Amintiri din copilărie (Rosetti)/Capitolul IX. Una din cele de pe urmă curți boierești din Moldova de la a doua jumătate a veacului trecut

Capitolul VIII. Din domnia lui Cuza Amintiri din copilărie de Radu Rosetti
Capitolul IX. Una din cele de pe urmă curți boierești din Moldova de la a doua jumătate a veacului trecut
Capitolul X. „Universitatea de la Căiuți”

Căiuțul era atunci o moșie de 5 800 de fălci, din care proprietatea stăpînea mai puțin de trei sute arabile, vreo două sute și ceva de fînaț, mai ales prin păduri și alte trei sute de pășuni. Aceste, bineînțeles, afară de locurile de hrană ale locuitorilor (cuprinse în întinderea totală de mai sus) și ridicîndu-se la opt sute cincizeci de fălci. O parte din moșie trecea peste Trotuș, la Boiștea unde, pe șirul de dealuri numit al Ciortolomului, moșia poseda trei pănă la patru sute de fălci de pădure de stejar. Pe malul drept al Trotușului se afla restul pădurilor, alcătuind un corp întreg de aproape patru mii de fălci de codru de fag și de brad, în bună parte neatins de topor.

La capătul despre apus al moșiei, pe șesul Trotușului, se afla tîrgușorul Căiuțul, al cărui hrisov de înființare fusese dat de Scarlat Calimah, dar care se născuse numai la sfîrșitul domniei lui Ioniță Sturdza, în urma unui al doilea hrisov, dat de acest domn bunului meu, hatmanului Răducanu Roset. Acest tîrgușor, la așezarea noastră în curtea de la Căiuți, își atinsese punctul culminant de prosperitate. Era alcătuit dintr-o singură stradă de case de vălătuci, locuite, afară de vro trei sau patru, numai de jidovi. Pe lîngă tîrgușor se mai aflau pe moșie următoarele sate: Căiuțul, lipit de tîrgușor, Popenii cu cătunul De La Vale, Blidarii cu cătunul Bîlca, Pralea și, pe malul stîng al Trotușului, Boiștea, poreclită „Boierească” pentru a o deosebi de acea „Răzășească” și de acea numită „a lui Galer”.

Mai posed socoteli de ale Căiuțului din anii 1856, 1857 și 1858 din care reiesă că venitul brut al moșiei se ridica atunci la vro șăpte mii de galbeni sau optzeci și două de mii de franci în aur. Deoarece, pe acea vreme a boierescului, cheltuielile de exploatare erau foarte mici și proprietatea, din pricina micii întinderi a locului de hrană, neavînd la ce să întrebuințeze nici macar boierescul clacar întreg, datorit de cei aproape trei sute de gospodari ai moșiei, încasînd chiar parte dintr-însul în bani, după tariful legiuit, iar simbriile plătite în bani fiind ridicol de mici, rămînea cu bună samă șăptimi din acest venit ca folos curat. Șăpte pănă la opt sute de galbeni de aici proveneau de la naturile tîrgușorului: bezmen sau dare pe stînjănul la fața uliței ocupat de bezmanar, otcup sau acciz asupra vinului și a rachiului consumat în tîrgușor, mungerie sau dare asupra lumînărilor de său desfăcute, și casația, monopolurile facerii pîinii și a tăierii cărnii. Alte venituri vii mai erau acele ale morilor, în număr de șăpte, al viei, proprietății de treizeci de pogoane lucrătoare, al viilor cu embatic, al pivelor, al drîstelor și deosebite alte mărunțișuri. Pămîntul moșiei însă era în multe locuri puțin roditor; o parte însamnată dintr-însul fusese destupat din pădure de tata. Nu încape îndoială că numai cu puțină ordine, dat fiind atît venitul moșiei Mărginenii, de la ținutul Neamțului, a mamei, care se arenda cu trei mii de galbeni sau treizeci și cinci de mii de franci în aur, era ușor, în acea vreme de ieftinătate, să duci nu numai un trai foarte larg și plăcut, dar chiar să pui deoparte sumi frumoase, cu care să se mai cumpere mai tîrziu alte moșii. Dar tata era nu numai cheltuitor și-i plăceau toate lucrurile pe mare, dar era poate și mai lipsit de ordine. Apoi, ca cea mai mare parte din boierii moldoveni care își exploatau înșiși moșiile, cînd sămăna, își croia socotelile pe nădejdea unor recolte totdeauna, nu bune, ci nebune. Și totuș era foarte energic, foarte activ, stătea, vara, mare parte din zi călare și avea oroare de jocul de cărți.

Personalul moșiei era, fără îndoială, mult prea numeros. El se alcătuia din: un vechil, un gramatic, un vatav la Pralea, un vatav peste pluguri, un chelar al moșiei, un vatav peste vite, șăpte feciori boierești, un pristav de pădurari cu doisprezece pădurari, un vier, păzitori permanenți la coșere și la hambar, un meșter fierar neamț, un meșter sfeidecar neamț, mai mulți lemnari și rotari tocmiți cu anul, boari, văcari, păzitori la capre, la oi, la porci și treizeci de argați ținuți în permanență tot anul pentru arătură, destupare de pădure și altele. Repet că lefile acestui personal, după concepțiunile noastre, nu de astăzi, dar chiar după acele de dinainte de război, erau, afară de acele ale vechilului și ale nemților întrebuințați, ridicol de mici, dar totuș, dat fiind numărul lor, se ridicau la multe sute de galbeni, la care venea să se adauge valoarea turnurilor de grîu, de păpușoi, de carne, de brînză și hrana vitelor ce acest personal al moșiei aveau dreptul să le întreție pe cheltuiala tatei.

