Amintiri (Rosetti)/Capitolul IX. Amărunte asupra societății boierești din vremea lui Mihai Sturdza

 

Boierimea cea mare din vremea lui Mihai Sturdza rămăsese credincioasă obiceiului strămoșesc de a petrece cea mai mare parte din an la țară; prea puțini erau acei boieri cari rămîneau și peste vară în Ieși, Nu puțini petreceau chiar tot anul pe moșii. Vechile așăzări de pe la moșii fusese mult mărite și instalate în chip neasemanat mai confortabil decît în trecut. Se adusese multe mobile din străinatate, se mai făcuse altele în țară, după modelurile europene, de meșteri, aproape toți nemți sau jidovi. Slugile erau toate îmbracate în haine nemțești, adesa în livrele și în fracuri, masa era servită exact după obiceiurile de Apus. Cafeaua cu lapte sau ceaiul se lua între șapte și nouă ceasuri dimineața, zacusca (dejunul) între zece și unsprezece, prînzul între trei și patru și jumatate. Cu cît erau stăpînii casei mai tineri, cu atîta erau ceasurile meselor mai tîrzie.

Obiceiul de a culca mai mulți musafiri în aceeași odaie se mai păstra, dar se uza de el mult mai rar, numai cînd nu se putea face altfeli, la caz de gloată mare în casă. Și aceste cazuri se mai prezentau din cauza ospitalității fără margini care alcătuia una din podoabele și din farmecile Moldovei noastre. Oricine cerea găzduire la o curte boierească era sigur de primire, de adăpost și de hrană, el, însoțitorii, slugile și caii lui. Musafirii de samă erau primiți „sus”, în apartamentele stăpînești, și luau masa cu stăpînii casei, cei mai de rînd se găzduiau la vechil sau la vatavul de ogradă, slugile, cu slugile casei. Și nimene nu întreba pe musafir cîtă vreme are de gînd să rămîie pe loc și, dacă se făcea plăcui, era interesant și bine informat, se puneau pe lîngă el cele mai mari insistențe pentru a-l ademeni să-și prelungească șăderea. Cunosc nu puține cazuri în cari un oaspe, necunoscut pănă atunci, care se oprise la o curte pentru a petrece o singură noapte, în urma insistențelor repetate și stăruitoare ale gazdelor, simțindu-se și el în societate simpatică, a ramas pe loc și o săptămînă.

Cetitorul își va zice cu bună samă că, pentru a pro – cede astfeli, trebuia ca oaspele în chestiune să fi avut multă vreme de pierdut. Da, oamenii nu erau grăbiți decît excepțional, în cazuri cu totul deosebite, în acea vreme în care căile ferate de-abie începeau să umble în țările din celalalt capăt al Europei, cînd telegraful electric fusese inventat numai de curînd, cînd poșta scrisorilor se făcea numai între Ieși și Cernăuți, de un serviciu austriac, între București-Galați-Ieși-Chișinău de altul rusesc, iar în restul țării prin feciori boierești călări, trimeși de boieri la Ieși sau în alt oraș unde era consulat austriac, sau la reședința persoanelor cărora voiau să li comunice sau să li ceară vro veste, căci ocîrmuirea Moldovei nu dispunea de mijloace spre a putea întreține un serviciu de poștă pentru scrisori.

Ziarele străine la cari cîțiva boieri erau abonați: L’Indépendence Beige, Le Journal des Débats, Le Constitutional, Frankfurter Zeitung, Augsburger Allgemeine Zeitung, Vossische Zeitung și alte cîteva, cînd ocîrmuirea, în urma ordinului consulatului rusesc, nu le interzicea, soseau, tot aduse de feciori boierești trimeși. Înadins, în pachete de zece sau cincisprezece numere, cîteodată și de mai multe. Își poate face prin urmare oricine o idee de plăcerea cu care era primit musafirul, pămîntean sau străin, mai ales cînd aducea vești din străinatate sau din capitală.

Mai toate așăzările boierești erau acuma încunjurate de grădini frumoase, trasate de grădinari străini meșteri în arta lor, bine întreținute și avînd și florării pline de tot soiul de flori, de alămîi și de copăcei de lux.

Slugile erau foarte număroase, „cele de sus” aproape toate moldoveni, celelalte robi țigani. Erau atît de multe încît un francez, om de spirit, spunea că chiar dacă fiecare ar fi avut vro treabă de făcut, mulțimea tovarășilor l-ar fi împiedecat să facă ceva.

În fiecare casă în care erau copii nu lipsea nici profesorul străin, francez de obicei, mai arareori neamț, madmoazela, frailain sau chiar missa.

Foarte mulți din acei profesori și din acele guvernante au ramas în țară pănă la moartea lor, seduși de dulceața și de ușurința vieții de la noi.

Bury, profesor succesiv în mai multe case, a murit în țară, unde au ramas urmașii lui.

Jules Bolomey, profesorul din casa logofătului Alecu Balș, a ramas la noi pănă la adînci bătrînețe; tocmai în ultimii ani ai vieții s-a dus să moară în America. A adus însă aici pe frate-său, care și-a dat obștescul sfîrșit la noi.

Profesorul Malgouverne nu s-a mai întors în Franța și a murit în Ieși, urmașii lui trăiesc și astăzi printre noi.

Doamna Moser, care a fost guvernantă în mai mult case în cursul celei a cincea decade a veacului, a murit la noi după ce și-a căsătorit amîndouă fetele cu boieri români.

Domnișoara Karr, o vară a lui Alphonse Karr, după ce a crescut pe soacră-mea, Henrietta Bogdan, născută Dimaki, și pe soră-sa, Elena, care a fost căsătorită cu Iancu Docan, venită în țară la 1842, a trăit toată viața ei la noi și a murit, la 1893, în Ieși. După cincizeci de ani de viață în țară, vorbea o românească din cele mai păsărești, căci elevele sale o făceau într-adins să pronunțe în chip pocit cuvintele românești ce le învăța de la ele. Aș putea să umplu un volum întreg cu biografiile acestor profesori și acestor guvernante.

Ca toți străinii, erau foarte bine primiți și tratați, aș zice chiar mult prea bine, căci nu ar fi avut parte în țările lor de origine de tratament atît de bun, și de multe ori fost-au ei lăsați sa ieie, în familiile în care se aflau, o influență mult prea mare, devenită uneori chiar păgubitoare.

