Amintiri din copilărie (Rosetti)/Capitolul V. Ce știu despre unire

 

Anul 1858 a trecut în niște adevarate friguri politice: nu mai auzeai vorbind deck de Unire, de alegere de domn, de domn pămîntean și de domn străin, de Mihalache Sturdza, de beizade Grigore, de Kogălniceanu, de caimacami și de căimăcămie. În acea toamnă văzut-am, la sînul mamei, cea dintăi cocardă în trei culori. Îi fusese trimesă din Iași de cătră nu mai știu ce prietenă, prin Place, consulul francez, care venise la o vînătoare de urși ce o dădea tata.

Divanul ad-hoc al Moldovei se închisese la sfîrșitul lui decemvre 1857, după ce își aratase dorințiile în privința tuturor punctelor noii alcătuiri politice, atît înterne cît și externe, ce urma să se deie țării, afară de acel privitor la regularea raporturilor dintre stăpînii de moșii și săteni, „autonomia față de Poartă”, garantarea acestei autonomii de cătră Puteri, Unirea și domnul străin ereditar fiind cele de căpetenie. Divanul muntenesc se pronunțase numai asupra acestora, ele alcătuind crezul unionist, și nu mai intrase în discuțiunea acelor relative la alcătuirea internă a țării, probabil pentru că se temea ca discuția asupra unor chestiuni care atingeau multe interese materiale ale clasei privilegiate să nu deie loc la defecțiuni în partidul național și prin urmare la slăbirea lui.

Îndatoririle luate de Napoleon al III-lea la Osborne, dacă îl obligau să renunțe la efectuarea imediată a Unirii, nu-l împiedecau însă să lucreze la pregătirea ei pentru viitor. Divanurile ad-hoc, odată misiunea lor terminată, fusese dizolvate, iar lucrările lor date în cercetarea Comisiei Europene, care își avea sediul în București. Aceasta a alcătuit asupra lor un lung raport, menit să servească de bază viitoarei alcătuiri a țărilor noastre, iar acest raport a ramas să fie examinat de delegații marilor puteri care au fost convocați în acest scop la Paris, spre sfîrșitul verii anului 1858.

În acest răstimp însă, diplomația lui Napoleon al III-lea dobîndise două însemnate succese. Mai întîi izbutise să mai moaie întrucîtva opunerea Angliei la orice măsuri menite să favorizeze Unirea într-un viitor oareșcare și, al doilea, reușise să obție și de la marele vizir, Aali-pașa, și de la ministrul Afacerilor Străine al Porții, Fuad-pașa, promisiunea că nu se vor opune ca cele două principate să poarte pe viitor titlul, comun pentru amîndouă, de: Principatele Unite Moldova și Valahia, și să aibă unele organe legislative, judiciare și militare comune, păstrînd însă domni și administrații deosebite. Singură din cele șăpte puteri, Austria a ramas neînduplecată în opoziția ei; numai cu mare greu și spre a nu ră – mînea afară de concertul european, obținutu-s-au ca delegatul ei să semneze Convențiunea de la Paris din 19 august 1858, prin care se hotăra statutul țărilor noastre.

Această Convențiune, la articolul 2, hotăra că principatele: „în virtutea capitulațiunilor, emanînd de la sultanii Baiazet I, Mahomed II, Selim I și Soliman II, care constituie autonomia lor, întărite pe hatișerifuri ale Porții, vor urma să se bucure, sub garanția colectivă a puterilor contractante, de privilegiile și de imunitățile de care sunt în posesiune. Prin urmare, ele se vor administra în chip liber și în afară de orice ingerență a Sublimei Porți, în limitele stipulate prin acordul dintre puterile garante și Sublima Poartă.”

Apoi Convenția, dacă menținea cîte un domn deosebit pentru fiecare principat și două administrații deosebite, consfințea titlul de Principate Unite, recunoștea existența unor interese generale comune amînduror țărilor române, înființînd, la Focșăni, o Comisie Centrală alcătuită dintr-un număr egal de membri pentru fiecare din ambele țări, pe jumatate numiți de domni și pe jumatate aleși de fiecare Cameră din sînul ei, o Curte de Casațiune și de Justiție comună, cu sediul la Focșăni, o organizație comună pentru oștirile amînduror țărilor, cu steaguri deosebite, dar purtînd o banderolă comună, care oștiri se puteau concentra împreună, într-un lagăr, în scop de instrucție, și al căror comandant suprem avea să fie numit, alternativ, de fiecare din domni.

Dacă unii din partizanii mai fervenți și mai nerăbdători ai Unirii nu și-au ascuns măhnirea față de această amînare a visului lor cel mai dezmierdat, aproape întreaga Moldovă, dîndu-și prea bine samă că, de fapt, Unirea era pe jumatate făcută și că acest început înlesnește și garantează chiar îndeplinirea ei într-un timp apropiet, a izbuhnit într-un însuflețit strigăt de recunoștință la adresa împaratului francezilor, căruia i se datora punerea temeliei viitorului nostru. Îmi aduc aminte cum tata, partizan convins al regimului orleanist și dușman hotărît al lui Napoleon al III-lea și al cezarismului, care era baza sistemului său politic, a pus pentru mai mult timp capăt diatribelor, ce în discuțiunile avute cu buna noastră prietenă, cucoana Catinca Negri, sora lui Costache Negri, de cîte ori venea la noi, le rostea împotriva împaratului francezilor și în care era de o vehemență cumplită. L-am auzit chiar atunci declarînd că s-ar cădea ca românii să puie mîna de la mînă pentru a ridica lui Napoleon al III-lea o statuie de aur masiv. Pe acea vreme, pentru moldovenii din cercul nostru era un singur împarat și o singură împărăteasă în Europa: acei ai francezilor. Cînd se pronunța cuvîntul: „împaratul” sau „împărăteasa”, toată lumea știa că este vorba de Napoleon al III-lea sau de împărăteasa Eugenia, pe cînd dacă vorbeai de suveranii Austriei sau de aceia ai Rusiei, la cuvîntul: „î”mpăratul”, adaogeai totdeauna: „Austriei” sau „Rusiei”.

Potrivit hotărîrilor Convenției, în cursul lunii octomvre 1858, caimacamii Alexandru Ghica (fostul domn al Țării Românești de la 1834—1842) și Neculai Vogoridi au fost înlocuiți, în amîndouă principatele, prin cîte o Căimăcămie de Trei, alcătuită, în Moldova conform dispozițiunilor Regulamentului Organic, din Ștefănică Catargiu, Vasilică Sturdza și Anastasie Panu. Aceștia erau în momentul părăsirii puterii de cătră Grigore Ghica, respectiv: cel dintăi ministrul de Interne, al doilea președintele Divanului domnesc și al treilea locțiitorul ministrului Justiției. Tustrei erau unioniști încercați: Ștefănică Catargiu și Anastasie Panu fusese chiar dintr-acei care semnase actul constitutiv al partidului Unirii în Moldova.