Cînd am venit să ne așezăm la Căiuți, vechilul moșiei era medelnicerul Manolache Oatu, un fiu de răzăș din satul Stîncășanii, de la ținutul Tutovei, care se afla în serviciul tatei de douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani, începîndu-l în însușire de camardiner, însușire în care cei mai norocoși și mai deștepți din această clasă de oameni începeau să se ridice, ajungînd uneori pînă la cele mai înalte slujbe al statului. Manolache Oatu nu avea și nu avuse niciodată așa de mari ambițiuni. Acest bărbat, mic la stat, slăbănog, smolit la piele, cu favoriți și mustăți cărunte, al cărui singură trăsătură frumoasă erau ochii vii și sclipitori n-a avut niciodată altă ambiție decît acea de a strînge ceva părăluțe care, la bătrînețe, să-l puie în stare să trăiască liniștit și la adăpost de nevoie. Foarte devotat tatei și întregii noastre familii, critica totuș pe cel dintăi fără cruțare, mai ales din pricina inovațiunilor ce le introducea necontenit. Manolache era dușmanul înverșunat al tuturor acestor noutăți și convins ca agricultura moldovenească, așa cum o cunoscuse în satul lui natal și cum o văzuse făcută mai pe urmă de bunul meu și de vechilii lui, era ultimul cuvînt al perfecțiunii și „tot ce se mai iscodea de nemți și de franțuji” niște fleacuri fără de valoare. Mai ales cînd vorbea de mașinile de trier făcea clăbuci la gură. Cunoștea în chip minunat acea veche agricultură moldovenească de primitivi, caracterizată prin denumirea de „coada vacii”. Harnic tare va fi fost el cînd era tînăr, dar, cînd l-am cunoscut eu, nu mai era: înainte de șăpte ceasuri dimineața nu prea se ducea la cîmp și, după-masă, „se lăsa” regulat pînă la toacă. Dar era foarte ordonat, își ținea socotelile în cea mai frumoasă ordine și convingerea mea este că era foarte cinstit, deși s-a pretins că ar fi furat mii de galbeni și ar fi făcut, pe spinarea tatei, o adevărată avere. Săracul! A murit în mizerie.

Deoarece el alcătuia atunci tipul adevărat al mazilului moldovan de atunci, de vrîstă matură, cu cultură rudimentară, dar care fusese în necontenit contact cu oameni mai culți, voi vorbi mai pe larg despre el.

Eu de la început l-am iubit pe „moșu Manolache”, cum eram deprins să-i zic, dar mai ales ceva mai tîrziu, după ce m-am mai ridicat și mi s-a mai format mintea, fiindcă era patriot mare și-mi vorbea necontenit de Ștefan cel Mare și de izbînzile lui. Și cu ce însuflețire!

Îi plăcea mult miliția moldovenească, o găsea frumoasă și era convins că este vitează, dar un lucru îl supăra foarte: faptul că muzica ei cînta cîntece străine: niște „fleacuri de marșuri nemțești” care n-aveau cum să însuflețească pe oșteni. Ar fi vrut să cînte numai doine. „Cîntînd doine”, zicea el, „se aruncau vitejii lui Ștefan cel Mare la năvală, numai ele sunt în stare să stîrnească dorul de voinicie în oștenii moldoveni”. [… ]

Cunoștințele lui asupra istoriei Moldovei le căpătase Manolache Oatu în Istoria Moldovei pe 500 de ani, a postelnicului Manolache Drăghici, pe care o poseda și din care știa unele părți pe de rost. Apoi se mai găseau la el niște călindare cu nuvele de ale lui Gheorghe Asache, Costache Negruzzi și a altora. În adevărul frumoasei nuvele prin care Costache Negruzzi povestește pe cît de eroică, dar pe atît de închipuită apărare împotriva oștirii lui Sobieski, a Cetății Neamțului, de cătră o mînă de șăseprezece plăieși moldoveni, avea o credință de stîncă, pe care, dealtmintrelea, mi-o în – culcase și mie; o știa pe de rost și de atîtea ori mi-a povestit-o, încît o învațasem și eu tot așa de bine. Mai era un lucru care mă năcăja rău în Manolache Oatu și acesta era faptul că nu voia să fie roman de viță, ci dac. Și tata mă învățase că romanii, după ce înfrînsese pe daci, îi tăiase absolut pe toți, nemailăsînd nici macar unul de sămînță. Cu toate că Manolache avea Istoria Moldovei a lui Drăghici, tot mai mare nădejde aveam în știința tatei, care fusese la Universitatea din München, despre care ni povestea istorii atît de minunate. Apoi auzisem atîtea despre romani, încît, fără a-mi da bine samă ce fusese ei, îmi plăcea mai bine să fiu neam de roman decît neam de dac.

— Moșu Manolache, crede-mă, îi ziceam, între un roman și un dac este aceeași deosebire ca între un moldovan și un țigan.

Dar Manolache de feli nu se lăsa convins și susținea cu încăpățînare că într-însul nu este nici picătură de sînge roman, numai sînge dac, fără amestec. El, în copilăria lui, învățase ceva carte grecească, era în stare să mai rupă binișor grecește și la bătrînețe, dar nu putea suferi pe greci, pentru care avea un dispreț nemărginit. Știa o mulțime de fapte spre rușinea sau defaimarea acestui neam, unele din care le-am auzit povestite de oameni de samă, iar altele se găseau reproduse în acte.

Fiind în slujba tatei, membru de samă al partidului Unirii, Manolache Oatu n-avea cum să nu fie unionist și era deci agent zelos al Unirii, predicînd-o ori pe unde călca. Dar bănuiesc că, în fundul inimei, era separatist, căci numai în bine nu vorbea de frații noștri de peste Milcov, și, de cîte ori era sigur că tata nu-l aude sau nu se va găsi cine să-l denunțe, zicea că oameni proști ca boierii mari moldoveni el n-a mai văzut. Și cînd îl întrebai pentru ce, cînd îl mînca limba mai tare, răspundea că numai niște proști pot să deie de bunăvoie, pe mîna unor străini mai numeroși decît ei, puterea ce o dețin, că muntenii, fiind mai mulți la număr decît noi, o vor stăpîni totdeauna ei, că, prin urmare, toate slujbele, cele mari și cele mai multe din cele mici, le vor lua ei, pentru dînșii, lăsîndu-ni nouă numai „ciurucul”, că au să mute scaunul domniei la București, pentru ca să fie și mai între ei și pentru ca casele lor de acolo să capete și mai mare preț iar ale boierilor noștri din Ieși să nu mai facă nici a treia parte din ce făceau pînă acuma. Și, cînd cele prezise de el au început să se adeverească și să se înfăptuiască, era foarte mîndru de prevederea de care dăduse dovezi. Nu mai vorbesc de cele ce le povestea despre fanfaronada munteanului, despre lauda lui despre sine, despre limba lui „întocmai ca a țiganilor șatrași de la noi” și despre pielea lor smolită ca acea a neamului țigănesc. Manolache era, precum se vede, un conservator înfocat.