Timpul se petrecea cam în acelaș fel în care am aratat că se urma la începutul veacului, la Bohotin; deosebirea cea mare consista în faptul că toate se petreceau acuma în haine nemțești, că narghileaua se întrebuința mai rar, însuș ciubucul pierduse teren față de țigaretă. În convorbiri rolul jucat de Țarigrad devenise șters de tot: Viana și mai ales Parisul îl relegase cu desăvîrșire în umbră. [… ]

Mihalache Sturdza, încă de la începutul domniei lui, pusese la dispoziția orașului, spre a servi de teatru, o casă cu două rînduri, ce o avea pe ulița Copoului, în care se amenajase o sală de teatru, singura ce capitala Moldovei a posedat-o păna ce, acel teatru arzînd, s-a construit cel de astăzi, după planurile teatrului de la Cernăuți. În acea sală a jucat Întăia trupă română, veneau să joace trupe de operă italiene și trupe dramatice franceze. Tot la teatru se dădeau și pe atunci balurile mascate. Apoi în fiecare carnaval, colonia franceză dădea un mare bal, al cărui atracție principală îl alcătuia un viguros cancan, jucat (dansat) de membrii coloniei și ai trupei de teatru franceze, la care asistau, din loje, nu numai toată boierimea, ci chiar însuși domnul și doamna.

Viața dusă de boieri în timpul celei dintăi domnii regulamentare cu bună samă se poate numi frivolă, dar, date fiind împrejurările istorice în cari se dezvoltase acea societate, trecutul ei, condițiunile politice în cari trăia, gradul ei de cultură, situația geografică a țării și brusca schimbare economică datorită tratatului de la Adrianopol, cum oare ar fi putut ea să fie altfeli decît frivolă?

Griji erau încă puține, averile boierimii erau încă întregi, vro cîteva numai începeau să s-încurce din pricina jocului de cărți, tristă moștenire a ocupațiilor rusești, precum și a cheltuielilor nemăsurate ale unora din boieri, doritori să europenizeze prea răpede modul lor de trai. Obștia boierimii stătea încă foarte bine, veniturile ei creșteau necontenit. Cu sistemul politic în vigoare nu puteau să facă politică decît înregimentîndu-se în ecpaiaua celor supuși voinții domnului sau să-i facă opoziție fățișă. Cei mulți aveau prea mult simțul demnității lor pentru a alege Întăia alternativă, fără însă a avea energia trebuitoare pentru a adopta pe cea de a doua; se hotărîse deci pentru alta potrivindu-se de minune cu firea indolentă a moldovanului, acea de: a se lasa să trăiască dus de valurile vieții. Și, Doamne! dulce mai era atunci viața pentru un boier moldovan! Avea nu numai necesarul, dar și prisosul, făcea parte din cele vro două sute de privilegiați bucurîndu-se de o vază excepțională întru toate și pentru toate, putînd aspira la toate situațiile din țară, chiar la domnie, neavînd grija să fie calcat de altul și putînd să se bi – zuie, în toate, pe bunăvoință deosebită a autorității. Apoi dacă la aceste mai adăugim frumuseța țării, bielșugul pămîntului, a florii și a faunei sale și dacă, claie peste gramadă, mai adăugim frumuseța și farmecul înnăscut al moldovencei, ai tot dreptul să te întrebi: oare ce li mai lipsea?

Și să nu se creadă că celelalte clase sociale, afară de țigani, duceau o viață din cale-afară nenorocită. Acea a boierănașului stăpîn de moșie era, în mic, aceeași ca a boieriului celui mare, iar privilegiatul fără moșie știa și putea, prin ocrotirea vrunui boier mare, să ducă fără muncă grea, o viață care nu cunoștea lipsa. Traiul era doară așa de ieftin și găseai cu atîta înlesnire cine să te găzduiască și să te hrănească, numărul știitorilor de carte era așa de mic și noile posturi relativ număroase, fără a mai vorbi de sinecurile bisericești și de acele particulare! Țaranul era ținut să muncească din greu pentru boier în cursul verii, mai greu decît fusese soarta părinților lui, deși i se luase mai bine de trei pătrimi din pămîntul de care se folosise înainte de Regulament. Dar munca asta, pe nedrept impusă, nu era excesivă și puținul pămînt ce-i rămăsese, dată fiind rodnicia lui, putea, împreună cu un prisos de muncă nu excesiv, să-l puie în stare să-și procure cele trebuitoare pentru el și pentru familia lui. În fond nu se simțea nenorocit, căci trebuințile lui erau puține și era, în sfîrșit, liniște în țară. Administrația era într-adevăr jacașă, dar nu-i putea face mare rău; în caz de abuz prea mare ar fi intervenit boieriul, care avea interes la buna stare a țaranului de pe moșia lui și ar fi fost rău de cinovnicul care s-ar fi întrecut cu jafurile.

Rămîneau abuzurile stăpînilor de moșii: bătăile neomenoase și munca peste stipulațiunile regulamentare, așa și așa împovărătoare, dar cu abuzul era țaranul deprins din moși strămoși. Apoi trebuie să declar că puțini erau boierii cari, cu bună știință, se făceau vinovați de asemenea fapte; ele de obicei erau săvîrșite de vechil sau, cînd moșia era arendată, de posesor (arendaș). Neomenoși față de țaran erau mai totdeauna vechilii de neam străin, mai cu deosebire polonii. Îndeobște condițiunea țaranilor era mai grea pe moșiile boierănașilor decît pe acele ale boierilor mari: stă – pînii saraci erau mai habsîni, mai lacomi de bani decît acei bogați. Posesorii (arendașii) se dădeau la toate jafurile cu putință și, prin corumperea funcționarilor, știau să-și asigure impunitatea. Totuș repet că țaranul moldovan din vremea regulamentară nu se simțea nenorocit: dacă muncea o sută douăzeci de zile pe an (pentru stăpîn și pentru sine), se putea odihni apoape tot restul anului. Această socoteală mi-a fost făcută de țarani bătrîni din toate părțile Moldovei. Marele pacat al situațiunii era tocmai faptul că, dată fiind lipsa de trebuinți a țaranului nostru, ușurința și ieftinitatea traiului, el nu a sîmțit destul de tare nedreptatea ce i se făcuse cînd, rîpindu-i-se dreptul de folosință asupra celei mai mari părți a pămîntului obștiei, lipsindu-l astfeli de mijlocul lui firesc de îmbogățire, s-a stîrpit întrînsul dorința de îmbogățire, adică cea mai puternică pîrghie de propășire a unui popor.

