America și românii din America/3. Capitala politică
III. CAPITALA POLITICĂ
1. Spre Washington.
Gările presintă același caracter de pașnică și sigură mișcare. Supt mărețele bolți lucii, stâlpi de fier anunță în litere roșii ceasurile de plecare. La gurile culoarelor trenurile care poartă scrisă sus destinația lor se presintă pentru a-și lua încărcătura omenească. In Pullmanuri, care înlocuiesc lipsa claselor superioare, fiecare-și are numărul. Hamalii negri așează fără a schimba un cuvânt bagajele.
Teren de fabrici fumegând negru, cenușiu, alb, galben. Orașul le trimete afară, le răspinge. Trenuri aleargă grăbite printre dânsele, amestecând fum cu fumul. O vegetație de baltă cu spicele uscate, din care răsar reclamele. Râul își tremură la soare solzii de argint.
Crucible steel company: furnalele sânt în plină activitate, dar niciun om nu se vede. Nici aiurea. Puterile naturii sânt puse ele să lucreze. Omul a făcut, s’a retras, supraveghiază, atâta.
Newark. Opririle sânt dese. Același aspect de străzi, de case, același tip omenesc. Orașe fabricate în serie. O lungă defilare de fabrici, între care „garagiul armatei de salvare”. Pe alocuri case de locuitori de același tip, ca niște jucării. Turnuri țuguiate de bisericuțe abia răsărite. Rare ori marele bloc de piatră amintind Metropola.
Toate acestea tăiate în marea, vechea pădure, care după fiecare grup reapare, încătușată în parcuri, redusă la copaci răzleți, liberă (ca Menlo Park).
La New-Brunswick, capitala acestui Stat, New-Jersey, n’a rămas nimic din vechea modestă origine germană, Biserici fără caracter străbat cu vârfurile lor îngrămădirea caselor de zid și de lemn.
Nume de localități în mare parte făcute: Colonia, Castoria ori amintind pe primul colonist: Adams. Forme prescurtate ca Plainsboro amintesc „burgurile” inițiale.
Apoi din ce în ce mai multă pădure, cu copacii învălmășiți, frânți, desrădăcinați.
Casele risipite din Trenton. La Bristol pentru grupul căsuțelor de lemn un parc cuprinzând cutare templu al Iubirii ca din secolul al XVIII-lea.
Iată, în această severă pădure a Nordului, un grup de case care cutează a se chema „Andalusia”. Alături Torresdale amintește vechile așezări olandese.
Un uriaș pod, de o elegantă construcție. Apoi fabrici de tot felul lângă cimitire albe, fără cruci, pe care roșul coroanelor pătează zăpada. Urmează o mare de case deasupra căreia nu turnurile bisericilor domină, ci gâtlejurile drepte sau răsucite ale coșurilor afumate. Străzi îmbulzite. E Philadelphia de Nord.
Nimic corespunzător cu vechiu-i nume sentimental, în legătură cu ideologia secolului al XVIII-lea; „iubirea de frate”. Nimic care să arăte marele act de întemeiere a Republicei, care s’a săvârșit aici. Nimic din severitatea calmă a moravurilor puritane. Și aici vântul vremii a stârnit patima muncii. Și furnalele de azi nu mai spun același lucru ca umilele hogeacuri de acum aproape două sute de ani.
Oraș s’a creat lângă oraș. Dincolo de grădina zoologică, peste terenuri libere, e altă aglomerație de lemn și cărămidă, altă familie de fabrici, Philadelphia de Vest.
Apoi mai departe largi poduri peste mlăștini, casc de lucrători ca șiruri de vagoane ori ca fațade clare, râzătoare, masive zidiri ca de cetate africană, lângă altele care scânteie din sute de ferești. Totul închinat zeului nemilos al producției industriale. Așa de curios sună alături apelația biblică de Sharon Hill!
