America și românii din America/7. Lumea învinșilor
VII. LUMEA ÎNVINȘILOR
1. Ținut indian. Marile Cañoane.
Pe linia „Marilor Cannyoane” (Cañones) trecem întăiu pe la Claremont. Apoi deșertul se intercalează. Pe alocurea bolovănos, sălbatec, aiurea acoperit de o pădurice netrebnică, ori, pe lungi întinderi, nisip, valuri de nisip fără margeni. In unele locuri mașinile îl culeg, îl adună, săpând prăpăstii necontenit mărite; o bucată de vreme butucii de viță se ridică din alba masă nestatornică. Grădina de portocali se face rară, tot mai rară. De-asupra muntele albastru scrijelat închide zarea.
Oprire lungă înaintea marii, frumoasei gări de la S. Bernardino, întreagă învelită cu iederă. De aici încolo deșert de piatră și nisip de mărăcini și de copaci sălbateci fără stăpân, de ierburi seci. De-asupra plutesc nume vagi; Devore. Intre stânci soarele e cald ca într’o bună zi de vară. Via pusă pe alocurea începe să miște. Câte un fermier încearcă mici plantații de portocale. Colacii cu frunze căzătoare prind să se îmbrace. Muntele prinde mai strâns. Totuși pe o culme brazda de plug e trasă de un băietan. E întrebarea pusă deșertului dacă-i vrednic a primi munca omului.
La Cajon linia muntelui e întreită, împătrită. Stânca roșie a înlocuit prăvălirea de pământ și de pietriș. Enormi bolovani, ca un schelet de chit monstruos, amenință calea, care se înLortochiază prin dărâmăturile de piatră, prin suprafețele rotunjite, spălate de vechi mări, care au căpătat înfățișarea de oase lucii. Pe alocurea așezarea lor paralelă pregătește „canyoanelc”, aiurea piatra iea închipuirea unor imense dobitoace la pândă ori la odihnă.
Dar mai încolo caracterul aspru al muntelui se îmblânzește; tocmai sus pe vârf o îndrăzneață cale pentru trăsuri a fost tăiată în coasta galbenă. Un. alt drum suie, cu stâlpi de telegraf, tocmai în vârful escaladării, la Summit. Zăpada se ține încă tare de ultimul pisc.
La coborîre ciudate trunchiuri nodoroase întind pe crăci sucite ace. de brad care par enorme stele verzi rășchirate. La Hesperia, fără nimic din grădina Hesperidelor, tot șirul munților stropiți de zăpada își rasfață frontul. Unii din ei par a purta o largă floare albă. Cei tineri răsar, drepți, zburliți la vârf, cu aparență de platani. Atâta răsare din nisip. O fermă pierdută a strâns apa într’un lac .artificial.
Cele mai formidabile clădării de stâncă sânt însă alău turi, unde o fabrică desface în bucăți automobile usate. .E Viclorville, săracă înjghebare de câteva căsulii răzlețe. O exploatare mică de petrol pare a fi alături. O fabrică de ciment. Drumul de țară duce alături de calea ferată. Trăsurile se urmează răpecte.
încep arborii în floare și câte un ogor verde. Un râu confus își frânge apele dedesupt. Ce veche lăcomie spaniolă de aur o fi pomenind Oro Grande? De aici pană la Bristow, e, supt dealuri, un teren de sămănâluri și de creștere a vitelor, învrâstat cu dc o sută de ori atâta pustiu. Apoi acesta singur cuprinde tot supt șirul depărtat al munților albaștri.
La Barstow, așezare luxoasă, otel cu colonete de chios-stre, purtând pe marmura albă o fațadă, „Casa del De-sierto”. Public ca în localitățile de băi scumpe. De aici se pleacă spre Est.
Același deșert de granit roz, pe care-l aprind, îl învinețesc razele soarelui care se pleacă spre Apus. P& alocurea și sarea iese la suprafață prin mărăcinișul rar și galbena buruiană, uscată, ca la Nevvberry.
Seara se lasă. De-asupra pământului roș sămănat cu petele de aur ale pachetelor de ierburi uscate, albastrul pur al cerului se sprijină pe vânătul încunjur al munților Nevadei. In fața lor înălțimi ciudate, cu totul negre, mucede pe margeni, de un negru de arătură adâncă, se întind ca o amenințare. Une oip povârnișul lor alb, cu pete închise, e ca o imensă piele de panteră. Liniile lor încălecate sânt rupte, încolțite în felul cel mai neașteptat. Nu se poate un munte mai sfărâmat, mai fărâmițat. Dincolo de creasta lor neted profilată, parcă n’ar mai exista nimic. Fulgerări de aur încheie apusul.
