Amintiri din copilărie (Rosetti)/Capitolul VI. Călătoriile noastre la Viena și Italia

Amintiri din copilărie de Radu Rosetti
Capitolul VI. Călătoriile noastre la Viena și Italia

În vara anului 1860, sanatatea tatei ne-a silit să plecăm la Viena. S-a ales calea prin Ardeal și am plecat de la Căiuți în două trăsuri și două brașovence. Una din cele două trăsuri era cupeaua mamei și cealaltă un vehicul monumental care merită o descriere specială. Închipuiți-vă un feli de diligență închisă, avînd pe lîngă obloane cu geamuri, alte geamuri în dreapta și stînga fiecărui oblon. Dinapoi era un feli de divan pe care puteau șădea comod trei persoane mari, iar în fața acestui sediu, erau două scaune largi, despărțite unul de altul printr-un feli de coridor încrucișat prin care pătrundeai spre fundul trăsurii.

Pe fiecare din aceste scaune puteau șădea cîte două persoane, una cu fața spre scaunul de dinapoi, și cealaltă cu fața spre capătul de dinainte a trăsurii; bineînțeles că o spetează căptușită despărțea pe ambii călători. La un pas spre capătul trăsurii de la aceste două scaune, tavanul se lasa mai jos ca și podeaua, formînd, sub capră, un feli de boltă prin care se prelungea coridorul despre care am vorbit, formînd două încăperi, fiecare avînd ușa ei, una din acele încăperi cuprindea un closet cu toate cele trebuitoare, iar cealaltă o camară pentru provizii. Capra trăsurii era destul de largă pentru a primi încă doi călători pe lîngă vezeteu, iar dinapoia ei era un scaun pe care puteau șădea alți doi inși. Pe coperișul trăsurii, încunjurat de un feli de gratie, încăpea o mulțime de cufere și de alt bagaj. La acest vehicul de fabricațiune engleză, erau înhamați doisprezece cai de poștă care, prin micimea și pipernicia lor, alcătuiau un contrast din cele mai comice cu „hardughia” ce o duceau. Tata ni spunea că în această trăsură se bejinise, la 1821, familia hatmanului în Bucovina.

Și în acest echipaj, bine aprovizionați cu mîncare, am plecat într-o frumoasă dimineață de iulie spre Viena, șăsă persoane mari: mama, guvernanta surorilor mele, Berta Lutz, camerista mamei, Carolina, camardinerul tatei, Albert, Ileana, manca fratelui meu Alexandru, și cinci copii: eu, surorile mele Ana și Maria și frații mei Lascar și Alexandru.

Plecați de dimineață, am făcut popasul de amiază la Poiana Sarată, la popa Ioniță Beloi, după ce trecusem prin vama austriacă fără nici o greutate, diferitele formalități fiind cu desăvîrșire simplificate pentru tata. Pe la ceasurile patru am plecat iar înainte, cai mocănești din Poiana Sarată înlocuind caii de poștă de la trăsura cea mare, și am intrat în frumosul defileu al Oituzului. Cînd ne apropiam de sfîr – șitul lui, aproape de piciorul Maghiarușului, se rupe o osie de la „arca lui Noe”, cum o numea mama, și iaca-ne opriți în drum. S-a trimes atunci unul din mocanii de la Poiana Sarată la Brețcu, la „polgar meșterul” (primarele) de acolo, spre a-l ruga să ni trimată un fierar bun cu instrumentele necesare și cu foi pentru a direge osia stricată. După plecarea mocanului, ne-am pus la masă și am mîncat din îmbielșugatele provizii ce le adusesem cu noi. Iar după mîncare, deoarece înnoptase și ajutorul așteptat de la Brețcu nu putea să sosească decît după vro două ceasuri, am fost culcați noi, copiii, în trăsura cea mare și nu ne-am mai trezit decît în ziuă, la Brețcu, tot în trăsură, în curtea lui „polgar meșter”. După culcarea noastră sosise fierarul cu ajutoarele, cu foile și cu instrumentele lui, însoțit de însuși „polgar meșterul”, și reparația fusese terminată înainte de ziuă; suisem și scoborîsem prevalurile Maghiarușului și, ajunși în Brețcu, trăsesem la locuința primarului. Am plecat încă de dimineață cu cai tocmiți în Brețcu și seara ajungeam în Brașov unde trăgeam la Otelul no. 1, atunci și încă multă vreme după aceea, cel mai bun din Brașov. În Brașov am stat două zile pentru ca tata să poată apuca cu desăvîrșire liberă diligența făcînd serviciul între Brașov și Sibiu, spre a o putea închiria întreagă.

