Amintiri din copilărie (Rosetti)/Capitolul VIII. Din domnia lui Cuza
| (URMARE ȘI SFÎRȘIT) |
Desăvîrșirea Unirii, prin dispariția Comisiei Centrale, contopirea celor două camere într-o cameră unică și a celor două ministere într-unui singur au ușurat în chip însamnat mecanismul administrativ și legislativ atît de greoi de pănă atunci, dar n-au suprimat dificultatea de căpetenie cu care se lupta Cuza: monopolul drepturilor politice a vro patru mii de privilegiați, dintr-un popor de peste patru milioane de suflete. Majoritatea covîrșitoare a acestui număr infim de alegători aparțineau clasei privilegiate, compusă mai cu samă din proprietari de domenii întinse. Aceste mari domenii se alcătuise în urma unor cotropiri succesive și progresive, în curs de veacuri, care transformase dreptul de folosință al căpeteniei sătești de la origine, asupra unei părți minime a hotarului așăzării ocîrmuită de el, unită cu folosința unor drepturi administrative și regaliane, în proprietăți grevate de un drept numai de folosință al obștiei sătești asupra unei mici părți din acel hotar, nu numai legată de munci și de îndatoriri grele, dar mai fiind și contestată.
Precum am aratat mai sus, generațiile de stăpîni de moșii care au trăit în veacul trecut pot să invoace, în apararea lor, faptul că erau de o incontestabilă bună-credință în ceea ce privea sfințenia dreptului de proprietate ce-l pretindeau și—l exercitau aproape cu desăvîrșire asupra moșiilor lor. Însuși Kogălniceanu nu-și dădea samă pănă la ce punct era șubred acel pretins drept de proprietate absolută al stăpînilor de moșii împotriva căruia ducea o luptă atît de însuflețită, atît de grea. La începutul domniei lui Cuza exista un singur barbat, minții puternice al căruia i-a fost dat ca, deși lipsită de orice material documentar, să fie în stare să gîcească, dacă nu întregimea amăruntelor dreptului românesc din evul mediu, dar cel puțin faptul că, asupra pămîntului locuit de el, săteanul român avea un drept de proprietate supusă oblăduirii unui stăpîn care îl exercita în puterea vrunui act domnesc, și acest barbat a fost Ion Brătianu. Din pacate el nu a tratat chestiunea în scris decît în ajunul loviturii de stat, cînd se știa că împroprietărirea este un lucru inevitabil, căci frumoasele lui articole din Românul au apărut între 10 și 19 april 1864. Chestiunile constituționale îl ocupau, pe el și pe amicii lui, mult mai serios.
Lui Cuza și lui Kogălniceanu li revine fără îndoială fala de a fi fost fruntașii luptei care a dat țaranului român stăpînire deplină asupra unei mici părți din pămîntul ce-l stăpînise odinioară strămoșii lui și care-i fusese rîpită printr-un lung șir de cotropiri, lăsîndu-i la sfîrșit numai un slab drept de uzufruct asupra unei întinderi minime, drept contestat și acela și exercitat numai în schimbul unor istovitoare corvezi.
Foștii privilegiați făcuse tot ce putuse, întăi pentru a întîrzia și apoi pentru a împiedeca cu desăvîrșire sau cel puțin a reduce la un minimum „hoția”, cum o numeau ei, proiectată de Cuza și de Kogălniceanu în. scop să-și întemeieze o popularitate nesănătoasă. Printre acești opozanți la un act de dreptate și de prevedere erau nu numai unii din barbații cei mai culți din țară, dar și alții de o bună-credință ce a ramas nedezmințită pănă la sfîrșitul vieții lor, barbați al căror simț de echitate și de dreptate mergea adesa pănă la ridicol, iubitori sinceri ai poporului, ai țării și ai neamului. Dar trebuie să recunosc că desăvîrșita sărăcie a materialului documentar stînd atunci la dispoziția publicului alcătuia (chiar pentru românul cel mai cult) o neputință absolută pentru ca să poată reconstitui chiar numai principiile de bază ale Obiceiului pămîntului. Ion Brătianu a dat în acest caz dovadă de un adevarat dar de divinațiune; documentele care au permis pătrunderea tainii au fost publicate numai ani după promulgarea legii rurale. Astfeli stînd lucrurile, era firesc ca foștii privilegiați, stăpîni exclusivi asupra dreptului de a trimete deputați, să se opuie cu cea mai desăvîrșită cerbicie oricărei lățiri a dreptului de vot. Știau prea bine că domnul se va grăbi să profite de o întindere a sufragiului pentru a-și alcătui camere favorabile reformelor ce se credea chemat să le înfăptuiască, reforme din care cea dintăi avea să fie tocmai „hrăpirea”, cum ziceau ei, a unei părți din averea lor, pentru a o da țaranilor. Din această cauză, domnul era redus să ocîrmuiască cu camere veșnic ostile reformelor ce le propunea. Un întăi proiect de lege rurală fusese alcătuit de Comisia Centrală, încă din întăiul an al activității sale pentru a fi discutat și aprobat tocmai în anul următor.