Îmi mai era drag fiindcă era vînător pătimaș și trăgător cu pușca bun și-mi făgăduise că el are să mă ducă pentru întăia oară la vînătoare de urși, ceea ce s-a și întîmplat. Apoi nimene nu știa atît de multe povestiri ca el despre bunul meu, hatmanul, pe care îl slujise înainte de a fi luat de la el de tata. Avea un adevărat cult pentru memoria bă – trînului, povestea feli de feli de isprăvi vînătorești ale lui și nu se sătura să laude chipul minunat în care trăgea cu pușca sau cu pistolul și mînuia sabia, fiind în această privință fără păreche în țară. Istorisea, între altele, ceea ce mi-au confirmat și tata și moșii mei, că hatmanul așeza pe două pahare de apă, pline ochi, un chibrit și apoi, dintr-o lovitură a săbiei lui celei turcești, ce o posedă și astăzi fiul meu Radu, tăia acel chibrit în două, fără ca măcar o picătură de apă din cele două pahare să nu se verse. Apoi, cum punea pe masă o perină mare, plină cu puf de gîscă, pe care iar, dintr-o singură lovitură, o tăia drept în două, fără ca să iasă măcar un singur fir de puf din cele două jumătăți de perină. Și cum rîdea moșneagul de tata și de moșu Alecu, întorși de la München, care, de cîte ori se încercau să facă aceleași isprăvi, aruncau paharele jos, stropind odaia cu apă sau o umpleau de puf.

Manolache Oatu era căsătorit cu o foastă domnișoară de onoare a bunicii, numită Zoița, care se zicea că fusese deosebit de frumoasă în tinerețe și deosebit de harnică, dar pe care eu am cunoscut-o cît un poloboc și bolnavă de idropizie, nemișcîndu-se de pe patul pe care șădea toată ziua împletind colțuni. Era însă o gospodină minunată care, chiar de pe pat, își ocîrmuia casa bine și curat.

Trebuie să zic, spre lauda lui Manolache Oatu, că căsnicia lui ar fi putut sluji multora de model. Cu toate că soția îi era de ani de zile în această stare, încă de pe cînd administra moșia Costulenii, de lîngă Ieși, a Mitropoliei, care o ținuse în arendă moșu-meu Lascar, niciodată n-am auzit ca el să fi comis vrun act de necredință cătră mama Zoița și cu bună samă că, dacă asemene acte ar fi avut ființă, mi s-ar fi povestit mai pe urmă de țărani, de slugile vechi, de țigani sau de jidovii din tîrg.

Apoi trebuie să mai adaug că niciodată, în cei zece sau doisprezece ani în care l-am frecventat, nu i-a scăpat față de mine nici un cuvînt ce un copil nu trebuia să-l audă, dealtmintrelea pot să zic acelaș lucru de toate slugile din copilăria mea, fie moldoveni, fie țigani: acest respect al copiilor stăpînului era răspîndit la noi pretutindeni, cum nu l-am găsit răspîndit în alte țări.

Manolache Oatu șădea în penultima casă din partea stîngă a tîrgușorului Căiuți, o casă ce se închiria de la nu mai știu ce evreu pentru trebuința vechilului nostru. Aveam voie să merg la dînsul și să stau acolo între ceasurile meselor și a lecțiilor. Și pentru ca să merg la el, treceam prin grădină, în care se deschidea o portiță ducînd în ograda vechilului. Insă în acea ogradă era o primejdie vajnică care, în primii ani, de repețite ori m-a împiedecat să-i fac vizită. Acea primejdie era un cumplit gînsac, mare și iute la mînie, care, îndată ce mă zărea intrînd în ogradă, dădea asalt la pulpele mele și, chiar, de vro două ori, le-a dezmierdat cu dinții în chip neplăcut. Pentru a nu mă expune altor atingeri de acelaș feli, mă obișnuisem, îndată cum deschideam portița, să încep a striga:

— Mîțule! Mîțule! Vină de închide gînsacu! Și strigam pînă cînd venea Mîțu, un băiet de țigancă, cu păr creț de culoarea fuiorului de cînepă, cu pistrui pe obrazul alb și rumăn care, după cum am aflat mai tîrziu, trecea drept fiul lui Mokrenski, fostul vechil polon al tatei, cu o țigancă frumoasă numită Ileana Vișinoaia, care acum, îmbătrînită, era slugă la Manolache Oatu, iar Mîțu, atunci băiet de doisprezece sau treisprezece ani, dădea ajutor la toate cîte trebuiau în casa vechilului.

În locuința lui Manolache erau cinci odăi care puteau servi de tip de locuință de mazil, de răzăș cuprins sau chiar de boieranaș mai sărăcuț de pe acea vreme. Intrai printr-o odaie mare servind de antret, în care nu era decît un pat mare moldovenesc, o masă și o ladă. De aici dădeai într-o odaie mult mai mică, avînd o dublă fereastră despre miazănoapte și în care se afla, în fund, în păretele opus fereștei, un pat moldovenesc cu zestrea lui obișnuită, o masă dinaintea fereștii și, la ceilalți doi păreți, cîte un sipet mare deasupra cărora erau așezate mai multe blăni, mantale de șaiac și de aba, cojocele și cojoace, precum și cergi. Jos și la păreți erau scoarțe de un desemn vechi, cum nu se mai văd acuma. În acea odaie n-am văzut niciodată șăzînd pe nimene. Mi s-a spus însă că se adăposteau într-însa musafiri mai de rînd, cînd nu era chip să poată fi găzduiți la curte. Această încăpere era despărțită printr-un coridor îngust, ale cărui capete duceau, unul în ogradă și celălalt în ulița tîrgușorului, de odaia în care trăiau moșu Manolache și mama Zoița. O odaie mare, luminoasă, căci avea trei ferești, una în păretele despre răsărit, la care era așezat lungul pat pe care dormeau, unul la un capăt, celălalt la cel opus, cei doi bătrîni. Saltelele lor nu se atingeau ci, între ele, rămînea un loc gol, peste care se întindea numai mindirul, deasupra căruia era așezată măsuța rotundă pe care își lua masa. În păretele despre miazăzi, dînd deasupra uliții tîrgușorului, erau două ferești și, între ele, o masă, pe care se vedeau două sfeșnice de argint, o oglindă îmbrăcată cu argint, cum se găseau atunci de acest feli, pretutindeni, și deosebite lucruri, menite să ție loc de bibelouri. La păretele din fund era o ladă mare, acoperită cu feli de feli de învălișuri și de haine, iar la păretele despre apus era altă ladă mare și lungă, iar deasupra ei, prinse în părete, armele lui moșu Manolache: două puști cu cîte două țevi, foarte bune, semnate Lepage, un tromblon, mai lat la gură decît la fund, cu cremene, două părechi de pistoale, una cu cremene și alta cu petițe, și o sabie în teacă de piele. Bineînțeles că icoana ferecată cu argint a Maicii Domnului, cu două alte iconițe mai mici, dinaintea cărora ardea veșnic o candelă de argint, nu lipseau din părete. Perdelele și îmbrăcămintea patului erau de cit înflorit.

Nu mai am nevoie să spun că Manolache Oatu era creștin bun și evlavios care, Doamne ferește, n-ar fi mîncat carne în vrun post, nu ar fi rămas nespovăduit de Paști și de Crăciun sau ar fi lipsit de la biserică în fiecare sărbătoare ceva mai de samă. Deplîngea amar cum părinții noștri neglijau în chip atît de cumplit instrucția noastră. Dădea, în această privință, toată vina pe bunica, lăudînd evlavia hatmanului și acea a lui „vodă”.