Din nenorocire, articolul 47 al Convenției hotăra că: „Pănă ce se va fi procedat la revizuirea legiuirilor prevăzute în art. 35 al Convenției, legislațiunea actualmente în vigoare în principate este menținută în dispozițiunile care nu sunt potrivnice stipulațiunilor prezentei Convenții”.

Ceea ce însamna că Căimăcămia avea să ocîrmuiască conformîndu-se dispozițiunilor învechitului Regulament Organic.

Pe lîngă Convenție, Conferința de la Paris mai alcătuise și o lege electorală, aceeași pentru amîndouă țările, menită să servească la alegerea Camerilor Elective, care, la rîndul lor, aveau să aleagă domnii. Această lege electorală dădea dreptul de alegători numai unor pături foarte restrînse ale națiunii, pe baza unui sistem censitar din cele mai înguste, care menținea preponderența claselor fruntașe ale vechilor privilegiați, excluzînd cu desăvîrșire masa națiunii.

Condițiunile puse de Convenție pentru candidații la domnia uneia sau alteia din țările române erau să aibă vrîsta de treizeci și cinci de ani împliniți, să fie fiul unui tată născut moldovan sau muntean, să fi ocupat zece ani funcțiuni publice sau să fi fost membru al Obșteștelor Adunări și să dispuie de un venit de trei mii de galbeni (35250 franci în aur).

Președinte de fapt al noii căimăcămii era, din cauza vrîstei și a rangului său în ierarhia boierească, marele logofăt Ștefan Catargiu: un boier cu reputația de diregător integru, harnic și priceput, nepatat de nici un abuz, despre care nu se vorbea decît de bine, dar lipsit de cultură și de o inteligență foarte mărginită. Fusese ultimul ministru de Interne al lui Grigore Ghica și, sub înrîurirea firii mărinimoase a domnului, a patriotismului și a simțimintelor generoase ce domneau împrejurul lui, fusese cu totul cîștigat crezului unionist și ideii domnului străin. Pănă atunci se aratase partizan convins, statornic și foarte activ al Unirii și al domnului străin. Toți coreligionarii lui politici aveau în el cea mai deplină încredere și au primit cu bucurie numirea lui în fruntea căimacămiei. Dar Ștefănică Catargiu, dacă fusese pănă atunci un barbat foarte onorabil și un funcționar harnic, integru și priceput, era și un barbat de o inteligență foarte modestă și cu totul lipsit de cultură. Apoi era om bătrîn, își petrecuse tinerețile în vremea lui Ioniță Sturdza, floarea vrîstei și a activității sale sub Mihai Sturdza. Dacă nimene nu l-a acuzat să fi tras vrodată, ca atîția alții, folos bănesc din slujbile ce le ocupase, era hatîrgiu, îi plăcea mai ales să aibă protejați și să-și arăte puterea. Era firesc ca această fire eu creștere de înainte de Regulamentul Organic, văzîndu-se ajunsă în capul căimăcămiei, să se fi simțit ispitit, independent de crezul unionist la care se raliase, să deie vînt la unele din aplecările cele mai nevinovate ale boierilor din Întăia jumatate a veacului. Apoi mai era ceva: Ștefănică Catargiu, deși cunoștea pacatele care făcuse domnia lui Minai Sturdza odioasă, avea o nemărginită admirație pentru strălucitele sale capacități de barbat de stat. De-abie se auzise în Ieși vestea despre numirea logofătului în fruntea căimăcămiei, și Gödel raporta deja la Viena ca acest caimacam nu va face altceva decît să susție candidatura lui Mihai Sturdza.

Din cîte știu, el nu avea atunci asemene intențiune și nici nu a manifestat-o, după știința mea (și am luat de la contimporani multe informațiuni în această privință), dar sigur este că firea lui de reacționar incult, împinsă de ațîțările și intrigile partidului reacționar și antiunionist, intrigi ajutate și de Austria, și de Poartă, și de Mihai Sturdza l-au făcut, scurt timp după numirea căimăcămiei, să-și renege crezul unionist de altădată și să se transforme în unealtă oarbă (dar inconștientă), care a compromis un. moment în chip serios opera de mîntuire la care însuș contribuise pănă atunci cu atîta rîvnă.

Poarta trimesese cu firmanul care promulga Convenția, anexele ei și numirea noii căimăcămii, în însușire de comisar împărătesc, pe secretarul divanului celui mare, pe Afif-bei, însoțit de doi secretari. În corespondența Porții cu căimăcămia nu se vorbea de altă însărcinare a lui Afif-bei decît aducerea și cetirea firmanului; era deci natural ca căimăcămia și lumea politică din Ieși, precum și consulii străini să se aștepte ca el să părăsască leșul puține zile după cetirea acelui act și instalarea caimacamilor. Trecuse însă aproape două săptămîni de la acea cetire și de la instalare, iar comisarul împărătesc nu dădea nici cel mai mic semn că are intențiunea să plece, ceea ce făcea ca toată lumea să se întrebe, cu drept cuvînt, care poate fi cauza acestei șăderi prelungite. Și trebuie să se știe că toată cheltuiala întreținerii lui Afif-bei și a secretarilor săi în Iași, adică: gazduirea, hrana lui și a celor doi secretari, precum și ținerea pentru uzul lor a trei trăsuri în permanență apasa greu asupra visteriei cu desăvîrșire sleite a Moldovei.

Prin întăiul jurnal încheiet de ei, caimacamii hotărîse că: „Principiul majorității va trebui pururea să prezideze la toate lucrările căimăcămiei, minoritatea avînd să se supuie hotărîrii majorității și să semneze acele hotărîte împreună cu majoritatea. Socotința deosebită a minorității are însă să fie trecută într-un registru special.”

Miniștrii lui Vogoridi ținuse ascunsă, atît numirea noilor caimacami, cît și venirea lui Afif-bei cu firmanul de investitură, neînștiințîndu-i despre aceasta decît în ajunul solemnității cetirii, sara. Apoi ei mai răspunsese ofițului prin care fostul caimacam lua congediu de la ei, lăudîndu-și administrația, printr-o adresă în care se aratau cu totul devotați intereselor personale ale lui Vogoridi. Pe aceste motive noua căimăcămie, în unanimitate, a destituit pe Alexandru Balș (Cucoșul), Alexandru Ghica (Chefal), Panaite Balș, Iordache Beldiman, hatmanul Gheorghe Ghica, și cneazul D. Cantacuzino, înlocuindu-i, în chip provizoriu (căci conform Regulamentului Organic nu puteau face numiri definitive) prin Vasile Alecsandri la Secretariatul de Stat, Iancu A. Cantacuzino la Finanțe, G. Cuciuranu (care n-a primit) la Instrucția Publică, Cuza la hătmănie, iar Panaite Donici, directorul Ministerului Lucrărilor Publice, fusese însărcinat cu girarea provizorie a acestui de pe urmă departament. Secretar al Căimăcămiei fu numit harnicul, energicul și devotatul Dimitrie A. Sturdza.