Un alt centru de fabricație urmeaza, cu topitorii și un dock de construit corăbii. Se îngrămădesc în mormane căsuțele furnicilor omenești, cu tot felul de unelte risipite înaintea fațadelor murdare, cu fleșcăirea in vânt a rufelor de toate colorile. O biserică rusească măruntă cu bulburile ei verzi;, alături alta mai mare, cu aceiași cruce a ortodoxiei. Apoi urmăm malul unui vast lac înghețat pe margeni, care se întinde aproape păna la căpătul zării. Vasele mari îi sfarma coaja ninsă, pe care-se joacă raze ale soarelui din negură. In curând tot cerul e plin de răsuflarea grea a unei usini colosale, alt cuib de neobosiți ciclopi. E noul mare centru din Wilmington.
De obiceiu nicio împodobire. Rare ori câte un joc de colori în aceste case care sânt doar un deposit al familiei și un adăpost de noapte. Cea mai mică notă de frumuseță îți apare ca o mângâiere. Dar întinderile largi, frumoasele grupe de arbori, permanența naturii despăgubesc pentru aceasta sărăcie de gust a unei omeniri venite la muncă și la câștig.
Păduri pe ușoare dealuri, pete de lacuri. Intr’un loc suna cuvântului italian, dulce aici: Principio. Aproape, cu căsuțele-i albe, pentru ostașii bolnavi, Perryville pe malurile celui mai calm dintre lacuri, odihnit acum, în Februar, supt pojghița-i de ghiața. Primele așezari francese se învederează și prin numele localității vecine: Havre de Grâce.
E un Ținut de fermieri: proprietarul uneia din ferme și-a pus numele pe o largă pancartă de-asupra câmpului acoperit cu zăpadă. Cocenii recoltei de porumb mai înegresc câmpul care doarme. Aiurea zidurile casei de țară strigă minunile pilulelor de leac și ale preparatelor contra durerii de măsele. Aberdeen: ce depărtat nume scoțian care trezește în minte pagini din Walter Scott! Trecem la Otter Poul, unul din aceste lacuri în care pe alocuri zac luntri înțepenite. La Gunpow, alt lac, tot așa de larg.
Printre copacii negri, supțirateci răsar pini cu crengile răsfirate, grupe de brazi întunecați. Regiunea fermelor se prelungește spre zările albe. Pe alocuri o bisericuță de lemn, o vitrină de prăvălie cu de toate pentru acești isolați, în cari se continuă vechea viață de familie, pură, plină de sentiment religios, a întemeietorilor. In amestecul de colori clare, une ori și într’un ușor capriciu al liniilor se simte grija de frumuseță. Omul așezat nu se poate să n’o aibă. Un ușor fum albastru se ridică din coșuri la căderea înceată, liniștită a serii clare.
Dar capitala acestui rustic Ținut n’are nimic care să-i semene. Vechea Baltimore și-a desbrăcat caracterul supt care o cunoaște istoria. Prin negura amestecată cu fum care a căzut dintr’odată se văd lungi șiruri de case muncitorești, cu balustrade care se clatină, cu ferești ieșinde de pe care cad scândurile, cu învălmășire și miserie. Cupolele unei biserici orientale se ridică sus peste bietele terase ninse. Și totalul marelui oraș e stăpânit de turnurile ascuțite ale altor confesiuni. Atmosfera religioasă, macar aceia a rămas în ciuda prăpăstioaselor schimbări moderne. Ea ajunge și pănă la suferința materială a miilor de desțerați din margine.
Chiar și pământul din împrejurimi e răscolit adânc. El trebuie pentru fabricile de cărămizi. Dar e de-ajuns ca trenul sa mănânce câteva zeci de chilometri pentru ca zăpada să se întindă iarăși imaculată la picioarele soborului de sprinteni copaci ai pădurii.
In acest mediu, la țară, între ferme ca acelea de unde a pornit însăși lupta de libertate, silințile de întemeiere, s’a făcut Capitala.