Prin această lege urma ca, de la promulgarea ei înainte, tocmelile dintre săteni și stăpînii de moșii, pentru locurile de hrană de care cei dintăi ar avea nevoie: arătură, fînaț și imaș, se vor face după forma obișnuita pentru tocmelile de bunăvoie. Nici o legiuire sau măsură administrativă nu putea să mai intervie pentru a regula asemene legături. Se da locuitorilor un termen de trei ani pentru a pune la cale astfeli rapoartele cu proprietarii. Acei ce nu s-ar fi învoit în acest termen pentru viitor erau liberi să urmeze în tot timpul vieții lor așăzămîntul în vigoare, cu volnicie să plătească în bani, după prețurile stabilite în localitate, munca ce o dădea astăzi ca chirie a pămîntului. Această facultate era însă mărginită numai la întinderile legiuite ocupate de locuitori și nicidecum la prisoase ce le-ar lucra peste acele întinderi, apoi numai acei locuitori care lucrase pănă atunci boierescul (claca) proprietarilor respectivi pastrau dreptul să rămîie pănă la moarte sub regimul legii vechi. Însurățeii aveau să se tocmească cu proprietarul prin bună învoială. Sătenii erau declarați „embaticari” (emfiteoți) asupra locurilor de casă, a sădirilor de vii și a pămînturilor de care puteau dispune după cuviința lor, în schimbul embaticului obișnuit în localitate, fie în bani, fie în natură. Ei erau, bineînțeles, slobozi să-și mute locuințile unde vor voi, fără oprire.
Precum se vede, prin acest proiect de lege se pastra un drept de folosință la minima parte de pămînt ce i-o lasase Regulamentul Organic numai acelei părți a țărănimii care lucrase boieresc pănă atunci și care avea să mai lucreze pană la moarte. Dreptul ce-l aveau însurățeii să primeasca pămînt la căsătorie era desființat. Numai o îmbunătățire a soartei țaranilor nu alcătuia deci legea rurala votată de Comisia Centrală, căci ea răpea țărănimii orice drept de folosință la pămînt îndată după stîngerea generațiunii care, în acel moment, lucra boierescul (claca). Dimpotrivă, privilegiații săvîrșeau astfel o. nouă hrăpire, punînd cunună tuturor cotropirilor anterioare. Căci reforma propusă rîpea țărănimii dreptul de a fi pusă, la căsătorie, în posesiunea minimelor parcele la care o îndreptățea ultima și cea mare hrăpire: acea săvîrșită de Regulamentul Organic. Cum ar fi putut deci Cuza să-și închipuie că, păstrînd legea electorală în vigoare, ar putea ajunge vrodată la îmbunătățirea soartei țaranului?
Și din zi în zi deveneau mai vederate semnele unei adînci frămîntări în masele poporului, pănă cînd, în ianuar 1862, aceste nemulțămiri au izbuhnit în răscoală fățișă. Țaranii din județul Buzău s-au răsculat sub povățuirea lui Niță Mălăierul și au apucat drumul Bucureștilor, devastînd și prădînd în cale hambarele și așăzările stăpînilor. A trebuit să se trimată trupe spre a-i opri și a-i liniști. Măsurile de rigoare au putut deocamdată să calmeze agitațiunea.
Întăiul minister comun amînduror țărilor, sub care se petreceau aceste fapte, era luat de domn din dreapta: Barbu Catargiu îl prezida. Cînd Ion Brătianu îl interpelă asupra arestărilor făcute, el răspunse că: „răscoala ar fi putut da țării o lovitură care ar fi cufundat-o în prăpastia din care nici strănepoții noștri n-ar fi putut-o scoate”. Chestia era privită de Cameră și de guvern ca atît de primejdioasă, încît interpelatorul nici nu a fost lasat să-și dezvolte interpelarea.
