America și românii din America/6. Capitalele grădinilor
VI. CAPITALELE GRĂDINILOR
Trecem noaptea prin văile reci ale Sierrei Nevada. Ne oprim îndelung la capitala Californiei, Colorado. Ziua ne prinde cu aceiași priveliște înaintea ochilor: greoii munți pitiți în fund, șesul vag, acuma curățit de zăpadă.
Dar peste puțină vreme tot aspectul se schimbă. Stânca e așternută cu o catifea verde proaspătă. Din ce în ce, supt influența curentelor calde ale Pacificului, vegetația se întețește. Boschete frumoase de arbori sudici, tufișe de foi lucitoare, mușcate înflorite; câte un platan, mai mult de reclamă decât ca produs al acestui pământ pietros. Golful albastru mijește în fund, mângâietor. Dar nelipsita colibă de lemn a settlerului se îngrămădește răpănoasă. E o strigătoare disarmonie fața de această caldă, generoasă natură, cum și față de amintirile spaniole, nu atât de cuceritori, cari nimicesc, ci de umili călugări, cari aduc între Indieni vestea bună a Dumnezeului blând și îndurător, amintiri care răsar din toate părțile, întrupate în urme care nu vor peri.
2. San-Francisco.
Străbatem un ochiu al golfului cu ferry-boatul, ca să ajungem la Berkeley, iar de aici din nou în tren pănă la Oakland, „Țara Stejarului”. Aceiași suprapunere de civilisație nordică pe o natură de Miazăzi, peste o cultură populară și istorică, înlăturată ca nefolositoare. Trecând încă odată apa albastră lină a sinului de ocean, avem în față insula care cuprinde Școala Navală între vechii ei copaci sumbri și, fațada orașului refăcut după catastrofa cutremurului și incendiului de acum vre-o douăzeci de ani.
E o paradă de skyscrapere, mândre, trufașe, ca o gardă de onoare a bogățiilor îngrămădite, a freamătului necontenit pentru a le adăugi. Când pătrunzi înlăuntru pe străzile relativ înguste, pe care le umbresc clădirile de obiceiu înalte, te lovește disproporția creațiunilor individuale care stau alături fără a crea un ansamblu. Casele cu zece, cu douăzeci de rânduri alături de altele ca în bietele noastre orașe europene, așa de pline de caracter; risipă de marmure colorate, de coloane aurite, încercări de artă care pun cupola de-asupra terasei monstrului arhitectonic; ici și colo, la câte o biserică, amintirea stilului iesuit spaniol, cu fațada sprijinită de cele două fumuri laterale. Pe piețele verzi monumente în genere prea mici pentru strivitoarea lor încunjurime. E sigur că în asemenea cetăți comemorarea oamenilor și a evenimentelor trebuie făcută altfel decât în copiile noastre de cetate elenică.
Câteva mari clădiri în centru arată nu numai ambiție, ci și gust. Astfel Primăria cu o frumoasă fațadă armonioasă și o cupolă de tipul Soufflot și alături casa de conferinți cu prelungirile ei în stil de mănăstire franciscană făcută din cărămizi în secolul al XIV-lea italian.
Văzut în amănunte, orașul Sf. Francisc, care așa de puțin răspunde azi smereniei patronului său, e deosebit de simpatic. Străzile lui, de o perfectă ordonanță, suie dealurile încunjurătoare; flori de Sud sânt sămănate în brazda de ’naintea caselor de formele cele mai deosebite, în care se vede însă adesea un tip potrivit, ale cărui elemente sânt luate din vechea tradiție spaniolă. Populația din aceste case cochete și sănătoase e de multe feluri, cea mai mare parte imigranți, mai vechi sau mai noi. Pe cutare terasă o mamă iaponesă, frumușică, rumenă în obraji își alintă copilul ; mai departe, la ieșirea din școli, în grupul fetelor voioase, îndrăznețe, câteva Chinezoaice cu asprul păr negru rătezat scurt pe ceafă; Mexicani a căror față reproduce numai une ori curatul tip spaniol, cei mai mulți presintând umerii obrazului, roșii, ieșiți în relief, ai Indienilor din cari se coboară în mare parte, se văd în cafenele cu inscripții numai în frumoasa limbă a lui Fernando Cortez: o librărie vinde romane spaniole cu coperți violent colorate, un „Anuario hispano-americano”, revistele din Madrid și cele din Mexic; un cinematograf anunță în italienește representațiile viitoare.
Intrăm în cartierul chines, care cuprinde o întreagă stradă și se revarsă și asupra altora vecine. Totul aparține galbenilor; librărie, fotografie, magazine de aprovisionare, în care lângă păsări și iepuri de casă sânt expuse broaște și tot felul de dobitoace, și comestibile de acasă, uscate cu un antic sistem special, sânt puse în fereastă: mușchi de broască, șopârle, pești de toate felurile, cârnați, șunci, limbi, totul redus la niște foițe desgustătoare; nu lipsește undeva și un puiu pus în spirt, care poate fi prefăcut în friptură pentru cine nu se desgustă. Un mare restaurant cu două rânduri, cu scara de piatră, servește în boxele lui supe de vegetale și cu ou, în care plutesc bizare paste și din care se desface un miros de vase spălate și de spital, orez admirabil fiert a cărui sare e luată da sosul negru special, cu apă de mare și mirodenii, feluri de verdețuri la care se adaugă bucăți de carne de porc și de puiu scărmănate într’un chip special, brânză chinesă, — pâne numai după dorință; cu o piesă de cinci cenți aruncată în gaura din părete poți căpăta cinci minute de musică negră.