2. Washington.
Iat’o așa cum au voit-o seninii, binecuvântații ideologi. Nu un campament de horde venite pentru câștig, ci un calm lucru de bună socoteală, în necontenită comuniune cu natura. Operă chibzuită, făcută cu plan, executată cu multă răbdare, apărată de invasii, ținută la o parte de fluctuații. Mai mult decât atâta: oasă de liniște în mijlocul luptelor politice și sociale. Căci locuitorii nu votează. Nu votează, dar au pentru o jumătate de milion de oameni două Universități. Oraș simbolic de credință și de unitate, întrupare eternă a ideii generatoare, păstrător vrednic al numelui venerat al ctitorului, sanctuariu al sfântului invisibil al cărui spirit purificator și conciliator se simte însă în toate.
O clară minte francesă a dat, acum o sută de ani, planul armonios, complect, deschis inițiativelor înțelepte, creșterilor normale. Ca tip al casei, nici căsuța burghesă a Olandesului, nici wigwamul fermierului improvisat, nici cutiuța în ruină a doua zi după isprăvire a muncitorului adus cu hurta ca sclav european al mașinii americane. Vechea Eladă și-a împrumutat templul, cu senine frontoane și coloane albe. Luminoase zidiri se inspiră numai de la preocupații de zimbitoare conveniență. E un bun lăcaș pentru înțelepții câțiva cari ajung în fruntea zecilor de milioane. Aici gândirea are orizont și inspirație.
Ca pentru a îndeplini impresia, a nins. Ca în Suedia zăpada se păstrează largă, albă. De-asupra un cer albastru, ca acela care domină cugetarea. Liniștit, cu copiii de mână, lumea se primbla dimineața.
Aceasta e adevăr, dar adevăr de Duminecă dimineață; în parte și ilusie.
Adevăr prin ceia ce orașul de 600.000 de locuitori risipit pe o întindere de patru ori cât a Bucureștilor arată în cartierele centrale, în piața împodobită cu statuia călare a lui Sherman, în jurul căreia sânt elegantele sălașuri ale câtorva din Legații, pe străzile care sânt mărgenite de marile oteluri, de principalele prăvălii, de marile birouri și mai ales în nucleul format de Casa Albă, reședința președintelui, de clădirea Parlamentului, Capitoliul, de unele Ministere, de monumentele comemorative ale luptelor și gloriilor de odinioară.
Nimic mai interesant decât comparația între albul Palat și imensa clădire a Camerelor. Cel d’intăiu, de o absolută și încântătoare simplicitate, are pecetea vremilor când lucrurile mari în domeniul ideii se făceau în condiții materiale modeste. Un clar fronton de vilă englesă din secolul al XVIII-lea, ceva mai mult decât căsuța de țară a lui Washington; câteva birouri alături, de jur împrejur un modest parc, nimic pe lângă uriașele reserve de verdeață care în alte părți ale orașului formează ca niște colțuri de pădure necălcată, din care răsar săltând și privind cu ochii lor mari luminoși prietenoasele veverițe. Abia un păzitor civil la poartă: nicio uniformă militară, nicio pușcă pe umăr. Lăcașul corpurilor representative, dominat de o cupolă care imită și întrece pe acele pe care, la Institut, la Invalizi, la Panteon, Soufflot le-a dat Parisului, înșiră un întreit glorios fronton clasic. Inlăuntru, unde cel mai îngrijit confort modern domnește, cu culoare lungi legând sala Senatului de aceia a Congresului, se presintă pe pânză și în statui câtă istorie a putut face, în anii anteriori epopeii industriale care azi domină și înlocuiește totul, această societate nouă. Mult războiu: cu Englesii, cu Mexicanii; mulți generali, frenesie de luptă din cele d’intăiu timpuri, când acești oameni trăiți la o parte în grele împrejurări au văzut că pot desfășura steaguri și birui vechi societăți militariste. Foarte multă glorificare a cetățeanului, a legislatorului, a reformatorului, a simplului orator ajuns la reputație în Statul său, în mijlocul oamenilor săi. O întreagă odaie îi cuprinde pe cei mai remarcabili dintre fruntașii fiecăruia din aceste State; mari și mici de statură și de importanță, în cele mai deosebite atitudini, dând icoana complectă a gloriilor de o singură generație, iute formate, iute uitate, haos de măriri veștejite: dacă n’ar fi inscripțiile, i-ai putea lua pe unii drept alții: același tip ar putea fi chiar întrebuințat pentru oricare dintre dânșii; felul de a purta părul, mustățile și barba jenează puțin; în orice cas, el nu e o necesitate.
