Amintiri din copilărie (Rosetti)/Capitolul X. „Universitatea de la Căiuți”

←Capitolul IX. Una din cele de pe urmă curți boierești din Moldova de la a doua jumătate a veacului trecut

Amintiri din copilărie de Radu Rosetti Capitolul X. „Universitatea de la Căiuți”

Capitolul XIV. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți→

La începutul celei a șăsa decade a veacului trecut nu se puteau face studii secundare complecte decît în Ieși sau în București, și chiar acele lăsau mult de dorit: profesorii treceau drept slabi și unele cursuri lipseau cu desăvîrșire. Părinții mei hotărîse de la început să facă din mine un savant, dar nu voiau să locuiască nici în Ieși, nici în București, iar de despărțirea de ei a vrounuia din noi nici nu permiteau să se vorbească. Profesori particulari români nu se găseau, nu rămînea deci decît recursul la străini. Apoi tata a hotărît ca, de la vîrsta de șăsă ani, să fiu luat din mîna femeilor spre a sta sub priveghierea unui barbat. Barbați străini instruiți care să-și asume sarcina creșterii unui băiet atît de mic nu se găseau în țară, iar relațiile și comunicația cu străinătatea erau rare, anevoioase și grele, în schimb se găseau în țară destui străini cu instrucțiune secundară mai adesa incomplectă, veniți după căpătuire în orice chip, în orice ramură de activitate, gata să se însărcineze și cu educația unui asemene băiețel. Și astfeli s-a făcut că am avut zece profesori. Iacă în ordine cronologică numele lor.

În toamna anului 1859, împlinind șăsă ani, tata a găsit că este vreme să trec de la mîna femeilor la acea a bărbaților. Mi-a luat un profesor (deși era hotărît ca deocamadată să nu învăț nimica) în persoana unui frate a doamnei Darmet, proprietara vestitului magazin de noutăți cu acest nume de la Ieși, Victor Chaubert, care făcuse întreaga campanie a Crimeei în calitate de sergent furier de vînători. Era un om blînd, bun și de treaba, dar care, pe la sfîrșitul iernei, nu mai putu de urît în Căiuți. Se zise bolnav și părinții mei fură siliți să-l concedieze.

În primăvara următoare, tata ni-a adus, iar dintr-o călătorie la Ieși, pe un băietan de douăzeci de ani din Belgia, numit Charles Godecharles. Acesta era cu totul lipsit de serios și nu rămase la noi decît trei luni. El se ocupa mai mult de femeile drăguțe din tîrg decît de mine. Păstrase o amintire din cele mai plăcute din țara noastră și din șăderea lui la noi, căci scria des tatei și mamei în cursul anilor următori pentru a li anunța căsătoria și nașterea copiilor lui, neuitînd niciodată să li mulțămească pentru tratamentul de care avuse parte și de excelentele sfaturi ce i le dăduse.

În locul lui Godecharles, tata mi-a adus în toamna aceluiaș an pe Pierre Nombral, un francez din sudul Franței, care era atunci în slujba lui Zizi Cantacuzino și, mi se pare, a lui Nicu Catargiu (fratele lui cuconu Lascar) și priveghea lucrările șoselei dintre Mărășești și Galați, pe care cei doi boieri sus-numiți o luase în întreprindere. Nombral se zicea fost căpitan în regimentul al 3-lea de zuavi, dar aparența, manierele și mai ales gradul lui de cultură trădau cît colo pe fostul subofițer. Era căsătorit și avea un băiețel, dar doamna Nombral nu șădea la noi, fiind angajata în calitate de guvernantă la un proprietar din ținutul Putnei. Era neasemănat mai deșteaptă și mai cultă decît bărbatu-său. Acests. era tipul gasconului bon enfant, unul din cei mai puțin mincinoși ce i-am cunoscut și bun la inimă, dar de o inteligență mediocră unită cu o cultură și mai slabă. Cu toate că se lăuda că ieșise din școala de la Saint-Cyr, deloc nu se putea împăca cu ortografia franceză, dar era în schimb o „dădacă” admirabilă pentru mine. Mă îngrijea în chip minunat, mă iubea, știa să mă intereseze și să-mi inspire afecțiune pentru dînsul. Îmi citea seara, dupa ce mă culcam, Télémaque, însă nu era în stare să-mi dea deslușiri asupra mitologiei, ceea ce încurca grozav ideile mele religioase și mă făcuse într-o vreme să-mi fac rugăciunea cătră „Jupiter, părinte al zeilor». Nombral era un pedagog atît de incapabil încît, cu toate că cunoșteam literele și scriam destul de bine orice mi se dădea de copiat (eram cînd ne-am despărțit de șapte ani), n-a parvenit să mă învețe a ceti.