Acea diligență avea forma unui mic vagon de cale ferată și scaunele erau distribuite în același feli ca la compartimentele duble ale vagoanelor Offenheim de pe linia Ițcani-Roman, la deschiderea ei, în anul 1870. Țin bine minte cum, cînd am ajuns la mijlocul coastei de vis-à-vis de Vlădeni, conductorul a rugat pe tata să ni spuie să ne dăm cu toții jos afară de mama și de el, căci suișul este greu, caii foarte osteniți, iar trăsura cumplit de încarcată. Ne-am dat îndată jos cu toții, mama cea dintăi, și am mers așa pănă în vîrful dealului.

Seara am fost în Sibiu și am tras la otelul „Împaratul roman”, dar nu în localul de astăzi, care a fost clădit pe la sfîrșitul veacului trecut, ci în cel vechi. De Sibiul de atunci țin numai minte că m-a impresionat foarte mult prin curățenia lui și că am făcut prietenie mare cu un căpitan de husari care vorbea minunat românește și locuia în acelaș otel.

După o zi sau două am plecat iarăș cu diligență spre Timișoara, prin trecătoarea cunoscută sub numele de Porta Orientalis, călătorind toată noaptea, schimbînd bineînțeles caii la anumite releuri, iar în seara celei de a doua zi eram în Timișoara, dar nu-mi aduc aminte la care otel am tras. De dimineață, a doua zi, am fost cu tata la gară, pentru ca să-mi arăte drumul-de-fier, dar în realitate mi se pare că era nerăbdător să vadă și el o cale ferată în plină ființă și nu în icoană, căci pănă atunci el nu văzuse nici una, nemaiieșind din țară, de la întoarecerea lui din Germania, la 1834, decît pentru a merge de două ori la Constantinopol (a doua oară ca exilat, la 1848). Nu știu care au fost impresiunile sale, dar eu am avut o mare deziluzie, văzînd că drumul „de fier” se reducea la cele două șini înguste de fier pe care alunecau vagoanele. În aceeaș seară am plecat la Viena, unde am ajuns în după-amiaza celei a doua zi.

Am tras la otelul „Goldene Lamm”, unde trăgeau cei mai mulți români din lumea noastră. Chiar în seara aceea tata s-a întîlnit cu o veche cunoștință pe care era departe să s-aștepte s-o recunoască aici și în situația în care a găsit-o.

Ne scoborîsem pentru a lua în restaurant masa de seară și un chelner ne conducea spre masa ce se oprise pentru noi. Ajunși la dînsa, mama se așezase pe scaun și spunea fiecăruia din noi unde să șază, dar tata rămînea în picioare, cu ochii ațintiți asupra unei părechi care mînca la masa vecină cu a noastră. La acea masă stăteau o doamnă de vrîstă matură, voluminoasă, cu obrazul vînăt de diresuri, iar în fața ei un domn nalt și spătos, oacheș la față, cu păr negru creț, cu musteți și barbișă à la Napoleon al III-lea, îmbracat în haine strimte, ungurești, de postav negru, cusute cu șireturi negre și ele, și cu ciubote negre, husărești.

Văzînd că tata tot nu s-așază la masă, mama îl întrebă pe românește:

— Da de ce nu șăzi? Cunoști poate pe vecinii noștri?

Iar tata răspunde:

— Nu mă-nșăl, îi Porcușorul! Nu-l recunoști?

— Așa mi se pare și mie, răspunse mama după ce aruncă o ochire asupra părechei care capatase astfeli bagarea de samă a tatei, dar șăzi căci lumea începe a se uita la tine.

Tata se puse jos, dar fără a înceta să se uite la pă – rechea vecină.

Aceasta însă, după ce doamna matură zisese cîteva cuvinte într-o limbă străină, se sculă de la masă deși i se aducea tocmai atunci friptura și, zicînd cîteva cuvinte chelnerului, ieși din restaurant.

— Cine este părechea care chiar acuma s-a sculat de la masa de alături, întrebă tata pe chelnerul oare ni aducea supa?