Neted, cu ultima stâncă vânătă, straja de munte încetează. Sântem în câmpul deschis, veșnic asemenea cu sine. Aceasta însă numai o clipă, căci un alt șir, de același caracter, ne cuprinde. Pe șoseaua de supt ele ca niște licurici aleargă automobilele. Alte șiruri ajung a se năzări mai în fund.
0 noapte rece. Pe munte a fost furtună. Aprigă furtunăi cu zăpadă. Când ne oprim la El Gran Canone aierul e glacial. Dar așa de pur, de sănătos, de pătrunzător pănă în adâncul plămânilor ca întineriți la o înălțime de 7496!
E un platou înalt. Pinii îl îmbracă. 0 coamă deasă de pădure bătrână, pe alocuri neatinsă, copăcelul tânăr, sfios, lângă cel care domină larg cu crăcile roșietice, lângă strămoșul căzut, răsturnat peste crengile vii, prins în , mreaja lor, uscat ca un os de pește, de chit, în fundul Oceanului.
De-odată lângă otelul de bârne, roșii-negre, pregătit pănă în cele din urmă amănunte tehnice ale standardisării americane, pământul s’a scufundat pănă la aproape două
(imagine)
Marile Cañoane ale Coloradului.
(imagine)
Marile Cañoane ale Coloradului.
mii de metri, pe o întindere de cincisprezece ori atâta. E o uriașă groapă, un imens cuptor: pare că forțele nestăpânite din mijlocul pământului ar fi izbucnit deschizând -o astfel de rană.
De-odată ți se pare că ochiul care o cuprinde a și măr-genit-o în hotare cu care imaginația noastră e deprinsă. Trebuie .să întrebuințezi oare întregi prin pădure ca să-ți dai samă de- uimitoarea vastitate a genunii unice. Trebuie ca, sprijinit de parapetele apărătoare, să privești cu o-chiana ca să deosebești că îiruntru, cu toate că totul pare pustiu, necălcat în vecii vecilor, trăiește o lume omenească, un grup de căsuțe, un otel cu largă fațadă, un pod de fier, încălecând una din miile de prăpăstii care se întretaie, se confundă între dânsele.
Dar aici nu e un Jmos, care înspăimântă și răspinge. Cei cari-și adună supt această formulă impresiile greșesc. Cu sau fără explosia care a rupt păturile granitului, natura, servindu-se de alte ape decât, „tărcatul” râu Colorado care se târăște glodos în profunzimi, ieșind la iveală numai ca pete de lac tulbure, a orânduit, a potrivit, a clădit. Sânt lunecări întinse, sânt vârfuri dârze, sânt stalactite monstruoase, negei uriași ai pietrei, dar ceia ce mulță-mește, împacă, bucură ochiul e așezarea dreaptă a rândurilor granitului, alinierea lui pe mii de metri, ca și cum im olar divin ar fi fiert în cuptoarele lui vase de o formă desăvârșită.
Ceia ce înlătură încă speculata impresie de groază e zimbetul de coloare palidă albastră, verde, care încunjură și termină triumfătoarele sunete de trâmbiță ale pietrei de zori și pietrei de sânge, amestecate în toate nuanțele gloriosului roșu. Ici și colo o pată de zăpadă punctează spațiul ori crețe vegetații mărunte, copaci răzleți pe cari-i 1
1 Pentru tineri e plină de învățăminte cartea destinată copiilor a unui băiat de patrusprezece ani, fiul directorului parcului național din Mesa Verde, „Masa Verde®, Deric Nusbaum, Deric with the Indians, ed. Putnam, .New-York, scade depărtarea dau ca un rar păr sălbatec fibrelor de-os sur și alb. Ce instrument deschis tuturor focurilor luminii de zori și luminii de amurg, păcilor argintii ale nopților de vară!
Albii cunosc minunea de dăunăzi abia. Exploratorul care a recunoscut-o întreagă e din 1869, votul care a creat parcul național, de ieri; stăpânul de veacuri ,știutorul tuturor cărărilor, cutreierătorul tuturor cotloanelor e Indianul.
