Amintiri (Rosetti)/Capitolul VIII. Cîte ceva despre mihai sturdza, familia și anturajul lui

←Capitolul VII. Din vremea regulamentară

Amintiri de Radu Rosetti Capitolul VIII. Cîte ceva despre mihai sturdza, familia și anturajul lui

Capitolul IX. Amărunte asupra societății boierești din vremea lui Mihai Sturdza→

Mihai sau, cum i se zicea de obicei, Mihalache Sturdza era fiul marelui logofăt Grigoraș Sturdza și a domniței Mărioara Calimah. El a avut norocul să fie crescut de un foarte distins cleric francez, abatele L’hommé, care a stat în țară ani îndelungați. Nu încape îndoială că, în ce privește cultura și pregătirea pentru viața publică, profesorul și elevul și-au făcut reciproc cinste. Mihalache Sturdza a fost, fără îndoială, barbatul de stat cel mai capabil ce l-a produs Moldova de două veacuri încoace și mare pacat este, nu numai pentru Moldova, dar chiar și pentru întreaga românime, că strălucitele lui însușiri politice au fost patate de neastîmparata sete de bani de care era stăpînit.

S-a ocupat de tînăr de treburile publice și unele din memoriile adresate de el cabinetului de la Peterburg arată cît de serios își studiase țara de timpuriu și cum mintea lui puternică și clară își făcuse de pe atunci idee exactă de adevaratele ei nevoi. Din tinerețe a aspirat la domnie și a știut să dobîndească favoarea Peterburgului fără de care orice năzuință la scaun ar fi fost zadarnică. Rămînea să obție învoirea sultanului și aici o împrejurare sentimentală i-a pricinuit greutăți mari. Despărțit de întăia lui soție, de grațioasa și buna Eliza Rosetti, el legase relațiuni de dragoste cu o vară mai departata a sa, cu Smaranda Balș, născută Sturdza, și era hotărît s-o ieie de soție cînd, în urma stăruinților Rusiei, Poarta s-a hotărît să-l numească la scaunul Moldovei și l-a chemat la Țarigrad spre a-i da investitura. Mihalache Sturdza s-a grăbit să plece, luîndu-și ramas bun de la iubita lui și făgăduindu-i că o va lua de soție îndată ce se va întoarce ca domn.

Ca să-și pregătească venirea în scaun, făcuse încă de ani cheltuieli însamnate, și la Peterburg și la Stambul, spre a-și asigura bunăvoință și sprijin la amîndouă curțile, cheltuieli cari îl silise să s-încurce în datorii grele. Puțin înainte de chemarea lui la Țarigrad, tată-său, ajuns la adînci bătrînețe, murise lăsîndu-i o avere foarte mare, pe baza căreia a contractat alte datorii, menite să-l puie în stare să obție bunăvoință a valideelor și a marilor demnitari turci, fără de care știa bine că nu se poate conta nici pe învestitură grabnică, nici pe domnie liniștită. Suma cu care a putut să s-împrumute astfeli nepărîndu-i îndestulătoare, amanta lui i-a mai încredințat, pe lîngă toți banii de cari dispunea în acel moment, și toate juvaerurile ei cari erau de mare preț, spre a le amaneta.

Însă, ajuns la Țarigrad, a dat de o piedecă neprevăzută. Vechea noastră cunoștință din vremea Eteriei, Ștefanache Vogoridi, fostul caimacam al Moldovei, care știuse să cîștige favoarea sultanului Mahmud al II-lea, fiind chiar numit, pe o bucată de timp, bei de Samos, deloc nu-și părăsise aspi – rațiunile la scaunul Moldovei, pănă în momentul în care Mihalache Sturdza a fost oficial desemnat ca viitor domn. Îndată ce Sturdza a sosit la Constantinopol, Vogoridi i-a trimes răspuns că este dispus să nu-i facă greutăți dacă… noul domn ie de soție pe fiică-sa Smaranda. Sturdza, fiind sigur de sprijinul Rusiei și împins de ambasadorul acestei puteri, a dat un răspuns politicos, dar categoric de negativ. Atunci Vogoridi, care cu prea puțină vreme înainte avusese prilej să facă Turciei un mare serviciu cu ocaziunea încheierii unei convenții comerciale cu Anglia, a cerut sultanului o audiență în care a expus lui Mahmud al II-lea dorința ca, el neputînd fi domn al Moldovei, cel puțin noul voievod al acelui memleket (provincie) să aibă a lua de soție pe fiică-sa Smaranda. Sultanul, pe de o parte doritor să facă un bine favoritului său, iar pe de alta bucuros să fie neplăcut candidatului impus de Rusia, a făgăduit lui Vogoridi că învestitura se va da noului domn al Moldovei numai după ce se va fi căsătorit cu fiica lui. Și, într-adevăr, data investiturii nu se mai fixa, nenorocitul domn neinvestit se topea în cheltuieli la Stambul, fără ca nici intervențiunile foarte categorice și repetate ale ambasadei rusești la Poartă, nici propriile sale jalbe la sprijinitorii lui din Petersburg să fi putut obține un rezultat imediat; se știe ce meșteri neîntrecuți în materie de traganare au fost totdeauna turcii. Sturdza era mai înainte de toate un barbat cu mare simț practic; el a înțăles destul de răpede că trebuie să jertfească dragostea domniei sau domnia dragostei, altfeli turcii îl vor ținea cu lunile în Țarigrad, ceea ce va însamna ruina lui desăvîrșită. S-a hotărît să renunțe la dragoste.