— Dar Herr Baron von Porkovitzki und die Frau, Baronin, răspunse chelnerul, reiche ungarische Herrschaften aus Ungar en welche auch grosse Güter in Galizien bezitzen. (Domnul baron de Porkovitzki și doamna baroneasă, boieri bogați din Ungaria, care stăpînesc moșii mari și în Gaiiția.)

Noi copiii nu înțelesesem nimica la întreagă această scenă, căci nu auzisem pe părinții noștri pomenind pănă atunci de Porcușorul. După ce ne-am sculat de la masă, tata s-a dus la biuroul otelului ca să mai capete informațiuni despre părechea în chestiune și acolo i s-a spus că domnul baron și doamna baroneasă, ieșind de la restaurant, și-au cerut socoteala, și-au făcut bagajele și plecase cu cîteva minute mai înainte, dispunînd ca orice corespondență pentru ei să li se trimată la unul din castelurile lor din Galiția. Altă informație decît acele capatate de la chelner, la masă, tata nu putu să capete, decît acea că domnul baron părea foarte tulburat. Mulți ani după această întîmplare, mama mi-a povestit întreaga istorie a lui Porcușorul, alias Porkovitzki.

El era fiul unei foarte frumoase țigance de la Bohotin, foarte apreciată atît pentru frumuseță, cît și pentru meșteria în arta de a freca picioarele la tot tineretul care frecventa Bohotinul în timpul alcătuirii Regulamentului Organic și mai tîrziu. Acea țigancă născuse, nu se știa cu ajutorul cui, o frumuseță de băiet. Era țiganașul așa de frumos încît mătușele mele, surorile tatei, adesa puneau să-l spele, să-l îmbrace curat și să se joace cu dînsul. Pe vremea cireșilor, îi spînzurau de urechi cireși coapte bine, nedîndu-i voie să le mănînce pănă nu li făcea pe voie repetînd cuvinte și fraze ce i le spuneau. Cu vremea, micul danci crescu și, la vrîsta de zece sau doisprezece ani, fiind foarte voinic și deosebit de deștept, fu ridicat Ia rangul de băiet la bufet, adică pus să învețe cum se spală farfuriile și cum se curăță tacîmurile și, mai ales, cum să mănîncă palme de la sofragiu și de la feciorii de sub acesta. Dar, dacă se făcea din ce în ce mai nalt, mai voinic și mai frumos, devenea și din zi în zi mai murdar, astfeli că porecla de Porcușorul, cîștigată de el în cea mai fragedă copilărie, îi fu menținută și în adolescență și în prima tinereță. Dar era cît se poate de deștept. Moșu-meu Lascar, avînd prilej să-și deie samă de această deșteptăciune, găsi că ar fi pacat să nu servească decît la spalarea blidurilor și la curățirea argintăriei și, luîndu-l de la bufet, după trei ani de slujbă în acel departament, îl dădu la canțeleria moșiei, însărcinînd pe întăiul logofăt să-l învețe carte, iar pănă ce va ști a ceti și a scrie, să ție curățenia în canțelarie și să facă comisioanele logofătului, într-un an, Porcușorul cetea perfect slova tipărită și acea scrisă și scria destul de distinct, iar în mai puțin de alți doi putea să fie întrebuințat la scrierea oricăror izvoade sau scrisori și știa să socotească minunat. Era atunci de vro nouăsprezece ani și începea să-i placa sexul frumos; avea un succes cu totul deosebit pe lîngă țigăncușele din curte și de afară de curte și chiar pe lîngă țărăncuțe. Voind să mai ajute rin daruri acestui succes, izbuti să înșele vro doi țarani chiaburi la socoteală, însușindu-și astfel cîțiva irmilici cu care cumpără din tîrgușor, din Răducăneni, mărgele, cordele și cofeturi. Dar țaranii cei înșalați, cărora soco. eala nu li se păruse curată, o făcură din nou cu ajutorul unor jîdovi din tîrg, tocmai din acei care vînduse Porcușorului marfă care să-l facă plăcut fetelor. Țaranii înșalați se grăbiră să se înfățoșeze la canțelaria moșiei cu socoteala prefăcută pe curat și vatavul Anton Scheletti nu întîrziese să înțeleagă cum stăteau trebile. Luat viguros în palme, țiganașul își mărturisi greșala. Fu închis în beci pănă la sosirea moșului meu Mitică, care se afla la Ieși, spre a hotărî asupra soartei sale. Nu știu cum, izbuti să fugă și să caute adăpost în Ieși, dar nu întîrzie să fie prins de nazîrie și predat în lanțuri stăpînului său. Moșu-meu Lascar, care trăise în străinatate mai mulți ani decît frații săi, luînd acolo obiceiuri mai europenești decît aceștia, îl scăpă de coame, dar nu-l putu scapa de o țapănă bataie și de degradare de iznoavă la slujba de curățitor de bliduri. Dar după trei luni, țiganașul, nemaiputînd suferi situația umilitoare în care se afla, dispăru din nou și, de astădată, fără să i se mai poată da de urmă.