Reclama-ți spune unde-l poți găsi departe, drum de catâri printre pietre. Aici el apare așa de scăzut și de umil! In față chiar cu otelul e clădirea de piatră roșie cu trei rânduri, terase și scări, oale pe colțuri, a Indienilor Hapi, monstruoasă înjghebare cu fereștile mărunte, neregulat sămănate. Alături mușuroaie da loadbe acoperite cu pământ, cele mai simple forme de locuință omenească. Lângă obiectele de vânzare, între care splendidele covoare cu totul ca ale noastre, familia trăiește, cinchită la pământ: femeia țese bătând firele de lână în beteală, bărbatul se învârte în jurul ei, copiii se târăsc în brânci. Urâți oameni, neavând nimic din talia înaltă, din proporția membrelor, •din aspra figură sculptată cu nasul de vultur a războinicului. Mari fețe bosumflate, strivind trupul greoiu, coloarea, lutului și a cenușii, asprul păr rar deosebesc un trib ue alt sânge decât oamenii Vestului. Când li ceri lucrează, când li ceri joacă, Se feresc de stăpâni când li pretind să fie .expuși în! fotografie ca bestii rare. Legenda lor e prea mare pentru dânșii. Sa ajungă așa o dihanie de aratat în țara strămoșilor lor, a limbii lor care se duce și a zeilor lor cari au murit...
Iată-i plătindu-și datoria zilnică de a danța la cinci ceasuri și jumătate exact, cu discursuri explicative făcute în cea mai bună englesă de unul dintre dănțuitori. Din gangul casei lor, amenajată așa ca să dea impresia „sălbăticiei”, se aude toba, întovărășită de chiote. Spectatorii surâd. Șase actori apar: patru bărbați și două femei.
(imagine)
Danțul indienilor Hapi.
(imagine)
Danțul indienilor Hapi.
Acestea din urmă sânt Îmbrăcate foarte simplu: polcuțe și fuste; numai părul adânc negru, gros, lucios, în jurul feței umflate, palide, le identifică. In schimb, tovarășii lor sânt măreji. Și ce figuri, afară de moșneagul a cărui față de pământ e așa de scrijelată încât m’am întrebat uacă nu purta, după obiceiul alor săi, masca divină a danțuluil Dar mai ales sânt măreți ca echipament; înaltul coif, lunga coamă de pene de papagal li se lasă pe spate supt flanelele în colori vii se întind largii pantaloni de piele; de la brâu spânzură podoabe de metal și de mărgele colorate, cu aceleași figuri geometrice. Au în mână, pe rând, buzdugane scurte și suliți ascuțite.
Sânt trei danțuri. Primul e numai o paradă, bărbații trecând prin mijlocul femeilor. In al doilea ei au la umeri aripi de vultur, care li cuprind toată spinarea, blănuri li atârnă. Danțul, un mers trăgănat, e ca un zbor planat al păsării care-și pândește prada. In al treilea, cu strigăte, armele se ciocnesc ca în luptele care niciodată nu vor mai da neamului „pașnic” (hapi înseamnă aceasta) cinste și glorie.
Adevarata viață indiană e aiurea, prin pueblos, la Olua-raib și Oraibi, la Tewa, la Sichoiunouvi și Wallpi, apoi la vecinii Indieni Navajo și Zuni, la Apașii războinici călăreți. Acolo danțurile, al șerpelui, cu șarpele la gură, aL zimbrului, al coșurilor, ținute în față ca scuturi, sânt sacre; ele se fac solemn, cu zeci și sute de oameni Ia anume ser-balori mari, când semnul mistic al „scutului soarelui” se înalță cu evlavie, când se fac menirile pcnLru ca „soarele să nu se piardă în Sud”, pentru ca rodul câmpului să fie bogat și îmbielșugată prăsila animalelor și păsărilor. Acolo în casele de piatră stau gospodarii câpabiîi de a smulge pentru ogorul lor mic apa care se prăvale în nisipuri și se adună în smârcuri, acolo se lucrează porumbul alb, galben, roșu și negru, acolo se lucrează covoarele, împletiturile de paie în care se păstrează datini milenare legate de ale'noastre; acolo se aduc încă rugăciuni zeilor de la cari pornesc marile puteri ale lumii. Acolo prisonierii civilisației nu stau în vitrină pentru ca oameni fără ocupație să li dea aplau.se pentru spectacole și să li arunce piesele de zece cents.