Și tot din pricina ușurinții și a dulceții vieții ce o duceau, claselor de sus li-a lipsit îmboldul nevoii, adică fermentul principal care dă naștere spiritului de întreprindere și împinge la muncă.

Boierimea moldovenească din vremea lui Mihalache Sturdza avea două îndeletniciri de căpetenie: intrigile politice și plăcerile. Printre aceste de pe urmă s-înțălege că, la feli cu ceea ce s-a petrecut pretutindeni, din timpurile cele mai vechi pănă astăzi, în orice societate de oameni cari n-au de lucru și sînt bogați, dragostea a jucat un rol de căpetenie. Mult vorbitu-s-au de corupțiunea societății boierești de altădată. Pretind că această societate întru nimica nu a fost mai coruptă decît înaltele aristocrații din țările apusene și aristocrația banului de astăzi. La noi s-au întîmplat întocmai aceleași scandaluri ca aiurea, cu singura deosebire că, aici, au fost mai răsunătoare decît aiurea fiindcă, din cauza educației noastre mai primitive, mai rudimentare, se ascundeau mai puțin, în două cuvinte: fiindcă era mai puțină ipocrizie. Întru nimica nu era moldovanca din boierime mai vițioasă, mai coruptă decît doamna din înalta aristocrație apusană; nu păcătuia mai des, nici mai tare, dar își ascundea pacatul cu neasamanat mai puțină artă. Deoarece s-a convenit a se zice că: ipocrizia este un omagiu ce vițiul îl prestează virtuții, cucoanele noastre erau în această privință desigur inferioare damelor din Apus, dar numai în aceasta.

Aceste femei din boierime, cari au ieșit în lume între 1830 și 1860, erau aproape toate frumoase, înzestrate cu o minte din cele mai vii și cu o distincțiune suverană. Nu era nicicum de mirare ca ele să fi atras privirile și să fi deșteptat în chip atît de viu poftele barbaților cu cari veneau în contact. [… ]

Un scandal răsunător și care a făcut epocă atunci cînd s-a întîmplat a fost romanul nenorocit al poetului Hrisoverghi cu Catinca Beldiman, născută Dimaki, soția vornicului Iordache Beldiman, căimăcămeasa Catinca Balș de la 1856—57. Ea era o femeie de o frumuseță deosebită, dar care se bucura de cea mai deplorabilă reputație. Hrisoverghi era adiutant domnesc, tînăr, frumos, cult, plin de duh și înzestrat cu un frumos talent poetic. Relațiunile între ei durau de cîtăva vreme fără ca vornicul Iordache să fi simțit ceva. Într-o iarnă deosebit de grea, vornicul a fost silit să plece din Ieși, crezînd că absența lui se va prelungi mai mult decît a trebuit să se prelungească în realitate; s-a întors pe neașteptate în mijlocul nopții. Cei doi amanți au fost surprinși; Hrisoverghi, în costumul ușor în care se găsesc de obicei amanții în asemenea împrejurări, de-abie a avut vreme să-și adune hainele și, deschizînd fereasta, să sară, de la etajul întăi în grădină. În ietacul cucoanei Catincăi era o temperatură de seră caldă, în grădină douăzeci și patru de grade de frig, iar mantaua nenorocitului rămăsese sus. S-a îmbracat cum a putut, a sărit peste zaplaz și, negăsind nici o sanie, a fost silit să meargă acasă pe jos. A doua zi era în pat cu o febră de peste patruzeci de grade.

Medicii și tinereța au izbutit să iasă biruitori peste pneumonia care se declarase, dar nu au avut ce face împotriva ftiziei galopante care a urmat-o: Hrisoverghi s-a stîns după puține luni de chin. Dar bănuielile vornicului Beldiman, stîrnite de tulburarea cucoanei Catincăi la intrarea lui în ietac și de multe împrejurări suspecte, au fost pe deplin confirmate a doua zi, cînd ochii lui au zărit mantaua lui Hrisoverghi, căzută în dosul unui jîlț. A dat la moment pe cucoana Catinca afară din casă și a pornit proces de despărțenie în aceeaș zi. Se zice că cucoana Catinca n-a mers nici macar o dată să viziteze pe amantul ei bolnav și că, la moartea lui, a aratat cea mai deplină indiferență. De cucoana Catinca voi mai vorbi și mai departe.

Donjuanii cei mai în vază ai leșului erau, în vremea lui Mihalache Sturdza, Lascar Bogdan și cumnatu-său, Toderaș Balș.

Pe cel dintăi l-am cunoscut foarte bine, căci era bunicul soției mele și, în copilăria mea, șădea la moșia lui Grozeștii, pe valea Oituzului, la vro douăzeci de kilometri de Căiuți, adică după accepțiunile de atunci a depărtărilor, intram în categoria vecinilor de moșie. Apoi el mai era văr primar cu bunică-mea despre mamă, cu Anica Catargiu, deoarece Du – mitrache Bogdan, tatăl lui Lascar, și Iordache Catargiu țineau două surori Rosetești.

Lascar Bogdan se născuse pe la 1800. Era un barbat de statură impunătoare, căruia îi șădea încă bine și la bătrînețe, iar în tinerețe, după spusa tuturor, fusese de o deosebită frumuseță. Era foarte mîndru de faptul că ofițerii ruși îi spusese că samănă mult cu împaratul Neculai care, precum se știe, trecea drept unul din cei mai frumoși barbați din împărăția lui. Bogdan primise o învățătură destul de îngrijită, mai ales pentru acea vreme. Avusese un profesor francez foarte distins, al cărui nume l-am uitat. Am văzut, mult după moartea lui Lascar Bogdan, niște scrisori franceze scrise de el unei doamne și am putut constata că mînuia limba franceză în perfecție.

S-a căsătorit de tînăr cu Smaranda Balș, sora lui Toderiță Balș, care avea să fie caimacam la 1856, o femeie frumoasă, vestită mai ales prin splendoarea, abondența și lungimea părului ei auriu. Faptul că Bogdan nu-i era cu credință nu-l împiedeca să fie grozav de gelos, gelos în așa grad, încît noaptea învălătucea împrejurul brațului său una din cozile ei pentru ca să nu poată pleca de lîngă el fără de știrea lui. N-au dus multă vreme casă împreună și s-au despărțit.