Odată această hotărîre luată, tîrgul cu Vogoridi a fost răpede făcut: grecul a mai cerut și obținut recunoașterea unei zestre frumoase pentru fiică-sa și postul de capuchehaia (reprezentant) al Moldovei pe lîngă Poartă, cu un salar însamnat, ceea ce i s-a admis de asemene. Învestitura a urmat îndată după căsătorie și noua păreche domnească a plecat la Ieși. Cum a izbutit noul domn să mîngîie pe iubita părăsită și dacă a mîngîiet-o nu știu, cred însă că datoria cătră dînsa a fost plătită imediat.

Această împrejurare politico-romantică mi-a fost povestită de răposatul Dimitrie Sturdza, fostul șef al partidului liberal. El, date fiind legăturile de familie și de afaceri ce-l legau de fostul domnitor, precum și a nepărtinirii cu care judeca pe Mihai Sturdza, era și în măsură să fie bine informat și merită toată încrederea. Un vice-consul prusian, care a trăit cîțiva ani în Ieși și a scris o carte care nu este decît un violent pamflet împotriva țării noastre, povestește împrejurările într-un chip mult mai puțin favorabil pentru domn, însă chipul răutăcios în care cartea este scrisă face ca afirmările lui să fie mai mult decît suspecte. [… ]

Mihalache Sturdza, fiul celei mai frumoase femei care a trăit în Moldova în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea și în întăiul șfert al acelui următor, era un barbat roșcovan, mic la stat, urît la față, cu picioare strîmbe și glas sfîrnîit. Totuș acei cari l-au cunoscut recunoșteau într-un glas că acest barbat, atît de rău tratat de natură în privința fizicului, făcea, oriunde se arata, impresia unui grand seigneur și a unui barbat cu totul superior.

Sexul frumos îi plăcea și adesa avut-a doamna temeiuri de gelozie, dar succesele ce i s-au atribuit trebuiesc puse mai mult pe socoteala situației decît a persoanei sale. Era prea puțin frumos și prea hursuz pentru a plăcea femeilor. Mi s-a povestit că o cucoană mare, vestită pentru frumusețea ei și care mai avea reputația să fie foarte miloasă pentru suferințile ce le pricinuise farmecile ei, căreia Mihai Sturdza, înainte de domnie, i se plîngea că este din cale-afară de crudă cătră el, i-ar fi răspuns: „Ce vrei? Am prostul gust să iubesc numai barbați frumoși!”

Dealtmintrelea, chiar adversarii lui recunoșteau că el totdeauna a știut să păstreze aparențele și că niciodată nu a dat pilda scandalului.

Mai trebuie să recunosc că, după toate cîte le-am auzit despre dînsul, și de la oameni cari deloc nu-l iubeau, el era destul, de îngăduitor cătră adversarii lui și că celor cari l-au lovit și pe cari i-a lovit și el în aparare, nu li-a făcut nici jumatate din răul ce i-ar fi fost în putință să li-l facă, fără a fi taxat de om răutăcios sau crud. Era în fond un om de omenie; bunatatea de inimă înnăscută în moldovan nu era cu totul străină de dînsul. Ce pacat că era atît de ahtiat după bani!

Această lăcomie cumplită de care a fost stăpînit întăiul domn regulamentar al Moldovei a fost o mare nenorocire, poate nu numai pentru dînsa. A venit în scaun în momentul cînd țara dobîndise o alcătuire care, cu toate cusururile ei, era totuș cu mult superioară acelei care o ocîrmuia pănă atunci. Dacă, pe lîngă cultura lui serioasă și strălucitele însușiri de ocîrmuitor cu cari era înzestrat de natură, ar fi avut parte de dezinteresarea de care au dat dovadă nu tocmai puțini membri ai boierimii moldovenești din aceeaș vreme, nu încape îndoială că el ar fi fost în stare să stavilească corupțiunea domnind în treburile publice, rezultat firesc al unui trecut dezastruos.

În loc de a aduna împrejuru-i o mulțime de indivizi fără caracter, fără cultură, fără creștere și mai ales fără scrupule, cari se îmbogățeau prin toleranța lui, el ar fi putut să fie steagul împrejurul căruia s-ar fi strîns toate elementele sănătoase și curate. Autoritatea lui ar fi crescut în chip neasamanat și intriga nu ar mai fi avut nici o putere împotriva-i. Inspirînd respect și în țară, și în Stambul, și în Peterburg, ar fi fost în măsură să ducă țara pe calea progresului cu pași urieși, așăzînd acel progres pe temelii sănătoase.