Cîteva zile mai tîrziu, în urma unor cereri de învoire pentru publicare de ziare, Sfatul Administrativ propunea căimăcămiei: „pe baza autonomiei țării, restabilită prin Convenție”, repunerea în vigoare a legii asupra regimului presei a lui Grigore Ghica, abrogată de Poartă printr-un ordin cătră caimacamul Balș (inspirat probabil de Austria). Catargiu s-a opus la această măsură și nu a voit să semneze apostila prin care colegii lui aprobau propunerea Sfatului, dar nu s-a opus la aducerea ei la îndeplinire. Acesta a fost întăiul semn dînd a bănui că bătrînul logofăt s-ar fi departat de ideile politice de care fusese el auzit în vremile din urmă. În curînd se iviră și alte semne despre o asemene schimbare: ca vorbe rostite de unii reacționari cum că înțelegerea între puterile cele mai favorabile Unirii nu mai este desăvîrșită, că Austria și Poarta izbutise să atragă și pe Rusia de partea lor. Iar Ongley, un funcționar al ambasadei britanice la Constantinopol, care ținea loc de consul la Ieși pănă la sosirea titularului, Churchill, zicea pe față că opera Convenției este efemeră, căci unele din puteri se căiesc acuma de graba cu care au ratificat-o. Pe de altă parte, se semnalase caimacamilor dese întrevederi între președintele căimăcămiei și rude mai apropiete ale sale, elemente din cele mai reacționare, de care pănă atunci rămăsese departe, relațiunile lui cu ele fiind, de ani, mai mult reci. Toată lumea reacționară mai trîmbița pe toate cărările că „are nădejde în înțelepciunea lui Ștefănică Catargiu” că „va ști să scape țara de prapastia în care vor s-o ducă nebunii”.

Jocul ce-l juca logofătul se dădu, în sfîrșit, pe față în ziua de 12 noiemvre. El ceruse și obținuse de la colegii lui, fără nici o greutate, înlocuirea unor ispravnici cunoscuți ca prevaricatori și abuzivi, care mai fusese și niște unelte oarbe ale ocîrmuirii fostului caimacam. Cînd însă Sturdza și Panu cerură la rîndul lor înlocuirea ispravnicilor de Tutova și de Putna, care erau cu totul deochieți, dar unul nepot, celalalt văr al logofătului, acesta se opuse cu învierșunare la schimbarea lor. Se opuse de asemenea și la înlocuirea directorului Ministerului de Interne, Pruncu, un om al lui Costin Catargiu, cunoscut de țara întreagă ca barbat patat de nenumărate abuzuri și concusiuni și care, cu prilejul celor dintăi alegeri la divanul ad-hoc, nu se dăduse înapoia nici unei samovolnicii spre a putea asigura izbînda candidaților lui Vogoridi. Și aceasta, deși logofătul, în convorbirile sale anterioare cu Panu și cu Sturdza, admisese neaparata necesitate a schimbării lui Pruncu și chiar se învoise cu numirea în locul acestuia a lui Teriachiu, un tînăr de curînd sosit din străinatate, unde își terminase cu succes studiile de drept. Sturdza și cu Panu stăruind asupra acestor înlocuiri, Catargiu deveni violent, strigă că, fiind ministru de Interne, el singur este stăpîn în departamentul său și părăsi sala în care caimacamii își țineau șădințile, nemaidînd printr-însa în zilele următoare, cu toate adresele ce colegii lui îi făcură pentru a-l ruga să vie să ieie parte la lucrările lor. Iar directorul Ministerului de Interne, Pruncu, chemat de cei doi caimacami ca să lucreze cu dînșii, nu dădu urmare acestei chemări. Sturdza și cu Panu atunci au scris din nou colegului lor că alegerile avînd, potrivit Convenției, să fie efectuate într-un termen de opt săptămîni după instalarea căimăcămiei, nu mai era nici un moment de pierdut pentru luarea și expediarea dispozițiilor relative la alcătuirea și afișarea listelor electorale, lucrare care, tot după Convenție, avea să fie terminată în termen de cinci săptămîni, este urgentă nevoie să se ocupe cu aceste formalități. Catargiu urmînd a nu da nici o urmare la chemarea colegilor lui, aceștia au pătruns jocul lui, care era amînarea alegerilor, și nu mai stătură la îndoială pentru a înlocui, nu numai pe ispravnicii de Tutova și de Putna, dar și pe toți acei a căror purtare, fie ca cinste personală, fie ca corectitudine politică nu mai permitea menținerea lor în capul ținuturilor ce le ocîrmuiau. Apoi destituiră pe Pruncu, care stăruia să refuze a veni să lucreze cu ei, înlocuindu-l prin Teriachiu.

La aceste măsuri ale colegilor, Catargiu răspunse mergînd în persoană la Ministerul de Interne, unde a scos de guler pe Teriachiu din cabinetul în care lucra și a dat poroncă funcționarilor ministerului să nu asculte de alte ordine decît de ale sale și de ale lui Pruncu.

Această ispravă a bătrînului președinte al noii căimăcămii a făcut ca partidul reacționarilor să-i trimată o deputăție, care i-a mulțămit pentru purtarea lui vrednică și l-a felicitat pentru energia cu care apără ordinea și drepturile țării. Apoi atît corifeii acestui partid, cît și bătrînul caimacam au adresat marelui vizir cîte un lung memoriu, protestînd despre credința lor nestrămutată către sultan și denunțînd acțiunea lui Sturdza și a lui Panu. În jalba iscălită de partidul reacționar găsim fraza: „simțimîntul de dreptate și patriotism sincer care ne inspiră ni dă speranță că ele vor fi primite cu bunăvoință de cătră curtea suzerană, de la care țara așteaptă încă o dată liniștea și siguranța”. Iar în acea a lui Catargiu găsim următoarele cuvinte: „Eu hrănesc speranța că glasul meu, care se ridică în numele dritului public și a firmanului calcat în picioare, va găsi încă astăzi, în intervenția legiuită a curții suzerane, sprijinul mîntuitor, care în atîtea rînduri a scapat nenorocitul nostru principat”. Aceste cuvinte cadrează greu cu lupta purtată de bătrînul logofăt, alături de vodă Ghica și de întreg partidul unionist, pentru recunoașterea drepturilor de autonomie ale țării încalcate de Poartă atît de des și în chip atît de flagrant!