La înființarea miliției pămîntene a intrat într-însa, odată cu cumnatu-său Toderaș (a nu se confunda cu Toderiță) Balș, ajungînd foarte răpede (adică în prea puține luni) la gradul de colonel sau, cum se zicea atunci, de polcovnic.

Dumitru Ghițescu, despre ale căruia Amintiri am vorbit mai sus, povestește ca într-o bună zi, la un exercițiu de batalion, un ofițer încurcînd toată mișcarea fiindcă nu înțelesese poronca, polcovnicul, în mînia lui, l-a stupit în obraz. Corpul de ofițeri a reclamat îndată hatmanului, care era cumnatul lui Bogdan, amenințînd cu demisia. Polcovnicul a trebuit să deie satisfacție ofițerilor și, în curînd, a părăsit serviciul militar.

Pe cînd era colonel, se găsea în legături de dragoste cu o doamnă din înalta societate, soția visternicului de pe vreme. Visternicul era gelos, căci soția lui numai credincioasă nu-i fusese; avea acum obicei să s-întoarcă pe neașteptate de la visterie acasă. Pentru a înlătura orice primejdie de surprindere, Bogdan a avut recurs la următoarea stratagemă. În ceasurile în cari vizita pe visterniceasă, înșira, la anumite distanțe, pe tot drumul ducînd de la visterie pănă la casa visternicului, trompeții garnizoanei, cu ordin ca cel de lîngă visterie să sune îndată ce va vedea trăsura visternicului plecînd de acolo, iar ceilalți să sune pe rînd, îndată ce vor auzi că au sunat cei dintre visterie și locurile în cari erau postați. Astfeli polcovnicul și visterniceasa s-au putut iubi în toată liniștea.

Dar Bogdan era zburdalnic, s-a încurcat și cu altă cucoană, soția altui colonel, (miliția moldovenească se compune numai dintr-un batalion și un escadron, dar de coloneii și chiar de hatmani (generali) era bielșug). Se crede că visterniceasa, aflînd de necredința amantului ei, a pus pe barbatul rivalei sale în cunoștința necredinții acesteia, căci el a început să-și supravegheze soția foarte de aproape. Așa de aproape încît, într-o bună zi, a prins-o deschizînd o scrisoare ce a bănuit îndată că vine de la Bogdan, precum și era cazul. A vrut să i-o smulgă din mînă, dar cucoana, mai îndemînatecă, a făcut-o răpede ghem și a înghițit-o. Pe urmă s-înțelege că a știut să spuie barbatului că scrisoarea venea de la cine știe ce prietenă sau rudă și că a înghițit-o numai pentru a proclama dreptul ei de a corespunde liberă cu oricine.

Înainte sau după trecerea lui prin miliție, Lascar Bogdan a mai fost căsătorit cu cineva, dar am uitat numele doamnei. Casnicia lor a ținut numai cîteva săptămini, căci el a cerut despărțenia pe motiv că noua lui soție…, cum să zic, scapa noaptea niște adieri rău mirositoare, cari îi făceau viața comună nesuferită. Și divorțul s-a pronunțat!

La sfîrșitul anului 1827, Lascar Bogdan s-a căsătorit cu domnișoara Eufrosina Ghica din București, o persoană cu fizic plăcut și înzestrată cu mari calități de inimă. Sigur este că ea a știut să puie desăvîrșită stăpînire pe soțul ei care, de atunci, din Don Juan, a devenit un adevarat model de credință conjugală.

Lascar Bogdan era atunci un barbat foarte bogat; apoi mai fusese totdeauna foarte ordonat în cheltuielile sale și nu juca cărțile. Stăpînea, pe lîngă moșia Unțeștii, lîngă Bîrlad, patrusprezece mii de desiatine de pămînt excepțional de roditor în ținutul Hotinului, în Basarabia.

În aceeaș vreme (a șăsa decadă a veacului), cneazul Dumitru Cantacuzino, căruia nu știu din ce motive i se dăduse porecla de „Cneazul cu canalul”, fost ofițer rusesc care a făcut campania Crimeii, stăpînea moșia Grozeștii, pe Oituz, la ținutul Bacăului, și era cufundat într-un noian de datorii din cari nu știa cum să iasă. Trebuia numaidecît să vîndă moșia, s-o vîndă răpede și s-o vîndă bine, căci altfeli rămînea pieritor de foame. Își aruncă ochii pe Bogdan pentru a-l ademeni s-o cumpere și, spre acest sfîrșit, începu să i-o laude și să se plîngă că afaceri urgente chemîndu-l în Rusia, unde va trebui să steie mai mult timp, apoi mai fiind încurcat cu datorii grele, ar fi mai cuminte din partea lui s-o vîndă, dar nu s-îndură. A lăudat moșia într-atîta, încît a făcut pe Bogdan să vie s-o vadă.

Moșia Grozeștii este o moșie de munte, care atunci avea o întindere de patrusprezece mii de fălci, din care o parte foarte mică era loc de arătură, cu mult cea mai mare parte din întindere alcătuindu-se din pădure, nu tocmai în bună stare, din fînațuri și din pășuni de munte. Moșia avea însă o huta (fabrică de steclărie) și o velniță.

Cantacuzino aștepta pe Bogdan și își pregătise bateriile. Din momentul sosirii musafirului, asupra curții de la Grozești (care de atunci a ars, dar era foarte frumos situată pe o coastă, în stil de châlet elvețian și se afla în mijlocul unei frumoase grădini), s-a abătut un șir neîntrerupt de mesiți jîdovi, venind să ceară cneazului, care un mare număr de cară de steclărie, care nu știu cîte poloboace de rachiu, altul un număr mare de boi îngrașați, care vînzări însamnate de alte producte pentru prezent sau pentru viitor, dar tot cu prețuri mari și plătite peșîn, în galbeni buni, zimți și fără bortă, după formula stereotipă, galbeni cari se numarau sub ochii lui Bogdan. Și cneazul făcea greutăți, pe mulți din mesiți îi trimetea la primblare zicîndu-li că marfa ce o cer este făgăduită altui mușteriu statornic și plîngîndu-se că-i este cu neputință să mulțămească toate cererile. Bineînțeles că toate aceste cereri erau fictive, mesiții tocmiți pentru a juca o comedie și galbenii cei frumoși ce se numarau de nu știu cîte ori în fața lui Bogdan erau tot aceiași.