În iarna 1859—1860, toată casa a fost bolnavă de tusă măgărească, începînd cu mama și terminînd cu ultima slugă. Nombral ne îngrijea pe toți după sistemul Raspail: prin camforă, apă sedativă, pomadă camforată, țigarete camforate etc. Casa noastră mirosea atît de puternic a camfor încît bunica, care nu știu din ce cauza venise să petreacă iarna cu noi, și, singură din toată casa, scăpase de tusa măgărească, a fugit fără de veste într-o noapte, după obiceiul ei, nemaiputînd, zicea ea, să sufere acel miros nesuferit. Și tata rămăsese indemn, fiindcă petrecuse iarna la Ieși, dar starea sănătăței lui era departe de a fi bună.

Se întîmplă în cursul acelei ierni un eveniment important pentru mintea mea. Tata trimese, în sfîrșit, la Căiuți întreg mobilierul casei din Ieși pe care o închirie, foarte prost (urmele Unirii), unor jidovi. Eu uitasem cu desăvîrșire mobilierul nostru din Ieși, deoarece de patru ani nu mă mai învîrtisem decît în eleganțele de la Căiuți și de la Pralea: acele mobile mi-au părut niște adevărate splendori, pe care mi se luau ochii. Erau și lucruri frumoase printre acele mobile, dar pe podelile care jucau ale casei de la Căiuți, fără cadre de tapeți, cu ferești urît văpsite, făceau puțin efect. A trecut iarna întreaga cu aranjatul odăilor. În primăvara următoare a venit la surorile mele, Ana și Marie, ca guvernantă, o soră a nemțoaicei de la vară-mea Profira, acea care se îmbrăca bărbătește.

Asta, care venise la surorile mele, era poate mai ordinară și mai incultă decît cealaltă și în orice caz neasemănat mai urîtă, deși și aceea era departe de a fi o frumuseță. După cîteva luni, sănătatea tatei înrăutățindu-se ne sili să plecăm la Viena.

M-am despărțit de Nombral cu mare părere de rău, plîngînd, căci el îmi arătase o adevărată afecțiune și știa să mă intereseze prin nenumăratele istorii din Africa ce mi le povestea. Apoi tata îmi cumpărase o pușcuță cu un foc, pușcă adevărată, care se încărca cu praf și ploaie; mergeam la vînat cu Nombral și împușcasem o vrabie adevărată și aceea era fapta despre care eram mai mîndru s-o fi săvîrșit de cînd eram pe lume.

La Viena părinții mei au angajat un würtembergez cu studii universitare, numit Maximilian Wegener. Vorbea franțuzește ca un francez și avea cunoștinți serioase, dar era bețiv și brutal. A stat numai vro două luni. Pe urma s-a angajat un elvețian din cantonul Valais, numit Venthy, catolic fervent și bărbat nesuferit. De la Viena l-am adus cu noi în țară și a plecat curînd, în urma unei discuțiuni cu tata asupra clericalismului.

Anton Alaux, gascon de douăzeci și opt de ani, bacalaureat în științe, fost pedagog într-un liceu în Franța. A plecat de la noi cînd ne-am dus în Italia. Ca învățător era mult superior celor precedenți. Pe acea vreme iubeam deja foarte mult lectura, încurajat mult în această privință de mama și de domnișoara Endrody, despre care voi vorbi în curînd. Pe lîngă romane scrise pentru copii, ceteam cu lăcomie tot ce era privitor la istorie, și biblioteca mamei era foarte bogată în această privință.

Camillo de Lucca, bărbat trecut de cincizeci de ani, publicist cunoscut, angajat de mama pe cînd eram la Florența și adus cu noi în țară. Era văduv, cu un băiet de vîrsta mea, dar acesta, vițios și bun de nimica. Bătrînul era un bărbat cît se poate de cumsecade, care făcuse număroase educații în Rusia, unde petrecuse ani îndelungați. Era însă învățător slab și progresele ce le făceam sub direcția lui, aproape nule. Fugise pe la 1849 din Roma, de urrde era originar, spre a nu fi închis pentru ideile sale liberale și naționaliste, se căsătorise în Rusia cu o guvernantă franceză oare îl convertise la protestantism. Era foarte religios și ne făcea în fiecare duminecă un curs de morală, dar religiozitatea lui era sinceră, fără ostentațiune și fără ipocrizie. Îl iubeam foarte mult și congedierea lui m-a mîhnit foarte mult, dar recunosc că părinții mei au avut dreptate să se desfacă de el, căci nu făceam deloc progrese sub direcția lui.