Dar din nenorocire, stăpînit de setea banului, dînd însuș exemplul prevaricațiunilor, în loc să fi pus stăvili corupțiunii trecutului, a mai adăugit la ea, favorizînd ridicarea și îmbogățirea prin jaf a unei întregi clase de barbați fără scrupule, dar cari erau unelte servile ce le putea întrebuința pentru interesele lui personale.

Țările române n-au avut noroc cu domnii rînduiți la 1834: talentele extraordinare ale lui Mihai Sturdza nu-și puteau da roadele ce țara era în drept să le aștepte, fiind paralizate prin lăcomia de care era stăpînit, iar desăvîrșita incapacitate a lui Alexandru Ghica nu putea fi compensată prin disprețul său pentru ban.

Dar este mai mult decît probabil că, dacă unul din ei ar fi avut și însușirea care o avea celalalt iar lui îi lipsea, Rusia nu ar fi consimțit la numirea lui.

Mihai Sturdza, din Întăia lui căsătorie cu Eliza Rosetti, a avut doi fii cari, amîndoi, au trăit pînă la adînci bătrînețe: beizadelele Dumitrache și Grigore Sturdza. Cel dintăi a dus o viață liniștită, trecînd drept un barbat de inteligență mijlocie, despre care nu s-a vorbit decît puțin și nu s-a zis niciodată nici un rău; beizade Grigore a dat însă lumii neasamanat mai mult prilej de vorbă.

Amîndoi și-au început educația în țară cu un profesor francez. După suirea în scaun a părintelui lor, amîndouă beizadelele au fost trimese la Luneville, spre a-și urma acolo studiile sub direcțiunea fostului profesor al domnului, abatele L’homme. Dar faptul că domnul Moldovei își creștea fiii în Franța uzurpatorului și liberalului Ludovic Filip, a acelui care slujise în armatele revoluționare și al cărui părinte votase moartea vărului său, Ludovic al XVI-lea, a scandalizat în cel mai mare grad pe împăratul Neculai I. Această suparare a pravoslavnicului împarat a fost transmisă domnului Moldovei cu sfatul că, daca nu voiește să crească pe fiii săi în Rusia, cel puțin să-i trimată într-o țară în care domnesc principii mai sănătoase decît în Franța. Mihalache Sturdza de nimica nu avea să se teamă ca de pierderea favoarei împaratului Rusiei, totuș trebuie să înscriem la activul său că, om luminat cum era, cunoscînd bine Rusia, unde fusese de mai multe ori, și știind prin urmare ce rezultate slabe putea să deie o creștere făcută în împărăția lui Neculai I, cu rizicul de a pierde ceva din favoarea împăratului, a preferat să trimată pe fiii săi în altă țară și a ales în acest scop Berlinul, Prusia fiind atunci, după Rusia, statul din Europa în care domneau principiile cele mai absolutiste. Împreună cu beizadelele a emigrat de la Luneville la Berlin și tînărul Mihai Kogălniceanu, care plecase din țară odată și studia la Luneville împreună cu ele.

Au stat mai mulți ani la Berlin; nu știu ce feli de studii au făcut, dar beizade Grigore, pe care l-am cunoscut foarte bine, era fără îndoială un barbat cult, care avea cunoștinți serioase în multe ramuri.

Nu știu cum, în urma căror împrejurări, ambii frați, fără a fi slujit în armata rusască, au obținut amîndoi, de la împaratul Neculai, gradul de polcovnic (colonel).

După ce s-au întors în țară, beizade Dumitrache a fost numit de tată-său hatman sau gheneral-inspector al miliției Moldovei, în care calitate funcționa în momentul mișcării de la 1848, iar beizade Grigore a dus o viață în care capriciile și fanteziile momentului au jucat rolul de căpetenie.

Barbat de o statură înaltă și înzestrat din naștere cu o putere musculară neobișnuită, n-a cruțat nici o silință pentru a o mai spori prin tot feliul de exerciții. Gelos de isprava lui Milton de la Crotona, și-a pus în gînd să facă la feli. Spre acest sfîrșit a început să poarte în spinare un vițel mic, în fiecare zi, în cursul unui timp anumit, urmînd să repete această manoperă pănă ce vițelul a ajuns juncan. Această ispravă fiind cunoscută în țară, beizade Grigore a capatat de la popor porecla de Beizade Vițel.

Și-a urmat exercițiile de gimnastică pănă la bătrînețe, perfecționîndu-le necontenit. Mi-a aratat, la 1875, sala lui de gimnastică, plină de tot soiul de aparate pentru exercitarea și întărirea tuturor mușchilor. Îmi aduc aminte că avea aparate speciale pentru a întări diferitele degete de la mîni și de la picioare și a le spori flexibilitatea.

Beizade Grigore era un admirator pătimaș (și nu platonic) al sexului frumos; succesele lui pe acest cîmp, în tinerețe, au fost multiple. Mult zgomot a făcut dragostea lui pentru contesa Dash, cunoscuta scriitoare franceză. O cunoscuse în Franța, pe cînd el era foarte tînăr. iar ea se apropia de vrîsta matură, dar mai avea urme număroase și încă vii ale unei mari frumusețe. O adusese în Moldova făgăduindu-i că o va lua de soție și era foarte hotărît să se ție de cuvînt. Amorezații se stabilise la Perieni, o moșie din împrejurimile leșului, aparținînd mamei beizadelei.