Aceleași glorii, alături de monumente alegorice, și pentru Scandinavul care a călcat întăiu pământul american, ocupă piețele prea mari pentru proporțiile acestor monumente. Poate că obeliscul lui Washington e o mai bună formă de amintire decât aceste obiecte de grădini și de Museu în jurul cărora se zbate o viață care le astupă și le copleșește.
Senin, având ca fond albastrul cerului, vast ca idealul căruia i-a fost consacrată această viață, templul grec al lui Abraham Lincoln. Pentru că a sfărâmat sclăvia, de sigur, mergând pănă la cel mai cumplit războiu civil, cu sutele de mii de Americani jertifiți, dar și azi în Sud negrul nu se suie în tren cu albii și e silit a merge în mijlocul străzii : pentru înaltul învățământ al rasei lui Cain sânt Universități separate, trei la număr. Dar omagiul care se îndreaptă către președintele între președinți privește înainte de toate, oricare i-ar fi fapta, nu numai pe martirul asasinat pentru fapta lui, dar pe omul de credință și de voință, pe acela „care a umblat în căile Domnului”, pe acela care și împotriva tuturora și-a izbândit gândul fiindcă l-a crezut drept. Ca zeul în templul său uriașa statuie impresionantă apare în vârful scărilor, după colonadă. N’a fost oare spiritul lui Lincoln acela care a mânat America, orice ar fi, pănă la capăt, în cel mai mare din războaiele lumii?
Aproape, și Museele. Iarăși inițiativa privată. Iarăși negustorul mecenate. La „Corcoran”, Clarke a dăruit cea mai complectă și mai aleasă colecție de artă modernă francesă, de la Chardin pănă la Cezanne și la Van Gogh (frumos tablou de flori, foarte decorativ). Sânt acolo toți: Corot (și o Țigancă îmbrăcată românește), Rousseau, Diaz, cu impresionante pânze, Troyon, Jules Breton, Roșa Bonheur. Toată adâncimea pădurilor Europei, toată taina lacurilor, toate roșiile prelingeri ale amurgului, toată truda pentru pâne a vechii Francii au fost mutate aiei. Și Englesi, Americani urmează linia: Bruce Crane, De Forest Brush, Hawthorne, Dougherty, Grayson, Lockwood, cântăreții în colori ai acesteilalte idile. Dar niciunuia dintre ei nu i s’a revelat specificul american, aierul de aici, taina zărilor deosebite, magia întinderilor pe care artiștii ruși știu așa de bine s’o prindă. Nu e nici corespondentul lui Walt Whitman, poetul în ritmul grandios al muncii, în descoperirea marilor simboluri, nici, cu excepția cutării colorate pânze de pitoresc a lui Walter Ufer, cu cei trei Indieni alipiți supt apărarea covorului ca al nostru, lângă cula ca ieșită din săpăturile preistorice în stepa munteană, vedenia tragicilor învinși, de o atât de pasionantă noutate. Parcă n’ar fi acest pământ și cei mai vechi, așa de nenorociți fii ai săi. Aici viitorului îi e păstrată descoperirea și înălțarea maestrului.
Pe o înălțime, biserica episcopală, a aleșilor, aceia care se intitulează cu mândrie, în fața multor catolici, a fanaticilor metodiști și puritani, a sectelor lacome de adesiuni, „biserica naționala”, își înalță catedrala, de un puternic gotic, frances mai mult decât britanic. Capelele sânt gata, în mijlocul așezămintelor administrative și școlare, de mult organisate. Intr’una se face slujba după vechiul ritual catolic. Carte de rugăciuni, îngenuncherea femeilor, lungi tânguiri de orgă în care se amestecă limpezi glasuri omenești. Un grup de comunianți în lungi rochii albe așteaptă împărtășirea. In margene, trei steaguri de-asupra unui mormânt de piatră sură: acolo zace Wilson. Putem să ne închinăm spiritului mare din care a ieșit ideia generatrice a țerii noastre.