Apoi a venit așa-zisul doctor Herman Wagner, în realitate un escroc jidov numit Ignatz Schen. Îl angajase la Viena guvernanta surorilor mele, domnișoara Endrody, trimeasă acolo cu soră-mea Maria pentru a-i schimba aparatul ortopedic și pentru a-mi căuta un preceptor. Acea fată bătrînă și urîtă avea mania măritișului. Se adresase la un biurou de plasare pentru un preceptor; i se trimesese pe falsul doctor Wagner, care-i făcuse curte, îi împrumutase cîteva sute de florini, îi făgăduise s-o ieie de nevastă și o hotărîse să-l angajeze în calitate de preceptor pentru mine. Purtarea lui necuviincioasă a făcut ca să fie congediat după puține luni. S-a dus la Brașov, unde a avut diferende cu poliția. Aceasta nu a întîrziat să-și procure lămuriri aspra antecedentelor sale; l-a arestat și expulzat din împărăția habsburgică. Povestea că făcuse mari călătorii de explorație în toate părțile lumii, pînă aproape de Polul Nord. I-am descoperit însă repede șarlatania, căci l-am prins recitîndu-ni descrierea unei aurore boreale ce o învățase pe de rost, cuvînt cu cuvînt, dintr-un Lesebuch (carte de cetire germană) al meu, apoi zicînd că hotentoții sunt un trib sălbatec din America. Pe lîngă că-mi era antipatic, mai trebuia să învăț de acum înainte toate obiectele în limba germană. Deși o vorbeam destul de curgător, totuși era o greutate pentru mine care-mi făcusem pînă atunci toate studiile în limba franceză.

După un interval de cîteva luni, părinții mei au adus pe Jean Lemoine, bărbat de meserie, cu titluri universitare serioase, care mai stătuse în țară vro trei ani în casa rudei noastre, Costache Rosetti-Tețcanu, ca preceptor al fiului său Dimitrie. A fost, sub raportul lecțiilor, cel mai destoinic din toți preceptorii ce i-am avut. Din păcate era mojic la culme și murdar. Avea pe lîngă dînsul pe soția și pe fetița lui, care și ele erau întreținute de părinții mei.

Acel Lemoine era un bărbat cu cunoștinți foarte serioase și foarte inteligent; specialitatea lui era chimia, avea o slujbă într-unui din laboratoriile statului francez. Era totodată un adept al ideilor celor mai înaintate și, la 1848, luptase în rîndurile insurgenților din iunie. El mi-a arătat atunci, la 1866, o mică bucată de aur ce o făcuse singur, adăugînd însă ca costul la care se ridicase producerea ei era de mai multe ori mai mare decît valoarea ei. Apoi îmi spunea că izbînda ideilor înaintate și căderea tuturor monarhiilor nu mai putea să întîrzie, căci s-au descoperit explozive de o putere colosală și fără îndoială că se vor descoperi și altele încă mai puternice, cu ajutorul cărora o mînă de oameni hotărîți vor fi în stare să facă să sară în aer palate și cetăți și să nimicească armate puternice. Aceste prevederi ale lui Lemoine s-au adeverit cu îndestulare, iar despre putința de a fabrica aurul și alte corpuri zise atunci „simple” nu se mai îndoiește astăzi nimene.

Cel de pe urmă a fost Edmond Aymon, absolvent de seminar, dar foarte în stare să prepare pe un elev pentru bacalaureat. Foarte bun și de treabă, din nenorocire tuberculos. Îl iubeam mult cu toții; era un suflet curat și cinstit. Fusese recomandat de abatele Lapia, paroh (curé) al orașului Vittel și duhovnic guvernantei de atunci a surorilor mele, domnișoara Oudinot.

Cîteva luni după plecarea lui Aymon am plecat și noi în străinătate; surorile mele au fost plasate la Viena, în pensionatul Demergel în care fusese crescută mama, condus acuma de nepoatele doamnei Demergel, dar care era departe să mai fie acel din trecut, iar eu am fost plasat într-un pensionat la Geneva, războiul franco-german nepermițîndu-ni să mergem în Franța.

Este ușor de înțeles că această continuă schimbare de preceptori și de metode numai spre folosul instrucțiunii și educațiunii mele n-a putut să fie. Totuș nu numai la Geneva, dar chiar mai tîrziu, în Franța, am constatat că nu știam mai puțin decît camarazii mei, iar în unele materii și mai ales de cultură generală li eram hotărît superior.

Dar corpul profesoral al „Universității de la Căiuți” nu se alcătuia numai din preceptorul meu și din guvernanta surorilor mele: mai aveam în casă un profesor de muzică și altul de limbile greacă modernă și elină. S-au schimbat și aceștia, dar neasemănat mai rar decît acei însărcinați cu creșterea mea. Prea puțin am profitat din învățămintele lor.