Cu țăranii era foarte uman, de bici și de vergi, de care se făcea atunci un așa de mare abuz; deși știa că tata nu era tocmai dușmanul lor dacă se uza de ele cu măsură, nu abuza deloc și socotea pe oameni drept. După plecarea și moartea lui, țăranii mi-au zis că vechil drept ca Manolache Oatu nu au mai avut. Bineînțeles că el, făcut medelnicer, prin stăruința tatei, încă din întăii ani ai lui Mihai Sturdza, avea drept, după codul cuviinților atunci în uz, la apelațiunea de „cucoane” și soția lui la acea de „cucoană” și că acel țigan, țăran, om de treapta lui sau funcționăraș care nu i-ar fi dat această calificație s-ar fi expus la o frumoasă distribuție de luminări, cruci, dumnezei, bunici, mame ș. a. Manolache Oatu niciodată n-a voit să învețe literile latine și n-a fost niciodată în stare să cetească macar un cuvînt din vro carte scrisă cu aceste caractere care au devenit de uz obștesc la începutul anului 1860.

Nedespărțit de Manolache Oatu, în mintea mea, este gramaticul moșiei, Todirică Calvînu, care avea în tîrg casă și nevastă oacheșă și frumușică, dar lucra ziua în cănțelaria moșiei, o odaie mare din casa unde șădea Manolache Oatu, în care intrai direct din ulița tîrgului.

Îmi aduc aminte de cel mai bătrîn din feciorii noștri boierești, de moșu Ion a Irinei, care slujise pe bunul meu. Povestea între altele cum fusese trimes, cu doi ani înaintea volintirilor (deci pe la 1819), de vechilul de atunci al moșiei, calare, la Bohotin, ca să ducă hatmanului veniturile moșiei strînse pe un an și cum, la sosire, l-au învățat cei trei gramatici ce erau în cănțăleria de acolo să zică boierului, cînd va vorbi cu el: „Părinte hatmane!”

Și mai povestea cum cei trei gramatici s-au încurcat în socoteli și n-au putut să socotească cîți galbeni făceau iermelicii și rubielele ce le adusese, pănă ce el, Ion a Irinei, „căruia numai atunci îi ieșise bine barba și-i erau dragi bietele copile”, socoteala pe care acei netrebnici nu puteau s-o facă pe hîrtie. Și hatmanul le-a strigat cu dispreț:

— Păcătoșilor! nu vă este rușine ca unul de la capre să vă facă socotelile!

Moșu Ion a Irinei era tipul cel mai minunat al țaranului moldovan cum era acesta pe la mijlocul veacului trecut, bineînțeles a acelui de treabă, cum dealtmintrelea erau cei mai mulți. Om într-adevăr cu frica lui Dumnezeu și cu grija de pacat, blînd, bun la inimă, de o cinste absolut fără prihană, dușman neîmpacat al minciunii, al prefacerii, al șiretlicului, al oricărui vicleșug. Era vesel, glumeț, deștept, harnic, priceput (pe cît îl ducea mintea) la treburile pămîntului și a vitelor, cu durere pentru lucrul stăpînului pe care îl slujea și bărbat fără de frică. Îi plăcea mult vînatul, la care era cu noroc, deși trăgător prost, și împușcase mai mulți urși. Tatei îi era foarte drag. Îmi aduc aminte cum, puțină vreme după așazarea noastră la Căiuți, Ion a Irinei îmbolnăvindu-se, tata și mama mergeau în fiecare zi cu trăsura la Blidari, satul unde trăia Ion, ca să-l vadă, aducîndu-i vin vechi și feli de feli de alte proviziuni. Pe doftorul Saros, de la Tîrgul-Ocnei, îl aduceau pentru dînsul la două zile. Și mare bucurie avut-am cu toții, cînd, în sfîrșit, într-o după-amiază, cînd venisem și eu la dînsul cu părinții mei, ni-a ieșit uncheșul înainte, la poarta lui.

Dealtmintrelea, relațiunile între tata și între țarani erau cît se poate de bune. El era un barbat de o violență cumplită și, cum am mai aratat, deloc nu era adversar al bătăii, dar mai întîi iubea țaranul și, în al doilea rînd, era prea puțin în contact cu el pentru ca să aibă prilej să se supere des pe dînsul. Ei erau pe atunci foarte supuși și se achitau fără nici o împotrivire de datoriile ce li erau impuse de obicei și de legi. Tata avea de intervenit numai în cazuri de furt sau de nesupunere vădită, care se întîmplau foarte rar, poate o dată sau de două ori pe an, și nu în toți anii. Nu li cerea niciodată să lucreze sau să plătească mai mult decît se cuvinea. Apoi, era foarte darnic și ierta multe datorii. De cîte ori un țaran era bolnav, mama, care se pricepea foarte bine în căutarea bolilor, îi trimitea doftorii, de care avea totdeauna o mare proviziune, și nu arareori mergea singură să viziteze bolnavii. De cîte ori era necesar, cînd se ivea un caz putînd deveni grav, se trimetea după medic, la Tîrgul – Ocnei: medicamentele se plăteau totdeauna de la curte.

Cu toată lipsa de evlavie a familiei, datorită mai ales influenței bunicii și pănă într-un oareșcare punct, ideilor filozofice ale mamei, la sărbătorile cele mari mergeam la biserica de la Popeni și, acolo, găseam strînși toți țaranii din Popeni sau Blidari, cărora, după liturghie, tata li ținea o cuvîntare, la sfîrșitul căreia li făcea o generoasă distribuție de vin.

Biserica Popenilor este așazată deasupra priporului care, din pîrăul Popenilor (Căiuțul Mare) suie la dealul Rateșului. Pozițiunea acelei bisericuți de lemn, acoperită cu șîndrilă, este cît se poate de romantică și a încîntat toate firile artistice care au trecut pe dinaintea ei. Hramul ei este la Sfîntul Gheorghe și la dînsa veneau la liturghie țaranii din satele gemene Popenii și Blidarii. Nu departe de dînsa, pe drumul mare de atunci, care trecea pe platoul Rateșului, nu pe șăs ca acuma, se afla un rateș de vălătuci și de cărămidă, clădit în a doua jumatate a veacului al optsprezecelea de străbunicul meu, Lascarache Roset. Aici, în ziua de Sfîntul Gheorghe, se strîngeau după slujba de la biserică, la hram, nu numai Popenii și Blidarii, dar mulți oameni din celelalte sate, nu numai de pe moșie, dar și de pe împrejur. Totdeauna, în acea zi, după dejunul nostru, tata, mama și eu pe capră, lîngă vezeteu, ne duceam la Rateș și îndată mulțimea strînsă acolo încunjura trăsura, cu capetele descoperite și cu strigăte de:

— Să trăiți!