Un om cuminte ar fi bănuit lucru necurat, ar fi plecat fără a conchide nimica și ar fi trimes oameni de încredere să controleze realitatea vînzărilor încheiete față de el. Dar Bogdan nu era cuminte; situația frumoasă a moșiei, casa, grădina îl orbise, nici prin gînd nu-i trecea ca prietenul său, cneazul, să-l înșele; a dat arvonă și a primit zedelca lui Cantacuzino înainte de a părăsi Grozeștii. Ajuns la Ieși, a plecat în Basarabia, unde a vîndut bunătățile de moșii ce le avea în ținutul Hotinului și, la întoarcere în Ieși, a achitat cneazului prețul Grozeștilor. În curînd însă s-a convins de chipul nedemn în care prietenul său își bătuse joc de dînsul. Huța mergea greu, steclăria se vindea cu un preț care de-abie întrecea costul fabricării, velnița mergea și mai greu, căci poziția excentrică a Grozeștilor, depanarea lor de centrele de producțiune a cerealelor din distilațiunea cărora ieșea rachiul ridicau mult costul acestui produs, îngra – șarea boilor era anevoioasă din pricina lipsei de paie precum și a proastei calități a finului de pădure. Și, claie peste gramadă, Bogdgan s-a mai împodobit cu un vechil leah cartofor care, ceea ce nu fura dădea în cărți. Apoi, la Ieși, unde avea casă și grădină frumoasă, trăia cu un lux deosebit; cucoana Frosinița nu putea mînca decît cornișoni (castraveciori cu oțet) venind din Paris, cei făcuți în țară părîndu-i prea vulgari. Saraca! a plătit aceste nebunii prin ani de lipsă și de suferinți ce i-a îndurat cu cea mai mare demnitate.

Văzînd că s-încurcă, Bogdan a părăsit leșul pentru a se stabili în permanență la Grozești, dar i-a mers din rău tot în mai rău, deși s-a scapat de vechilul leah. Prin anii șăse – zeci s-a adresat, pentru a fi scapat, unui avocat din Ieși, barbat deștept și cult, dar cu o deplorabilă reputație, care i-a luat casa din Ieși pe preț de nimica și s-a încercat să-i ieie și moșia Unțeștii ce i-o dăduse în arendă. A fost pe urmă între ei proces și Bogdan a cîștigat în parte, adică Unțeștii au ramas ai lui, dar avocatul a ramas cu casa.

Cucoana Frosinița era foarte evlavioasă. Avea obiceiul să-și zică, în fiecare sară, vreme de un ceas și mai bine, rugăciunile pe grecește, căci așa le învațase în copilărie. Pe barbatu-său îl plictisea cumplit această lungă bolboroseală grecească și-l împiedeca s-adoarmă. Adeseori o întrerumpea pentru a-i zice: „Madame Bogdan, n’ennuyez done pas tellement le bon Dieu avec vos prières! Ne lui repetez done pas dix fois de suite la même chose! Le bon Dieu est intelligent, il comprend tout de suite.” (Doamnă Bogdan, nu plictisiți atîta pe bunul Dumnezeu cu rugăciunile domniei – voastre. Nu-i repetați de zece ori, una după alta, acelaș lucru! Bunul Dumnezeu este deștept, înțelege îndată.)

O particularitate a lui Lascar Bogdan era faptul că nu i se cunoșteau decît prea puțini clienți, pe cînd de obicei boierii cei mari aveau o întreagă suită de „oameni de casă”. Totuș și el „a făcut un om”, și unul nu tocmai fără merite, pe generalul Ion Duca. Acesta, fiu de mazil din ținutul Vasluiului, începuse prin a intra, în calitate de camardiner, în slujba particulară a lui Bogdan. Fiind băiet cu știință de carte, curat, harnic și ascultător, Bogdan, care atunci era polcovnic în miliția Moldovei și cumnat cu hatmanul, cu Toderaș Balș, l-a făcut să intre în miliție în calitate de iuncăr. Zelul (osîrdia, cum se zicea atunci) pentru serviciu și celelalte bune însușiri ale tînărului fiu de răzăș, care singur a învațat franțuzește și și-a însușit cunoștințe variate, l-au făcut în curînd ofițer, apoi, cu încetul, a ajuns pănă la gradul de general. Un geniu militar n-a fi fost generalul Duca, dar a avut o însușire frumoasă și rară în oștire, mai ales în vremile de mai de mult: a ramas cu mînile curate. Intrat sarac în oștire, tot sarac a ieșit din – tr-însa. Și totuș a găsit mijloace să deie o frumoasă creștere celor doi fii ce i-a lasat: unul a murit inginer inspector – general și director general al căilor ferate, celalalt președinte al Curții de Casație, iar astăzi un nepot de fiu al generalului Duca este consilier al tronului.

Lascar Bogdan, din Întăia lui căsătorie, a avut un fiu, Lascar, leitenant în miliția moldovenească, care a fost socru-meu și a murit de tînăr, lăsînd regrete unanime. Din a doua căsătorie a lasat doi fii: căpitanul Neculai Bogdan, ucis la 6 septemvre 1877, în fața redutei Grivița no. 2, și generalul Gheorghe Bogdan, mort acuma și el, acel care, cu divizia lui de cavalerie, a făcut prizonieră, în cursul campaniei din vara anului 1913, la Ferdinandovo, o brigadă de infanterie bulgară, cu două baterii.

Al doilea călău de inimi din Ieși, în vremea celei dintăi domnii regulamentare, era cumnatul lui Lascar Bogdan, Toderaș Balș. Dacă nu avea statura frumoasă și aerul impunător al cumnatu-său, Toderaș Balș era frumos la față și plăcea mult femeilor; cultura lui însă era aproape nulă, în această privință nu se putea compara cu Bogdan. Ca și dînsul, la alcătuirea miliției moldovenești, el s-a simțit cuprins de o mare dragoste pentru cariera militară, însă această dragoste pentru militărie a fost la dînsul mult mai statornică decît la Bogdan. Intrat în miliție cu gradul corespunzător acelui civil ce-l avea în acel moment, a urmat la Odesa un curs de instrucție de cîteva luni și a fost numit polcovnic, întrunind sub comanda sa batalionul de infanterie și escadronul de cavalerie cari, împreună, alcătuiau un așa-numit regiment. După puțin timp a fost înaintat la gradul suprem: acel de hatman și gheneral-inspector al miliției. Și-a luat gradul și îndatoririle foarte în serios și, în timpul hătmăniei lui, a muncit greu cele două sau trei roate de infanterie și două sau trei plutoane de cavalerie cari alcătuiau garnizoana leșului. În fiecare an miliția tăbărîtă pe malul Prutului făcea, în timp de mai multe zile, manevre (?) și aceste manevre se terminau cu un simulacru de luptă: atacarea și apararea unei pozițiuni la care era poftită toată boierimea din capitală și corpul consular, iar la sfîrșit, după obligatoarea defilare ce o primea hatmanul, el dădea corpului ofițeresc și invitaților, acolo pe loc, o masă mare la care cel dintăi toast era totdeauna ridicat în onoarea: „Augustului nostru protector, mărirea-sa împaratul tuturor Roșiilor”. Trupa nu era uitată; pe lîngă o masă bogată, adapată în chip îmbielșugat cu vin cumparat din punga hatmanului, fiecare soldat mai primea și cîte o gra – tificație provenind din acelaș izvor.