Întîiul profesor de muzică ce l-am avut a fost un vienez numit Arming care, după ce a stat la noi trei ani, s-a dus la București, unde și-a exercitat cu folos meseria; mai avea și monopolul acelei de tapeur în toate seratele high-life din capitală. Succesorul lui, Ferdinand Seidl, tot austriac, era un muzicant de valoare și un barbat nu numai foarte cumsecade și foarte binecrescut, dar plin de duh și plăcut. Petrecuse mai mulți ani, în calitate de profesor de muzică, în familia ducelui de Coburg, ginerele lui Ludovic Filip și tatăl regelui Ferdinand al Bulgariei. Poseda de la princesa Clementina un certificat din cele mai măgulitoare, pe lîngă scrisori de amintiri de la întreaga familie. El venise la noi fiindcă sănătatea lui zdruncinată avea nevoie de o viață liniștită, la țară. A stat pînă cînd am plecat în străinătate, în toamna anului 1870.

Nu mai vorbesc de cei doi greci, de la care ar fi trebuit să învăț limbile grecească modernă și elină; ei erau oameni prea puțin recomandabili și deloc nu m-am folosit de lecțiile lor.

Acest personaj didactic nu trăia totdeauna în bună înțelegere, ci se formau într-însul, restrîns cum era, partizi: preceptorul cu bona de franceză și grecul împotriva guvernantei și a profesorului de muzică, sau guvernanta cu preceptorul împotriva celorlalți. Uneori ei căutau să ne amestece în sfezile lor care nu numai o dată au cerut intervenirea tatei sau a mamei pentru a fi liniștite.

Dacă am abuzat de răbdarea cetitorului prin amăruntele ce preced, am făcut-o spre a arăta, pe de o parte, marea însemnătate ce o puneau boierii moldoveni pe o creștere cît de bună și de complectă a copiilor lor, impunîndu-și spre acest sfîrșit jertfe cu bună samă mai presus de mijloacele lor, iar pe de alta, spre a pune în lumină calitatea deplorabilă a personalului ce-l puteau găsi. Astfeli, din cei zece preceptori ce i-am avut, singurul Lemoine avea destoinicia necesară în ceea ce privea instrucția, iar singurul De Lucca în ceea ce privea partea educativă, ceilalți fiind sau complect neexperimentați în vrouna din cele două privinți, sau oameni cu desăvîrșire lipsiți de creștere sau de aptitudini.

Și tata îi plătea doară bine; de obicei, afară de întreținerea lor complectă în casă, mai primeau un salar de trei mii de franci, sumă respectabilă pentru epocă. Ar fi plătit și mai mult, precum au dovedit-o cînd a încercat să angajeze pe Rogeard.

Rogeard, profesor de liceu la Paris, scrisese împotriva lui Napoleon al III-lea un pamflet intitulat. Les propos de Labienus, foarte acerb, dar scris într-o limbă admirabilă, care a stîrnit entuziasmul tatei, dușman neîmpăcat al împăratului francezilor și mare admirator de stil frumos. Deoarece tocmai atunci congediase pe Lemoine, care se arătase din cale-afară mojicos și nespălat (au propre et au figuré), și-a procurat adresa lui Rogeard, silit să fugă în Germania spre a scăpa de închisoare, și i-a scris pentru a-i propune postul de preceptor al copiilor săi. Rogeard a răspuns că primește, în principiu, în schimbul unui salar de 5000 franci anual, dar a cerut oareșcare lămuriri în privința principiilor politice și religioase în care urma să mă crească. După ce tata i le-a dat, consimțind la salarul cerut, Rogeard a răspuns că, spre marea lui părere de rău, trebuie să decline postul oferit, căci din scrisorile primite constată că tata este în politică monarhic constituțional și creștin în credință, iar el ar fi făcut din mine: un oribil republican și un tot atît de uricios ateu.

Guvernantele surorilor mele cele mari, Ana și Maria, s-au schimbat mai rar decît preceptorii mei. Cea dintîi care a meritat acest nume a fost domnișoara Endrody, o unguroancă de la Cașovia, pe care părinții mei au angajat-o la Viena, în anul 1862, și care a stat patru ani la noi. Ea era o fată bătrînă, uscată și urîtă, care fusese guvernantă în mai multe case mari austriace. Era departe de a fi lipsită de cultură generală și avea mai ales cunoștinți limbistice din cele mai serioase. Vorbea și scria în chip ireproșabil limbile germană, engleză și franceză, mai știa ungurește și italienește și cunoștea bine literaturile tuturor acestor limbi. Insă manierele ei, dacă erau cuviincioase, erau departe de a fi lodylike, iar natura îi era francamente vulgară și mai ales intrigantă din fire. Deoarece adunase prin minuni de economie vro patruzeci de mii de florini, credea că ajutorul lor îi va putea procura acel lucru dorit de toate fetele bătrîne: un soț.