Tata își scotea și el pălăria și li zicea:

— Bine v-am găsit! Să trăiți și voi cu nevestele și copiii voștri! Dar puneți pălăriile în cap!

Țaranii se acopereau și începea atunci o serie de cuvîntări din partea obștei adunate, tata răspunzînd la fiecare din ele. Cu acest prilej se vorbea de multe interese reciproce și țaranii aduceau la cunoștința tatei dorințele lor, care de obicei se satisfăceau cel puțin în mare parte. Apoi aduceau un miel frumos, tata li dăruia în schimb un boloboc de vin, și pe urmă noi plecam, țăranii strigînd din nou:

— Să trăiți! și ridicînd pălăriile, tata ridicînd și el pe a lui și eu făcînd la feli.

O sărbătoare mult așteptată de noi, copiii, era Sfîntul Vasile, cînd ni se făceau cadouri, nu se introdusese încă moda copacilor de Crăciun, căci numărul guvernantelor engleze și germane, care au introdus acest obicei la noi, era încă mic de tot pe atunci și cu totul copleșit de acel al francezelor, în a căror țară nu se introdusese încă decît în chip excepțional.

Sfîntul Vasile mai era așteptat cu nerăbdare și de întreaga mulțime a slugilor, atît a acelor ale casei cît și a acelor ale moșiei. În ajun, sara, venea Manolache Oatu cu un lung izvod al tuturor slugilor, alcătuit la cănțălărie, pe care era trecută, în dreptul numelui fiecăruia, suma ce i se dăduse în anul precedent, pe care tata îl revizuia, făcînd îndreptări, aproape întotdeauna în plus; Manolache avea grijă să nu-și puie numele pe acea listă și, totdeauna, tata adăugea numele lui și cifra sumii ce i-o destina, pe care Manolache totdeauna se făcea că o găsește prea mare și săruta mîna tatei, apoi primea de Ja el, în galbeni, totalul acestor daruri spre a le distribui.

Totodată se auzeau afară pocnituri de bici, sunetele buhaiului, clopotele și deosebitelor bresle: argați de la grădină, argați ai moșiei, vezetei, feciori boierești și pădurari (aceștia întruniți într-o singură breaslă), care făceau rînd pe rînd cîte o stațiune la fiecare din intrările casei. Suma dată de obicei era egală cu o lună din simbria fiecărei slugi și alcătuia un total destul de samandicos. Și nu mică era a doua zi munca lui Manolache și a gramaticului, căci marea majoritate a bacșișurilor parțiale era mai mică de un galben și trebuia să schimbi numărul de galbeni trebuitor pentru a da fiecăruia bacșișul lui în parte în marunțuș, muncă ce, numai ușoară nu era, căci galbenii se schimbau, România neavînd pe atunci moneda ei, în următoarele monede: sfanți austriaci de 2 lei 20 parale, fifirigi auscriaci de 15 parale și gologani de aramă, tot austriaci, de cinci și zece parale, atît de șterși încît îi puteai deosebi numai prin faptul că cei dintăi erau ceva mai mici decît ceilalți, carboave rusești de 12 lei, sferturi de carboave de 25 de copeici, sorocoveți rusești de 20 copeici, valorînd 2 lei 16 parale, piese rusești de 15 și 10 copeici valorînd respectiv 1 leu 23 și 1 leu și 8 parale, iermelici turcești de 14 lei și monede tot turcești de 4 lei și de 3 lei și 20 parale galbăn, nu era lucru ușor și, la aceasta trebuie să mai adaugi că galbenul valora după cursul pieței. Zău că socoteala schimbului unui de la Ieși și din toată Moldova afară de Galați 37 de lei, iar cursul Galațului era de 45 de lei și acel al Visteriei (Ministerul de Finanțe) de 32 de lei, leul vechi de 40 parale din Moldova afară de Galați valorînd 32 de bani de dinainte de război.

Buba cea mare a economiei noastre era însă chipul ținerii curții propriu-zise. Iaca personalul de serviciu ce-l întreținea tata: 1 vatav de ogradă, serdarul Neculai Lefter, fostul său camardiner, timp de mai mulți ani; 1 cămărășiță serdăreasa Elenco Lefter, soția lui Neculai; 1 sofragiu, 1 camardiner al tatei, 1 al treilea fecior, doi băieți la bufet, 2 bucatari pentru masa boierească și 1 pentru cea a slugilor cu 2 și uneori 3 ajutori; 1 cameristă a mamei, 1 țigancă care avea grija albiturilor tatei și a casei, camerista surorilor mele, 3 sau 4 fete în casă, 1 chelar, 1 pitar neamț și 1 ajutor pitar, 3 vezetei, 1 surugiu, 2 rîndași la grajd (o bucată de vreme am mai avut și un stallmaistru prusian), 1 pușcaș însărcinat să aprovizioneze masa boierească cu vînat, 1 grădinar (neamț sau francez) și 12 argați grădinari, 4 spălătorițe și o găinăriță. Și sînt sigur că, pe lîngă aceste 46 sau 47 de ființe omenești adunate pentru a ne servi, plus mance și dadace, memoriei mele cu bună samă să-i mai scape vro cîteva. Și unele din aceste slugi erau căsătorite și aveau pe lîngă dînsele familie care și ele erau hrănite la curte.

Și acuma, după trecere de șăsezeci de ani, mai păstrez dinaintea ochilor icoana lungii mese a „slugilor de sus”, întinsă vara sub cireșul urieș ce se afla din dosul noii bucătării, cu Neculai Lefter în cap, avînd în mîna dreaptă pe soția lui, iar în acea stîngă pe camerista străină a mamei. Și mai puțin de două feliuri și fructe nu se servea niciodată la acea masă.

Își poate face cineva idee de cheltuiala ce o cerea ținerea unui asemenea personal cînd voi arăta că, în vara anului 1868, în care n-au fost deloc cheltuieli extraordinare, treceau numai pentru masa noastră și a slugilor hrănite la curte, după cum reiesă dintr-o socoteală ce o păstrez, cîte 40 de ocă moldovenști (ceea ce face 50 de kilograme) de carne de vacă pe zi, bineînțeles afară de carnea de miel, de porc, de vițel și de paseri. S-înțelege că în acest caz, pe lîngă o cumplită risipă, mai era și o vederată furătură combinată între jidovul arendaș al iraturilor tîrgului, printre care intra, cum am văzut, și căsăpie, cu vatavul de ogradă, Neculai Lefter.