2. în pustiu. Noul Mexic. Spre Nord-Est.
O zghihuita noapte de tren ne-a strămutat într’o regiune șeasa supt munți albaștri domoli, cu miriști și câteva ferme în mijlocul piistiului de buruieni sălbatece, pe care pasc vite risipite. Așezările omenești rămân însă de o extremă raritate. Pe acest teritoriu smuls Mexicului opera de colonisare nici n’a început, pe când în Est oamenii stau unii pe capul celorlalți, cu miile îixtr’o casă. Câte o cisternă arată lipsa apei pe care Indienii o cer de la zei cu fierbinți rugăciuni, o aduc în spinarea femeilor, o împart cu scumpătate ca o mană. Trecerea pe aceasta coajă galbena-roșietică a unui automobil e o raritate.
Și, totuși o mp re gară, cu șanțurile pline de apa ploii, răsare în mijlocul deșertului. Dar, ca locuințe, Winslow e numai e adunătură de miserabile căsuțe de lemn.
Dedesupt e întreaga scară de pături ale granitului roșu. Indata ce coaja cedeaza, rasar elementele construcției mărețe a naturii. In margene •șuvița de argint a râului.
O noua așezare pentru cei din fund, ascunși, nedoriți, pre-sintă totuși încercări de a acomoda cu nevoile civilisației americane utilitare arhaicele blocuri ale zidirii indiene. La doi pași depărtare sântem în lumea nisipurilor și a los-topanclor roșii, așternute în palate ale zeilor păgâni. Pe alocurea lespezile îmbracă dealul ca niște enorme șindile, ca niște formidabile foi de cactus. Și apoi iarăși, după ce adâncurile au ieșit de-asupra, pacea monotonă a deșertului de mărăciniș. Pe fondul vâriăL al pământului palidul co-yor al ierburilor moarte se pătează une ori de praful alb de alcali.
Și vechii copaci au împietrit. La Adamana se anunță o pădure, departe de șease ceasuri la Sud. Specimene din lemnul-granit se presintă. Suprafața lustruită dă cel mai fantastic amestec de linii și mai ales de colori, în care ro-•șui, galbenul palid predoihină.
Navajo. Abia câteva case, cai rătăcind prin deșert, oaia albă care^și caută hrana în spini. Dar la una din modestele clădiri se anunță vestitele „Navajo blankets”. Viața vie e undeva în urmă, acolo unde duce drumul nepietruit care •se deschide prin argilă și nisip. Covoare de acestea foarte ochioase, în lungi vârci pline de figuri, atârnă și, în cale, de coperișul coșmegelor indiene. Și valtrapul cailor e artă bătrână.
Rari puțuri artesiene, mills, sânt adoptate și de vechii indigeni pentru a-și adăpa așezările. Astfel când și când omul se poate totuși împlânta. Păduri pitice încunjură acum locuința de provisorie sărăcie.
La Houck, lângă râul cu torențialul curs, e o încrucișare de linii. Poate o jumătate de ceas un adevărat rând de canones roșii, cu adânci scrijelări mărgenește drumul; zăpada se păstrează încă în săpăturile muntelui. Unele mase au aspectul unor fantastici elefanți încremeniți, altele presintă fortărețe crenelate. Aceiași bogăție de colori ca pe aripi de fluturi. Ne apropiem de Gallure, care e la capătul mărețului defileu. Turme de aceleași oi albe pasc buruiana sură de la poalele munților; femei groase cu fața de aramă, copiii botoși le pasc. E gospodăria indiană.
Iată o solidă biserica de piatră albă, cu o cruce care sa-tnănă a fi ortodoxă. Ce rost poate să aibă acolo în pustie? Căci drumul urmează tot așa de pietros și de gol, de și fără frumuseța zidurilor de roșie cetate.
De ce neîncrezătorul nume de Defiance dat unui popas la câre nu ne oprim? E pentru lupta care a fost între guvern și bandele Indienilor apași, cari-și râdeau de orice putere publică? Acuma, în această palidă lutărie țepoasă e liniștea supunerii, supunere una cu moartea. După ceasuri de rătăcire, un grup de case se strânge în jurul vreunei „faclory”. Drumuri încalecă muntele stropit de zăpadă. Trenul domol nu se oprește pentru atâta.