Ocupațiile lui militare nu-l împiedecau să deie și Venerei o parte însamnată din timpul său. Cronica scandaloasă spune că cuceririle lui n-au fost puține. Dealtmintrelea, el însuș (modestia nefiind una din calitățile lui) se lăuda cu victoriile repurtate pe acest teren. În a șăsa decadă a veacului, aflîndu-se la un bal, lîngă una din doamnele cele mai distinse ale societății, i-a spus vorbind de frumuseța fetelor și a tinerelor femei măritate: „Uite, toate sînt frumoase și cît de frumoase! Și la urma urmei nu-i lucru de mierare, doară eu le-am făcut pe toate!”

Și doară, după cît spuneau toți bătrînii, soția lui cuconu Toderaș, cucoana Marghiolița, născută Bogdan, fusese deosebit de frumoasă și era cel mai bun suflet ce se poate închipui. Am găsit la Academia Română, scrise de ea, de la Dorna, soțului ei, la Ieși, niște scrisori ale căror franțuzască era destul de lamentabilă, dar pline de o adorabilă candoare și din cari ieșea un parfum de iubire curată și tînără.

Casa cucoanei Marghioliței Balș era vestită pentru larga-i ospitalitate și mai ales pentru masa-i minunată; era din această pricină rivalitate mare într-o vreme între dînsa și bunică-mea. Ea fusese una din cele mai bogate partide din Moldova. A avut ca zestre și clironomie unsprezece moșii din cele mai frumoase, printre cari moșia Piatra cu tîrgul și moșia Tîrgul-Frumos cu tîrgul. Dar „gărgăunii de domnie” o făcuse să vîndă, în anii 1833—1834, cinci moșii ca să-l aducă în scaun pe cuconul Toderaș — din fericire pentru țară, în zadar. Era și el bogat căci, între altele, stăpînea moșia Darabanii, în întindere de vro opt mii de fălci, dar pofta de domnie, înzestrarea celor două fete și mai ales traiul nemăsurat i-au ajutat să treacă prin acea avere, nemairămînînd la sfîrșit cucoanei Marghioliței decîi Darabanii și, aceștia bine ipotecați. Multe erau, în copilăria mea, poveștile nostime în curs despre generalul Toderaș Balș.

Ca toți boierii mari de pe vreme, avea o adevărată curte de boierănași și de oameni boieriți prin influența lui. Dacă nici prin gînd nu-i trecea să arate față de dînșii vro fudulie și să-i trateze du haut de sa grandeur, cum zice francezul, arata un sans gene care astăzi ni-ar părea inexplicabil. Făcea, spre exemplu, în fiecare dimineață, lungi șă – dinți pe… scaunul lui cu bortă și, în această postură, primea boieri de mîna a treia și chiar a doua cari veneau să-l vadă, și atunci, în chip aproape invariabil, convorbirea începea astfel!:

— Sărut mînile, cucoane Toderaș!

— Bună ziuă, cutare (sau: cucoane cutare!)

— Ce mai faceți?

— Ia, mă… !

Să nu se creadă că el voia astfeli să umilească pe musafirul lui, sau că acesta se simțea umilit; sînt încredințat că, dimpotrivă, cei mulți din ei se simțeau cinstiți prin asemene familiaritate.

Cu toată lipsa lui de cultură generală și militară, cuconul Toderaș cetise descrierea unora din marele bătălii, între altele știa pe de rost acea de la Waterloo, și toată lumea care l-a cunoscut la sfîrșitul vieții sale mi-a spus că de atîtea ori o povestise, încît sfîrșise prin a fi convins că luase parte la ea și o povestea acuma în însușire de martor ocular.

Cînd, la 1866, a fost temei pentru a crede că turcii concentrați sub ordinile lui Osman-pașa, la Rusciuc, ar putea trece Dunărea pentru ca să scoată din țară pe principele Carol, adus în scaun fără voia lor, și armata noastră, cîtă aveam atunci și în starea ei de atunci, fusese concentrată pe Sabar, Toderaș Balș n-a mai dormit decît îmbracat în uniformă de general și împintenat, zicînd că, în momentul în care îl va chema țara, el trebuie să fie totdeauna gata să încalece. Iar regele Carol cînd își amintea această vorbă a lui conu Toderaș, care-i fusese raportată, zicea: „Cest tout au plus s’il aurait pu monter sur un cheval de bois”. (Nu ar fi putut încăleca decît cel mult pe un cal de lemn.)

Amintirea hătmăniei lui îi era atît de dragă încît, pănă la moarte, avea la Darabani pe unul din foștii lui soldați, îmbracat în vechea uniformă moldovenească, cu o veche pușcă militărească și cu o darabană. La toacă el venea la poartă, bătea darabana, apoi, punînd-o jos, lua pușca și făcea „șmotru” (mînuirea armelor) rostind totodata vechile comănzi; pe urmă, punînd pușca jos, lua iar darabana, iar o bătea și ceremonia zilnică era terminată.

Rușii, formînd miliția noastră, o inițiase și în tradițiile de necinste în vigoare în armata lor; mulți hatmani am ieșit din slujbă cu nume patat. Erau mai cu deosebire învinovățiți că întrebuințează soldații pentru a li strînge recolta și a li presta alte servicii gratuite de acelaș feli. Toderaș Balș a ieșit totdeauna din hătmănie cu mînile curate.