Tata și mama au făcut ceva mai tîrziu, tot la Viena, cunoștința unui principe Iablonovski, un bogat proprietar galițian, și a fiicelor sale, din care una era de o deosebită frumuseță, și cu care se întîlneau des. Luîndu-se în vorbă odată despre Porkovitzki, principele li istorisi că acest țigan cîștigase într-adevăr iubirea unei doamne ungare de vrîstă matura, care poseda în acelaș ținut ca principele mai multe moșii frumoase, moștenite de ea de la o mătușă bătrînă. Intrat întăi ca servitor în slujba doamnei în chestiune, îi scapase viața cu prilejul unei spargeri încercate de niște hoți în castelul în care doamna avea adunată o mare sumă de bani, ucisese doi din hoți și pusese pe ceilalți pe fugă. Doamna, careul iubea din cauza frumuseții sale încă înainte de această faptă vitejască, nu numai că se căsători cu el, dar, prin stăruinți și bani, izbutise să-i procure titlul de baron. În Gaiiția nu știa nimene ceva despre originea lui Porkovitzki și principele Iablonovski. făcea mult haz despre cele ce i le povestise părinții mei despre acea origine și despre pîcîleala curții împărătești care conferise unui rob țigan fugit de la stăpîni titlul de baron. În cît privește doamna ungară, ea era considerată ca pe trei sferturi nebună. De atunci n-am mai auzit nimica despre Porcușorul-Porkovitzki.

Pe la mijlocul lunii următoare, august, am părăsit otelul pentru un apartament în palatul Lubomirski, pe Mölkerbastei, nu departe de Burg, un cartier care acuma este cu desăvîrșire demolit și reconstruit. Sub ferestrele noartre se întindeau o parte din faimoasele bastioane ale Vienei, cărora li s-a datorit rezistența biruitoare opusă de două ori de vienezi urgiei turcești.

Puțin timp după ce am ocupat apartamentul nostru, m-am găsit în stare să cetesc și imediat m-am pus pe cetit Robinson Crusoé, pe care nu l-am lasat din mînă pănă ce nu am cetit cea de pe urmă linie, și de atunci nu m-a mai părăsit patima cetirii.

Mi s-a luat tot atunci ca profesor un würtemberghez, numit Maximilian Wagner, vorbind franțuzește ca un francez, barbat de meserie, dar bețiv și brutal, care a fost congediat după puține săptămîni. A fost înlocuit printr-un elvețian din Valais, numit Veuthey, catolic fervent și supărăcios, care mă punea să copiez verbe toată ziua.

Guvernanta surorilor mele, Bertha Lutz, se îndrăgostise de un cofetar polon și se căsătorise cu el în primavară. Părinții mei angajară în locul ei o unguroancă foarte urîtă, numită domnișoara Amelia Endrody, despre care va fi mai pe larg vorba mai jos.

După nașterea surorii mele Zoe, în octomvre 1861, tata și mama au frecventat mai cu deosebire cercurile diplomatice: soția ambasadorului turcesc, principele Callimachi, născută Cantacuzino-Pașcanu, era ruda amîndurora și-i prezentase pretutindeni. Mama se legase cu deosebire cu doamna Dué, soția ministrului Suediei, și cu ducesa de Grammont, născută Mac Kinnon, acea a ambasadorului francez, cu care a ramas mulți ani în corespondență.

Se afla tot aici la Viena și venea des să ne vadă fostul caimacam Vogoridi. Relațiile lui cu tata fusese mai mult decît reci în timpul căimăcămiei sale, dar la Viena venea des să ne vadă și mai ales să șadă la masă. A murit puțin mai în urmă, răpus de o boală de cord. Era un barbat de statură înaltă și frumos la față, pacat numai că avea un cap țuguiet, dar fesul, ce nu-l scotea niciodată, masca perfect acest cusur.