Dar, alături de această fațadă voită, și aici e campamentul, casa de settler, provisoratul wigwamului. Strădițele laterale de pe care nu se curăță zăpada, pentru că Congresul n’a votat suma extraordinară și Primăria nu poate lua inițiativa, sânt pline de maidane, de vagoane oprite în loc, de înjghebări trecătoare. Pe când pe arterele principale blocul new-yorkes tinde a se impune, pe când noua Legație a Angliei e vechea casă englesă roșie, vânătă, cu fațade antice, aici primul tip de locuință nu sufere nicio concurență. De altfel și în cartierele bogate casa e o adunătură de scânduri pusă într’un teren vag fără îngrădituri: un hall, cămăruțe pe două trei rânduri, totul mic, cochet, bine rânduit, cu electricitate, cu lumină, ca pentru gospodărie fără servitori (o negroaică pentru câteva ceasuri se plătește 60 de dolari pe lună). Și președinții de ieri sau de azi, Wilson, Hoover, locuiau în case de acest tip.
Și automobilele, spre seară, se țin lanț. Sânt nu mai puțin ca trei sute de mii. Fiecare-și are pe al său; în unele familii tata, mama, fiecare din copii cu al lui. Nu e om care să nu poată conduce și conducerea se face cu o deosebita dibăcie, frânele oprind la un decimetru. Luminile roșii și albastre permit publicului să-și afle calea fără primejdie. Aproape necontenit, pe două, pe trei șiruri circulația urmează sigură, fără grijă, legând cartierele așa de îndepărtate unul de altul, permițând ritmul activ al vieții. Ea se întinde, peste locuri goale, une ori cu firme arătând destinația lor viitoare, biserică, instituție, peste imensele parcuri-păduri, peste regiuni de șubredă improvisație, pănă la satele vecine, unde locuiesc fruntași ai vieții economice, sociale.
Cercetăm Smithsonian Institute. Două imense clădiri în centrul clasic al orașului. E aici o galerie de pictură care se pregătește: câteva tablouri de maeștri, multe pânze americane. Împărțirea e pe odăi, și ce odăi largi și clare, ce bogăție în materialele de prima ordine care sânt întrebuințate! De o parte străini, de alta Americanii. Mândria acestui mare popor pătrunde acum și în artă, care începe a fi văzută și ea național. Realisările sânt bune, dar, încă odată, ce lipsește cu totul, e sensul inspirației locale, nota dominantă venită de aici.
Dar Institutul represintă mai ales altceva. Cu mijloacele lui uriașe, el face colecții fără păreche pentru științile naturale. Cu miile se aștern în saltare scheletele, trupușoarele împăiate.
Cine se îndoiește de înaltul idealism frământat cu un puternic sentiment religios, mergând pănă la misticism, al acestui popor, să meargă o clipă la cimitirul de onoare al eroilor!
O mare întindere de teren acoperit cu arbori de pădure; armonioasa împărțire a acestuia prin cărări șerpuitoare printre grupe și pajiști. Monumentele comemorative, de la sarcofagul sculptat al generalului pănă la pietricelele albe infinit repetate ale soldaților, sânt sămănate larg pe vasta întindere. O sentinelă în sprențara uniformă a acestei miliții străbate cu pas grăbit aleile. Sus, un vast amfiteatru de marmură, de o senină formă clasică. Acolo se rostesc la zile mari cuvântările comemorative. Caracterul lor îl pot arata severele și impunătoarele inscripții în care cuvintele latine sânt amestecate cu versete biblice. Sufletele „soldaților cetățeni” pot pluti mulțamite în această nobila atmosfera de recunoștință națională.
3. Împrejurimile Capitalei.