Sânt prăvălii strălucitoare, cu vitrinele foarte îngrijite de discretul negustor care nu iese în prag și nu poftește niciodată ele vând cutiuțe de lacă de toate colorile, bibelouri de os, inele de sidef cu pietre falșe, bronzuri lucrate grosolan, dar mai ales cele mai strălucitoare pijamale în toate colorile curcubeului, sămănate cu flori delicat răspândite din plin. In cutare magazin păreții sânt împodobiți întregi cu acel bielșug de sculptură aurită în care sânt încrengate toate dobitoacele naturii și toți monștrii închipuirii, acoperiți bogat cu aur. Sânt case în stilul național, milenar, cu galerii sprintene și acoperișuri cârligate la mijloc, cu toate colorile vii îmbinate pe fațadele lor. E undeva și vre-o pagodă, lângă care o mare biserică creștină își chiamă din acest neam de vechi păgâni noii credincioși. Și e teatrul, Mandarin Theatre.
Îl cercetăm seara. E complect gol cu zece minute înainte de oara șapte, când începe nu știu ce piesă. Doi băieți duelează pe scenă, cu săbii de modă veche și bastoane, evitând cu măestrie loviturile. Intr’o lojă la stânga musicanți încearcă vioara, fluierul și gongul. Directorul cu ochelari cercetează ceasornicul. Câțiva copii se joacă în fața cortinei, foarte frumoasă, cu reclama unui negustor din Canton. Atâta.
Totuși se începe. Splendid decor de palat, la care, prin simpla coborâre a pânzelor, se vor adăugi apoi altele. Strălucite costume istorice: rochii largi aurite, coifuri tărcate, cizme cu tălpile late de pâslă. Popi poartă bărbi albe ca fuiorul pe care la mânie le agită cu mâna. Dulci femeiuște cu ochii cârpiți, văpsiți împrejur cu roșu și cu obrajii albiți de pudră se dau în vânt pentru dureri mie neștiute, lunecând pe scânduri cu piciorușele de păpușă; una, eroina, și-a tăiat părul cu cuțitul, biata fată micuță, și de aici bătăliile între eroi și preoți, cari întră, iese, cad, se dau de-a tumba, se ridică și mai ales vorbesc. Recitativul e continuu întovărășit de asurzitoarea subliniere a gongului. Lumea se adună după opt ceasuri; afară fac coadă. Odată în sală, cei de moda nouă, bătrânele cu largi rochii negre, copiii vorbesc, mănâncă, părând că nu-i privește ceia ce este pe scenă, unde zgomotul ritual urmează, lung și solemn.
Un colț către Pacific, către „poarta de aur”, a fost consacrat frumusețelor naturii și artei. Toate înfățișările variate ale abundentei vegetații sudice sânt adunate în grădinile întinse care încunjură clădirile. O grădină iaponesă presintă flora depărtatelor insule ai căror vechi locuitori pot să-și mângâie astfel nostalgia, dacă o au. Obișnuita căsuță goală, cu paravane mișcătoare, copacii pitici cu monstruoasele rădăcini umflate, poduri peste ape dare se strecoară prin bolovani. Acvariul e unul din cele mai bogate, cu peștii ca o foiță de sidef, ca niște fluturi multicolori, ca niște săgeți în care se mișcă vioiu ochi de aur.
Museul, „M. H. de Young, Memorial Museum”, e așezat într’o clădire care leagă de un turn ca de sky-scraper o lungă zidire în cel mai bine imitat stil manuelin din Portugalia, venit poate prin Brasilia. Sânt câteva vechi pânze, a căror identificare, ca a unui neisprăvit Rembrandt („Hoții”) și a unui bizar Lionardo, dacă nu își unui Veronese, e supusă la revisiune. Dar este un Bassano, două imitații ale lui Rembrandt de Denner și este și un mare Watteau, cu un vast peisagiu. Arta americană presintă câteva frumoase peisagii. O dulce figură de fată a lui Bouguereau, un Courbet și o impresionantă noapte de Daubigny sânt ce a dat de samă școala francesă. Curioase tablourile rusești, care strămută în cu totul altă lume; supt nume, altfel necunoscute, de pictori contemporani, scene din alt mediu natural și uman: alaiul de nuntă într’un sat înzăpezit, cu bulbii auriți ai bisericii, cu caii cari trag din greu roșia căruță închisă, cu mutrele naive și speriate; întoarcerea de la încoronarea Țarului în căsuța plină de „pose” unde toți se uimesc de povestirea splendorilor neînchipuite;
(imagine)
Grup de Români americani.
(imagine)
Grup de Români la Los Angeles.
pregătirea de nuntă cu femeile înfoiate, înzorzonate, purtând pe cap „cacoșnice” de paradă (de Masovschi); o secerătoare roșie-blondă înfășurată cu triumful recoltei sale, visiune de aur și de lumină; căruța mujicului care duce pe nacealnicul cu șapcă într’o visită ca a „Revisorului” lui Gogol, fără a mai pomeni un stupid Napoleon în ajunul părăsirii Moscovei, al cărui evident model e tabloul lui Delacroix. Totul văzut de alți ochi, tălmăcit de alt gând,
Pe lângă o adunare ciudată de uniforme, instrumente de musică, miniaturi pe ivoriu din secolul al XVIII-lea, strălucită colecție de ceramică din toate țerile, dar mai ales bogăția de produse ale artei chinese și iaponese: vase de porțelană și de bronz, catapitesme de lemn sculptat cu o fantastică putere de creațiune în domeniile închipuirii, dragoni și monștri de bronz, realiste portrete în lemn, zei ai Fericirii cu enormul pântece păros, cu gâtul umflat în gâlci, ai Sănătății cu trei capete și șase mâni, strivind bolile supt picioare, draci roșii și grași cu cornițe ca de ied, și, alături, minuscule lucrări de fildeș, făcute cu o migăloasă artă care uimește, sperie aproape. Alăturările, contrastele de colori stau alături cu îndrăznelile liniei, cu siguranța unei visiuni de o unică acuitate.