Mancii fratelui meu Alecu îi era cumplit de urît la Viena; biata țarancă de la Boiștea se usca de dorul de țară și de urît, neputînd vorbi decît cu părinții noștri și cu noi; mama se temea că nu o va mai putea ținea. Dar într-o zi, pe la sfîrșitul iernei, cînd începuse să cunoască drumul la Prater, iaca că se întoarce acasă Ileana veselă și cu totul transfigurată și, intrînd în camera mamei, îi strigă de pe Prag:

— Domnița! Am vorbit cu oameni!

Purta costumul țărănesc și, la Prater, o descoperise niște soldați dintr-un regiment din Ardeal care se pusese îndată la taifas cu dînsa și o ținuse de urît. De atunci nu s-a mai plîns de urît, căci știa unde să găsască leacul.

Spre marea mea bucurie am plecat, prin mai sau prin iunie, acasă, tata rămînînd să facă o cură la Halle. De astă – dată am luat calea Dunărei, suindu-ne pe un vapor la Aspernbrücke, iar la Budapesta mutîndu-ne pe altul, mai mare, care ne-a adus pănă la Galați. De acolo am venit la Căiuți cu niște birji jidovești.

Cu mare plăcere găsitu-m-am iar în colțul meu mult iubit, căci de atunci nu mă simțeam atît de bine și în loc atît de iubit ca în valea mea frumoasă.

Și foarte mi-a părut rău cînd, după o șădere de mai puțin de un an și jumatate, ara plecat, în toamna anului 1863, în Italia. Plecarea noastră a fost pricinuită de starea mamei care fusese foarte afectată de pierderea fratelui meu mai mic, Lascar. Acesta, deși extraordinar de robust, se resimțise totdeauna de o pneumonie ce o capatase ca sugar și din care scapase numai cu mare greu. Mama fusese făcută atentă asupra primejdiei ce răcelile în genere o prezentau pentru el și îl îngrijea cu deosebire. Totuș, la sfîrșitul iernii 1862—1863, căpătă o nouă pneumonie, și cu toată îngrijirea de zi și de noapte a mamei și de silințile medicului nostru, Collin, muri după o lungă agonie, căci, precum am aratat, era excepțional de viguros. Mama, care în urma îngrijirilor necontenite de atîția ani își legase inima de dînsul poate mai mult încă decît de noi ceilalți, a fost cuprinsă de o mare durere, care amerința sa înrîureze chiar asupra sănătății sale atît de puternice. Se hotărî să mergem în Italia pe mai mulți ani, iar tata să rămîie dintăi în țară (era deputat de Fălciu) și să vie din cînd în cînd să petreacă cîteva săptămîni sau cîteva luni cu noi. Pornirăm spre a merge la Napoli, unde mama dorea să se stabilească.

Iar am plecat cu trăsurile, dar de astă-dată cu cai de poștă și spre Galați. Am mas la Mărășăști, la Costin Catargiu, moșul mamei, unde ne-am întîlnit cu al doilea regiment de lăncieri, care își schimba garnizoana, de la Ieși la București. Aproape toți ofițerii regimentului fără excepție au luat masa cu noi în acea casă renumită pentru ospitalitatea ei, într-adevăr patriarcală. În acea zi, sara tîrziu, am plecat la Galați, unde am ajuns a doua zi și ne-am îmbarcat îndată pe un vapor al Lloyd-ului austriac, cu care am mers pănă la Turnu-Severin, iar de acolo, apele fiind mici, am debarcat și am mers cu trăsuri pregătite de societatea austriacă de vapoare pănă la o stație din Banat, a cărei nume nu mi-l mai amintesc. Acolo ne-am suit pe alt vapor, mai mic, care ne-a dus la Baziaș, unde am luat calea ferată care ne-a dus la Viena, unde ne-am oprit cîteva zile.

De la Viena am mers prin Stiria, Carintia și Carniola la Milano, percurgînd niște peisagii de munte splendide, din care unele au ramas înfipte pănă astăzi în memoria mea și, lungind coasta lacurilor italiene, am ajuns la Milano. De mai bine de șaizeci de ani n-am mai fost în această veche capitală a Lombardiei, dar și acuma am dinaintea ochilor perspectiva grandioasă a domului său splendid.