Voi observa că partidul liberal muntean, pe cît îi era cu putința, se ferea să se ocupe de chestia țărănească. Chiar cînd a fost chemat la putere și-a concentrat sforțările mai ales asupra chestiunilor constituționale, cum erau: dreptul de vot și libertatea presei.
Ion Brătianu zicea, în șădința Camerei de la 11 fevruar 1863:
„Cînd ni făcea domnul Kogălniceanu și alții din Moldova imputarea: de ce nu discutăm chestia proprietății, noi răspundeam că în ambele părți litigante există încă prejudecăți; că chestiunea cere să fie discutată în toată liniștea, cu tot sîngele rece necesar; că trebuie să așteptăm pănă ce vor vedea proprietarii că modul proprietății de astăzi nu este cel mai profitabil pentru dînșii; să vadă că au alte resurse, mai bune decît acele ce li dau legile existente. Să începem, ziceam noi, cu alte reforme: cu moralizarea funcționarilor, cu garanțiile comerțului, cu institutele de credit. A intrat în capul țaranului ideea că toată cauza răului de care suferă țara este proprietarul. Dacă bate piatra, dacă plouă broaște, cauza este că proprietarii au proprietăți. De aceea am zis capului statului, pe cînd eram la guvern, să nu atingem chestiunea proprietății; să căutăm mai întăi a înfrăți spiritele, a lumina pe ambele părți; să facem întăi institutele necesare și, cînd vom rezolva legea proprietății, s-o rezolvăm astfeli încît s-aducă regenerarea României, iar nu să punem în pericol existența noastră națională; căci un război civil este nenorocirea cea mai mare.”
Mă tem că dacă s-ar fi așteptat pentru rezolvarea, șchioapă, cum a fost dată chestiunii rurale de Cuza și de Kogălniceanu, ca proprietarii să se convingă „că au alte resurse, mai bune decît exploatarea moșiilor lor prin boieresc, să se moralizeze funcționarii, să se stabilească garanții pentru comerț, să se întemeieze institute de credit” și, mai ales, „să se înfrățească spiritele”, s-ar fi dat vreme și prilej să se mai producă încă cel puțin zece mișcări ca acea a lui Niță Mălăieru, din ce în ce mai violente și mai puternice, adică tocmai războiul civil de care Ion Brătianu se temea că va iz – buhni, rezolvînd atunci chestiunea.
Am reprodus cuvintele de mai sus ale șefului partidului liberal pentru a arata: 1) că ferma voință de a desăvîrși reforma rurală a fost o voință moldovenească și, 2) că ea a pornit de la Cuza și de la Kogălniceanu, personal. [… ]
În curînd însă îi era dat domnului să aducă țării unul din serviciile cele mai strălucite ce a fost vrodată dat unuia din fii săi să-i aducă, prin readucerea în patrimoniul națiunii, în urma secularizării bunurilor mănăstirilor închinate, o foarte însamnată parte din averea țării, alienată încă de veacuri în favoarea unor instituțiuni religioase străine, care, prin abuz, transformase o simplă supunere în drept de proprietate absolută. Această măsură, săvîrșită sub al doilea minister Kogălniceanu, împotriva voinții Porții și împotriva Rusiei care apara cu învierșunare interesele bisericii ortodoxe, este opera lui Cuza și a lui Costache Negri, care au știut să pregătească pe lîngă Franța și Anglia un tărîm prielnic, asigurîndu-ne împotriva primejdiei să fim în urmă siliți a da înapoi și au știut să aleagă cu dibăcie momentul favorabil pentru aducerea la îndeplinire a acestei măsuri. Secularizarea, căreia budgetul acestor țări i-a datorit ieșirea din starea de neagră mizerie în care dusese pănă atunci un trai mizerabil, este un act exclusiv datorit acestor doi mari moldoveni.
Camera, a cărei majoritate aparținea dreptei-dușmane domnului, a votat secularizarea prin aclamațiuni, dar a urmat să se opuie cu cerbicie atît la întinderea sufragiului, cît și la altă reformă a regimului rural decît acea care despoia pe țaranul român de ultimele drepturi de folosință ce-i rămăsese asupra pămîntului ce altădată fusese aproape întreg al lui.