Trăiam deosebit de rău cu domnișoara Endrody și de la început descoperisem cît de cumplit de falsă era; mi-a pricinuit o nenumărată mulțime de penitansuri, pensumuri, katzentisch-uri, opriri de la plimbare și chiar de bătăi, multe din ele suferite cu dreptate, dar și nu puține absolut pe nedrept. Totuș trebuie să recunosc că-i datoresc foarte mult sub punctul de privire intelectual. Ea a contribuit foarte mult să dezvolte în mine gustul cetirii, iar convorbirile ei cu mama și cu tata asupra multor subiecte istorice, vechi și noi, au contribuit în chip însămnat să deștepte în mine, încă de timpuriu, la o vrîstă la care alți copii nu se gîndesc decît la jocuri și la nebunii, aplecarea spre ocupațiunile intelectuale. La această aplecare a mai contribuit mult și adunările zilnice de după-masă, în salonul cel mare, a întregii familii, cu musafirii momentului, în timpul cărora orice vorbă nepotrivită pentru urechi copilărești era strict oprită, pînă la trimeterea noastră la culcare. Convorbirea era mărginită la discuții politice, istorice, filozofice, uneori științifice, la anecdote asupra trecutului și la povești vînatorești. Cînd părinții noștri erau absenți, se făcea o lectură, fiecare cetind pe rînd. Și în privința asta domnișoara Endrody a fost neprețuită, căci în scurt timp ni-a format o preafrumoasă bibliotecă pentru uzul nostru, al copiilor. Ce păcat că această femeie era atît de vulgară și de intrigantă, vîrînd necontenit intrigi între ceilalți profesori și bone, ceea ce a silit pe părinții mei s-o congedieze (mult prea tîrziu).

Ei i-a succedat miss Emily Allan, o scoțeză de treizeci și șase de ani, care fusese ani îndelungați guvernantă în familia Costin Catargiu de la Mărășești. Miss Allan era tocmai contrarul domnișoarei Endrody; mai păstra urmele unui lizic plăcut, avea manierele unei „doamne”, era foarte deșteaptă, dar cumplit de ignorantă, și avusese un trecut cît se poate de furtunos. Venind-i dor de plăcerile Bucureștilor și un mic roman cu Seidl, profesorul de piano, neajungînd s-o facă să se împace cu viața la țară, ne părăsi după mai puțin de un an.

După dînsa veni domnișoara Oudinot, care se zicea nepoată colaterală a mareșalului cu acest nume. Aceasta era o franceză de treizeci și șăsă de ani, nici frumoasă, nici urîtă, dar foarte durdulie. Ca multe guvernante franceze, își cunoștea limba la perfecție și știa istoria Franței pe de rost, dar nimica despre limbile și istoria altor țări. Fusese mai mulți ani în Rusia și povestea că făcuse acolo multe cuceriri, era catolică ferventă, dar isterica. Își pusese în cap să-i fiu soț (eram atunci de patrusprezece ani), dar cred că s-ar fi mulțămit și cu mai puțin, însă inocența mea era perfectă și, mulțămit acestei împrejurări, nu se întîmplă nimică necuviincios între noi.

De la o bucată de vreme, pierzînd orice nădejde să-mi fie soție legiuită sau nelegiuită, la sosirea ultimului meu preceptor, Aymon, începu să-i facă lui curte și izbuti să-l seducă și să-l facă să cadă în păcat. Aymon, crescut de preoți, rămas catolic fervent și practicant, el cedă solicitărilor ei dar, după păcat, remușcările ce le avu contribuiră mult să-i agraveze tuberculoza. În aceasta privință aflat-am, mulți ani mai tîrziu, amărunte cît se poate de interesante de la popa catolic de la Tîrgul-Trotușului, cătră care atît bietul Aymon cît și domnișoara Oudinot se spovăduiau.

Domnișoara Oudinot, după cum a ascris mamei, s-a căsătorit acasă la ea, după războiul franco-german, izbutind chiar să facă o partidă bună, căci a luat de soț pe primarul orașului său, Vittel.

Pentru frații și surorile mai mici era în permanență cîte o bonă franceză care mînca la masă cu noi. Una din ele, fiica unui meșter zidar din Lunéville, care avea o ortografie din cele mai necorecte și nu poseda aproape nici o cultură, a întrat, după plecarea ei de la noi, în calitate de guvernantă, într-o bogată familie rusească din Basarabia, unde a întreprins și a terminat educația (?) unei domnișoare.

În casă se primeau multe ziare și reviste străine. Dintîi, tata, ca aproape toți boierii moldoveni din vremea lui, a fost abonat la Indépendance Belge, care în urmă a fost înlocuită prin vrun ziar din Paris: Débats, Figaro, La Liberté sau Gaulois, pe lîngă care La Revue des Deux Mondes era nelipsită. Mama mai primea La Revue de Paris, L’illustration și Le Mussé des Familles. De la 1866 încoace, tata mai primea Neue Freie Presse, din Viena, și Kikeriki. Iar noi, copiii, eram abonați la Semaine des Enfants și la Magasin d’Education et de Recréation, mai pe urmă eu primeam Illustrated London News.

