Apostolul/Fragmentul IX

 

Mai bine o ducea băietul,
Că nu mai trebuia să fure
Și nu mai trebuia să ceară.
Ce fericire, ce noroc!

Doar câteodată spaima
Îl biruia: dar dacă vine
Cu cartea de botez strigoaica,
Ce poate face el atunci?
Și altă dată, negura tristeții
Îl învelea, când îi venea în minte
Frumosul cățeluș,
Tovarășul iubit și bun.
De dragul lui adeseori
S-ar fi întors la baba singur,
Că să cerșească, numai
Să fie împreună.
De multe ori visa cu el;
Visa că îl ținea în brațe,
Și câinele, gemând,
Blând îl lingea pe față și pe mâini...
Și când se deșteptă și nu-l găsi alături,
L-a podidit un plâns,
Și-a plâns amarnic, multă vreme.

Când a sosit acasă cu băietul,
Boierul cel bătrân l-a dat
Pe mana slugilor. L-au mântuit
Din vechea murdărie,
În locul zdrențelor a căpătat
Vestminte noi, frumoase.
Ce bine se simțea!
I se părea că nici n-a mai trăit,
I se părea că-i nou-născut, de azi.
Atuncea l-a chemat la sine
Boierul și-i grai cu-asprime:
-- Băiete, vezi pe domnișorul asta?
E fiul meu, tu ai să-i zici: "Stăpâne"
Și trebuie s-asculți de el,
El este domn, tu slugă.
Alt lucru n-ai, doar să asculți
Dar să fii treaz și sprinten!
De-i fi cuminte, bine o să-ți fie,
Mâncare bună, haine bune...
De unde nu, ți-atârn de gât
Zdrențele vechi în care te-am găsit,
Pe urma poți pleca în lume,
Cerșetorind că pân-acum.

Sluji orfanul
Pe domnișor.
Umbla cu el, stetea cu el,
Ca umbra lui era.
Și îi pândea mișcarea buzelor,
Abia era porunca zisă,
Deja o și îndeplinise,
Și câte n-a mai pătimit,
Sărmanul bun băiet!
Căci domnișorul
Era așa un câine de copil,
Cum sunt de obicei
Toți domnișorii:
Făcea să-l simță că-i stăpân,
Cată prilej la asta.
De se frigea cu ciorba,
Bătea pe micul servitor;
Când cineva nu-l saluta
Ori nu-l lua în seamă, -
Îi azvârlea căciulă de pe cap;
Și-l înhăța de păr pe servitor,
Când pieptenul i se-ncurca în păr.
Și n-a fost răutate sau batjocura
Pe care să n-o fi făcut-o,
Îndată ce-i trăsnea prin minte
Călcându-l pe picioare dinadins
Îl îmbrâncea, de ce-i sta în drum.
Îi arunca noroi în față,
Pe urma îl certa că-i un murdar,
Și îl stropea cu apa-n ochi,
Și dacă începea să plângă,
Îl poreclea gura-spartă.

Necazuri multe indura, sărmanul,
Din zi în zi, mai multe.
Ci pașnic le răbdă pe toate,
Și hotărât ca un bărbat
Cu suflet mare.

Și pentru ce răbdă el astfel?
De ce nu părăsea odată iadul ăsta,
Precum voise în mai multe rânduri?
De-ați ști voi pentru ce-a rămas!

Nu pâinea alba, nu straiele bune
Îl ispiteau să se întoarcă, de pleca
Să-și piardă urma-n lumea toată.
Nu era el, ca oarale din curte,
Cari pribegesc, și când li-i foame
Se-ntorc din nou după mâncare,
Pe când privighetoarea, ciocârlia,
Când le-ai deschis portiță închisorii,
Se duc pe veci și-s mulțumite
Cu ce găsesc în aer liber.
Așa era și dânsul,
Ca pasările prizoniere,
Și totuși a rămas acolo
Și de pornea, venea iar înapoi.
Ce-l ispitea pe el?
Învățătura.

Putea să-nvețe-alături de stăpân:
Neobservat îi sta la spate
Și pe furiș citea din carte;
Mereu era atent
La vorbele învățătorului;
Tot ce-nvata o dată
Nu mai uita.
Mult mai devreme ca stăpânul
Știu să scrie, să citească.

Și cum sporea în ani,
Așa-i sporeau și cunoștințele,
Ca ramii coarnelor la cerb,
Și se fălea cu ele,
Iar când odrasla de boier
Spunea câte-o dobitocie,
El o-ndrepta în gând,
Zâmbind la vorba proastă.

Nici înaintea pedagogului
Nu a trecut neobservată
Deosebirea dintre sluga
Și domnișor,
Și când acesta nu știa
La lecții să răspundă,
Învățătorul îl mustra
Punând pe sluga să răspundă
Că el știa întotdeauna.
Era o cinste mare pentru el,
Dar nu și bucurie, asta nu,
Întotdeauna ispășea amarnic
C-a îndrăznit să-l facă de rușine
Pe coconaș.
Din zi în zi mai crude prigoniri
Îl grămădiră pe orfan,
Din zi în zi mai crude prigoniri
Îl grămădiră pe orfan.
Din zi în zi simțea sărmanul
Cât sunt nedrepte și urâte;
S-acum când îl lovea,
Părea că-l vatămă în suflet,
Roșea, nu pentru că-l durea,
Ci pentru că-i era rușine.