O școală din Berkeley e adusă aici ca să vadă și, băgați de samă, căci e vorba de copii pănă la zece ani, să copieze. Cei mai drăguți omuleți, băieți și fetițe, de toate rasele, pe cale de a se americanisa supt zimbetul ispititor al profesoarelor, în mare parte studente, care fac astfel școala de aplicație, se întind la vitrine, le ating, se trântesc pe jos ca să vadă mai bine, fără zgomot, atenți, căci au de lucru, fac de la ei, creiază. Siguranța desemnului, puterea de a găsi imediat linia dominantă, meșteșugul de a umplea golurile, plăcerea de a fi gâcit, reprodus, păstrat sânt fără de margeni. E idealul școlii celei nouă, în care puterile nesfârșite care se ascund în sufletul copilăresc sânt stârnite, puse în acțiune și conduse fără a da această impresie. Fiecare alege ce vrea și interpretează în felul său. Alt Museu e cel de antropologie, ceia ce înseamnă în acest cas „cultură umană”. De aceia se găsesc câteva elemente de artă egipteană, papirusuri medicale în scrisoare ieratică, originale și reproduceri din epoca plolemaică și romană; apoi, pentru Greci, vase din Teba cea mai veche și ulciorașe acoperite cu mărunte figuri geometrice, pe care apoi artiștii le amestecă, în forme mai mari, cu reduceri stilisate ale subiectelor naturaliste din vasele ateniene; cutare vas de proporții mari, care poartă în însăși Atena același joc de linii pur geometrice, stil Dipylon; o lungă și foarte interesantă serie de vase cipriote, în care linia, linia singură, mai simplă, legată cu mai puțin gust decât aiurea, domină; din lumea etruscă o sumă de olărie de imiLație cu figuri une ori caricaturale, pe când în cea din Italia-de-Sud ceva barbar, purtând pecetea indigenilor, Iapigi și Menapi, se adaugă, strâmbând puritatatea originalului grec. Câte ceva din Iaponia și din Australia.
Dar, bine înțeles, ce e mai larg presintat sânt documentele vechii culturi indiene din toate Ținuturile. Interesante pentru noi sânt în prima linie covoarele și ornamentele corespunzătoare ca formă de arta populară; unele dintr’însele sânt ca linii și coloare aidoma scoarțele românești, dovadă absolută a împrumutului din Eurasia noastră, de unde a venit, nu numai această cultură de ornamente liniare, dar, fără îndoiala, prin gustul de complicat și monstruos, cealaltă civilisație artistică, de un caracter așa de deosebit, a grupului indo-chino-iapones (dar și Formosa are artă lineară). Aici se vede ușor transiția de la simplicitatea Nordului, adecă a Nord-Vestului, căci el Singur, din Alaska pănă în Mexic și în America mijlocie, are acest splendid folklore artistic, la a Yucatanului și a Perului, unde capriciul individual, imaginația creatoare, tendința spre amplificare, gustul de caricatură domină. Din California propriu-zisă se expun multe lucruri, de un caracter mai puțin impresionant: în deosebi atrag împletiturile, pentru pălării femeiești și alte scopuri; aceleași podoabe lineare, într’o singură coloare ștearsă, le deosebesc.
Ceia ce face mai interesantă încă această visită e faptul că unul din oamenii de serviciu al instituției e însuși Indian, care vorbește de reservele în care, prin Nevada, încă dăinuiesc ai lui, în spor de populație, vre-o cincizeci de mii. Față de aramă, cu ochii mărunți, foarte albi, cu o puternică osatură a capului, scoțând tare în relief umerii obrazului, cu părul scurt foarte negru. In discreția, în paza și în prietenia lui e ceva din firea țeranului nostru. Un alt tip indian ne va servi la masă în familia d-rului Simon deseară; figură mai grasă, mai masivă, poale din causa vrâstei, fără acea amintire de ostaș pe care o recunoști la primul. Fete indiene, trecute prin școala elementară din sălașurile lor, servesc la orașe și nu se mai întorc înapoi.
Museul e al Universității, și această Universitate a Californiei, cu centrul în Berkeley, are aici o parte din clădirile ei și sus în munte, între copaci, lagărul, campus. E, cum ni-o arată, după amiazi, slavistul, istoricul Orientului european Kerner, o lume, ceva așa de vast, de complex și de liber, cum a cunoscut numai evul mediu în cele mai triumfante momente școlare ale lui.
Treci prin poarta dominată de un imens turn, sprinten totuși, și în toate părțile răsar fațadele școlilor întrunite supt acest nume universitar; câteva clădiri mai vechi, înegrile, stau să dispară; fabuloasa munificență a Statului, darurile de o prodigalitate fără exemplu ale particularilor, ca Rockefeller, ca bancherul san-franciscan Giovanetti fac să se poată ridica pretutindeni aceste mărețe zidiri, sămănate în cel mai încântător cadru de verdeață, de copaci bătrâni, din pădurea primitivă, de brazde proaspete și de flori. înăuntru totul e pregătit ca pentru niște tineri înțelepți, dar și ca pentru niște prinți. Nu e o bibliotecă singură, ci trei, patru. Biblioteca pentru toți; enormă; biblioteca pentru cercetătorii științifici, biblioteca pentru cărțile alese, biblioteca pentru grupele care doresc isolarea. In toate părțile se deschid odăi de adunare, de liniștită reculegere, sămănate cu tablouri originale. Profesorii au săli de seminare, și trebuie multe pentru o mie două sute de învățători, la cari se adaugă încă vre-o mie de auxiliari, luați din mijlocul „graduaților”, studenți încă, dar totuși „teachers” (explic pentru șase din ei „Sintesa” mea). O bibliotecă de peste 600.000 de volume e perfect catalogată; se adaugă conspecte ale cuprinsului altor biblioteci pănă la noile cumpărături de la British Museum. Înzestrat în astfel de chip, tineretul, cu toate seducțiile sexului, dă impresia că lucrează cu încredere individuală, cu siguranță și cu zel.