În acea epocă lipsită de serviciu poștal la țară, Căiuțul era favorizat, căci o dată pe săptămînă îl deservea poșta austriacă care făcea o dată pe săptămînă serviciul între Sibiu și Galați: miercurea trecea de la Sibiu la Galați, iar sîmbăta s-întorcea de la Galați la Sibiu. Scrisorile noastre pentru străinătate, francate cu mărci poștale austriace, le încredințam poștei de sîmbătă, iar acele pentru țară, francate cu mărci românești, le încredințam poștei de miercuri care le expedia la Galați. Zilele de poștă, mai ales miercurea, cînd soseau pachetele cu ziare străine, erau așteptate cu mare nerăbdare de toată casa și, de cîte ori îmi era cu putință, mă precipitam la poartă îndată ce, la ceasurile obișnuite, auzeam strigătele și pocnetele de bici ale surugiilor, tălancile cailor de poștă și duruitul caracteristic al lungii brașovence din care, după ce se oprea, ieșea, cu pachetele pentru noi în mînă, conductorul, urmat de Bedeckungsmann, soldatul care îl escorta, amîndoi în uniformele lor austriace. Ei făceau prea bucuros serviciul nostru căci la curtea noastră îi aștepta totdeauna un prînz copios udat cu vin vechi, iar uneori, la vreme de viscol sau în urma vrunui accident, găseau adăpost bun și cald pe noapte și cafea cu lapte de bivoliță dimineața, pe lîngă care mai aveau și o gratificație bună de Anul nou. Vro doi sau trei ani a funcționat, paralel cu acest serviciu austriac, și altul, român, de două ori pe săptămînă, între Adjud și Tîrgul-Ocnei. Pe la 1869, serviciul austriac a fost desființat și a funcționat, de trei. ori pe săptămînă, serviciul român de diligență pînă la 1884, cînd s-a pus în circulație linia Adjud – Tîrgul-Ocnei.

Încă un merit al domnișoarei Endrody a fost introducerea excelentului obicei al lungilor primblări pe jos, de la april pînă la octombrie. Se prînzea (dîner) la ora cinci și jumătate și îndată după masă o porneam cu toții la primblare, neîntorcîndu-ne decît după ce înnoptase. Iarna, ieșeam asemene în fiecare zi și, cînd nu patinam, făceam cîte o primblare. Plăcerile mai mari erau, pentru toți, excursiile în mai multe trăsuri la Pralea, unde se prindeau păstrăvi în pîrîu sau, la ocaziuni mai deosebite, se scoteau din cele două heleșteie făcute de tata, în care se găseau păstrăvi de două kilograme. Eram totdeauna precedați de un bucătar cu ajutorul lui și de sofragiu încă cu un fecior; masa se întindea lîngă un șipot cu apă minunată de lîngă heleșteie și pofta de mîncare nu lăsa niciodată de dorit. Altă dată tata poruncea, la mijlocul mesei de sară, să se puie caii la mai multe trăsuri și plecam cu toții, cînd într-o direcție, cînd într-alta, regiunea fiind bogată în primblări frumoase.

Dacă la noi numărul de slugi, de cai și de trăsuri era mare, iar masa de o bogăție neobișnuită, în schimb tata și mama ne predicau de dimineață pînă în sară simplicitatea în trai și în obiceiuri. Eram îmbrăcați foarte modest, aș zice prea modest, cu haine făcute de casă; ale mele ieșeau din mîna lui Ham Leibu, mare croitor din tîrgușor. Pînă la vrîsta de cincisprezece ani împliniți mama m-a purtat într-un costum alcătuit dintr-o bluză strînsă la talie cu un brîu de piele și o păreche de pantaloni, ceea ce făcea deznădejdea mea, mai ales cînd venea la noi cîte un fiu de rudă sau de prieten al casei îmbrăcat într-un costum ieșit din mînă adevărat croitoricească și alcătuit din jachetă scurtă, jiletcă și pantaloni. O, cîți ani visat-am să port și eu o jiletcă!

Eram culcați în paturi strîmte de fier, cu mindir de paie și saltea subțire de lînă, mama zicea că trebuie să te deprinzi a dormi în pat vîrtos. Din pat trebuia să intrăm într-o baie rece, iarna ca și vara, și nu ni se permitea să abuzăm de serviciile slugilor.