O persoană care a jucat un rol însamnat în societatea ieșană, dacă nu totdeauna vrednică de laudă, a fost o vară primara a mea, cu patruzeci și nouă de ani mai mare decît mine, Elena Sturdza, născută Ghica, fiică a unei fiice din Întăia căsătorie a hatmanului. Căsătorită dintăi cu un Gre – ceanu și despărțită de el, s-a căsătorit pentru a doua oară cu visternicul Alecu Sturdza, barbat foarte bogat, unul din corifeii boierimii din vremea regulamentară. Elena Sturdza era o persoană de statură minusculă, dar cu față, dacă nu de o frumuseță clasică, cel puțin foarte plăcută. Era foarte deșteaptă și se bucura de o cultură excepțional de îngrijită pentru vremea de atunci, dar era înzestrată cu un spirit deosebit de intrigant, cu un caracter infernal, cu o nemărginită vanitate; era veșnic muncita de pofta să domineze și, în toate, să fie ea cea dintăi. Grozav de cheltuitoare, a încurcat cu desăvîrșire averea frumoasă a lui Alecu Sturdza, care se afla cu totul sub influența ei. Tot din pricina ei, el, barbat cuminte și pașnic din fire, se trezise în stare de gîlceavă cu domnul și cu cea mai mare parte a societății ieșene.

Alt Alexandru Sturdza, un văr al lui Mihai Sturdza, stabilit în Rusia, logodindu-și fiica cu un cneaz rusesc și fiind rugat de familia acestuia să-i deie un arbore genealogic al familiei Sturdza, s-a adresat domnului Moldovei pentru a-i cere să dispuie alcătuirea unei asemene lucrări. Mihai Sturdza s-a grăbit să numească o comisie, din care făcea parte și Gheorghe Asachi, pe care a însărcinat-o cu strîngerea și coordonarea documentelor necesare. Lucrarea a fost făcută de Asachi, împreună cu membrii familiei Sturzești alcătuind comisia, în chipul cel mai serios, cel mai conștiincios și cel mai obiectiv, pe temeiul unor documente de indiscutabilă autenticitate, dovedind existența familiei Sturdza în Moldova de la începutul veacului al cincisprezecelea. Dar într-o călătorie făcută, mi se pare în anul 1813, la băile de la Mehadia, logofătul Grigoraș Sturdza, părintele domnului, se întîlnise acolo cu un membru al familiei contale ungare Béthlen, cu desăvîrșire ruinat, care își procura mijloace de trai prin alcătuire de genealogii. El a spus logofătului că poate dovedi cum că familia Sturdza se trage în realitate din acea ungară a conților Turzo și a ademenit chiar pe logofăt să intre în vorbă cu el pentru alcătuirea unui arbore genealogic al Sturdzeștilor. Din nu știu ce cauze însă nu s-a dat urmare acestui proiect, dar credința că Sturdzeștii se trag din conții Turzo a prins rădăcină în mintea mai multor membri ai familiei. Comisia însărcinată de domn cu alcătuirea arborelui genealogic a rugat pe un ungur ardelean, barbat învațat, însărcinat de ocîrmuirea Moldovei cu cercetări orologice, care tocmai pleca în congediu în Transilvania, să facă acolo cercetări în privința înrudirii Sturdzeștilor cu famalia Turzo. Prin cercetările făcute de acest învațat, s-a răspîndit în Transilvania zvonul că preabogatul domn al Moldovei caută să găsască peste munți urme despre vechimea familiei sale. Doi nemeși de origine română, frații Boier, complect ruinați, s-au gîndit să se folosască de această împrejurare pentru a pune mîna pe ceva bani. Posedau copia unui uric al lui Vlad Dracul, în calitate de herțeg al Făgărașului, din a patra decadă al veacului al cinsprezecelea, prin care Vlad întărea unui membru al familiei Boier niște posesiuni în ducatul Făgărașului. Apoi mai știau că o altă copie a zisului uric se găsește în arhiva mănăstirii de la Cluj. S-au adresat superiorului mănăstirii și au obținut o copie legalizată a actului transcris în arhiva lor, copie care, după toate probalitățile, a fost făcută sau de unul din ei, sau de un instrument al lor. Pe acea copie au avut grijă să lese un spațiu oareșcare îndată după cuvintele: „Ion Vlad”, din titulatură. Apoi au pus pe superiorul mănăstirii să legalizeze acea copie și au plecat în Moldova după ce, în spațiul liber, au introdus, după cuvintele „Ion Vlad”, acel de Sturdza. Acolo au oferit-o domnului în schimbul unei sumi de bani. Desăvîrșita lipsă de cunoștinți istorice serioase în vremea cînd Kogălniceanu de-abie își tipărea Letopisețile, iar în Țara Românească încă nu se începuse, în Magazinul istoric pentru Dacia, publicarea cronicelor muntenești, a făcut pe Mihalache Sturdza, barbat mai mult decît chibzuit în cheltuieli, să deie pe acest act falșificat suma de 800 de galbeni, sau 9 400 franci, iar comisia însărcinată cu alcătuirea genealogiei sturdzești să cuprindă actul în numărul documentelor sale și să pornească arborele genealogic din Ioan Vlad Sturdza-voievod. Despre absoluta bună-credință a membrilor comisiunii nu ne putem îndoi un moment, precum și, în cît privește domnul, este sigur că dacă nu ar fi fost încredințat că copia legalizată a actului de la Cluj este absolut făra prihană, nu ar fi dat bani pe dînsa. Acea genealogie a fost adeverită în urmă de cătră Obșteasca Adunare și întărită de domn.

Dar cucoana Elena Sturdza nu era mulțămită cu simpla descendență din Vlad Dracul: îi trebuia numaidecît o origine străină, mai ales un titlu. Spre a-și ajunge scopul, s-a hotărît a merge la Viena și a face, la curtea împărătească, demersurile necesare pentru a obține recunoașterea descendenții Sturdzeștilor din familia Turzo, precum și titlul de conte, luîndu-l chiar de mai înainte pentru dînsa. Înainte de plecare a știut să adune, de la diferiți Sturdzești, o sumă de cinci mii de galbeni pentru întîmpinarea cheltuielilor necesare spre obținerea acelei recunoașteri. Dar la Viena, cu toate relațiile frumoase ce le avea, nu a putut izbuti la nimica. Afacerea a fost deferita competenței camerei heraldice, care nu a putut găsi nici vro legătură între familiile Turzo și Sturdza; aceasta reiesă cel puțin dintr-un fragment de raport al zisei camere, pe care l-am văzut și care există la unul din membrii familiei. Visterniceasa Elena Sturdza s-a întors deci la Ieși fără nici o recunoaștere de titlu sau de descendență, ceea ce însă nu a împiedecat-o să urmeze pănă la moarte să se întituleze contesă Turzo-Sturdza și să susție că titlul îi fusese recunoscut de împaratul Austriei.