Casa rectorului, an astronom, de o largă, senină cugetare, e pe o înălțime. De pe fereastă, se vede Marea pănă la punctul unde, între cele două vârfuri ale cornului format de admirabilul golf, se deschide „poarta Pacificului”. O dungă roșie subliniază apusul. Peste câteva ceasuri de pe drumul îndrăzneț care domină totul, orașul întreg e o imensă scânteiere de lumini, care face palid cerul senin în care stelele trebuie să fie geloase.
Împrejurimile orașului, tăiate de liniile golfului pe care-l străbat necontenit vapoare și aeroplane, și dominate de șirul nesfârșit al înălțimilor împădurite, sânt de o frumuseța de feerie. Întovărășiți de dd. Simon și Symonds, le străbatem într’o zi acoperită, umedă, rece ca de toamnă, care a răpit o parte din farmecul acestor fericite locuri.
Drumul se cufundă răpede în văile largi, vesele, ori în defileurile întortochiate ale muntelui. In această a treia zi din Mart, totul e verde, de o verdeață tânără, fragedă, care mângâie ochiul; iarba crește înaltă, sămănată cu coroana de aur a păpădiei. O fermă urmează altei ferme. Clădirile sânt de obiceiu înjghebări de lemn vechiu, nevăpsit, muced, dar livezile apar deosebit de îngrijite. Din pajiște sau din pământul adânc negru sau brun-roșietec, abia răscolit pentru sămănăturile de primăvară, se ridică în șiruri egale zarzării înfloriți, zăpada roșie a persicilor mărunți, nucii cu albul trunchiu neted, migdalii și copăcelul de piper, negrele modâlci ale viței. Alături, marele copac de pădure cu crăcile sucite, torturate, rășino-șii cu acele întunecate, o întreagă vegetație în cea mai mare parte rămasă verde, și mai ales înaltul eucalipt, răpede crescut, cu trunchiul rotund, peticit de coajă zdrențuită, care cu vârful lui drept domină orizontul. In fund de tot Mount-Diable, Muntele Dracului, înalță piramida lui cu aspre linii drepte.
Tot acest bielșug de vegetație e hrănit prin măiestrite irigații. Ele vin de la largul râu Sacramento, care-și strecoară Apele spre golf; corăbii mari plutesc pe dânsul. Această linie de ape argintii mărgenește la stânga zarea.
Sânt aici oameni de toate neamurile. Intre „carele” care fulgeră cu un foșnit ca de furtună unele lângă altele se văd Mexicani cu dura față roșie-cafenie. Figuri adânc oacheșe stau în pragul locuinților: sânt Portughesi, cari au venit pănă aici să-și caute norocul. Pe cutia de scrisori din margenea șoselei e câte un nume german sau italian. O cochetă vilă poartă numele de Iolanda. Și aici e soborul neamurilor.
Ce nu fac ele aici, în patria nouă! Dacă la Oakland, la Oakley sânt obișnuitele orașe americane de al treilea rând, popasuri cu dughene și une ori, ca în prima localitate, cu întregi alei de vile în toate colorile, cu și fără terase, o localitate nouă, Pittsburg, a răsărit în câțiva ani, doi, trei, în jurul furnalelor înalte ale unei oțelării, un bielșug de cochete căsuțe noi-nouțe în care se adăpostesc lucrătorii. Aiurea un grup de Italieni servesc o fabrică proaspătă de produse chimice. Industria prinde rădăcini și în această lume de idilă în care albastrul profund al muntelui se îmbină cu dulcele verde al culturilor. In schimb^ unde o ceată întreagă de muncitori lucra, acum vre-o cincisprezece ani, pentru scopurile războiului, locuințile frumușele sânt aproape cu totul pustii și fereștile sparte arată curios în fațadele cu așa de noua înfățișare. Omul n’are dăinuire; munca lui singură există — și câștigul.
3. Los Angeles.
Pe margenea mării, tăind pe alocurea tunele, calea ferată duce spre Los Angeles, cetatea Arhanghelilor. Nume spaniol, precum aici totul arată pe cei înlocuiți în stăpânire, izgoniți. Toți sfinții calendarului catolic figurează în răsunător veșmânt spaniol, din sus de cetatea bunului Sfânt Francisc pănă la „îngerii” aceștia de aici.
Dimineața, aceiași munți aspri, clădiți în bolovani, și în margenea lor. aceiași dulce verdeață, aceleași șiruri de nuci, aceleași vechi trunchiuri învârtite, aceiași viță și, ca așezare omenească, aceiași tristă înjghebare de lemn. Pe alocuri lespezi uriașe, ca niște monstruoase broaște țestoase, mănâncă ogorul proaspăt lucrat și îngrijită livadă.
Acum tăiem de-a dreptul prin piatra seacă, supt palatele giganților. Dincolo, aceiași vegetație nouă, sprințară, ca de ieri, supt dreapta strajă a înalților eucalipți. Și portocalul apare în aceleași rânduri chibzuite: fructul roșu râde dimineața. In cutare loc, lângă un raiu al persicilor, imense sere de flori. Ca și lângă San Francisco anunciuri chiamă la cumpărare de terenuri capabile de a da astfel de rendement. In unele din aceste „ranch”-uri (de la spaniolul rancho) găini cu miile acopăr pământul cu o zăpadă de pene. Și unde nu e decât nisipul gol și sec fabrica vine, își sapă gropile și-și înalță mașinile. Los Angeles nu e un oraș decât în centrul suprapopulat, în care cât e ziua de mare se încurcă automobilele și se îmbulzesc trecătorii între înaltele clădiri, lipsite, din fericire, afară de casuri isolate, de masa mesopotamică și egipteană a sky-scraperelor. Încolo, localitatea de un milion două sute de mii de locuitori se desface în grupe ori se înșiră în nesfârșite alei.