El va face zece minute de repaus numai la Gallup. Ciudat orășel de ceva fabrici, de bungalowuri ca în Nord și de construcții galbene, pătrate, cu terase, cu ferești mărunte, care sânt o vădită imitație a pueblurilor indiene din fund, ale căror odrasle ajung pănă aici și a căror reclamă e scrisă pe marile placarde. Piatra, bolovanul gol, haotic e în mijlocul chiar al sărăcăcioaselor locuinți. Mulatri și-au făcut cutiuțele de-a lungul liniei. 0 alta se înfundă în interior.
Același pustiu de stânci roșii, de vârfuri albe de zăpadă, de bolovani răspândiți pe câmpia care nu înverzește niciodată. Cai murgi rătăcesc căutând o hrană saracă. Ici și colo anunciuri scoțând la iveală țesăturile și lucrul în argint al Indienilor Navajo. Din toate bojdeucele răsar copii buhoși cari aleargă după tren.
La Yucca, un centru indian, numărul caselor de formă indigenă e și mai mare. Femeile vin la tren să vândă delicata lor olărie, de 6 linie așa de variată, cu desemnuri așa de felurite. Naiva lor imaginație pune capete de porumbei la torțile cupelor. Tot așa de interesante ca aceste produse ale mânilor dibace, care "desprețuiesc și întrebuințarea roții, sânt veșmintele vânzătoarelor cu fața rămie: șalurile lor lungi, fotele de aspru postav de lână, încălțămintea lucrata în casă. Tăcută, cu un zimbel de îndemn ele aduc cu mândrie rodul unor silinți cinstite pe care le luminează milenarul instinct al artei.
Ceva mai departe străbatem o scurgere de lavă neagră încremenită, în umbra dealurilor galbene. Pământ frământat, rupt șl bătut cu pietre. Vitelor roșii și albe, trântite în păiuș, li place palida iarbă a șovarului. Un înalt canon vânăt păzește o lume de 'gropi învălmășite. Turnuri de piatră galbenă pare că stau să cadă asupra liniei.
Acuma colibele de cărămizi necoapte sânt singurele care se oferă privirilor. Cârpele flutură tîn vânt de la o terasă Ia alta. Gospodăria saracă e toata împrejur. Doar negustorul de gazolină și de „merchandise” mai represintă altă rasă. Pretutindeni calul mărunt “paște miriștea buruienii de piatră.
O .formidabilă catapeteasmă roșie ca pentru templul a sute de răstigniri. In față se crapă mușunoaie de pământ răscolit și încolțit cu pietre. Nicio transiție între arama de sus și cenușa de jos. Un templu, cu adevărat un templu Jos, umilul închinător, sus flăcările locuinții zeilor. Aiurea mogâldeața a încălecat lăcașul zeilor. Trepte uriașe par a duce la ele. E exemplul dat de natura însăși locuințelor de grupe și podoabelor de cult ale rasei localnice.
Cel d’inlaiu Indian călare, cu pălăria largă pe capi, străbate câmpul. De-asupra soarele de după amiazi e acum, în Mart, dogoritor. Dar nicio pasăre nu plutește în aicrul luminos.
Muntele tot ajunge a fi din grunzuri de lavă, între care iarba seacă pune vegetația-f palidă. Numai adâncurile care se crapă dedesupt rămân roșii ca și câmpul care urmează $i în care se va înfige pinul sălbatec.
Prin acest teren mașinile sapă de zor pentru a face un mare pod de fier pregătind altă linie în inima țerii. Aici Mexicanii din corturi au luat locul indigenilor mai puțin destoinici. Dar îndată stăpânirea neîmpărțită, necontrolată a acestora supt guvernorii lor, cu lotul dat de președintele Lincoln, cu caciques ai lor, șefi religioși, va reîncepe,, în ciuda drumurilor care li taie țara.
Un simplu canton de aibi la Dalies. Se încearcă sădirea de pomi din zona temperată. Apoi pustiu, lung pustiu de nisip. Stația, cu două-trei case, nu se poate chema decât Sandia. Nisip urât, învalurat, mestecat cm buruieni. O singură pasăre neagră trece prin arșiță, cătând o picătură de apă.
Ce curioase par grapele de pomi din jurul slației următoare! încercări de cultură a ogoarelor. Un stol de rându-fiele învie cerul. Rio Grande, vastă apă ca a Siretiului, întreține această trezire a puterilor, pănă acum înțepenite, ale naturii. Dincolo de pod, o pădure întreagă a răsărit. Ape stătătoare pătează câmpul. Sânt sămănături proaspete și căpițe de fân lângă ferme. Te simți iar între oameni.