Domnul, din ce în ce mai convins de absoluta necesitate a unei reforme agrare care, îmbunătățind soarta țărănimii, să suprime orice primejdie de răscoală a maselor populare, era împiedecat s-o îndeplinească prin cameră, căci aceasta, precum am arătat, era aleasă aproape exclusiv numai de cătră proprietarii de moșii, opuși atît reformei rurale, cît și oricărei modificări a legii electorale în ființă care ar fi pus capăt monopolului la dreptul de vot de care, aproape singuri foștii privilegiați se bucurau. Se agitase de repețite ori ideea să se obție de la puterile semnatare ale Convenției o modificare a legii electorale în vigoare și este probabil că ea s-ar fi putut obține. Dar aceasta ar fi fost a solicita de la străin o schimbare la alcătuirea noastră constituțională, o atingere la autonomia atît de greu și de recent dobîndite de țară, o încurajare la viitoare amestecuri a străinului în afacerile noastre interne și la alte încălcări de asemne natură. Atît lui Cuza, cît și confidentului și sfetnicului său de căpetenie în toate chestiunile externe, Negri, li era scîrbă de asemene faptă. Nu mai rămînea deci decît o singură soluție, un singur mijloc: lovitura de stat. Vedem ideea ei menționată înainte de 1864, în diferite rînduri, în corespondența între cei doi barbați. Sigur este că Napoleon al III-lea fusese de mult sondat asupra atitudinii sale față de acest proiect și că el nu i se aratase contrar. Am văzut, la Ministerul Afacerilor Străine un dosar din primăvara anului 1864, alcătuit numai din telegrame descifrate între cabinetul domnului și Iancu Alecsandri, fratele poetului, agentul nostru la Paris, în care este exclusiv vorba de necesitatea loviturii de stat. În una din aceste telegrame pornită din cabinetul domnului se găsește întrebarea: „Jusqu’où faut-il aller? Jusqu’à la dissolution de la Chambre ou plus loin? » (Pănă unde trebuie mers? Pănă la dizolvarea Camerei sau mai departe?) Convingerea mea este că opoziția conservatoare, prin atitudinea dîrză și hotărît ostilă adoptată față de domn și de ultimul proiect de lege rurală prezentat de Kogălniceanu, a făcut jocul acestora căci este vederat că situația devenise atît de încordată încît să nu lese lui Cuza alte alternative decît abdicarea sau lovitura de stat.
Într-adevăr, de astă-dată comitetul delegaților camerei admisese, în sfîrșit, principiul împroprietării țaranilor, însă numai pe porțiuni minime de teren, pe acele acordate de Regulamentul Organic palmașilor, adică acelor care nu posedau boi, ci numai o vacă, iar prețul acelui pămînt îl sporea cu 1/3 peste prețul prevăzut de proiectul guvernului. O asemene reducere a pămîntului stăpînit de săteni ar fi ajuns fără îndoială în acel moment pentru a dezlănțui imediat o răscoală obștească, chiar dacă nu ar mai fi fost agravată și de însamnatul spor de preț al pămîntului.
Dar nici macar acest proiect de lege rurală mutilat, admis de comitetul delegaților ei, nu avea camera de gînd să-l voteze; ea era hotărîtă să nu schimbe nimica, să nu deie nimica, ci să răstoarne guvernul pentru ca să trăgăneze astfeli lucrurile, să umilească pe domn și să-l dezguste de putere. Se propuse un vot de blam care fu susținut cu o cumplită violență de membrii cei mai cu vază ai opoziției, sub cuvînt că, prin propunerea acestui proiect de lege și prin publicarea lui în Monitor, înainte ca să fi fost dat în dezbaterile camerei, se ațîțase poftele țaranilor, provocîndu-i la răscoală. Moțiunea de blam a fost votată, ministerul și-a dat demisia, pe care însă domnul nu a primit-o, ci a prorogat camera pănă la 2 mai.
Se vede că, în intervalul de la 15 april, ziua în care a fost prorogată, pînă la 2 mai, cînd s-a întrunit Adunarea din nou, domnul se asigurase de sprijinul lui Napoleon al III-lea și era încredințat că nu va avea nici o greutate din partea străinătății dacă va recurge la o lovitură de stat. Camera întrunindu-se la data fixată, s-a propus o moțiune hotărînd să se lucreze în secțiuni, neputîndu-se avea încredere într-un minister căruia i-a dat un vot de blam. Kogălniceanu, care cetise mesajul, aducînd în discuție legea electorală, prin care se lățea mult exercițiul dreptului de vot, a răspuns că camera avînd a fi dizolvată înainte de 15 august, nu se poate ocupa decît de legea electorală. Camera însă hotărînd urgența asupra moțiunii propuse, Kogălniceanu dădu cetire decretului de dizolvare.