Cînd vodă a fost pus de fiu-său în cunoștința proiectelor sale matrimoniale, le-a întîmpinat cu un veto din cele mai categorice. Dar beizadeaua nu s-a lasat învinsă și a început să ducă pe contesă pe la rudele sale, prezentînd-o ca logodnica lui. Vodă se temea mai cu samă de o căsătorie clandestină și, în unire cu mitropolitul, luase măsurile cele mai aspre pentru a împiedeca ca nu cumva vreun preot să celebreze cununia în ascuns. Pentru a pune capăt desăvîrșit romanului, vodă, barbat practic și hotărît, a trimes pe neașteptate la Perieni, într-o noapte, o „roată” (companie) de infanterie și un pluton de cavalerie, cu ordin să încunjure curtea și să nu lese pe nimene să intre într-însa și ordinul a fost executat ad litteram.

Camara de la Perieni era foarte bine aprovizionată, dar întîmplarea făcuse ca cei doi amanți să fie înzestrați de natura cu cîte un formidabil apetit, iar slugile casei erau multe și, deși fusese puse din ziua dintăi la jumătăți de porții, tot trebuiau hrănite. După prea puține zile, numărul slugilor se împuținase, dar totuș nu mai rămăsese nici macar fărmătură de lucru de ale mîncării și dragostea a trebuit să capituleze înaintea foamei. Amanții și-au luat ramas bun unul de la altul, făgăduindu-și să se regăsască în Franța și beizade Grigore, calare, înarmat pănă în dinți, a pus să se deschidă porțile ogrăzii și a năvălit ca o furtună asupra lanțului de sentinele care încunjura curtea. Nici una nu s-a gîndit să-i ție piept, ci cu toții s-au grăbit să se deie înapoi, lăsînd tînărului calea liberă. Contesa Dash, ramasă prizoniera oastei învingătoare, a fost înainte de toate poftită să ieie o masă substanțială, căreia s-a grăbit să-i facă cinste. Apoi i s-a pus la dispoziție o trăsură cu doisprezece cai de poștă și un ofițer, spre a fi dusă la Galați. Aici a găsit locul ei pe un vapor plătit pănă la Constantinopol, pe lîngă o rînduială de bani permițîndu-i să-și urmeze în chip cuviincios călătoria pănă în Franța.

Pe urmă beizade Grigore s-a apucat de speculă și a luat în arendă un mare număr de. moșii mănăstirești din ținuturile Neamțului și a Sucevei. Noi toți cei cari am cunoscut bine pe beizade Grigore știm că nu era nici lacom de bani, nici zgîrcit, dimpotrivă era foarte generos, chiar risipitor. Dar din nenorocire a pus pe acele moșii, ca să le exploateze, niște vechili Ieși, cari au jăfuit pe țarani în chip îngrozitor. Lascar Catargiu, care a fost mai pe urmă prefect de Neamț și însărcinat de ocîrmuirea lui Grigore Ghica cu cercetarea nenumăratelor jalbe ale țaranilor de pe moșiile în chestiune, mi-a povestit lucruri îngrozitoare despre jafurile acelor Ieși (poloni). Îmi aduc acuma aminte de un singur amărunt: puneau țaranului în socoteală, pentru o păreche de opinci cari atunci se vindeau pretutindeni cu preț maximum de un leu (32 bani), o carboavă (4 lei), iar pășunatul unei A’aci era socotit pe un preț aproape echivalent cu valoarea vacii.

Beizade Grigore a fost dintăi căsătorit cu Olga Ghica, din Țara Românească, o femeie distinsă sub toate privirile și foarte frumoasă, sora cunoscutei scriitoare Dora D’Istria, care a fost căsătorită cu un principe Masalski. Se zice că frumuseța, creșterea deosebită, distincțiunea și celelalte însușiri strălucite ale soției sale nu au fost în stare să păstreze acesteia credința zburdalnicului ei soț. A murit de tînără, lăsîndu-i trei copii deosebit de frumoși, cari s-au stins foarte de tineri și ei.

În timpul războiului din Orient, beizadeaua noastră a luat serviciu în armata turcească unde i s-a dat gradul de general de brigadă sub numele de Muhliz-pașa. În această însușire el s-a distins în lupta de la Oltenița, în care turcii au învins pe ruși, izbînda fiind datorită mai ales acțiunii îndrăznețe și bine executate a lui Muhliz-pașa, apoi în bătălia de la Eupatoria, unde a comandat cavaleria turceasca și a contribuit mult la victorie.

În tinerețile sale, beizade Grigore trecea drept o natura neroniană; nouă, acelor cari l-am cunoscut în urmă, nu ni-a făcut deloc această impresie; voi mai vorbi de el în mai multe locuri din aceste Amintiri.