Iată de-o parte clădirile Universității, cu turnul venețian și înaltele ziduri de cărămidă în același stil de convento italian din secolul al XIV-lea. Iată imposanta masă a Museului, cu păreții roșii lucrați în losange, cu săpăturile în piatra intrării, cu întregul complex de palat spaniol din epoca iesuită, bogat în terase, acoperit cu olane foarte coșcove. Inuntru desemnuri și schițe frumoase, și de Degas, de Lucien Simon, un grup important de lucrări americane, hotărât foarte bune, ca ale lui Child Hassam, ale lui Henri, cu simțul peisagiului de aici, cu efecte puternice de colori șterse și de colori triumfante. Se adaugă o foarte bogată colecție de artă chinesă —multe pânze mari—, una de ceramică europeană. Pentru moment și o exposiție particulară de covoare persane înflorite și de altele în care naturalismul se înfrățește cu stilul geometric al Mongoliei (deci Mongolia servește și azi ca element de legătură în arta lineară între Asia Mică și America; lucru important de reținut).
Liniile de case cu vârful rătezat, cu deschizături capricioase pentru uși și ferești, a mormanelor galbene după datina strămutată a Spaniei și, iarăși, după amintirea, neașteptată, a zidirilor mexicane, urmează zeci de mile fără sfârșit. Te simți strămutat în această lume de livezi, dintr’o comună în alta, purtând numele iberice de odinioară ori nouă nume simbolice pentru frumuseța acestei admirabile naturi. Prăvălii în care se resfață cele mai splendide fructe, unele necunoscute, ca para avogado, cu carnea bogată și un singur sâmbure, întrerup șirul de căsuțe; reclama îmbracă toate formele închipuirii: una se termină printr’o moară de vânt. Dar ceia ce farmecă e livada, proaspătă livada generoasă în fructe: roșiile portocale, atârnând din frunzișul întunecat, pe care le încălzesc grădinarii cu sobițe de fier, le culeg bronzații Mexicani cu aspect de Indieni războinici și le așează în cutiile în care vor călători de-a lungul Americei în trenuri speciale (este și a douăzecea „exposiție națională de portocale”), piperul cu frunza pieptene, care-și lasă pe stradă roșele boabe abia înjghebate; trandafirii se acață de toți păreții. In margenea acestui raiu făcut de omul singur, de mintea și de mâna lui în locuri unde adesea nu plouă odată în zece luni, muntele adânc albastru, scrijelat de brazdele care apără de focurile dese pădurile pitice.
Astfel ajungem la Pomona, numita după zeița care dăruiește oamenilor poamele. Largă stradă, vaste livezi, câteva clădiri frumoase, toate interesante în varietatea succesiunii lor. O biserică baptistă e clădită, se pare, din marmură curată și are o impunătoare fațadă.
Aici trebuie să fie colegiile universitare la care mă chiamă prietenia unui American inițiat în toate limbile romanice, inclusiv a noastră, pe care o cetește cu ușurință și o pronunță corect, d. Maro Jones. Dar, cum pentru zidirile de acum douăzeci de ani se alesese cel mai binecuvântat colț de grădină drept în fața muntelui, o dumbravă a Armidei, cu vechi stejari, sprinteni eucalipți, piperi, atârnând în plete de salcie, platani pletoși, portocali și lămâi, boschete de măcieși în toate colorile, acuma orașul care dă numele său așezământului universitar pe de o parte, iar înalta școală de alta. Adecă într’un grațios orășel care s’a format de la sine și căruia i s’a dat sonorul nume frances, așa de potrivit pentru această claritate submontană, de Claremont (Clermont).
Am din nou prilejul de a vedea o Universitate americană.
(imagine)
Peisagiu californian.
(imagine)
Vegetație in Sudul californian.
data aceasta mai pe îndelete, condus de d. Jones, de președintele Burgess, de o studentă româncă, d-ra Pa-raschivescu (alți doi studenți sânt la Los Angelos): văd sălile de clase mari, încăpătoare, unele cu scene de teatru, casa fetelor unde se ieau în grup mesele, locuința oaspetelui mieu. Sânt două colegii, cu două rânduri de profesori, în care se predă istorie, cu biograful lui Lincoln, d. Stevenson, sociologie, filosofie (și o profesoară), francesa (și cu fiul lui d’Estournelles de Constant), germana (cu un German), italiana, istoria artelor (cu un vioiu Catalan). Locuința în căminuri se plătește o mie de dolari pe an; fiecare-și are odaia. Firește, sexele sânt deosebite. Din ce mi s’a spus, din ce am văzut, am impresia unei vieți sănătoase și nevinovate; fetele se laudă că băieții nu sânt primejdioși, „niște copii mari”. Sportul nu iea mai mult de patru oare pe săptămână, cu tennis, foot-ball, călărie, canotaj. Examenele sânt semestriale, mai mult în scris; lucrări se dau necontenit și se lucrează cu conștiinciositate. Profesorii au și aici încrederea că se face un lucru bun și folositor, că nu este inferioritate față de glorioasele lăcașuri sărace din Europa, că aici, în domeniul spiritului, e adevărata Americă și că din aceste lăcașuri se ridică noul vultur al viitorului.