Dar deputații nu părăsiră sala de ședințe, iar Lascar Catargiu, care o prezida, ramase la locul lui redactînd un proces-verbal prin care se expunea chipul în care Adunarea fusese dizolvată. Din ordinul guvernului, un pluton de soldați în arme intră atunci în sala de șădințe și expulză dintr-însa pe deputați. Lascar Catargiu rămînînd la locul său și urmînd să-și redacteze procesul-verbal cu cel mai mare sînge rece, « soldații se urcară la fotoliul prezidențial și, lovindu-l în spinare cu straturile puștilor, îl siliră să plece și el.
În aceeaș zi apărea o proclamație a domnului în care lămurea temeiurile pentru care dizolvase camera:
„Am voit ca clacașii, prin plata muncii lor, să ajungă a stăpîni părticica lor de pămînt în plină proprietate. Cum a răspuns Adunarea la prezentarea proiectului de lege? O știți cu toții. Ea a dat un vot de blam guvernului meu și pentru ce? Pentru că proiectul înfățoșat era o lege de dreptate, era realizarea speranțelor legitime a trei milioane de țarani…”
Chema apoi națiunea să se pronunțe prin plebiscit asupra legii electorale prezentate Adunării, precum și a unei noi constituțiuni, căreia îi dădea numele de Statut dezvoltător al Convențiunii. La vot, din 683 928 voturi exprimate, numai 1307 ar fi subscris: NU.
Ultimul paragraf al Statutului hotăra că: „Pănă la convocarea noii Adunări, decretele domnești date după propunerea Consiliului de Miniștri, și Consiliul de Stat fiind ascultat, vor avea putere de lege”.
Pentru mine nu încape îndoială că, prin legea rurală de la 1864, Cuza a ferit țara de catastrofa unei cumplite răscoale țărănești, care ar fi putut prea bine să aibă drept urmare pieirea României și, în orice caz, ruina ei pe mulți ani. Fără lovitură de stat nu se putea ajunge la nici o îmbunătățire a soartei țaranilor din cauza legii electorale, care alcătuia un monopol al sufragiului tocmai în mîna clasei care poseda cu mult cea mai mare parte a pămîntului celor două Principate. Dar tot atît de mai presus de orice îndoială este faptul că legea rurală a lui Cuza și a lui Kogălniceanu a alcătuit o ireparabilă greșală.
Nu cunoșteau, fiindcă din lipsă de material documentar nu puteau cunoaște, chipul în care se dezvoltase în țările noastre legăturile dintre pămînt, sătean și stăpîn. Cuza nu avea absolut nici o cunoștință despre chipul în care chestiunile de aceeaș natură s-au rezolvat în alte țări, Kogălniceanu cunoștea fără îndoială modul cum se dezlegase raporturile rurale în Austria și în țările Germaniei, singurele în care, pănă atunci, se pusese capăt prin legi legaturilor asămănătoare celor de la noi. Dar Kogălniceanu nu avea cunoștință că la noi întinderile de care țaranul avusese parte la origine se știrbise cumplit chiar pănă și într-o epocă recentă, pe cînd acele întinderi, în Germania și în Austria, rămăsese, îndeobște, aproape aceleași ca în evul mediu. Astfeli că legea rurală a lui Kogălniceanu, adoptînd dispoziția comună a legilor regulînd această materie în Austria și în Germania, a pus și el, precum se procedase în țările sus-numite, țărănimea română în stăpînirea definitivă a întinderilor de care ele se foloseau în momentul reformei. Însă pe cînd în țările suscitate acele întinderi rămăsese neschimbate din evul mediu pănă la reformă, la noi încălcările cele cumplite avusese loc la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, la începutul celui al XIX-lea și cea mai cumplită chiar prin legiuirea de la 1830, în ființă la 1864. Aceasta nelăsînd țaranului decît parcele mizerabile, legea rurală a lui Cuza l-a împroprietărit numai pe acele petice.
Cea cu mult mai mare parte îi fusese răpită prin cotropirile succesive, urmate timp de cinci secole, de cătră urmașii acelora care, la origine, nu posedau în acel hotar, în însușire de căpetenii ereditare ale satului, decît o întindere puțin mai mare decît acea a fiecărui sătean, de care mai erau legate cîteva drepturi datorite autorității ce o exercita. [… ]