Mihalache Sturdza a mai avut, din a doua sa căsătorie, încă un fiu și o fiică. Fiul, căruia i se dăduse numele de Mihai, a murit înainte de a ajunge la vîrsta bărbătească și această moarte a alcătuit pentru părinții lui o lovitură din cale-afara crudă; fiica a fost căsătorită cu principele Gorciacov, fiul cancelarului lui Alexandru al II-lea.

Deoarece am pomenit mai sus numele cumnatei lui beizade Grigore Sturdza, frumoasa și talentata Elena Ghica, căsătorită cu un principe Masalski, dar cunoscută mai ales sub pseudonimul literar tie Dora D’Istria, voi povesti aici o întîmplare din viața ei, care ni dă o icoană drastică a regimului ce domnea în Rusia din vremea lui Neculai Pavlovici.

Dora D’Istria trăia atunci în Peterburg și, din pricina frumuseții, a culturii și a spiritului ei, era foarte apreciată de cele mai distinse cercuri ale aristocrației rusești. Era o adeptă a ideilor liberale și naționaliste. Deși avea grijă să-și exprime părerile în chip cît se poate de chibzuit, silindu-se să nu jigneasca întru nimica principiile stabilite la curte, gura trada prea adesea tendințele ei liberale și simpatiile ce le hrănea pentru cauza liberării popoarelor asuprite. Se vede că răuvoitori au adus la cunoștința autocratului, denaturîndu-le, unele cuvinte scapate principesei.

Fapt este că Dora D’Istria a primit într-o zi o scrisoare din cele mai amabile de la ministrul poliției, rugînd-o să-i facă cinstea a-l onora, în aceeași zi, cu o vizită la oficiul său, unde va avea plăcerea să-i comunice o veste care o va interesa foarte mult. Dora D’Istria s-a dus și a fost întîmpinată, la ușa cabinetului său, de ministru, care, sărutîndu-i mîna și oferindu-i brațul, a condus-o, după ce i-a mulțămit pentru amabilitatea ei, într-un salon alăturat. Cînd au ajuns în mijlocul acelei încăperi, ministrul s-a oprit brusc și a bătut o dată din picior. Înainte ca Dora D’Istria să-l fi putut întreba ce se întîmplă, ea a simțit că parchetul cedează sub dînsa și trupul ei a dispărut pănă subsuoare în etajul de jos. Apoi a simțit că i se ridică rochia și fustele și a început a simți lovituri de vergi: a fost fustigată în același feli în care sînt fustigați copiii cari s-au făcut vinovați de vro greșală. După ce a primit numărul de lovituri ce trebuia să i se deie, trapa s-a ridicat în sus și ministrul, cu o adîncă reverență, i-a oferit iar brațul și a dus-o pănă la trăsură, neuitînd să-i sărute mîna înainte de a se despărți de ea.

N-am nevoie să adaug că biata femeie n-a mai stat mult în Peterburg.

De asemene tratament s-a mai împărtășit în vremea lui Neculai Pavlovici multă lume care a avut pacatul să aibă aplecare cătră idei îndeobște foarte moderate, dar jignind principiile autocratului; printre acei nenorociți a fost și marele poet rus Pușkin.

Dat fiind caracterul întăiului domn regulamentar al Moldovei, era lucru firesc ca el însuși să se încunjure de preferință cu barbați fără de caracter, ale căror situație să atîrne numai de la favoarea și pozițiunea lui, creaturi cari să i se plece în toate, multe din ele fără scrupule, gata să-i împlinească orice dorință.

Dacă în Gheorghe Asachi găsise un barbat cu o șiră a spinării destul de mlădioasă, dar neprevaricator și nelacom de bani, fratele acestuia, Petrache, vîrîț în miliție, făcut adiutant domnesc și înaintat foarte răpede la gradul de colonel, mi-a fost descris de toți bătrînii ca un instrument absolut orb al voinții domnești, veșnic gata să îndeplinească orice poroncă a stăpînului; firește că nu era nici iubit, nici stimat.

Alți doi barbați de mare încredere ai domnului erau frații Lascarache și Mihăiță Mihalache, boierănași din ultima treaptă, barbați fără cultură, dar deosebit de „subțiri”, meșteri neîntrecuți în mînuirea tuturor șforilor, absolut dispoieți de scrupule, adînc corupți, slugarnici la culme, tămîitori neobosiți ai lui vodă și nedîndu-se înapoi, spre a-i face pe plac, înaintea nici unei fapte. Erau zilnic la curte, făceau partida de préférance sau de whist a domnului și au ocupat slujbe din cele mai înalte.

Ca adjutanți alegea de obicei tineri, din familiile micii boierimi sau fii de boieri scapatați. Dacă printre adiutanții domnești a figurat și Mihai Kogălniceanu, acest fapt se datorește împrejurării că era fiul unui om de casă al logofătului Grigoraș și, după cît îmi aduc aminte să fi auzit, fin de botez al lui vodă.

Dealtfeli, cei doi fii ai Moldovei cari, în veacul următor, au întrecut în agerime de minte pe toți contimporanii lor, nu au putut ținea timp mai îndelungat casă bună împreună. Kogălniceanu nu era barbat să se mulțămească cu un rol de unealtă subalternă, în curînd a ajuns cu vodă la cuțite.