Case mai mari, cu terasă, în stil indian. E Albuquerque, capitala unui întreg Ținut și orașul în care un vestit Mu-seu concentrează tcsaurele artei indiene. In sus e regiunea Taos, una din cele mai caracteristice pentrru vechea civilisație aborigenă. Fără a mai socoti marile deposite de petrol din vecinul Texas, „Texasoo”.
însăși gara orașului măricel e în stilul local, lungă zidire cu arcade, purtând turnulețe ca de porumbar, cu acele ferestruici pătrate care, aici, se pun și la biserici. Totul de coloarea pământului nears din care se face lotul.
In fața unui bazar — și de spoliile Misiunilor — unde lucrează meșteri indigeni cu familiile lor împreună — și aceiași copii cari se învârt și Se târăsc în jurul lor, privind pe străini cu ochii lor mari negri uimiți—, așteaptă femeile învinșilor. Cincbite la pământ ca morții în vechile lor 'rociminte, acoperite cu șalul, mute când nu e vorba de a spune în câteva cuvinte prețul olăriei pe care o pre-sinlâ spre vânzare, oale și ulcioâre, smălțuite și nesmăl-țuiie, păsări roșii cu puchiței albi, și, pe lângă dânsa, arce cu aspre coloraturi capricioase. Unele fețe au o mare nobleță și copiii, cu totul albi, sânt deosebit de drăgălași. Femei bătrâne câ ochii întunecați și lungile șuvițe de tare păr alb. Un impresionant moșneag cu fața arată în toate sensurile de vrâsta, dar cu ochii mici liniștiți, clari. In vulgara noastră îmbulzeai! par cu toții niște figuri iero-tice, nereale, fara viață, menind o vraja de veacuri, pe propileele umile ale unui misterios templu de întunerec și de eternitate.
De aici înainte, spre seară, nu odată se întind ogoare de țernă neagră și pomii cuprind zările. Coperisuri țuguiate printre dânșii. Lumea indiană, atâta timp stăpână nevăzută, se va despărți, pierzându-se în tremurai de lumină al soarelui către Apus. Printre trunchiuri oțelul râului scapără. Apa e de altfel aici pretutindeni la suprafață.
Un cimjtir cu cruci smerite: de mult n’am văzut unul! Cei de acolo au trecut din pământ în pământ. Căci și de aici înainte totul e din lut, ca o escrescență a țărânei comune. Și bisericuța cu pervazurile albe e tot din lutul uscat la soare.
Numai omul lipsește și aici; cu tot râul care stă la îndemână, neîntrebuințat, pustiul își reia drepturile. Dar un sat mare indian își întinde haosul de înjghebări sure, din care iese fumul de seară. Biserica are două turnulețe de fațadă și supt dânsele o dungă multicoloră de caracterul țesăturilor. Pe deal >e văd urmele unei vechi cetă-țui a indigenilor. Nume indiene se păstrează, ca Elota.
Un alt sat indian, S. Domingo, are o lungă biserică de pământ, cu zimți supt terasă și cu clopotul spânzurat în aier. Miriștile ard în margene și muncitorii cu mantie neagră și pantaloni roșii trebăluiesc în jurul pomilor. Aureola de fum albastru încuijara toată gruparea. Munții cu zăpadă sânt în capătul orizontului.
La Bemalillo, „micul Bernard”, prăvălia clasică americană își chiamă simplii clienți. Râul torențial din margine a secat cu totul. Triumful pustiului se pregătește.
Intrăm în munte. Lâ Los Carrillos un grup de case americane, simple, curate. La Galisteo, doar numele spaniol în deșert. Fără de capăt, învălmășit, pustiul de granit ros.
Noaptea se lasă când trenul se oprește la Lemny, în câmpia de pietre, d’inaintea elegantei stații în stil indian care desfășură în zădar galantariul operelor de artă populară ale vechilor locuitori.
A doua zi, bogată regiune de pășuni, pe alocurea cu ogoare încă neîncepute; obișnuita fermă de lemn, îmbulzită de vite, de cai, de găini. Șuri bune, case foarte rele, total neîngrijite. Și prăvăliile sânt primitive. O clădire de cărămizi pe deal pare a fi o biserică.