Acesta, precum am mai arătat, fusese, ani îndelungați, camardinerul tatei în timpul văduviei sale și-l însoțise în surgun la Constantinopol și la Brussa. Tata avea o slăbiciune pentru el deși știa că-i lung la mînă și „nu duce la ureche”. Mama spunea că, după cît s-a spus, favoarea de care se bucura Neculai Lefter la tata era datorită faptului că-i servise altădată de „curier de dragoste”. Și numai fizicul unui Leporello nu-l avea vatavul nostru de ogradă: era de statură înaltă, spătos, foarte pîntecos, stricat de varsat și avea o față de bețiv, apoi mai era foarte prost. Tata îi obținuse de la Ghica-vodă un decret de serdar, singurul ce-l solicitase vrodată de la socru-său, și acest fapt lasa nemîngîieți pe Manolache Oatu și pe vatavul Iancu Popovici de la Pralea, care erau numai medelniceri, deși nu se născuse birnici de rînd ca Neculai Lefter. Acesta era, dealtmintrelea, devotat tatei și nu critica într-însul decît cumplita lui iuțală și „prostul obicei ce-l avea de a-și aduce aminte, chiar după douăzeci de ani, de orice lucru al său”. În fond, fostul camardiner avea o mare admirație pentru stăpînu-său. Fiind fricos ca un iepure (dar brutal cu inferiorii lui), admira mult bărbăția tatei și avînd o idee mai mult decît confuză despre al meu și al tau, istorisea cu vederată mierare fapte despre incoruptibilitatea tatei ca judecător și ca ministru, neascunzîn – du-și însă părerea de rău că nu fusese ca alți boieri mari, pentru ca să se fi putut pricopsi și face om și el, Neculai Lefter, ca alți camardineri ai altor înalți diregători, care au ajuns la avere, pe cînd el a rămas sar ac lipit pămîntului. Cred că dacă, din firea lui, Neculai era aplicat spre furături, îl mai împingea la aceasta și nevasta lui, cucoana Elenco, în care se adunase o adevarată sindrofie de vițiuri. Această păreche avea cu dînsa o fată de douăzeci de ani trecuți, duduca Marghiolița, un adevarat monstru, înalt și pîntecos ca tată-său, înzestrată cu moravuri deplorabile, și un fiu trecut de adolescență, coconul Iorgu, care își însușise toate calitățile răle ale amînduror părinților. Bineînțeles că aceste două odrasle își găseau toată întreținerea la noi.

Pe la 1860 se înființase un post de comisar de poliție al tîrgușorului în care tata făcuse să fie numit Neculai Lefter. Acesta își făcuse îndată o uniformă de comisar: mondir de postav albastru cu reversuri roșii imitînd blana și șnururi de fir de argint, pantaloni asemene de postav albastru, cu două largi lampasuri roșii, cum le poartă astăzi la noi generalii, și șapcă de postav tot albastru, cu cozoroc de piele de glanț și vipușcă roșie largă. Apoi mai era încins cu o sabie de cavalerie rusască, a tatei, al cărui mîner era aparat de o gardă urieșă de oțel cu a jururi. Am auzit pe jîdovii din tîrg lăudîndu-se mai pe urmnă că de la ei a strîns Neculai Lefter banii cu care și-a făcut uniforma. Numai punerea în vigoare a legii comunale a pus capăt cabazlîcului ce-l alcătuia acest comisariat.

De la mutarea noastră la țară feciorii din casă nu mai purtau livrele, aceste, multe la număr și de forme diverse, erau strînse în pod. Cînd erau musafiri în casă, Neculai Lefter, sofragiul și camardinerul tatei purtau frace, de obicei însă erau îmbrăcați în haine de aceeași formă ca stăpînii și musafirii, foarte adesa în haine lepadate de stăpîni, însă nu de a tatei, căci el avea niște forme de îmbrăcăminte speciale, datînd din domnia lui Mihai Strudza. Îndeobște îmbrăcămintea slugilor lasa, la țară, mult de dorit pretutindeni, acea a femeilor fiind și mai dizgrațioasă și mai neîngrijită decît a barbaților, iar acea a slugilor de jos se mărginea la izmenele și cămeșa națională.

Tata avea pasiunea cailor și a trăsurilor: într-o vreme am avut douăzeci și opt de cai în grajdi și vro cincisprezece trăsuri pe arcuri în șură. Recolta de orz și de ovăz a moșiei nu ajungea niciodată pentru hrana cailor noștri și a tainului vechilului și a vatavului de la Pralea. Și moșu-meu Lascar veșnic rîdea de caii noștri pe care îi privea ca pe niște gloabe. Tata îi cumpăra de la iarmaroc, iar moșu Lascar avea herghelia lui, din care scotea niște cai minunați, cu mult sînge arăbesc într-înșii.

Dealtmintrelea, cu toată mulțimea slugilor și îmbielșugarea traiului, eram departe de a ne bucura de un confort adevarat, astfeli cum este înțeles în Apus și cum l-am găsit pe urmă și în unele case de la noi. Casa era foarte mare, dar rău distribuită și incomodă, atenansele departe de dînsa: bucătăria, în vremea sosirii noastre de la Pralea, se afla și a ramas încă, șăpte sau opt ani, peste drum de strada tîrgului care alcătuia șleacul mare între granița ungurească și Galațul. Și pănă după anul 1870, acea stradă pe vreme de ploaie se schimba într-un adevarat rîu de glod, pănă la genunchi, prin care slugile care aduceau blidele cu mîncări pentru masa noastră trebuiau să străbată, iar iarna, pe un ghețuș cumplit sau pe troian pănă la brîu și pe viscol. Apoi vă închipuiți ce grea era supravegherea bucătăriei în asemenea condițiuni. Tot peste drum de șleahul cel mare erau grajdiul și șura cu trăsurile, ceea ce dădea loc la aceleași greutăți de supraveghere. Apoi curtea propriu-zisă, marea clădire în care locuiam, nu conținea decît prea puține adăposturi pentru slugi; cele multe din ele erau adăpostite în niște clădiri, tot din tîrg, clădite de tata sau închiriere de la jîdovii din tîrg.

Dar nimică nu dă atît de bine o idee despre puțina înțelegere a ideii de confort, de cîștig de timp și de economie de personal ca faptul că pănă după moartea tatei și cît a mai stat mama la Căiuți, nu au fost clopote pentru chemarea slugilor. Dacă aveai nevoie de vro slugă, trebuia să ieși în coridor și s-o strigi cu gura sau să bați în palme: ultimul din aceste două procedee era cel mai uzitat, atît la noi cît și în foarte număroasele case care nu adoptase încă clopotele. Luxul din cele multe așăzări boierești de la țară era un lux semibarbar.