Dumitrache Mavrocordat mi-a povestit o anecdotă foarte nostimă din vremea în care era adiutant domnesc împreună cu Kogălniceanu, am uitat în care an.

Era atunci agă (prefect de poliție) Ștefănică Catargiu, nu știu care, tatăl lui Lascar Catargiu sau acel al Beduinului, căci și unuil și altul era desemnat sub acelaș diminutiv, de Ștefănică. În fiecare dimineață, aga venea la vodă și—i prezenta raport scris de evenimentele ce avusese loc în cele douăzeci și patru de ceasuri expirate. Obișnuit, acel raport nu cuprindea aproape nimica, doară vrun mic incendiu, furturi de puțină însamnatate, accidente pricinuite de vite scapate, bătăi pe la crîșme. Iar Ștefănică Catargiu avea obicei ca, la sfîrșitul raportului, după ce mai adăugea, cu cîteva rînduri mai jos formula stereotipă: „al măriei-tale preaplecată slugă”, să lese un lung spațiu alb, iscălind tocmai jos: „Aga Ștefan Catargiu”. Kogălniceanu și cu Mavrocordat au avut ideea să ieie acest raport, pe care vodă îl arunca totdeauna în paner, să taie partea lasată în alb, sub raport, cu iscălitura, și să scrie deasupra acesteia următoarele cuvinte: „Timofte! Vei slobozi aducătorului o ocă de cofeturi bune.” Apoi prețioasa hîrtie se dădea, într-o zi, în mîna amantei lui Dumitrache Mavrocordat și în cea următoare în mîna drăguței lui Kogălniceanu: bineînțeles a amantei în acel moment în uz. Timofte, cofetarul de atunci al curții domnești, văzînd iscălitura agăi, slobozea îndată cofeturile. Lucrurile au tot mers astfeli mai multe luni, pănă cînd Timofte a constatat că socoteala se ridică la mai bine de o sută de galbeni (oca de cofeturi se vindea de el cu un galbăn). Văzînd că boieriul nu plătește și închipuindu-și că nu-și dă sama că socoteala a crescut într-atîta, i-a trimes-o. Mare surprindere a lui Ștefănică Catargiu, care trimete pe vatavul lui de ogradă să vadă ce încurcătură este la mijloc. Timofte arată atunci vatavului teancul de țiduli cu iscălitura agăi. Vatavul recunoaște semnătura stăpînu-său și, cerînd țidulie de la Timofte, le duce Catargiului. Deși nu din cale-afară deștept, aga pricepe de unde provine mulțimea de iscălituri ale sale și, prin cercetări făcute la Timofte, aflînd la cine merg cofeturile, gîcește cine sînt autorii înșălăciunii. Nu zice nimica, dar pe raportul următor, după ce dă samă de întîmplările din oraș, adauge: „Doi aghiotanți ai măriei-tale fură pe aga în fiecare zi cu cîte o ocă de cofeturi.” Apoi iscălește, dar imediat sub formula: „al măriei-tale etc.”.

S-înțălege că vodă, cînd a văzut mențiunea de la sfîrșitul raportului, a cerut agăi lămuriri pe cari acesta s-a grăbit să i le deie. Vodă a făcut mare haz de „pozna” făcută agăi sale, atît de mult haz, încît a rupt pentru o dată cu obiceiurile lui mai mult decît parcimonioase. A chemat pe cei doi delincvenți și, cu glasul lui sfîrnîit, li-a ținut următoriul limbagiu:

— Ticăloșilor, nu vi-i rușine să vă apucați de tălhării și să pradați tocmai pe aga? Vi s-ar cădea să vă dau pe amîndoi afară din slujbă și să vă țin închiși pănă ce-ți plăti banii cofetarului. Dar de data asta, iaca, vă iert și voi achita eu pe cofetar, dar să știți că, de vă veți mai apuca de asemene tălhării, vă trimăt la gros!

Bineînțăles că la curtea lui Mihai Sturdza nu exista mai nici o etichetă. Aproape oricine, dacă era om ceva mai de samă, putea să vadă pe domn fără a cere audiență de mai înainte și fără a se îmbrăcă în frac. Ajungea să mergi, în ținută de vizită sau cel puțin în haine curate, la adiutantul de serviciu și să zici că dorești să vorbești cu vodă. Dacă veneai în ceasurile destinate de domn pentru primire, erai sigur să fii primit.

Mihalache Sturdza deloc nu era zgîrcit cu invitările la masă: Ion Ghica, beiul de Samos de mai tîrziu, ni-a povestit în una din admirabilele lui scrisori, cum Mihai Sturdza, auzind de la el, cînd era profesor de matematică la Ieși, că „nu prînzește” ci „mănîncă”, voind astfeli să arăte că stă foarte rău în privința mesei, i-a răspuns să vie să mănînce de acuma înainte la el. (4) Ținea, dealtmintrelea, masă foarte bună și bine servită.