Un rol cu deosebire însamnat în societatea ieșană a jucat sora contesei, cucoana Marghiolița, căsătorită succesiv cu beizade Neculai Sturdza, cu logofătul Costache Sturdza și cu visternicul Neculai Roset-Roznoveanu. După mărturia tuturora fusese deosebit de frumoasă și de deșteaptă. După căsătoria ei cu Roznovanu a fost, din pricina marei bogății a acestuia, în capul societății ieșene și, pănă la moartea ei, în anul 1888, la vrîsta de 81 de ani, casa roznovănească a fost privită ca cea dintăi din Ieși.

Soțul ei era un barbat foarte bogat, dar tot pe atît de vanitos. Cu prilejul numirii întăiului domn regulamentar, a fost și el candidat la scaunul domnesc și se găsea în rivalitate cu însuș tată-său, logofătul Iordache Roznovanu, care năzuia și el la scaunul Moldovei: amîndoi se bizuiau pe devotamentul cătră Rusia, de care dăduse în viața lor nenumarate dovezi. Dar despre logofătul Iordache nu putea fi vorbă din pricina vrîstei sale înaintate, iar fiul său nu părea destul de serios, i se obiecta un cult prea deosebit pentru femeile frumoase.

Căci Neculai Roznovanu era un zelos servitor al sexului frumos. Această patimă l-a vîrît, cel puțin o dată, tocmai în primejdia care, date fiind aplecările lui, trebuia să-i pară mai grozavă. La sfîrșitul domniei lui Ioniță Sturdza [… ] a fost surprins de alt boier, care în urmă a jucat în Moldova un rol foarte însamnat, în conversație criminală cu soția acestuia.

Boieriul înșalat nu era de acei cari înghit ușor o asemene injurie. Și-a chemat slugile, a pus să întindă pe Roznovanu jos și a poruncit să fie supus operației la care canonicul Fulbert a supus altădată pe Abélard, operație ale cărei rezultate dau chiar celui mai strașnic Don Juan calificațiile trebuitoare pentru a fi păzitor în haremul sultanului sau pentru a cînta în capela sixtină. Pentru norocul lui însă, ca și pentru acel al număroaselor femei pe cari le-a mai iubit în urmă, o servitoare a casei în care locuia, văzînd nelegiuirea ce avea să se întîmple, prin țipetele ei a dat alarma și a adus poliția în casă, tocmai în clipa în care cuțitul era pe punctul să-și îndeplinească lucrarea.

Nu pot isprăvi acest capitol fără a vorbi de fratele contesei și a Marghioliței Roznovanu, de frumosul, bunul, nobilul Nicu Ghica-Comănești. Nu l-am cunoscut, căci și-a pus capăt zilelor înainte de nașterea mea, dar tata, mama, moșii mei, toți prietenii și cunoscuții noștri mi-au vorbit în nenumărate rînduri de dînsul, iar de cîte ori îi pomeneau numele ochii lor se umpleau de lacrimi. Singurul barbat care, la știința mea, a lasat regrete asămănătoare, a fost bunul meu despre mamă, Grigore Ghica.

Fiu al lui Dumitrache Ghica și al Zoiței Rosetti, o fiică din Întăia căsătorie a bunului meu, hatmanul Nicu Ghica s-a născut la 1814. El a plecat în anul 1830 la Munchen împreună cu tata și cu moșii mei, care-i erau și lui moși (unchi), deși de o vrîstă cu dînsul. În curînd după întoarcerea lui în țară, s-a căsătorit cu Catinca Plagino, fiica lui Dumitru Plagino și a Marghioliței Ghica, căsătorită, încă o dată, pe urmă cu Dumitrache Pașcanu. Soția lui Nicu Ghica era deosebit de frumoasă și înzestrată cu toate însușirile mamelor bune și a soțiilor iubitoare și credincioase. Tinerii soți s-au așazat la moșia Comănești a lui Nicu Ghica, un domeniu de 80 000 de fălci, care se întindea din Tarhaoș pănă la Slănic. Acolo, în satul Comănești, el a clădit o casă care, cum adesa a fost cazul la noi, era menită a servi de dependențe, dar pănă la sfîrșitul veacului trecut a fost locuită de stăpînii moșiei. Împrejurul acelei case a plantat frumosul parc ce se vede și astăzi, prin care trece un braț al Trotușului. Iarna însă o petreceau la Ieși, unde Nicu Ghica era un favorit obștesc. Avea însă o mare meteahnă: patima cărților și, ca cei mai mulți boieri din generația lui, nu era deloc cumpănit în cheltuieli. Din cauza acestor două cusururi nu întîrziese să se înfunde într-un noian de datorii. Apoi mai dăduse toată încrederea unui om de casă, boierănaș ridicat de tată-său, numit Ciornei, care îl îngloda într-adins în datorii pentru a lua comisioane mari de la bancherii de la cari se împrumuta. La un moment dat, în anul 1851, Nicu Ghica s-a găsit atît de încurcat, încît n-a văzut alt chip de scapare decît vînzarea moșiei Comănești. A vîndut-o lui Lascar Pașcanu, luînd o arvonă de cinci mii de galbeni. Dar el iubea Comăneștii la nebunie; inima lui era legată de munții, de codrii, de apele vii și limpezi ale acestui domeniu crăiesc, unde lucrase și făcuse pentru viitor planuri de cari îi erau legate toate aspirațiunile. Apoi avea cinci copii. Cînd și-a refăcut socotelile și și-a adunat suma datoriilor, a constatat cu groază că, din prețul vînzării, nu-i mai rămîne aproape nimica. Și atunci, într-o clipă de deznădejde, s-a sinucis. Despre văduva și copiii lui va fi vorbă în mai multe locuri din aceste Amintiri. Aici vreu numai să arăt că, după trecere de șaptezeci de ani, o tragedie aproape identică s-a repetat cu nepotul său, care purta acelaș nume. Și de astă-dată, o situație încurcată prin influența nefastă a unei ființi vulgare și lipsite de scrupul, teama de a-și vedea numele compromis și copiii fără mijloace — apoi gloanțele de carabină!