În aceleași zile, Afif-bei, comisarul împărătesc venit în Moldova cu singura misiune cunoscută de a ceti firmanul promulgînd Convenția și de a instala Căimăcămia de Trei și care, spre marea uimire a tuturor, nu părăsise încă leșul nici după trecere de mai bine de două săptămîni, trimese biuroului telegrafic, spre a fi expediată la Constantinopol, o telegramă cifrată cătră Poartă în care mai era cuprinsă și jalba lui Catargiu cătră marele vizir. Din ordinul celor doi caimacami, depeșa a fost refuzată de funcționarul de serviciu, care a mai adăugit că numai guvernul și consulii străini acreditați în Ieși sunt în drept să expedieze telegrame cifrate Pus la cale de Catargiu și de reacționari, ispravnicul de Ieși, Ghiță Căliman, un barbat de moravuri infame, exercitînd feli de feli de meserii care atrăsese asupra lui disprețul public, fiind înlocuit de cătră Sturdza și Panu prin altul, se opuse cu forța să părăsască isprăvnicia.

Cei doi caimacami însă nu stătură la îndoială pentru a reinstala cu forța armată pe Teriachiu în postul de director al Ministerului de Interne, dîndu-se un pichet de soldați pentru a-l păzi, iar, tot cu forța, Ghiță Căliman fu scos din ispravnicie și arestat.

Poarta, vestită de cele întîmplate în Ieși, a telegrafia dezaprobînd acțiunea caimacamilor, ordonînd ca regimul presei să rămîie acel hotărît de Poartă în vremea căimăcămiei lui Balș, dispunînd repunerea în slujbă a tuturor funcționarilor înlocuiți și cerînd destituirea telegrafistului care refuzase să primească și să expedieze telegrama cifrată a lui Afif-bei. Caimacamii însă nu au revenit asupra nici uneia din măsurile luate: Pruncu și ispravnicii destituiți au ramas înlocuiți, Teriachiu a ramas director al Ministerului de Interne, păzit acolo de forța armată împotriva oricărei agresiuni, presa a ramas sub regimul legiuirii lui Grigore Ghica, iar odată cu aceste măsuri, cei doi caimacami adresau Porții niște note foarte cuviincioase în formă, dar demne, în care lămureau și justificau acțiunea lor, întemeindu-se pe dispozițiile Regulamentului Organic, dar și pe vechile drepturi de autonomie ale țării, restabilite de Convenție. Ceva mai mult chiar, caimacamii în aceste împrejurări au mers mai departe, destituind pe Fotiadi, capuchehaiaua țării la Constantinopol, om al lui Vogoridi, în care nu puteau să aibă nici cea mai mică încredere.

În tot cursul acestui timp, Gödel și cu ceata reacționarilor nu rămîneau inactivi, ridicau tot feliul de greutăți guvernului și răspîndeau pretutindeni zgomotul că, văzînd acțiunea arbitrară a celor doi caimacami, puterile care pănă atunci fusese favorabile ideilor naționaliste își schimbase părerile și dăduse Porții mînă absolut liberă pentru a înfrîna samovolniciile Căimăcămiei de Trei, ale cărei zile erau numărate.

Într-adevăr, marele vizir trimesese o nouă telegramă căimăcămiei prin care o înștiința că Afif-bei este însărcinat sa-i facă o comunicare importantă din partea guvernului împărătesc. Afif-bei din partea lui, anunțînd că va veni în sala căimăcămiei la ora unu după-amiază, a fost precedat acolo de logofătul Ștefan Catargiu. Îndată ce comisarul împărătesc a sosit, secretarul său a dat cetire unei depeși a Porții în care aceasta declara că nu recunoaște valabilitatea destituirii lui Fotiadi, căci o asemene măsură este un drept rezervat numai viitorului domnitor ales, precum și a altor două telegrame, deja primite de căimăcămie de mai multe zile, în care guvernul împărătesc dispunea reinstalarea lui Pruncu în postul de director al Ministerului de Interne, precum și acea a ispravnicilor destituiți, și cerea destituirea imediată a funcționarului care refuzase să expedieze telegrama cifrată a lui Afif-bei. Sturdza și Panu cerînd comunicare în scris a acestor cereri ale Porții, Afif-bei a răspuns că însărcinarea lui se mărginește la facerea unei comunicări verbale și la cererea unui răspuns prin: da sau prin: nu. Caimacamii răspunzînd că au absolută nevoie de o comunicare scrisă spre a putea delibera asupra ei, Afif-bei a refuzat o asemene comunicare și s-a retras urmat de logofătul Ștefan care, înainte de a ieși, strigă în gura mare: „Unde este ordin, nu încape deliberate! Eu mă supun la poroncile înaltei Porți.”

Țin minte că tata cînd, printr-o scrisoare primită din Ieși, a aflat despre această scenă și despre cuvintele logofătului Ștefănică, s-a înfuriet și, trîntind de pămînt ciubucul ce-l ținea în mînă, sfărmînd imameaua de chihlimbar și Iuleaua a strigat: „Ce ciocoism! Cum de nu i-o plesnit obrazul de rușine!”

Dar în Ieși, multă lume se aștepta acuma ca într-adevăr Poarta să ieie măsură de rigoare împotriva celor doi caimacami naționaliști, măsuri ce Gödel, Costin Catargiu și logofătul Ștefan le declarau iminente.

Bucuria adversarilor Unirii atinse însă culmea cînd aflară că reprezentanții de la Constantinopol ai tuturor puterilor garante semnase un memorand prin care, în termeni dealtmintrelea destul de puțin clari, declarau că acțiunea celor doi caimacami arata o vădită tendință de a depăși mărginile ce li erau puse de firmanul prin care fusese numiți, că ar trebui ca autoritățile moldovalahe să arăte respect cătră Poartă, că ei au lipsit de la acest respect cînd au refuzat să expedieze telegrama comisarului împărătesc, că acest comisar are dreptul să prelungească șăderea lui în Ieși, în sfîrșit dezaprobau modul în care s-a procedat cu prilejul înlocuirii personalului administrativ, privindu-l ca un abuz ce ar fi cu drept să fie reformat, exprimau dorința ca comisarul împărătesc să se sfătuiască în toate cu consulii din Ieși ai puterilor semnatare și sunt de părere ca, în cazul cînd unul din caimacami lipsește în chip permanent de la șădințele căimăcămiei, colegii lui să-l înlocuiască prin unul din miniștri.

Partizanii vechei stări de lucruri, Gödel, Afif-bei și logofătul Ștefănică erau acuma convinși că biruința este a lor și că Sturdza și cu Panu nu mal pot decît să se supuie sau să părăsască posturile lor.