Aglomerările mari sânt răspândite, desordonale, fara nicio preocupație de frumuseță. O stradă prăfoasă cuprinde prăvăliile. Bogăția fermierilor apare însă pretutindeni, Utilagiul de mașini, marile mori de cărămidă apar îndată. Câte o biserică de imitație europeană, cu turnul ascuțit și rosața gotică. încolo, popasul muncitorului gata să zboare aiurea după nn câștig mai mare. Cochetăria e numai a reclamelor și a deposilelor dc benzină, „Conoro”, „Vulturul alb”.
Garden-City din Cansas e o grădină de grâu: florile nu par să-și poată avea aici lăcașul favorit De alminterea aici primăvara întârzie. Binecuvântatul colț de iarbă nouă nu se vede încă nicăiri pe pământul brun ca lâna. Sămănă-tura de toamnă pare a nu fi obișnuită. Abia s’au deschis câteva brazde de arătură. Dar pluguri lăsate pe câmp arată fineța mașinilor întrebuințate. Coceni de porumb, în picioare sau în grămezi, putrezesc pe vechile postate. Vilele nu prea pătează întinderea; Obiceiul e să le ție în țarc. Lipsa pomilor crește impresia de fertilă pustietate. Fermele sânt mici grupe de cărămidă sure cu morișca puțului ar-tesian și turnul de tinichea al petroliului. In jurul lor se face atâta umbră câtă trebuie.
Dar sânt și dealuri de piatră, petece de mărăcini cari n’au fost niciodată tulburați de plug, lungi intercalări de pustiu.
Nume indiferente pănă la marele centru, cu mândru fronton de case roșii, de la Dodge City. Blocul de cărămidă e admirabil legat. Câte o biserică pentru grupuri risipite apare cu totul isolată în mijlocul stepei.
La gările următoare mari înjghebări de lemn arată de-positele de grâne: ale companiei Kansas, ale companiei fermierilor, ale câte unui dealer lucrând în numele său propriu. La Hulchinson patru imense elevatoare exprimă bogăția Ținutului. La Newton serviciul apelor își presintă de departe țișnitoarea reclamă. Pe când aiurea gara e numai o magherniță sură și goală, aici se ridică o măreață zidire de cărămidă cu ușile și fereștile în netedă piatră sculptată.
Peste’puțin un câmp de sonde apare, dar răsleț ca la noi, cu spații largi între șchele. 0 exploatație locală fără mult rendement. Nu se văd așezări împrejur. Mai departe numai un sătișor s’a format în jurul marilor deposite rotunde.
Alături un grup de căsuțe povârnite lângă o râpă poartă gloriosul nume al Florenței. Dar la Emporio, „cetatea negoțului”, noua gară splendidă e terminată; nu e prea mare pentru grupul de case pe care-l strivește dominându-le. E aici un oraș cu înalte clădiri roșii, cu străzi largi și parcuri foarte îngrijite. Pe unul din ele un simplu monument de amintire cere să nu se uite căzuții războiului, let no forget.
Spre Kansas City terenul urmează, cu ondulații rare, în aceiași desfășurare a șesului gros. Un soare roșu, fără raze, înfășurat în fumuri fără izvor văzut, se apleacă în jurul dealurilor goale. întâiul lan de grâu plin se întinde la picioarele lor. Din ce în ce ferma se face mai arătoasă, mai îngrijită.
Marele oraș însuși, cu largile lui bulevarde, cu dealul acoperit de lumină, cu fațadele uriașe ale fabricilor și îmbulzeala de trenuri pare a represinta același tip al centrului de regiune agricolă.
A doua zi industria domină. O ceață fumurie acopere orizontul la Rock Island, care-și înalță sițs furnalele. Largul Ohio își scurge apele printre maluri acoperite cu că-sulii sărace, pentru lucrători. înainte de punctul unde se captează izvoarele într’un lung canal de ciment, mlăștinile sânt pătate cu păcură. Poduri fără stil înjugă râul. Impresia e a unei înseilări lacome și pripite pentru câștigul imediat
Terenul pietros e tăiat apoi adânc de șoseaua vecină. Rostogoliri imense de bolovani o mărgenesc. Când aoeastă risipă de granit încetează, sântem într’o regiune de păduri tinere care durează pănă la masivele suburbii ale Chica-gului, care-și revarsă la acest ceas de dimineață valurile de lume în străzile de asfixie dominate de trufia sky-scraperilor.