Nu se poate vorbi de domnia lui Mihalache Sturdza fără a face mențiune de mitropolitul Veniamin, acea „podoabă a bisericii răsăritene”.

Precum am aratat mai sus, mitropolitul Veniamin, prin bunatatea lui nemărginită, curățenia desăvîrșită a vieții, evlavia lui sinceră și adîncă, a lasat o amintire neștearsă în mintea și inima tuturor contimporanilor din toate clasele societății. Scoaterea lui din scaunul mitropolitan a stîrnit în țară cea mai vie indignare, poporul din Ieși a fost pe punctul să se răscoale și mult a contribuit acest act al lui vodă la creșterea impopularității lui.

Dar dacă Veniamin Costache este fără îndoială cea mai nobilă figură cu care se poate făli istoria clerului nostru și se apropia de o stare de adevarată sfințenie, totuș nu era decît un om și ca om nu putea să nu aibă și el cusururile lui. Am văzut mai sus că era prea din cale-afară îngrijit de siguranța lui personală, apoi era slab cătră acei din împrejurimea lui; nu știa să refuze cererile, chiar nejustificate ale acelor care-i cîștigase afecțiunea și, în sfîrșit, din prea mare bunatate și generozitate, era risipitor. Totdeauna gata să aline orice nevoie, să ajute pe orice nenorocit, dădea fără a socoti, dădea peste puterile bănești ale mitropoliei care, sub acea păstorie, a fost necontenit încurcată în datorii. Pentru dînsul îi trebuia prea puțin, viața îi era cît de simplă putea să tie atunci viața unui chiriarh al țării. Iubea mult pe un nepot al lui, boier cu vază mare, care deși moștenise o avere frumoasă, deși ocupase (și a ocupat aproape pănă la moarte) posturile cele mai înalte ale țării, în cari, după glasul unanim al contimporanilor, niciodată nu a neglijat cîștigurile ilicite, din cauza număroasei sale familii și a traiului nechibzuit era veșnic în lipsă de bani. Veniamin necontenit îl ajuta din veniturile chiriarhicești (de cari, dealtmintrelea, el era în tot dreptul să dispuie fără control) și, sfătuit de zisul nepot, încheia feli de feli de tranzacțiuni păgubitoare pentru mitropolie care, la începutul celei a cincea decade a veacului, se găsea într-o stare de inextricabil dezordin financiar.

În asemene împrejurări, domnul, în anul 1842, a găsit cu cale să înlocuiască la logofeția Dreptății pe nepotul mitropolitului prin alt boier care, pentru ca să fie numit în acel post, se zicea că-i dăduse 6000 de galbeni. Mitropolitul văzînd că, cu toate insistențele lui, vodă nu consimte să lese nepotului său logofeția Dreptății și, rău sfătuit de acesta, și-a dat demisia, crezînd că vodă avea să deie înapoi în fața nemulțămirii pe care acea demisie nu putea decît s-o stîrnească, precum a și stîrnit-o. Dar domnul, foarte bucuros să se scăpe de un chiriarh care, din pricina marei sale autorități morale, era cu totul independent de el și de multe ori îi impunea voința sa, s-a grăbit să primească demisia oferită.

Veniamin văzînd că și-a greșit cu desăvîrșire efectul, că domnul nu cedează și că nemulțămirea stîrnită de vestea demisiei, dacă a pricinuit pretutindeni măhnire, această măhnire nu se manifestează în chip mai activ, și-a retras demisia. Dar domnul, preamulțămit că demisia i se oferise, cu toate demersurile patriarhului Țarigradului. și chiar a unor mai slabe insistențe rusești, cînd a văzut că Veniamin întîrzie cu plecarea din Ieși, a pus de l-a ridicat din locuința chiriarhicească și, sub escortă, l-a trimes la Slatina, unde a ramas pănă la moarte. A fost, timp de vro două zile, mai ales prin mahalalele leșului, o fierbere îngrijorătoare și a existat temere serioasă de răscoale, dar ocîrmuirea a izbutit să împiedece orice izbuhnire.

În locul lui Veniamin, a fost numit episcopul de Roman, Meletie Brandabură care, zice-se, era fiul unui neamț din Bucovina. Se zvonea că Mihai Sturdza i-a luat, pentru a-i încredința scaunul chiriarhicesc, frumoasa sumă de patruzeci de mii de galbeni.

Maică-mea mi-a povestit în această privință următorul fapt ce-l ținea de la tată-său, care asista[se] la învestitura lui Meletie în însușire de vistiernic. Cum însoțea pe noul mitropolit pănă la careta lui, acesta, cînd i s-a deschis oblonul, a aratat lui Grigore Ghica litera M cusută în nenumarate locuri, pe perinele, păreții și tavanul trăsurii, și care se numea atunci mi (prescurtare a numelui slavonesc de mislete), mai zicîndu-i cu jale:

— Multe mii, cucoane Grigore, multe mii! Altă figură ce nu se poate despărți de domnia lui Mihai Sturdza este acea a logofătului Costache Sturdza. El era un boier foarte bogat, plin de duh și care, în cursul celor patrusprezece ani de domnie ai întăiului domn regulamentar, n-a făcut decît să se sfădească și să se împace cu dînsul.