Era de șaisprezece ani.
Și fiecare zi îi trimetea o rază
Ce risipea negura mintei lui,
Și fiecare rază
Era slovă de foc.
Din slove se-nchegara
Aceste gânduri:
"Ce drept au să mă bată ei pe mine?
Cu ce drept bate om pe om?
Alcătuit-a Dumnezeu
Deosebit pe vreunul dintre noi?
Ei spun că Dumnezeu e drept,
Dar dacă-i drept
Nu a putut-o face asta,
Pe orice om iubind deopotrivă:
Și eu n-am să mai rabd așa,
Orice s-ar întâmplă cu mine!
Îmi dau mâncare, straie, adăpost,
Dar nu slujesc în schimb?
Nu răsplătesc eu fapta bună?
Au drept să-mi dea de lucru,
Dar să mă bată nicidecum.
Și jur: d-azi înainte,
O dată mă vor mai lovi,
A doua oară, nu!"
Așa a fost. Cu cel dintăi prilej
(Și nici n-a trebuit s-aștepte)
Când ridică stăpânul mâna,
El îi strigă:
-- Oprește-te!
Să nu mă vatemi, că
De te-oi izbi o dată,
Mă pomenești în veci!
Destul ți-am fost eu câine,
Bun de bătut, de îmbrâncit,
Acuma-s om,
Că om e doar și sluga!
Eu recunosc: aici o mână
M-a încărcat de binefaceri,
Ci altă mână dărama cu bâta
Tot ce clătea cealaltă.
Așa că n-am rămas datori
Nimic unul altuia.

La vorba asta nemaipomenită,
Stăpânul se schimbă la față,
Și, dârz de furie, urlă:
-- Hah, neam de slugă!
Hah, ticălos răzvrătitor,
Și tânărul așa răspunse
Cu voce disprețuitoare:
-- Hm, neam de slugă? dacă ne-am lua
După origină, apoi
A fost mai nobil tatăl meu
Că toți străbunii tai!
Și dacă el m-a aruncat pe stradă,
Greșeală e a lui, și nu-i a mea.
Și dacă domnii toți sunt răi ca tine,
Apoi mai bine a făcut așa,
Că niciodată nu puteam să fiu
Un om cinstit.
Și-mi zici răzvrătitor? ... Daca e răzvrătire
Când omul simte și mărturisește
Că și el este om că orișicare altul,
Atunci zic cu mândrie: sunt un răzvrătitor!
Și de-aș putea eu spune tot ce simt,
Așa cum simt de aș putea eu spune,
Atunci s-ar răzvrăti cu mine milioane,
S-ar tremura o lume,
Precum tremura Roma de Spartac,
Pe când gladitatorii
Cu lanțurile rupte
Băteau a sale ziduri!
Rămâi cu bine!
Nu mai putem sta împreună,
Eu ți-am vorbit ca om,
Și când un rob se-nalță
Până la om,
Moare de foame, piere-n ștreang,
Ci slugă nu mai poate fi!
Zicând așa, s-a-ntors și a plecat,
A părăsit de-a pururi casa unde
A înotat copilăria lui
Ca floarea în noroi.

Porni unde vedea cu ochii,
Mergea în lume fără țintă.
În inima lui veselă
Se aprinsese tinerețea
Și-ardea, cum arde un oraș aprins,
În vijelie, biciuit de flăcări...
Și ce miraculoase
Fantasme din povești
Jucau în arte flăcări!

La capătul orașului l-ajunse
Bătrânul profesor.
Abia-și mai trăgea sufletul,
Fugise mult că să-l ajungă,
Sudoarea-i brobonase fața,
Zadarnic o ștergea cu măna,
Pe când vorbea cu tânărul.
Și-n vorba lui
Nu era multă legătură:

-- Na, pune-ți banii ăștia bine.
E leafa mea pe an,
O să-ți ajungă ani întregi
Dacă-i îngrijești.
Om mare vei ajunge tu,
O spun eu asta de la mine.
Băiat mai zdravăn decât tine,
N-am întâlnit în viață mea!
Eu simt aidoma ca tine, tot,
Dar nu am îndrăznit s-o spun,
M-am speriat de tine și te-am admirat
Când ai vorbit.
Să-ți deie Dumnezeu noroc, băiete.
Îți poruncesc, îți poruncesc,
Da, eu îți poruncesc să-nveți,
Să isprăvești cu școală.
De unde nu,
Te blestem, și blestemul meu
O să te-ajungă, unde-i fi.
Nu ești născut tu pentru tine,
Ci patriei, întregei lumi.
Atât îți zic, învață mai departe,
Deși n-ar trebui să ți-o mai spun,
Că ție doar îți place cartea.
Și-acuma, Dumnezeu cu tine!
Fii norocos și amintește-ți
Câteodată și de mine,
Ci dacă n-o să mă asculți,
Atuncea uita-mă!

Se înclină băiatul
Că să-i sărute mâna bunului moșneag,
Ci dansul nu voi, și-l ridica pe tânăr,
Îl sărută și îl îmbrățișă,
Apoi se depărtă cu lacrimile-n ochi.

Ce bine i-a făcut orfanului,
Ce bine i-a făcut lui asta!
Acesta fuse cel dintăi sărut
Pe care l-a-ntâlnit.
Șaisprezece ani au trebuit să treacă
Și să se chinuie,
Pân' ce a dat d-un om
Ce nu-l respinse, nu-l goni,
Ci l-a îmbrățișat!