Modul de trai de la Căiuți, pe lîngă că era semibarbar, mai era pe cît de nemăsurat pe atît de dezordonat și nu putea să ducă, cum a și dus, decît la ruină. Alt element care a contribuit mult la acest de pe urmă rezultat și care va fi descris mai pe larg în capitolul viitor a fost alcătuit de cheltuielile exagerate pentru instrucția și creșterea noastră, despre care voi vorbi în capitolul următor și care în nici un punct de privire nu și-au atins scopul, deși fiind făcute cu cea mai mare dragoste și generozitate, dar în chip foarte puțin priceput.

Ospitalitatea casei noastre era bine cunoscută în toată țara, rar eram fără musafiri: rude, prieteni și cunoscuți care se anunțase și erau așteptați, sau alții necunoscuți și, prin urmare, neașteptați. Pe acea vreme mai era obiceiul ca drumețul să mîie la curtea lîngă care îl prindea noaptea. Căiuțul, fiind tîrgușor, avea vreo două sau trei hanuri evreiești, la care trăgeau unii drumeți care nu cunoșteau pe tata sau erau oameni ale căror creștere și obiceiuri i-ar fi făcut să nu se simtă la îndemînă în casa și la masa noastră. Dar tata cunoștea și era cunoscut de aproape întreaga Moldovă de atunci și numărul trecătorilor, din toate stările sociale, care se foloseau de găzduirea noastră era foarte mare.

Îmi aduc aminte cum, într-o zi din toiul iernei 1868, pe un troian cumplit, pe cînd mă aflam, după dejun, în biuroul tatei, aud zurgălăi și pocnete de bici și văd intrînd pe poarta o sanie cu patru cai de poștă, iar într-însa o ființă măruntă, ascunsă în blănuri, care șădea zgribulită. Sania trage la scara cea mare și Neculai Lefter iesă din casă, ajută pe ocupantul săniei s-o părăsască și să urce scara, mai mult purtîndu-l în brațe. În sfîrșit, ușa biuroului se deschide și Neculai împinge spre sobă mica ființă. Aceasta, punînd ochii pe tata, care-și fuma ciubucul întins pe divan, își scoate căciula urieșă care-i acoperea capul, zicînd:

— Bonjour, Monsieur, je viens de Marseille et je vais a Paris. (Bună ziua, domnule, vin de la Marsilia și merg la Paris.)

Această frază era atît de neașteptată, înfățoșarea străinului diminutiv atît de ridicolă, încît tata răspunse:

— Bon voyage, Monsieur. (Călătorie bună, domnule.)

Dar dîndu-și îndată sama de caracterul puțin ospitalier al acestor cuvinte, adause:

— Mais en attendant veuillez considérer ma maison comme étant tout à votre disposition. (Dar deocamdată, binevoiți a considera casa mea ca fiind cu totul la dispozițiunea domniei-voastre.)

Numai după mai multe pahare de ceai cu rhum bietul francez fu în stare să-și decline numele și calitățile precum și motivele călătoriei. Se numea Comte și era un comerciant de samă din Paris și vîrîse capitaluri însamnate într-o societate de petrol care, de vro trei ani, făcea explorări după zăcăminte de petrol împrejurul Tîrgului-Ocnei. Cu direcția acestor explorări era însărcinat un inginer de mine francez, numit domnul de Lalande, un om cît se poate de plăcut și binecrescut, pe care îl cunoșteam foarte bine și îl aveam adesa în vizită la noi, dar care nu izbutise să găsească petrol deși se cheltuise cu forajurile o mulțime de bani. Acționarii societății, în fața unor repețite cereri de fonduri pentru urmarea explorărilor, delegase pe d. Comte pentru a-și da samă la fața locului de starea afacerii. Afacerea stătea prost, Lalande, deși inginer de mine de la școala din Paris și fost director a mai multor întreprinderi miniere în colonii, despre care știa să povestească lucruri prea interesante, căutase petrol acolo unde nu era sau unde se găseau numai cîtimi neînsemnate. Afacerea a fost în urmă lichidată cu mare pagubă pentru acționari, dar noi am petrecut o serată din cele mai plăcute cu d. Comte, care s-a aratat un causeur cît se poate de fin, de interesant, de bine informat și de binecrescut. De atunci nu am mai văzut, nici nu am mai auzit ceva despre el, lucru ce se întîmpla des cu musafirii noștri ocazionali.

Dar nu toți oaspeții erau așa plăcuți ca Comte, deși el a fost departe de a fi unicul de feliul lui. Voi vorbi acuma de un caz cu totul de altă natură.

După războiul de la 1828—1829, se stabilise în Ieși un tînăr farmacist al armatei rusești, suedez din Finlanda, numit Tornborg; deschisese în Ieși o farmacie care nu întîr – ziese să devie cea mai bună și cea mai cercetată din oraș și se căsătorise cu fata unui neamț, om de treabă și cu stare, așazat în Moldova de ani îndelungați. Tornborg era foarte deștept și se bucura de o cultură destul de frumoasă. A făcut cunoștință cu tata și cu moșii mei la întoarcerea lor din străinatate. Nu trecu însă mult și ei constatară că suedezul era un crai fără de scrupule care mînca cu lingura averea lui și a nevestei și-i exploata pe cît putea. Împotriva acestei exploatări au știut să se păzască și el nu a mai avut de la ei decît foloasele ce voiau să i le deie, mai cu samă produse de tot soiul de la țară, dar deoarece făceau haz de el căci era plin de duh și de entrain îi dădeau bucuros din bogatul lor prisos. Călătoriile la Bohotin pentru Tornborg [erau] atît de folositoare încît moșii mei mi-au povestit că i s-a întîmplat, în repețite rînduri, să străbată de două ori în douăzeci și patru de ceasuri distanța Ieși-Bohotin și înapoi, adică de patru ori patruzeci și șăsă de kilometri, peste tot 184 de kilometri. Bineînțeles că aceste drumuri nu le făcea cu caii și trăsura ce nu o avea, ci cu caii moșilor, veșnic pe drum între moșie și oraș. Dar cea mai mare parte a traiului zilnic al lui Tornborg era astfeli asigurat.