Mi s-a pus pușca în mînă pe cînd eram încă foarte mic: la vrîsta de șăpte ani am împușcat întîia mea vrabie, nu împlinisem treisprezece ani și mergeam la vînătoare de urși. Vînatul era marea mea pasiune și plăcere. Cu prilejul lui eram încredințat bunului și credinciosului Gheorghe Sarandovici, pușcașul însărcinat să aprovizioneze masa curții cu vînat, un rus din gubernia Poltavei, dar venit în Moldova de înainte de 1848, care mai exercita și meseria de zugrav. Iar pe cal am fost pus cînd eram de-abia de patru ani.

Viața ce am dus-o ca copil era, fără îndoială, și sănătoasă și mai intelectuală decît acea a multor fii de boieri crescuți în oraș. Inocența mea morală a rămas absolută pînă la vrîsta de cincisprezece ani. Eram atunci convins că o femeie nu poate purcede însărcinată pînă ce nu a cunu – nat-o preotul în biserică, adică îmi închipuiam că procrearea de copii era urmarea binecuvîntării bisericii, nu acea a unui act pur fizic. Și țin minte de mina stranie făcută de mama cînd, într-o zi, am întrebat-o:

— Mamă, de ce oare femeia nu poate face copii pînă ce nu a cununat-o popa, iar iapa face mînz, vaca vițel și cățeaua căței fără de nici o binecuvîntare bisericească?

Mulți ani mai tîrziu ea mi-a mărturisit că, dacă a fost foarte mulțămită să-și vadă băietul atît de nevinovat, și nu-și aducea aminte să-și fi stăpînit vrodată un acces de rîs nebun cu atîta greutate.

Moșu-meu Mitică, cel mai tînăr din frații tatei, care-și creștea fata la Dresda, nu contenea cu glumele asupra „Universității de la Căiuți”, nume ce el dăduse adunării de profesori și guvernante de la noi. Nu tăgăduiesc că roadele ce le-a dat acea „Universitate” nu au fost în raport cu jertfele ce le-a cerut, dar repet că în ceea ce privea învățămîntul, eram, la sosirea mea în străinătate, departe de a fi inferior mijlociei camarazilor mei din Apus. Iar sub raportul moral, creșterea ce ni s-a dat și principiile ce ni s-au inculcat nu lăsau absolut nimica de dorit.

Sub raportul practic însă, nu pot numi rezultatul acestei creșteri decît deplorabil. Și tata, și mama se trezise la viața ca membri ai celei mai înalte boierimi, adică ai acelei clase care izbutise să puie stăpînire pe întreaga putere politică din țară, care putea tot, care își asigurase monopolul domniei, și totodată era în stare să înfrunte pe domn cînd el nu ținea samă de privilegiile și de interesele ei, cînd el nu închidea ochii asupra abuzului ce-l făceau de puterea ce și-o însușise. Ei erau ființi inteligente, culte și cu desăvîrșire dezinteresate, care își dădeau sama că împrejurările se schimbase cu desăvîrșire. Tata, cu tot conservatismul lui, luptase pentru a aduce parte din acele schimbări, iar mama, influențată de exemplul părintelui ei, era pătrunsă de idei foarte democratice, pe care, cu toată dezaprobarea tatei, cu aproape douăzeci de ani mai mare decît ea și deci mai influențat de obiceiurile vechiului regim, nu se sfia să ni le inculce.

Îmi repetau de dimineață pînă în sară că nu știu dacă vor izbuti să ni lese avere și că trebuie să mă pregătesc a-mi agonisi singur viața și a-mi croi drumul printr-însa. Dar față de aceste vorbe atît de înțelepte, ochii mei întîlneau risipa din casă și urechile mele auzeau socotelile ce le făcea tata despre veniturile nebune ce aveau să-i deie codrii și cărbunii de pămînt ai Căiuțului în ziua din ce în ce mai apropiată în care se va fi construit linia de drum-de-fier Adjud-Tîrgul-Ocnei. Se hotărîse că am să devin inginer pentru a exploata acei cărbuni, dar mi se vorbea numai de cum voi avea să mă port în calitate de înalt dirigător sau de om politic.

Și să nu se uite că această creștere venea să se mai adauge unor aplicări atavice.

Apoi amîndoi erau niște idealiști incorigibili și, cu toate experiențele vieții, vedeau lumea în chip cu totul optimist, cu totul altfeli decît este în realitate. Ni-au inculcat niște principii foarte frumoase și foarte cavalerești: cinstea cea mai scrupuloasă, sinceritatea, francheța cea mai desăvîrșită, oroarea disimulării și a minciunii, dezinteresarea și disprețul absolut al banului, neînfricarea și disprețul primejdiei, credința cătră prieteni, independența cea mai hotărîtă, cea mai desăvîrșită intransigență în materie de convingeri politice, alergarea în ajutorul celui slab și ținerea sus a capului față de cel mare, cea mai îndîrjită opunere la orice încercare de a ni se călca pe picioare și cel mai cumplit dispreț pentru acei care se lasă a fi călăuziți de alte principii sau le practică. Tata își mai revărsa tot disprețul asupra capetelor acelor care, în politică, pentru foloase personale, se fac creaturi ai puternicilor zilei.

