă.
La marginea orașului
Închirie el o mansarda mică,
Și încă nu știa
Ce-o să înceapă.
Odată
Aude o bătaie-n sat
Intră o doamna cu un văl pe obraz,
Și cum intră, își ridică voalul
Și mută, nemișcată, se opri...
El tresări ... mintea-i stătu în loc...
Era prietena lui din castel.

-- Te-am urmărit, zise copila,
Te-am urmărit ... De-ți cade greu,
Alungă-mă din casa asta
Și, nu te teme, nu mă tânguiesc,
Atunci voi sta afară jos, pe prag,
Voi sta acolo până când
Se rupe inima din mine.
Te-am urmărit, nu mai puteam rămâne,
În toate părțile te-am urmărit,
Până aci, acuma sunt aci,
O, spune-mi, ce ai să faci cu mine?

Căzu la pieptul lui
Și plânseră mult, fericiți.

-- Nu mă gonești! a zis copila,
Pot să rămân? ... să stau cu tine,
Să fie și-ale mele
O parte din dureri,
Și toată bucuria mea, a ta!
Cu tine voi să sufăr
Amar și lipsa,
Și numai când voi fi nemulțumită,
Atunci nu crede tu că te iubesc,
Că te-am iubit vreodată!