In această imensitate risipită sânt și Români, unii bogați, cei mai mulți înstrăinați, de trufie sau de sfială. Ar fi vre-o trei sute. Cutare Român din Sălagiu, ca d. Alexandru Pop, din Băseștii lui „badea Gheorghe”, a ajuns la o bună situație materială, unită și cu păstrarea tuturor însușirilor de înțelepciune, de măsură ale Românului sălăgean; e o plăcere să-l auzi vorbind! La gară patru fete în costume bucovinene, una cu mama ei, celelalte trei cu tatăl și mama, cu bunicul și bunica, tocmai din Cuciurul Mare. Frumos tablou de familie! Și e o bucurie să-i auzi vorbind așa de frumos românește, cu o emoție care face să tremure buzele bătrânului. Fiul a fost profesor în Canada; acuma lucrează la lemn. Cum s’ar întoarce! Și, când îi presint posibilități, încet, duios i se desfac cuvintele: „Sfânt ți-ar fi numele!”.
Cercetez, eu bunul prieten al nației mele, d. Jones, și mai departe complexul de clădiri al colegiilor. Biblioteca, în formație, cuprinde o sală de lectură comună și alta pentru reviste, dar în fiecare așezământ se cetește prin odăi cu carte împrumutată; și depositele pot fi întrebuințate de orice student pentru lectură: nu se cunosc cașuri de înstrăinare. Unele din sălile de cetire particulare sânt de un lux deosebit. Un club de studenți are o sală de mâncare potrivită pentru orice masă de gală la un palat. La colegiul Scripps, locuința fetelor are toată înfățișarea unei mănăstiri spaniole, cu pavagiul de cărămizi roșii, cu tavanurile lucrate, cu mobilele de caracter vechiu, cu firidele în care ard lămpi electrice; pe lângă chiliuțele dormitoriilor, odăi de prisos, pentru plăcerea artei, ca acelea două mobilate în stil frances. Pretutindeni materialul întrebuințat este de prima ordine.
Capela e o mare sală cu scenă și piano. Acolo so pot executa cântări pentru toate formele protestantismului; cărți de rugăciuni sânt prinse de banci. Catolicii sânt foarte puțini. In populația școlară mai mult de jumătate sânt din părinți anglo-saxoni, sensibil de mulți Germani, restul nu contează. Fetele fără avere servesc și la restaurant în otelul, innul patriarhal din localitate: odată terminat serviciul pe care-l fac cu atâta grație, zimbind, ele se duc la lecții. E de prisos să spun că din partea tuturora li se arată cel mai deplin respect; nici vorbă de a li „face curte”, cu atât mai puțin de a fi grosolan cu dânsele. Sânt dus la teatrul elenic, în care se fac ceremoniile vara.
Sântem aici în margenea chiar a deșertului, a părții din sterpul pământ californian pe care omul n’a creat-o încă, prin munca și destoinicia lui. Chiar lângă cele mai frumoase livezi de portocali, de pe care merele de aur se rostogolesc pănă în stradă fără să le ia nimeni—dar un placard, adesea repetat, făgăduiește o răsplată cui „arestează și dovedește pe hoții de portocale”—, începe terenul pietros, uscat, în care se înrădăcinează numai îndărătnicii arbuști de pustiu și o astfel de ușoară vegetație pe care căldurile—deocamdată norii se adună pentru ploaie—, căldurile care pot ținea fără un pic de apă și zece luni le vor nimici răpede odată cu ivirea verii. Aici nu mai curg apele de supt pământ care țișnesc din muntele bortilit ca un burete. Dar câte o casă a și răsărit, atrasă de perspectivele viitorului. E un început și, în această societate așa de activă și întreprinzătoare, în care totul îndeamnă la asaltul imposibilului, e foarte probabil că el va fi urmat și grădinile de poveste vor răsbate tot mai adânc pănă la poalele muntelui ocrotitor.
Căci sântem în țara unde zilnic se fac minunile, unde improvisațiile închipuirii se prefac în realități solide și gpornice. Nicăiri omul n’a fost mai creator decât aici, nicăiri n’a avut mai mult sentimentul că el face. Prietenul care mă poartă printr’una din cele mai mândre alei din lume, numai bielșug de roade în arbori, numai zimbet de flori în margene, roșu de mușcat, roz de trandafiri, îmi spune povestea acestei splendide înfăptuiri. Doi Canadieni au venit și li s’a părut locul bun. Cu mijloacele lor de cuceritori ai codrului mereu, de fundatori ai orașelor au făcut din nimic ceia ce se vede astăzi. Când conducători ai Australiei au visitat California, care li datorește eucaliptul și stufosul piper sălbatec, li-a plăcut ce făcuseră întemeietorii și i-au luat cu dânșii. Astăzi Aus-traba are prin fapta lor un oraș aidoma ca acesta.
Ne întoarcem supt ploaie. Norii amenințători au crăpat. Pământul primește, în această deschidere a primăverii, darul rar al apei de de-asupra. O primește recunoscător, dar fără să aiba numai decât nevoie de generositatea, puțin obișnuită, a cerurilor.4. La granița Mexicului.
Pe drumuri stropite — aceiași perfectă șosea de ciment tăiată în două, prin dunga albă care delimitează mersul automobilelor—, printre câmpii muiate pornim des de dimineață spre San Diego și Tijuana, la granița Mexicului.
La șase ceasuri lumea a și început să se miște. Încrucișăm câteva automobile grăbite. Pe câmp o ceață ușoară se ridică peste arături în pământ negru și brun ca o râșneală de cafea. Un miros de îngrășăminte plutește în aierul încă rece.