De la Milano, străbătînd toată Lombardia de-a curmezișul ei, am mers la Genova unde, după o scurtă oprire, ne-am îmbarcat pe un vapor italian pentru Napoli. Acolo am stat vro zece zile, mama căutînd în acest timp casă de locuit, dar fără ca să găsască ceea ce dorea. Pe vapor făcuse cunoștință cu un principe di Fiumesalato, San Cataldo, un nume mare din Sicilia, și cu soția lui, o contesă Hauke din Polonia. La Napoli ne scoborîsem la acelaș otel și-i vedeam zilnic. Ei văzînd că mama nu găsește la Napoli o casă care să-i convie, o sfătuiră să meargă să s-așeze la Palermo, unde ziceau că ar găsi mai degrabă ceea ce caută. Mama s-a lăsat convinsă și iată-ne plecați la Palermo. Aici erau case destule, un palazzo lîngă celalalt, dar toate mirosind a mucegai de departe și unul mai trist decît celalalt. După trei sau patru zile petrecute în vizite la rudele principelui de San Cataldo, cătră care el ne aprovizionase cu scrisori de recomandație, mama s-a plictisit și am plecat la Florența, unde era așazat moșu-meu Mitică, fratele mai mic al tatei. Îmi aduc bine aminte de această călătorie, căci marea era grea și nu am încetat un moment să fiu bolnav, de la Palermo pănă la Livorno, iar vaporul pe care ne îmbarcasem, „Mongibello”, al unei societăți italiene, era cît se poate de murdar și de lipsit de ordine și de comfort. Ajunși la Florența, am tras la Otelul de Nord, pe piața Santa Maria Novella, dar în curînd mama a găsit un apartament foarte încăpător și frumos, în via Cavour, într-o casă a bancherului Fenzi.

La Florența mi s-au luat o mulțime de profesori: de limba greacă clasică și modernă, de franceză, de latină, de piano, de desemn, pe lîngă lecții de limbă germană, de istorie și de geografie ce mi le dădea domnișoara Endrody, guvernanta surorilor mele. Profesorul meu de elină era un tînăr grec, numit Othon Fredericks, fiu de bavarez venit în Grecia cu regele Othon, dar acuma mai grec decît grecii cei mai grecizați. Ca întreaga Elada hrănea o ură de moarte împotriva lui Edmond About, pentru că acesta scrisese La Grèce contemporaine și Le Roi des Montagnes, două cărți pline de spirit, dar în care își bătea joc de greci în chip destul de crud. Ca și toți studenții greci de pe acea vreme, Othon Fredericks avea un cîne căruia îi dăduse numele de About și căruia îi tăiese coada în semn de dispreț și spre a răzbuna onoarea Greciei terfelită de About.

Lovitura de stat a lui Cuza și perspectiva legii rurale ne-au adus înapoi în țară după o absență de numai șăpte luni. Tata, căruia îi era mare dor de noi, se grăbi să se folosească de nesiguranța răspîndită în cercurile marei proprietăți prin reformele lui Cuza pentru a ne aduce înapoi în țară. Dealtmin – trelea, mi se pare că nici mamei nu-i păru rău să se întoarcă acasă la dînsa, căci am văzut-o veselă la ideea întoarcerii în țară.

Am făcut atunci o călătorie din cele mai frumoase. Am mers cu calea ferată la Livorno și, de acolo, cu un vapor al Mesageriilor Maritime franceze, la Messina, oprindu-ne cîteva ceasuri la Civita-Vecchia și la Napoli. La Messina ne-am mutat pe alt vapor al Mesageriilor Maritime, mai mare, pe care, făcînd încunjurul Peloponezului, ne-am oprit cîteva ceasuri la Pireu, iar de acolo, tăind curmeziș prin Arhipelag, am mers la Constantinopol, unde ne-am oprit trei zile. Am vizitat împreună cu mama tot ce se putea vizita într-un timp atît de scurt, petreceam însă nopțile pe vaporul „Gange”, care ne adusese de la Messina. Tocmai în ziua plecării la Galați, mutatu-ne-am pe alt vapor mai mic, tot al Mesageriilor franceze, pe care am străbătut Marea Neagră în condițiuni excelente. De la Galați la Caiuți, am făcut iar călătoria cu birje jidovești, oprindu-ne la Tecuci, unde am mas la una mama Smaranda Doftoroaia, o protejată a tatei care exercita profesiunea de medic, fără să fi făcut vrodată studii medicale, dar opera, zicea lumea, curi miraculoase și avea necontenit procese cu doftorii cărora li facea o concurență din cele mai aprigi, iar ei o dădeau în judecată pentru exercițiu ilegal al medicinii.