O pildă despre spiritul de șicană a Austriei față de noua situație creată de Convenție principatelor ni-o dă opunerea ce consulul austriac din Ieși a pus-o titlului de „Principate Unite” recunoscut de Convenție țărilor noastre. Secretariatul de Stat al Moldovei, grăbindu-se să facă formulare noi, de pașaport, cu noul titlu, și mai mulți jîdovi indigeni luîndu-le ca pașapoarte spre a trece în statele austriace, Gödel-Lannoy a refuzat să puie viza austriacă pe ele, menținîndu-și refuzul cu toate insistențele puse de secretarul nostru de stat. Tocmai în domnia lui Cuza s-a aplanat această dificultate, deși dreptul nostru la acest titlu ni era acuma formal recunoscut și de guvernul împărătesc, și regesc.

Puși la cale de Gödel și de Afif, toți miniștrii în funcțiune sub Vogoridi și mai mulți funcționari înalți din timpul aceluiaș caimacam adresară noi ocîrmuiri, pe baza telegramei Porții, care comunicase cuprinsul memorandului puterilor, petiții prin care cereau să fie reintegrați în posturile ce le ocupau în momentul instalării Căimăcămiei de Trei, pe temeiul că înlocuirea lor nu fusese conformă cu dispozițiunile Regulamentului Organic care au a servi de bază acțiunii acestei căimăcămii.

Cererile lor erau absurde, căci Regulamentul Organic dă caimacamilor putere să schimbe în chip provizor funcționarii ce i-au găsit în slujbă și am văzut că Căimăcămia de Trei, în frunte cu Ștefănică Catargiu, nu stătuse la îndoială pentru a numi pe noii miniștri în chip provizoriu, avînd grijă să specifice această calitate provizorie prin actul de numire.

Sturdza, Panu și miniștrii lor întru nimica nu au revenit asupra faptelor îndeplinite, mărginindu-se a oferi bătrînului lor coleg satisfacțiuni de formă, spre a-l ademeni să se întoarcă în sînul căimăcămiei și urmară să facă toate pregătirile pentru efectuarea alegerilor, lăsînd ca Poarta să repete, tot în zadar, ordinile ei de a reveni asupra celor hotărîte de ei.

Secretul acestei atitudini atît de dîrze a majorității căimăcămiei trebuie căutat în faptul că Sturdza și Panu erau informați că puterile favorabile aspirațiunilor naționale, cu Franța în frunte, cu toate memorandele semnate spre a cîștiga timp, de reprezentanții lor la Constantinopol, erau hotărîte să nu ieie și sa nu tolereze ca Poarta să ieie vro măsură coercitivă împotriva majorității căimăcămiei.

Sturdza și Panu, știind bine că logofătul Ștefănică trage nădejde că va izbuti, cu ajutorul Porții și al Austriei, să silească pe colegii lui la desăvîrșită supunere, îi făcuse propunerea următoare: Teriachiu să fie înlocuit prin alt director, care de astă-dată ar fi primit de plenul căimăcămiei, iar ispravnicii numiți în lipsa președintelui să fie înlocuiți prin alții de asemene desemnați de acord de tustrei caimacamii. Firește că o asemene propunere nu putea să convie nici lui Catargiu, nici sfetnicilor săi, căci nu-i restituia deplinătatea puterilor ce le pretindea și nu se îndoia că va obține acea deplinatate de puteri de la Poartă și de la Austria. El a refuzat deci. Dealtmintrelea, în acel moment, sfîrșitul lui decemvre (stal nou), siguranța izbîndei era atît de mare în tabăra antiunionistă, încît, în anturajul lui Gödel, a lui Afif și a logofătului se zicea pe față că puterile, dezgustate de atîtea încurcături, renunțase la stipulațiile Convenției în privința alegerii domnitorului de cătră o Cameră Electivă și con simțise la numirea lui direct de cătră Poartă.

Cu toate aceste, alegerile avură loc în zilele de 14, 16, 17 și 18 decemvre (st. nou), fără ca nici Poarta, nici puterile semnatare să fi luat vro măsură de constrîngere împotriva majorității căimăcămiei. Totuș se mai încercă o lovitură împotriva lor, complice la dînsa fiind de astă-dată mitropolitul.

În urma refuzului logofătului Ștefan Catargiu să primească propunerea ce i-o făcuse colegii lui, aceștia, conformîndu-se punctului VIII al memorandului reprezentanților la Constantinopol a puterilor garante, au invitat pe ministrul de Finanțe, I. A. Cantacuzino, să ieie în căimăcămie locul ramas liber prin nevenirea la șădințe a logofătului. Acesta bineînțeles a adresat proteste atît caimacamilor cît și Porții și consulilor puterilor semnatare. Deoarece urma ca camera să s-întrunească în ziua de 28 decemvre, caimacamii au făcut mitropolitului cuvenita adresă pentru a-l invita să vie să deschidă în acea zi Adunarea, al cărei președinte de drept era. Însă partida reacționară condusă de Gödel, prinzînd de veste, a pus pe logofătul Ștefan să adreseze și el o scrisoare mitropolitului pentru a protesta împotriva deschiderii unei camere ilegal alese. Și mitropolitul, cu totul cîștigat de partidul reacționar, a răspuns că el, președintele permanent al Adunării, nu poate să vie s-o deschidă cîtă vreme vede că președintele căimăcămiei, logofătul Ștefan Catargiu, a fost demis în chip arbitrar de postul său și înlocuit prin altă persoană, cît și pe motiv că alegerile s-au făcut cu calcarea dispozițiilor Convenției.

La această comunicare, caimacamii au răspuns că, primind această adresă cu adîncă măhnire, ei observă î. p. s. s. că numai însuș Adunarea are competența necesară pentru a se pronunța asupra alegerii fiecărui membru și că dacă președintele ar fi în drept să valideze sau să invalideze alegerile deputaților, Adunarea nu ar mai fi mandatara națiunii, ci rezultatul voinții președintelui. Președintele nu are mai mult decît un singur glas; el nu poartă titlul de președinte permanent, căci funcția lui are ființă numai în timpul cît Adunarea este convocată. Abținerea de la șădințe a președintelui, ca și acea a oricărui deputat, nu poate aduce nici o împiedecare lucrărilor Adunării, căci convocarea și deschiderea ei se face, nu de cătră președinte, ci de cătră guvern. Deci î. p. s. s., nu este chemată, prin postul său, să deschidă Camera. Pe temeiul acestor considerații și „în numele moralei evangelice, care cere ca păstorul să nu se depărteze de turma sa, caimacamii roagă pe î. p. s. s., cu toată smerenia, să revie asupra unei hotărîri vătămătoare caracterului î. p. s. s., luînd îndrăzneala să-i facă cunoscut că deschiderea Adunării avînd a se face duminica viitoare, 28 decemvre, acea Adunare va fi prezidată în lipsa î. p. s. s. de acel mai în vrîstă membru, pănă la alegerea vice-președintelui.