In dreapta și în stânga capriciile hispano-americane ale arhitecților californieni, ca niște mari flori, colorate viu, din care nu e una care să semene cu cealaltă. Nu e meritul proprietarilor trecători, ci al acestor harnici cercetători ai trecutului și descoperitori ai formelor viitorului. Terasele se succedă în cea mai variată amestecătură de linii. In față brazdele de un verde adânc, perfect îngrijit fără servitori, albele potire ale florilor de cala.
De-odată o pădure, o adevărată pădure de sonde, deasă, dar de aceiași impecabilă ordonanță ca și portocalii și lămâii din livezi, răsare și îndată ne încunjură. Aici petroliul e așa de bogat, încât îngăduie ca șchelele, cu eleganța construite, să-și atingă coatele. Totul e atât de strict orânduit, de asigurat contra oricării primejdii, încât în umbra piramidelor de scânduri omul își poate face și locui căsuța și drumul cel mai neted, cel mai curat poate trece în chiar margenea lor. Ici și colo vedem lingurile în mișcare.
Străbatem așezări mai mărunte, care se țin lanț cu întovărășirea, tărcată a haosului de reclame. Și după două ceasuri de drum ni se arată drumul spre una din misiunile, din vechile misiuni spaniole care încă în veacul al XVIII-lea puneau basele unei țeri creștine și civilisate. E întemeierea părintelui Serra, închinată unui sfânt al cărui nume trezește amintiri dunărene, de acasă. Căci Sfântul Ioan de Capistrano, profetul de lupte din Abruzzi, a catehisat Ardealul nostru și el, alături de Ioan Hunyadi, a liberat, cu mulțimea cruciaților lui simpli și săraci, Belgradul de asediul lui Mohammed al II-lea. În timpul războiului care ne-a năvălit niscaiva zeloși ocupanți de lege catolică îi confundaseră oasele cu ale Sfântului Grigore Decapolitul de la Bistrița, pe care se și grăbiseră a le anexà.
E un încântător colț de natură și de istorie. Din cărămizi coapte și necoapte, cu ajutorul Indienilor, neobosiții propoveduitori ai Evangheliei au făcut o mare mănăstire, un institut spaniol al epocei lor. Largi curți, pline azi de florile cele mai variate, dar odată cuprinzând gospodăria unei ferme, încântătoare patiuri de reculegere de-asupra cărora spânzură clopotele unei meșteșugite renovări pentru turiști, lungi coridoare boltite, cămăruțe de locuință și rugăciune, o capelă și o lungă biserică, dăruită de aceiași restauratori cu cea mai aurită din catapitesme, care scânteie ispititoare la capătul misticei penumbre.
Și lumea vine și se roagă, pe când în prăvălia-Museu, cu ceva cărți, veșminte și picturi vechi, se vinde pe preț scump istoria în mai multe volume a Misiunilor și „poterie cehoslovacă”, purtând însăși aceasta intitulare. Sânt aici grupe de copii mexicani, oacheși, buhoși, flenduriți, căscând adâncii ochi negri la splendoarea sacră a altarului, sânt fete cu figurile palide supt negrul păr uns și lipit pe tâmple, sânt roșii figuri indiene cu osatura proeminentă, care dovedește îndărătnica păstrare a rasei celei mai vechi, sânt ciudate fețe de cenușa în care bătrânii ochi sânt ca punctele negre ale cărbunilor stinși. In această semi-obscuritate, aceste sumbre elemente de rasă te strămută cu veacurile înapoi, în vremea sângeroaselor plămădiri.
La oarecare distanță cea mai stăruitoare reclama înfiptă pe toate povârnișurile catifelate îndeamnă la alcătuirea unui nou oraș, închinat Sfântului Clement. O parte din case s’au și făcut, un alb club de o delicată arhitectură invită la petreceri, se arată unde vor fi clădirile de utilitate publică, apa prinde a se strecura supt piatră. Avem supt ochi priveliștea inițierilor orășenești în această țară de suprinderi. Ceva mai departe, Sfântul Onufrie își așteaptă și el ceasul. Pe când la capătul calendarului spaniol Oceans Beach, „plaja Oceanului”, e o așezare isprăvită și bine întemeiată.
Acuma, la dreapta, Oceanul palid își întinde pânza liniștită; abia la mal stâncile de dedesupt rup apa în spume. Un țerm încă pustiu, pe care se usucă mari ierburi răscolite, cu înfățișarea de coraliu moale, putred, lângă iarba grasă, cleioasă, de ghiață cu floricele roșii, lângă țeposul cactus de pe care atârnă fructul mărunt ca sângele. Lângă rămășițe din lemnul vechilor naufragii foarte puține scoici sfărâmate pe care le îngroapă nisipul.
San Diego e încă departe. Crezi că-l ai când se înșiră iar căsuțele-jucării, de cea mai pitorescă legătură, oțelele ascunse între arbori, clădiri monumentale, ca o școală militară. Dar el fuge tot mai departe, pănă ce în sfârșit cetatea Sfântului Didac strânge între casele ei chipoase, adesea de un lux elegant, în care, pe lângă o lume de afaceri mai puțin grăbită ca aiurea, bătrâni și bătrâne, la capătul unei vieți de muncă, își primblă agale, cu o senină așteptare a morții, oasele obosite.
Apoi această civilisație de floare umană adausă la florile naturii se împuținează, sărăcește, devine mai rară, mai umilă. Mexicanul care așa de mult ajută cu munca lui prosperitatea Californiei, omul bronzat, cu pălărie largă, nu mai are din ce scoate bogăția pentru alții. Spre sumbra lui țară învălmășită de revoluții periodice, terorisată de bolșevismul bandelor politice — mai ieri noul președinte și-a avut falca zdrobită de gloanțe—, ne ducem acuma.