Pe lîngă că tot ce cîștiga trecea în chefuri, apoi începuse să neglijeze farmacia și avea necontenit fricțiuni cu serviciul sanitar, deși acesta, pe acea vreme, numai sever nu era. I s-a închis de repețite ori acea farmacie. Se adresa tatei și moșilor pentru a obține deschiderea ei, dar ei erau la cuțite cu Mihai Sturdza și intervențiunile lor, în special acele ale tatei, erau totdeauna făcute în termeni cît se poate de irespectuoși pentru autoritate, ceea ce producea un efect contrar acelui dorit de Tornborg. Mizeria era de pe atunci în casa lui. A dus-o el cîțiva ani cum a dus-o, pănă cînd, prin a șăsa decadă a veacului, succesele lui Barnum cu Tom Pouce și Jenny Lind îi dădură ideea să-l imiteze. Soția lui îi hărăzise un băiet și trei fete; băietul era cu desăvîrșire idiot, cele două fete mai mari slute, cea mică drăguță. Hotărî să deie o instrucțiune muzicală celor două fete mai mari (a treia era din cale-afară mică), și odată această instrucțiune muzicală terminată, să plece cu ele în Europa și în America, să deie concerte și să cîștige milioane. Li dădu ce instrucțiune muzicală puteau să găsească în Ieși și, îndată ce le socoti destul de instruite, plecă cu ele și cu soția lui în străinatate. În cel dintăi oraș unde ajunse, tăcu niște afișe mari în care se anunța sosirea acelei minuni a minunelor, vestitele privighetori suedeze care aveau să deie un concert în cutare seară. Anunțul apărea și în jurnale, iar lumea cumpără bilete. Dar la vederea celor două sluțenii și la auzul glasurilor lor miorlăitoare, jura că nu le va auzi a doua oară. Ceea ce nu a împiedicat pe Tornborg să facă înconjurul Europei. Vă închipuiți că a ramas sechestrat în nenumarate oteluri, că i s-a reținut bagajul, dar spiritul lui inventiv, cu tot insuccesul ce-l aveau bietele fete, a găsit chip să meargă pănă la Madrid și să se întoarcă înapoi în Ieși. Numai în America nu a izbutit să meargă, ceea ce îl făcea să zică că numai egoismului prietenilor care nu au consimțit să-l împrumute cu puținele mii de franci necesare pentru a-i plăti călătoria peste Ocean ii datorește faptul că a ramas sarac la bătrînețe. Nu știu cum a dus-o de la întoarcerea lui în țară din acea călătorie artistică și pănă în toamna anului 1866, dar, într-o bună dimineață de octombrie, tata s-a trezit cu dînsul și cu toată familia la Căiuți, cerîndu-i hrană și adăpost pentru iarnă, căci altfeli nu-i vămîne decît să s-împuște sub ochii lui. Și tata i-a dat o cameră mare, peste drum de curte, într-o casă a lui și l-a primit la masa noastră cu soția și fetele lui. Băietul însă, într-o stare de murdărie grozavă și idiot, mînca la cancelaria moșiei, unde fusese adăpostit.

Tocmai atunci venise la noi profesorul de muzica Seidl, despre care voi vorbi și mai departe. Tornborg, care urma să îngrijască glasul sau, mai bine zis, absența totală de glas a fiicelor sale, obținu ca bietul Seidl să le acompanieze două ceasuri pe zi în exercițiile lor, bineînțeles în chip cu desăvîrșire grațios. Și au stat astfeli la noi pănă la sfîrșitul lui ianuar, dar Tornborg, văzînd că tata dă adăpost și hrană, dar nu banii ce nădăjduia să îi smulgă, s-a declarat ofensat de niște avanii imaginare și a plecat la Ieși unde, la sfîrșitul acestei cărți, îl vom găsi în relații cu personagii care au jucat un rol în istoria omenirii.

Printre nenumarații musafiri necunoscuți care găsau la noi adăpost și masă s-au strecurat și vro doi-trei aventurieri. Voi cita printre aceștia pe falsul Alexandru Blaremberg, subofițer dezertor din al doilea regiment de lăncieri care, la sfîrșitul lui august 1863, s-a dat mie, pe cînd prindeam niște pește cu undița în iazul cel mare din grădină, drept fratele soției moșului meu, beizade Iancu Ghica, fratele mamei. Mi-a istorisit că este însărcinat să ducă la regiment o remontă ce o făcuse la iarmarocul Cașinului și care rămăsese la Tîrgul-Ocnei, dar vine la Căiuți peste doua zile. Eu bineînțeles că m-am grăbit să duc mamei această veste, iar ea a trimes să-l poftească la curte. Se întîmplase că mama nu cunoștea încă pe atunci nici pe cumnată-sa, nici pe vrun membru al familiei acesteia. Daca pungașul era departe de a avea distincțiunea elegantului căpitan Sașa Blaremberg, nu se putea tăgădui că se ținea bine și vorbea o franțuzască corectă. A povestit mamei feli de feli de minciuni, lăudîndu-se între altele că luase și el parte cu Iarca la expedițiunea Mexicului. Se întîmplă că mama urma să plece a doua zi de dimineață la Mărășesti, însoțită de moșu-meu Lascar, darea pofti pe falșul Blaremberg sa rămîie în gazdă la noi, chiar în timpul absenței sale, pînă la sosirea remontei ce o aștepta. Aventurierul a primit, confundîndu-se în mulțămiri, și mama a plecat de dimineață.

După două sau trei zile, remonta nu sosise, dar pretinsul Blaremberg o șterse în zori de ziuă, luînd cu dînsul o pușcă Devismes a tatei.

În ziua în care, cu prilejul plecării noastre în Italia, cu puține săptămîni mai pe urmă, ne-am întîlnit cu al doilea regiment de lăncieri la Mărășești, precum am aratat mai sus, mama a avut prilej să facă cunoștință cu adevăratul frate al cumnatei sale, iar ofițerii regimentului ne-au povestit cum, în dimineața aceleiași zile, falșul Blaremberg, recte Bucșănescu, fusese arestat și urma să fie dat judecații pentru dezertare și furt de bani ai regimentului.

Sosirea unui musafir era privită aproape totdeauna ca un temei de bucurie și ca o întîmplare plăcută, gazda se simțea îndatorită prin faptul venirii musafirului, acesta fiind privit ca cel care îndatora. Și cu cît era mai străin și venea de mai departe era văzut cu mai mare plăcere, căci aducea vești mai noi pentru noi și ne povestea lucruri mai necunoscute. Nu arareori se întîmplă ca tata, auzînd că la cutare han din tîrg a tras cutare sau cutare străin, a trimes pe Neculai Lefter spre a-l pofti să-i facă plăcerea să vie în gazda la noi. În această ospitalitate nemărginită se ascundea și o bună doză de egoism, căci acea găzduire aducea o schimbare plăcută în monotonia vieții de la țară și un contact cu lumea de din afară de micul nostru orizont. Dar era, fără îndoială, un egoism foarte binefăcător pentru călătorul trudit, ars de soarele lui cuptor sau înghețat de crivăț, care găsea masă bogată, adăpost curat și primire cu inima deschisă.