La această adresă mitropolitul a răspuns că se mărginește a răspunde cum că, fiind obosit de sfintele slujbe de Crăciun și mai avînd încă de slujit alte slujbe în zilele următoare, pănă la șăse ianuar, cere căimăcămiei să amîne deschiderea Adunării pentru ziua de șăpte ianuar. Iar în cazul cînd căimăcămia nu ar amîna deschiderea camerii pentru ziua propusă, atunci nu va putea asista la acea deschidere și va veni s-o prezideze conform dreptului său, îndată ce-l va ierta sanatatea.

Caimacamii au răspuns că Adunarea fiind convocată pe ziua de 28 decemvre, nu li este cu putință să amîie deschiderea ei.

Primele trei șădințe ale Camerei Elective au fost prezidate do logofătul Petrache Roset-Bălănescu, ca cel mai în vrîstă din deputați, iar a patra de Petru Mavrogheni, ales vice-președime. Mitropolitul a venit să prezideze a cincea șădință, în ziua de 4 ianuar.

Pentru a arata spiritul de independență față de Poartă, de care era animată căimăcămia complectată cu Iancu A. Cantacuzino, voi relata faptul următor. Căimăcămia, primind știre că Poarta hotărîse să trimată în Moldova un now comisar cu diferite misii, a trimes o circulară telegrafică cătră toate isprăvniciile mărginașe, precum și cătră colonelul Steriadi, prefectul porturilor Dunărei, prin care li se ordona ca, la sosirea la margine a unui asemene trimis al Porții, să se conforme celor prescrise de capitulațiuni, sfințite prin Convenție, și anume de articolul 10 al acelei de la 1634, încheietă de Vasile Lupu cu sultanul Mahomet al IV-lea, care sună:

„Turcii pe care Poarta îi va trimete cu scrisori adresate domnului nu vor trece Dunărea, ci se vor opri pe malul opus al acestui rîu, dînd depeșile în mînile pîrcalabului de la Galați, care le va trimete domnului, și asemenea va da curierilor înaltei Porți și răspunsurile la aceasta”. Ispravnicii mărginași și prefectul porturilor erau invitați să se conforme în totul acestei dispozițiuni, trimițînd depeșile cătră căimăcămie ce noul trimes le-ar fi avînd la el și „pănă la primirea răspunsului, avînd să deie cinstirile cuvenite, potrivit cu rangul ce-l va avea acel trimes”, pe țărmul opus hotarului țării, unde se va afla.

Voi încerca acuma să arăt care au fost influențele care au făcut pe bătrînul logofăt să părăsască o cauză pentru care luptase cu rîvnă și cu vrednicie vreme de mai mulți ani.

Fostul domn de tristă memorie al Moldovei, Mihai Sturdza, dorea, cu toata vrîsta lui înaintată, să încerce s-ajungă pentru a doua oară în scaunul țării.

S-ar părea că încă mai ahtiată după domnie decît el era doamna lui. Crezînd, probabil, că ambasada rusască de la Paris nu pune destul zel în susținerea candidaturii soțului său, ea, crescută în tradițiuni orientale, a crezut că are nevoie de stimulante și a crezut folositor să trimată acelei ambasade pentru a-i stimula zelul, prin mijlocirea unui oareșcare Vlasto, toate juvaerile ei, care valorau o sumă de bani din cele mai considerabile, fără însă a pune pe Mihai-vodă în cunoștința jertfei ce o făcea. Fostul domn a fost deci foarte surprins cînd, de la ambasadă, i s-au înapoiat juvaerurile cu întrebarea că: nu se înțelege ce să se facă cu ele.

El a început să sondeze încă din vara anului 1858 cele trei împărății megieșe, spre a ști dacă s-ar putea eventual bucura de sprijinul vrouneia din ele. Dorințile lui au fost bine primite de tustrele; toate îl știau adversar al ideilor înaintate, lipsit de tendințe naționaliste și că prin nimică nu se aratase partizan al Unirii. Apoi, în tot timpul domniei se dovedise tot atît de plecat față de curtea protectoare ca și față de acea suzerană. La Constantinopol se bucura de sprijinul întregii și puternicii familii Vogoridi în urma căsătoriei sale cu fata lui Ștefanache Vogoridi, mai ales acuma, cînd beizade Neculache nu mai putea să păstreze nici o nădejde de a apuca vrodată scaunul Moldovei. La Petersburg nici un candidat nu putea să fie atît de bine văzut de bătrînul cancelar, contele Nesselrode, ca domnul care, timp de patrusprezece ani, se aratase atît de plecat tuturor dorinților Rusiei. Iar la Viena fu primită ou entuziasm ideea candidaturii la scaunul Moldovei a unui barbat care avea sorți să capete și concursul Rusiei și promitea să fie un adversar pe cît de hotărît, pe atît de destoinic, al Unirii și mai ales al principelui străin. Cele trei puteri, sfătuindu-se între ele, căzură îndată de acord pentru a face cunoscut lui Mihai Sturdza că candidatura lui are aprobarea lor și că, în chip tainic, îi vor susținea candidatura prin toate mijloacele.

Avînd consimțimîntul acestor trei puteri, fostul domn s-a pus pe lucru și cînd, de la Viena unde, în călătoria lui spre Moldova, se oprise pentru a conferi cu oamenii de stat austriaci, a telegrafiat credincioșilor din țară, la sfîrșitul lui octomvre (st. v.), că peste zece zile va fi în țară, toată intriga era deja pusă la cale, atît la Constantinopol, cît și la Ieși.

Agenții dibaci știuse să cîștige pentru fostul domn pe bătrînul logofăt care slujise sub dînsul în repețite rînduri și era adînc convins de deosebitele lui însușiri de ocîrmuitor dibace. Consulul austriac Gödel-Lannoy raportase încă de la numirea Căimăcămiei de Trei, la Viena, că președintele ei, Ștefănică Catargiu, este agentul lui Mihai Sturdza, care dispune de bani mulți și adună voturi pentru fostul domn.