Iat’o la o strâmtoare unde cocheții „ofițeri U. S. A.” au aierul unor cavaleri cari și-au întrerupt danțul. Lângă ei colegul mexican cu nasul mare supt o șapcă asămănătoare n’are nimic din eleganta lor corectitudine: poartă în voie picioarele, plesnește poclitul automobilelor, râde. In față necuviincioasa reclamă a unei berării cu 75 de cents păharul de cerveza cu o marcă americană.
Aici, la Tijuana, „mătușa Ioana”, e cârciuma Americei probibiționiste. Mexicul e represintat doar prin colorile tari ale frontului de dughene cu așa-numitele „curio” („curiosități”), dar înainte de toate cu băuturi de tot felul, cu ispititoare curți pentru „moonlights” (chefuri de lună), cu musicanți și dănțuitori, cu fete ochioase, harnice numai din ochii adânci. O atmosferă de lene și de conrupție otrăvește și aierul. Lume săracă se târăște, pândind câștigul neonest. In figuri e mai mult din Indianul cucerit decât din nobila și crunta, neiertătoarea rasă a cuceritorului spaniol.
Ceva mai departe e, pentru aceiași Americani doritori de a petrece, un splendid local de joc de cărți și de restaurant lângă băile de la Aguas Căllientes, „Apele calde”. Aici fantasia de colori și linii moștenită de la Indieni se desfășură în toată fantastica ei bogăție; roșul și albastrul domină. Plafoane de lemn sculptat acopăr marile săli, pline de o lume ahtiată de altfel de viață, fără rigorismul onest și prohibiția sănătoasă.
Costumele se exhibează și ele pentru petrecerea aceleiași categorii de visitatori. La garderobă o fată cu pantaloni de catifea albastră foarte largi jos oferă țigarete. In sală musicanții se poartă ca în „Bărbierul de Sevilla”, dar cu mijlocul într’un fel de cojocele galbene și în cap cu imense pălării de paie terminate printr’un vârf supțire.
Se cântă ariile locale și bucăți de operă, și din gură. Apoi musicanții cântând străbat odăile ca un omagiu către oaspeții pe dinaintea cărora trec. Vechiu cavalerism al Spaniei-mame. Și privirile se opresc îndată asupra danțului din țara veche: un delicios duo între băiatul în largi haine galbene și alba fată cu pieptărașul colorat și rochia scurtă: pețirea de dragoste se face în nesfârșite vesele învârtituri, el năvălind, ea, grațios, ferindu-se. Iată-l aruncând jos pălăria și ea joacă în jurul ei, nu: pe dânsa chiar, cu o delicată bătaie în loc a piciorușului. Apoi ridică marele stog de paie și i-l pune pe cap. Bătălia e câștigată. E un farmec!
Ne întoarcem pe ploaia deasă, prin noroiul drumurilor proaste. „Mexicul cel adevărat e încolo”, arată cu mâna d. Hey, negustor de „curio” azi, consul, șef de misiune austriacă, proprietar de rancho ieri. „Acolo e o lume, și ce bogăție — și ce lipsă de noroc!”
La întors luăm altă cale decât aceia care duce la Misiunea Sfântului Ioan de Capistrano. E margenea însăși a Oceanului, sămănată cu cele mai frumoase nume spaniole de-a lungul plajei împănate cu case, pe care le încunjură reclame pentru alte zidiri. In față neguri încunjură marea insulă S. Catalina, vecină cu ostrovul Sfântului Clement. E acum proprietatea fabricantului „gumei de molfăit”, chewing gum, — cum se vede, un binefăcător al umanității, care-și merită suveranitatea insulară. „Chewing-gum” și lucrul în serie merg de altfel împreună: „serviciul” social și distracție.
De acolo din fund o geană de aur pleacă, lărgindu-se pănă acopere cu transparența-i luminoasă tot cerul pănă în capăt. Nori mari, ca un șir de munți vineți, străpung aureola glorioasă a apusului. De-asupra soarele căzând aruncă mari raze roșii ca de sânge care de la un timp se topesc într’un zăbranic încrețit ca o draperie de statuie antică. E o măreață tragedie crușită acolo în ceruri. Vechii Indieni puteau să vadă în ea luptele cele mari ale zeilor și prăpăstioasele căderi ale împărățiilor. Pănă ce aripa nopții cade grea, stingând totul.
Acuma sântem în lumea sondelor în turmă. Apoi mai departe între nesfârșitele lumini din Longwood: oteluri strălucesc, reclame chiamă nervos, firme roșii țișnesc deasupra prăvălii de fructe rostogolesc bogățiile coastei binecuvântate. In fund, zgomotos pe toată noaptea, Los Angeles.
A doua zi, într’un intermezzo de soare văd clădirile Universității, unde am și onoarea de a vorbi despre arta bizantină și problemele ei. Princiare clădiri și aici, una făcută din câștigurile footbalului. Răbdătoarele studii ale arhitecților au produs mănăstirea franciscană, cu chiostre pe supțiri coloane, cu ocnițe spaniole și azulejos arabe, cu greoaie porți sculptate de lemn vechiu. Studentul are aici, cu săli de seminar largi ca un mic Parlament, cu holul de ceremonie ca pentru întronarea unui rege, tot ce-i trebuie, pănă la librărie, la restaurantul ținut de Universitate. Apare și un ziar al acesteia, „Troienii”. Pretutindeni ordine, bună cuviință, poftă de a învăța—poate prea mult — cu inteligență și atenție.
Părăsim orașul, petrecuți de studenții noștri, acum cinci la număr. O domnișoară moldoveancă, Bercea, e dentistă; sora ei se pregătește de aceiași carieră. E și mama ardeleancă, fratele unuia din cei mai buni artiști de cinematograf (este și un al doilea). Gândul țerii li umezește ochii.