America și românii din America/2. Capitala afacerilor

 

II. CAPITALA AFACERILOR

---

1. New-York.

Prietenii sânt pe bord : Davila, Benchea, Boncescu, Rosenthal, fostul director al „Adevărului”. Alții și alții. Ziariștii americani au venit în grup, cu fotografii și fac întrebări care nu sânt așa de curioase cum se spune că ar fi obiceiul. Ii interesează la noi chestia evreiască — mulți dintre ei sânt creștini — și politica d-lui Mussolini. Răspund cum și cât pot. Mi se spune că adesea cuvintele sânt rău înțelese sau răstălmăcite. Ce pot face?

Statuia Libertății.

Răsărind din ceață în fața imensului roiu omenesc, dreaptă, poruncitoare, cu imperativul gestului izbăvitor, ea impresionează. Oricum i s’ar judeca valoarea și oricât i s’ar critica proporțiile, ea are avantagiul de a pune in fața laboratoriului de muncă, haosului de afaceri, un concept moral, unul din cele mai seducătoare și mai nobile ideale și afirmația mândră a principiului generator pentru această societate, chemată, cu trâmbița mobilisării tuturor energiilor, din toate colțurile lumii.

Îndată, sântem în angrenajul de fier al docurilor. Fier care-și așteaptă după nații și companii noii sosiți. Batiste italiene flutură în vânt, înaintea chinuiților frați veniți să-și caute pânea. Un mare grup românesc e alături.

Și în frumoasa, vasta sală a navigației italiene, timp de aproape o oară ascult pe rând bunele saluturi de întâmpinare ale tuturor celor cari au România în sângele sau în amintirea lor mișcată. Preoți ai Bisericii unite, muncitori în haine de serbătoare, poetul și filologul Feraru; Evrei din Moldova de care-i leagă inima, vorbesc din prisosul sufletului lor mișcat. Nu e greu a se găsi pentru fiecare bunele mulțămiri cuvenite.

Sântem acuma în oraș. Nu văd îmbulzeala furioasă a vehiculelor mecanice de care se vorbește de obiceiu. O perfectă ordine împiedecă haosul care altfel s’ar produce. La gări de sigur va fi altfel. Și nimeni, aici ca și în orice mare oraș muncitor, nu poate opri, la ceasul când omul are voie a trăi pentru sine, îngrămădeala care nu știe ce e acel dulce lucru de trecut: politeța. Dar totul merge cu o rânduială desăvârșită. Automobilele sa întâlnesc, se potrivesc, se opresc fără nicio nervositate, așa cum pe trotoare — aici abia cercetate— atâta lume se poate suferi și înțelege între sine.

In lenta cădere a zăpezii imediat topite defilează fațade sure, roșietice, violete, brune, de case pentru lumea săracă, de adăposturi provisorii, care chiamă pe emigranți pentru întaia introducere și inițiare. Prăvălii modeste în care clipesc primele lumini electrice. Recunosc ușor tipul clădirilor. E casa Mării Nordului: aceiași, în Anglia, în Belgia, în Olanda, în Danemarca, în Norvegia. Construcția de cărămizi aparente pe care funinginea nu le înegrește cu totul; scara, cu mânerul de fier care înaintează asupra străzii, fereștile dese, pătrate. In tot ce se va clădi pe urmă această primă marcă de fabrică a vechilor coloniști se va păstra. Oricât ar vrea să fie alții, atunci când în atâtea domenii ei sânt fără îndoială cei mai tari. Americanii nu-și pot renega originile. E aici vechea căsuță neerlandesă, unde s’au oploșit cei d’intăiu înaintași ai marilor familii aristocratice de azi: Astor, Vanderbilt. Ironia lui Washington Irving față de Dietrich Knickerbocker nu poate înlătura ceia ce a lăsat acesta în piatra care nu moare, care se perpetuează crescând pănă la uriaș, la fantastic și la absurd.

Căci asa au vrut împrejurările, nu ambiția omenească, orgoliul de Titan țintind tot mai sus pănă la bolta pe care sky-scraperele o anulează, o trimet așa de departe încât dispare cu totul. Pe această insulă Manhattan, cu vechiul nume indian, între cele două „râuri”, era singurul loc de poposire în fața unicului mare port de pe o coastă nemărgenită, dar de la un capat la altul ermetic închisă. Câțiva chilometri pătrați de stâncă, dar o stâncă așa de profundă, așa de tare că poți sprijini orice pe dânsa, mutându-i granitul în înălțime. Și oamenii se puseră la lucru, — nu de la început, ci atunci când porni marele flux al neocupaților, când miseria unită cu inițiativa veniră să facă pe această rocă o minune de tehnică fără păreche.