Orice bănuială că bătrînul logofăt ar fi fost cîștigat de Mihai Sturdza prin bani trebuie părăsită: dezinteresarea lui în această privință era mărturisită de toți contimporanii, cu totul altele fost-au temeiurile care au putut să-l aducă la părăsirea ideilor naționaliste pentru care luptase cu atîta vrednicie timp de mai mulți ani. Agenții lui Sturdza izbutise să-l convingă că el este asigurat de sprijinul hotărît al celor trei împărății megieșe, cătră care s-ar fi alipit acuma în urmă, în secret, și Anglia, astfeli că majoritatea concertului european privește în chipul cel mai favorabil candidatura fostului domn al Moldovei. Apoi ei știură să deștepte în spiritul bătrînului boier, feli de feli de bănuieli în privința primejdiilor înfățoșate de noile idei de care erau stăpîniți unii membri ai partidului național. Singur Mihai-vodă era în stare să ferească Moldova de niște pericole cum erau, spre pildă: împărțirea cătră țarani a moșiilor boierești, dacă nu în întregime, dar cel puțin în parte. Mintea slabă a lui Catargiu n-a fost în stare să reziste la aceste ademeniri prezentate lui de niște meșteri în arta intrigii, insinuanți și cunoscînd bine părțile slabe a acelui față de care se aflau. Din nenorocire, lipsea din țară, dus la băi pentru căutarea sănătății soției sale, la Karlsbad, Lascar Catargiu, nepot de văr al lui Ștefănică, care avea mare trecere la el și singur ar fi fost poate în stare să-l împiedice să apuce calea ce a apucat-o. Ștefănică Catargiu era deci cîștigat pentru candidatura lui Mihai Sturdza cu săptămîni înainte de a fi fost instalat la căimăcămie și probabil deloc nu-i era necunoscut faptul că Afif-bei, pe lîngă misiunea de a instala căimăcămia, mai avea una secretă: acea de a priveghea actele caimacamilor, de a ținea Poarta în curent despre cele ce se petrec în Ieși și, împreună cu Mihai Sturdza, cu Gödel și cu partidul reacționar, să dirijeze ițile uneltirilor împotriva celor doi caimacami naționaliști.

Mihai Sturdza sosise în Galați la începutul lui noiemvrie sulul vechi și fusese primit acolo de logofătul Alexandru Sturdza Bîrlădeanu, altădată un dușman de moarte al său, iar acuma partizanul lui cel mai înflacarat și cel mai credincios, de vestitele lui creaturi, frații Lascarache și Mihăiță Mihalache, de colonelul Strătulat și de alte personagii de mai mică importanță, iar de la Galați plecă a doua zi la Ieși, unde trase în gazdă la cucoana Marghiolița Roznovanu.

Candidatura fostului domn era, astfeli cum se înfățoșa în acel moment, o candidatură formidabilă, sprijinită, dacă nu pe față, dar cel puțin în secret, de cele trei împărății megieșe și de întregul partid reacționar, cu cumplitul ajutor al averii sale urieșe. Nu încape nici pic de îndoială că dacă nu s-ar fi ivit totodată și candidatura celui de al doilea fiu al său, beizade Grigore, bătrînul domn ar fi ieșit învingător. Dar partizanii lui beizade Grigore erau absolut ireductibili, nici o făgăduință, nici o momeală n-a fost în stare să-i facă să voteze pentru Mihai-vodă. Dacă ei ar fi trecut de partea tatălui, este probabil că rămășița pănă la jumatate a deputaților ar fi trecut și ei la fostul domn, dar ei rămînînd intransigenți, partizanii tatălui s-au descurajat și ei.

Printre acei care dispuneau de voturi, mai erau: Lascar Catargiu, Petru Mavrogheni, moșu-meu Lascar Rosetti, Alecsandri și Cuza. Negri își retrăsese candidatura de la început, ca și Alecsandri.

Partizanii lui Mihai Sturdza, văzînd că nu pot atrage la ei pe acei ai lui beizadea Grigore, văzînd mai ales că unioniștii au luat în cele de pe urmă zile măsuri energice, s-au descurajat. Moșu-meu Lascar a declarat partizanilor săi că nu voiește s-audă nici macar vorbindu-se de candidatura lui, căci: „în momentul de față ar fi ridicol să alegem un domn care s-ar intitula Lascar I”.

Spre marele ponos al cucoanei Frosei Catargiu (născuta Ventura), l-a făcut și pe Lascar Catargiu să invoce în fața soției sale acelaș motiv pentru a renunța la candidatura ce i-o pusese unii din prietenii săi din imboldul zisei cucoane. Dealtmintrelea, toți candidații unioniști, fără excepție, se îndatorise că, în cazul cînd unul din ei ar fi ales, acela să renunțe la scaun îndată ce ar vedea putința să aducă în locul său un domn străin aparținînd unei dinastii domnitoare din Europa.

La sfîrșitul lui decemvre tata fusese la Ieși și, deoarece nu avea cum să nu se ducă la Marghiolița Roznovanu, care deși cu șăse ani mai mare îi era nepoată de soră, mersese să-i facă o vizită, deși știa bine că are să se întîlnească cu Mihai Sturdza, pe care nu-l mai văzuse de mai bine de zece ani. Voievodul l-a primit foarte bine, dar bineînțeles fără a vorbi macar un cuvînt despre politică, ci a întreținut lumea prezentă despre un duel ce avusese loc tocmai atunci între Nicu Rosetti-Bălănescu și Eduard Gherghel. Acest de pe urmă era de prima forță cu spada și Bălănescu avu ficatul perforat, rămînînd mai multă vreme între viață și moarte. Iar fostul domn nu se putea împiedeca să repete cătră fiecare din noii veniți: „că el avuse doară prevederea să facă o lege împotriva duelului”.

Plictisită de această necontenită repetire, gazda voievodului zise tatei la ureche: „O făcut și o lege împotriva hoților și totuș nu s-o spînzurat pe sine însuși”.

Tata venise îngrijit de la Ieși, căci se zicea că Mihai Sturdza se hotărîse să cedeze el voturile sale lui beizade Grigore, și chiar a doua zi a trimes la Ieși pe bătrînul Strătulat, feciorul boieresc de la Boiștea, spre a sta acolo pănă la alegerea domnului și a se întoarce îndată după aceasta cu scrisorile ce avea să i le déie moșu-meu Lascar.

În ziua de șăpte ianuar 1859, după-amiază, am mers cu tata și cu mama la primblare cu trăsura înspre Adjud, în nădejdea că vom întîlni pe Strătulat. Era moină, deși ne aflam în toiul iernei, și eu, care atunci aveam niște ochi minunați, oînd eram încă pe podul din capul tîrgului al pîrîului care trecea prin grădină, zărisem cum vine Strătulat în fuga iepei sale albe.

— Iaca Strătulat, strigat-am.

— Avem s-aflăm vestea cea mare, zise mama.

— Numai să nu fie Mihai Sturdza, zise tata.

— Cine s-o ales domn? întrebă tata cînd feciorul boieresc se opri lîngă trăsură.

— Cuza s-o ales domn, răspunse Strătulat. Și remise tatei o scrisoare de la moșu Lascar.