Își avea curtea pe locul unde se află astăzi clădirile școalei militare, ținea casă deschisă, masă îmbielșugată și i se zicea „bețivul”. Știți pentru ce? El nu se îmbatase niciodată în viața lui și, la masă, nu bea vin deloc, dar după masă lua cîte un păhăruț de vutcă (liqueur). Pentru obiceiurile cumpatate adoptate de boierimea noastră cea mare sub regimul fanariot, acel păhăruț de vutcă luat zilnic de Costache Sturdza alcătuia un exces!

El, cînd trecuse bine de tinerețe și era văduv, cu copii ajunși în vrîstă bărbătească, s-a căsătorit cu frumoasa Marghiolița Ghica, care se despărțise de beizade Neculai Sturdza. Își iubea soția la nebunie, iar ea, dată fiind vrîsta soțului, nu-l plătea cu bani de aceeaș natură. Unul din donjuanii leșului, Neculai Roznovanu, i-o rîpit-o în împrejurări destul de tragice. Silințile soțului părăsit pentru a împiedeca ca biserica să permită cununia părechei îndrăgostite s-ar putea numi omerice, depunîndu-se de cătră el în acest sens stăruinți și bani, atît la curtea rusască, cît și la patriarhatul din Țarigrad. Domnul a ajutat din răsputeri pe vărul său, dar Roznovanu, care era foarte bogat și deloc nu cruța banul, a ramas în sfîrșit învingător.

Costache Sturdza nu-și putea uita nenorocirea și pănă la moarte a urmărit pe foasta lui soție și pe Roznovanu cu o ură salbatecă.

Se zice că era hatîrgiu, dar bani nu lua. Despre dînsul se povestește următoarea anecdotă nostimă:

Precum am zis mai sus, Costache Sturdza ținea casă mare, deschisă și masă bogată, la care erau poftiți în permanență toți prietenii și cunoscuții lui. Musafir zilnic era, printre mulți alții, și consulul sarac și foarte prost plătit al tînărului și neînsamnatului regat al Eladei. Într-o zi, s-a încins, la masă, o discuție între consulul și logofătul, care se vede că nu avea mare considerațiunc pentru reprezentantul regelui Oton I. Impacientat că acea ființă neînsamnată îndrăznește să-l contrazică, i-a spus să nu mai vorbească prostii. Atunci grecușorul, jignit în demnitatea lui de reprezentant al gloriilor trecute și viitoare ale Eladei, a răspuns gazdei sale:

— Cum de-mi vorbești astfeli? Nu știi că sînt proxenos (sol)?

La ceea ce Costache Sturdza a răspuns:

— Proxenos proxenetis, pezevenkis, exo gaidare! (Proxenos [sol], proxenet, pezevenchi, ieși afară, magariule!)

Grecul, neavînd ce face, a ieșit, dar s-a plîns guvernului și acesta a pretins, la Constantinopol, satisfacere pentru ofensa adusă reprezentantului său de la Ieși. Cît de mica era Elada, ea era regat neatîrnat, iar Moldova țară vasală: a trebuit să i se deie satisfacere. Postelnicul de pe vreme s-a dus la consulat în mare uniformă și, acolo, a făcut consulului scuze pentru ofensa ce o primise de la logofătul Costache Sturdza. Regatul elin a fost astfeli satisfăcut, dar consulul său nu, căci era acuma redus la hrana ce și-o putea procura din leafă și, precum am spus, aceasta fiind sărăcăcioasă, hrana ce și-o putea închipui acuma, pe lîngă acea cu care se deprinsese la masa lui Costache Sturdza, îi părea adevarat post împărătesc, apoi trebuia să taie din celelalte cheltuieli, cu cari se deprinsese. Neputîndu-se împaca cu un asemene regim, grecul și-a calcat pe mîndrie, s-a rugat de cunoscuți să facă ce vor ști și să-l împace cu Costache Sturdza. Logofătul, pus în cunoștință, a consimțit fără greutate să primească iar pe grec la masă, dar a pus ca condiție să-i facă mai întăi scuze și să-i sărute mîna față cu toți musafirii lui. Și, cu toată jignirea ce o asemenea smerire o aducea însușirii sale de reprezentant al unui regat neatîrnat, grecul a primit. A doua zi, în momentul în care sofragiul, deschizînd amîndouă canaturile ușii care ducea în sofragerie, pronunța cuvintele sacramentale: „Poftiți la masă!” grecul apărea în salon și, cu aer smerit, apropiindu-se de Costache Sturdza, îl ruga să-l ierte și-i săruta mîna ce logofătul i-o întindea zicînd:

— Haide la masă, grecule, dar să nu mai vorbeșști prostii! (5)

Costache Sturdza era un reacționar convins; făcea nesfîrșite glume pe socoteala tineretului care voia să impuie lui Mihai Sturdza reforme liberale. El i-a mai poreclit și „bonjuriști”, după haina care atunci era la modă și ținea locul jachetei de astăzi: un compromis între frac și redingotă.