Aceste principii sunt toate frumoase, strictă urmare a multora din ele este, fără îndoială, indispensabilă oricărei ființe omenești care vrea să treacă drept cinstită, pe cînd observarea mai ales exagerată a altora nu poate decît să complice și să îngreuieze rău succesul în viață a adepților.

Iar mama își arăta dezgustul pentru acel care st căsătorește altfeli decît din dragoste. „Dacă una din părți”, zicea ea „are avere, nu strică, dar această împrejurare nu trebuie să influențeze întru nimica asupra alegerii miresei sau a mirelui. Altfeli, nu este decît o prostituire, a bărbatului sau a femeii.” Pe lîngă aceste principii, care ni se repetau și ni se exaltau zilnic, faptul traiului la țară timp de atîți ani, aproape fără contact cu altă lume decît slugi, badea Ion și badea Stan, nu putea decît să ne facă cu desăvîrșire străini și ignoranți ai cerinților vieții practice.

Talleyrand a spus că acei ce nu au trăit sub vechiul regim, de înainte de 1789, nu au idee de ce este dulceața vieții. Talleyrand trăise sub acel regim în calitate de privilegiat și vorbea de viața dusă atunci de privilegiații Franței. Întocmai acelaș lucru se poate zice despre viața în țările noastre de înainte de 1800 și de acei cîțiva ani care au urmat acea dată. Nespus de dulce era viața pentru un mare boier român care trăia la țară. Stăpîn pe o moșie întinsă, cu sate multe pe ea, nu mai era de fapt un simplu proprietar, ci sămăna a suveran. Mulțimea de slujbași ai moșiei și de „locuitori” erau în realitate niște supuși asupra cărora domnea, putîndu-ti face mult bine sau mult rău. Exercitarea acestei puteri dezvolta în înalt grad spiritul de inițiativă a acelui care dispunea de ea, încrederea în sine, precum și cea mai desăvîrșită independență de caracter, dar și exagerarea acestor însușiri. Apoi date fiind transformările răpezi prin care a trecut viața socială, politică și economică la noi în cei de pe urmă șasăzeci de ani, numai o pregătire practică nu puteau alcătui pentru generația nouă.

Apoi, în ceea ce mă privește, trebuie să mai adaug că, spre a mulțămi setea mea de lectură, mama mi-a permis, de la șăsesprezece ani înainte, să cetesc toate romanele din biblioteca ei, care numai puține nu erau, mai dîndu-mi-se voie să comand, la Tauchnitz, în Leipzig, aproape toate romanele engleze ce doream să le cetesc. Din toate preferam acele istorice și de aventură, engleze sau franceze; ele au contribuit mult să mă facă să-mi închipui o viață imaginară, după gusturile mele, cu totul deosebită de cea reală și mai ales de acea ce eram ursit s-o duc.

Iaca motivele care mă fac să zic că creșterea căpătată în „Universitatea de la Căiuți” a fost departe de a corespunde dorințelor, silinților, ostenelilor și jertfelor ce și le-a impus iubirea pentru noi a părinților noștri.

Ceea ce însă nu mă împiedecă să fi păstrat o amintire ne – ștearsă a anilor „universității de la Căiuți”, iar întipărirea ei asupra mea a rămas din cele mai adînci. Dacă m-a pregătit rău pentru viață, în schimb însă învățăturile căpătate într-însa mi-au procurat bucurii ce au îndulcit mult amărăciunea tuturor insucceselor. Nespus de dulce este amintirea acelor ani care au alcătuit raiul vieții mele.

Trebuie să adaug că acest sistem de educație fusese foarte la modă în țară pînă pe la mijlocul celei a șăsa decadă a veacului, cînd ființau în mai multe curți boierești „universități” asămănătoare acelei de la Căiuți. Una din cele mai complecte era acea de la Miclăușani, în casa lui Alecu Sturdza, tatăl lui conu Mitiță.

Sigur însă este că mulți din membrii generațiilor care au avut parte de acest sistem de creștere au fost în stare să înlocuiască învățătura vieții practice ce și-au căpătat-o în casa părintească, în copilărie și în adolescență, prin experiența ce însuși au făcut-o în tinerețe, în contactul lor cu lumea, iar acei care, ca mine, n-au știut să tragă folos din acea experiență și să se adapteze timpurilor și împrejurărilor mijlocului în care trăiau erau, unii mai mult, alții mai puțin, lipsiți de simț practic și de observație. Și astfeli, posedînd poate, în unele privinți, facultăți hotărît superioare majorităței, au rămas în inferioritate față de alții mai puțin bine înzestrați.