Scrisoarea era scrisă în tot avîncul izbînzii de unul din cei mai însuflețiți partizani ai Unirii. Moșu-meu povestea cum, în ajunul alegerii, la vestita ședință de noapte în „sala Elefantului”, la Cabinetul de istorie naturală, el închisese ușa cu cheia și declarase că nu lasă pe colegi să iasă pănă cînd nu se hotărăsc pentru cine votează, că izbutise să-i facă să se pronunțe pentru Cuza în unanimitate și că atunci partizanii tatălui și a fiului, văzînd că nici unul din ei nu are sorți de izbîndă, s-au hotărît să aleagă și ei pe Cuza. Moșu Lascar mai vestea pe tata că primise de la Cuza Ministerul de Finanțe. Însă îl păstră numai opt zile, chipul în care se desemnau trebile neplăcînd caracterului său intransigent. În iarna aceea era s-o ducem întruna într-o emoție patriotică. De-abie se alesese Cuza domn al Moldovei și iaca că și muntenii îl aleg tot pe dînsul domn. Apoi urmează vizitele muntenilor la Ieși și scurta, dar frumoasa frază a lui Rosetache: „Domnul e sublim!” (9) Iar după vizitele muntenilor, urmă în curînd călătoria domnului la București.

Dacă tata văzuse cu mare bucurie alegerea lui Cuza la scaunul Moldovei și poate cu și mai mare bucurie acea la scaunul Munteniei, fiindcă era sigur că avea să desăvîrșească Unirea și să aducă pe domnul străin, pe de altă parte însă nu credea în Cuza, fiindcă nu credea deloc în seriozitatea lui: pentru dînsul noul domn nu era decît un stîlp de cafenele, excepțional de inteligent, energic și fără frică, dar ușuratec și vițios. Nici nu avea, dealtmintrelea, cum Cuza, dată fiind lumea în care fusese crescut și pildele ce le avuse sub ochi, să fie altfel decît era. Dar astfel cum era, era singurul barbat în Moldova care, ridicat în scaunul domnesc, era în stare să facă ceea ce a făcut el pentru țară. Alții nu ar fi avut vițiurile și deplorabila lui educație, dar nu ar fi avut nici însușirile, nici hotărîrea lui. Era firesc ca tata, barbat care nu credea deloc în democrație, dar credea sincer în naționalism, să aibă de la început încredere în naționalismul lui Cuza, dar era tot atît de firesc să aibă oroare de tendințile lui democratice, susținînd că ceea ce el (Cuza) pretinde că este democratism în realitate nu este decît o colosală minciună. Și totuș, fără această minciună, nu am fi putut avea legea rurală, iar fără legea rurală am fi avut revoluția în țară. Dar despre aceste mai tîrziu.

În vara anului 1859, Cuza a strîns în tabăra de la Florești (Prahova) amîndouă oștirile celor două țări, inclusiv dorobanții și grănicerii. Concentrarea acestor de pe urmă au pricinuit turburări printre grăniceri. Atunci am auzit mai mulți dorobanți dînd domnului titulatura de „împarat”. Adevăratul scop al adunării oștirilor în această tabără a fost dorința lui Napoleon al III-lea să neliniștească Austria în privința Ardealului. Milițiile moldovenești și muntenești fură puse sub organizatori francezi și instruite în lagăr. Totodată, sub imboldul lui Napoleon al III-lea, se încheie o convenție între Cuza și generalul ungur Klapka, prin care acesta era autorizat să stabilească depozite de arme și de munițiuni în țările noastre.

Evenimentul important însă între toate ale anului 1859 a fost războiul Italiei. Dacă Austria ar fi ieșit dintr-însul învingătoare, cu bună samă că, pentru multă vreme, nu ar fi fost nici Unire, nici confirmare de cătră Turcia a alegerii lui Cuza, ci că ar fi domnit în Principate un regim foarte asămănător acelui al ocupației austriace de la 1854 la 1858. Țara și-a dat atunci cu desăvîrșire samă de importanța momentului pentru ea. Izbînda Franței însamna pentru noi viitor falnic, izbînda Austriei însamna viitor smerit și păcătos pentru neamul nostru. Și, Doamne, ce tare băteau atunci inimele acelor care-și dădeau sama de văjnicia acelui ceas. Doamne, ce izbuhnire de entuziasm după Magenta! Parcă văd încă pe mama alergînd cu ziarul în mînă pe balcon și strigînd grădinarului nostru francez:

— Rubin! Les Autrichiens sont brossés à plate couture et les Français sont à Milan! (Rubin! Austriacii sunt bătuți măr și francezii au ajuns la Milano!)

Dar după Solférino ce-o fost! Știa acum toată țara că Poarta va mai face ea greutăți, va mai întîrzia recunoașterea lui Cuza pe vro cîteva săptămîni, dar nu mai are ce să facă, este silită să-l recunoască.

Acea vară a petrecut-o tata la Focșani, în calitate de președinte al Comisiunii Centrale. Am fost și eu cu mama acolo pe vro cîteva zile. Pe vremea aceea, orașul Focșăni avea apă cît se poate de rea și tata, care ținea foarte mult da calitatea apei ce o bea, își aducea apa de la Căiuți, într-o balercă și într-un număr de butelci. Am mai cunoscut încă pe cineva care făcea la feli cînd mergea la cameră, la București. Era ruda noastră, Costache Rosetti-Tețcanu, care o aducea de la Tețcani și pleca înapoi acasă îndată ce provizia lui amerința să se sleiască.

De la sesiunea Comisiunii Centrale în vara anului 1859 încolo, raporturile dintre tata și Cuza au mers tot stricîndu-se. Măsurile succesive luate de el și de Kogălniceanu nu puteau decît să nemulțumească adînc pe tata. Dacă el își însușise cu însuflețire toate idealurile noastre naționale, în schimb nu voia s-audă de democratism, de egalitate pentru toți și de suprimarea jurisdicțiunii uzurpate a stăpînilor de moșii asupra țaranilor și asupra slugilor din casă.

Guvernul era foarte slab; poporul, deprins de veacuri cu o adevarată sclavie, suferea totul în tăcere. Funcționarii incapabili tremurau și ei înaintea puterii boierești, nu îndrăzneau de obicei să i se puie de pricină și cînd, cum însuș Kogălniceanu se plînsese camerei, acei slujbași voiră să-și facă datoria și să execute cu forța ordinele guvernului, fură luați în rîs și chiar maltratați. Erau stăpîni de slugi și de moșii care, cînd întindeau pe o slugă sau pe un țaran jos ca să-l bată, aveau grija să strige:

— Respectați circulara ministrului, măi! Nu vă atingeți de circulara ministrului.

Ceea ce voia să zică că se așaza circulara lui Kogălniceanu mai sus decît locul unde loveau vergile sau biciul. Iar astăzi, după mai bine de șăsezeci de ani trecuți de la circulările lui Kogălniceanu, dacă de mult nu mai bat boierii, bat jandarmii, suprefecții, poliția și justiția de zvîntă, mai crud decît băteau altădată vatajii boierilor, și aceasta în plin regim liberal!