Pe o vreme de ploaie mare, cu boabele grele, de-a lungul câmpului învălurat pe a cărui bogăție în copaci căsuțele de țară par o jucărie, un cort de lemn, aproape o ofensă în nimicnicia lor față de lărgimea orizonturilor, spre Mount Vernon, casa și mormântul ctitorului libertății americane.
Admirabile pajiști cu arbori bătrâni ca în jurul unui manoir de baron normand în Anglia strămoșească. Aici bate prin ramuri un vânt de trecut plin de amintiri. Spirite familiare se strecoară cu un zimbet trist prin boschete. Grădina se desfășură larg veșnicind din generație în generație florile simple care i-au plăcut lui. In fund larga apă a Potomacului și peste dânsul dealurile din ascunzișurile cărora flinta colonului setos de viață proprie a tras în sclavii cumpărați ai orgoliului britanic.
Casa e de lemn, dar asupra înjghebării șubrede gustul aristocratului din secolul al XVIII-lea, emul al nobililor englesi și al învățătorilor francesi de la cari aceștia își împrumutau gustul ales, a așternut pe plafoande, în jurul căminelor de marmură toate sprintenele ghirlande de stuc în care era maestru acest veac de o așa de zimbitoare ușurătate.
Restul, alcătuit din moștenirea stăpânului și din ce a mai adaus necontenit cultul pentru erou, e de o simplicitate căreia nu-i lipsește farmecul. Mesuțe, care au aparținut vechii case, elegante scăunașe, paturi cu polog. Sus în cele mai mărunte și mai umile din cămăruțe, pană la pleoapa strâmbă a coperișului, sânt adăposturile agoniei pentru cei doi stăpâni. Aici în foșnetul vechilor copaci iubiți, cari li făceau la fereastă semnul de rămas-bun și-au încheiat zilele George și Martha Washington.
Intr’un colț câteva pagini din testamentul lui: rotunde linii clare, armonioase; cine scrie așa, dând expresia literei, e un poet și înaltă poesie e în toată desfășurarea, de atâta demnitate și eleganță, a acestei vieți. De câte ori societatea americană e ispitită să apuce alte căi, umbra întemeietorului e acolo ca să înștiințeze și să îndrepte.
Supt un acoperiș oarecare două sepulcre de marmură. Inscripții scurte, simple. Câteva rânduri din mângâietoarea evanghelie a lui Ioan îndreaptă gândul către mai sus decât noi. Altfel niciun steag măcar, nicio urmă a gloriei și a puterii. Poate și marmura e prea mult. Odată ce duhul Domnului stăpânește asupra odihnei cui a umblat pe căile lui.
Prin Alexandria, locul nașterii lui, prin grupele caselor de lemn, murate de apă, pleoștite de umezeală, înapoi spre orașul care sună în largul lumii numele moșierului, al boierului de la „Mount Vernon”.
O mare colecție indiană se cuprinde la „Museul Național”, alături de obiecte de artă filipină, samoedă și neagră. Intre acestea din urmă grosolane contrafaceri ale figurii omenești, stângace și strâmbate caricaturi, mai mult figuri desfăcute. Dar tocmai în fund, la Zuluși, mărgelele ieau aceleași forme geometrice ca la Indieni și la noi. E de neînlăturat parerea că și aici, prin Asia, e o pătrundere a vechii arte preistorice care-și avea vatra în toată Europa-de-Sud: Zulușii ar veni deci de sus și din Răsărit. Mișcările de populație în continentul negru n’au fost cercetate încă.
Partea cea mai importantă din colecție e compusă din produsele artei „maya”, păstrate în Yucatan. Aici cultura indiană e originală. O minte cu totul alta se vădește în această îngrămădire de linii sucite după un ritm pe care cu greu îl putem înțelege. Mari fațade de lemn sau de piatră sânt ocupate cu zigzagurile unei imaginații de o bogăție și de o noutate extraordinară, Fațade de ciudate ieroglife împodobiau temple imense în care une ori se întâlnesc, pentru a glorifica zei necunoscuți, profiluri de cea mai nobilă linie.