Rămâne de sigur în general casa pănă la zece rânduri, cu încercări de arhitectură: frontoane stângace, de alt stil, acoperind goliciunea teraselor, colonete grecești de rupere a unei uniformități care mai sperie încă. Strada pe care lunecă automobilele, într’un depărtat huruit, cu care acuma în orice parte a lumii urechile ni sânt deprinse, trece largă, curată între aceste magazine, deposite, case de comerț, bănci. Din mijlocul acestei arhitecturi care ni e familiară, leviathanele, monștrii științei echilibrului precis calculat se înalță pănă așa de sus de nu li poți urmări decât de foarte departe culmile. Câteva cu miile de ferești ale zecilor de rânduri, pănă la șaizeci în retragere de la unul la altul, ca niște colosale piramide cu trepte venind din lumea zeilor Haldeii; altele fără nicio nuanțare, o lădiță de oameni peste altă lădiță. Ce ar putea să însemne aici o ornamentație grațioasă care s’ar pierde, una impunătoare rupând continuitatea în sine maiestoasă a repetării îndărătnice a aceleiași linii! Ici și colo se încearcă un turnuleț ca o ciupercă părăsită. E reminiscența altei arhitecturi, pentru altă lume. Câte un turn gotic de biserică răsbate pentru ca Dumnezeu să nu fie prea umilit față de ce au făcut rebelii aceștia de oameni. Masele sânt așa de formidabil de ponderoase încât ideia riscului dispare cu totul. E o lume de Geryoni așezată.

Ca la un semn se aprind acele mii și mii de ochi. Dihăniile privesc. O privire limpede. Vezi fără storuri tot ce este înuntru. O impresie de chibzuială matematică în totul. Simți, cu furnicările supt picioare, pe păreți a marii roabe, electricitatea, care încălzește, luminează, lucrează, necontenita circulație a ascensoarelor întreținând viața acestor multiple etaje care nu cer sforțarea picioarelor omului, devenit, afară de splendida lui minte, creatoare, dominatoare, numai o parte mică a uimitoarei mecanici pe care a suscitat-o.

Așa trăiesc zi de zi milioanele.

A doua zi cerul e aproape luminos. Numai departările-și păstrează albul veșmânt de ceață. Strada în acest cartier nu înfățișează figurile de care se vorbește. Pe trotoare o lume amestecată: sânt și elegante toalete femeiești. De o particularitate de rasă nu poate fi vorba, New-Yorkul e unul din marile centre evreiești: mii de Evrei numai de la noi. Elementele de imigrație domină. Ca și în Parisul de azi însă, omul vechiu dă normele. El impune și transformă. Un „anglo-saxonism” de atitudine, care e și el o realitate etnografică, de și nu și antropologică. Natura, felul de viață, scopurile comune modelează, duc la uniformitatea care se face tot mai adâncă. A nu se uita și influența acestei ciudate limbi, dislocate, desosate, fluide, suggestie mai curând decât accentuare, care e limba englesă. Are comunicativitatea electricității.

Tot felul de automobile, autocamioane, tramvaie cu două rânduri, căruțe de transport cu coviltirul tăiat, ca acela care poartă la Paris pe turiștii americani.

D. Nelson Cromwell, prietenul României, călăuzul Reginei prin America. O fluturare de fin păr alb, creț pe energica față rumănă. Oferă tot ce poate oferi această francă ospitalitate, care creiază îndată o atmosferă de foarte veche cunoștință, de caldă familiaritate. Dacă aș putea înțelege mai bine englesa lui americană, toată în sărituri și capricii...

Străzile centrale, largi, cu trotuar dublu, pentru cei ce suie și pentru cei ce coboară, se înșiră anonime (afară de două, trei), numerotate numai, ca piesele unei mașini, între clădiri care se întrec din înălțime. Văd mai bine alcătuirea și decorarea lor. Unele din ele cu aparența unor palate florentine mărite pănă la absurd. Cutare au jos un întreg fronton de piatră sculptată de-asupra albului căruia așa de curios se ridică obișnuita clădire roșietică de cărămidă. Încercări originale prind de ferești elegante cuști de fier, gurguiate către stradă. Tocmai în vârf una are o frescă colorată și aurită. Pe alta e înfipt steagul ultimei biruințe.

Același mers socotit al automobilelor. Luminile roșii și verzi le orientează. Dar la semnul de oprire mișcările circulare din străzile laterale sânt îngăduite. Nicăiri pripă. Nici la ieșirea din magazine și birouri mulțimea nu se grăbește. E extraordinară posibilitatea de a produce cu metodă așa de mult fără nicio nervositate și fără niciun năcaz. In cartierele sărace de sigur va fi altfel. Dar New-Yorkul e orașul debușeului, nu al producției.

Din vechea curățenie olandesă, s’a păstrat cea mai meticoloasă grijă în gospodăria fiecăruia și în a tuturora.

Mergem să întâlnim pe rectorul Universității Columbia, d. Murray Butler, o mare personalitate, care de aproape un șfert de secol conduce înaltul așezământ, cel mai cercetat din toate Statele-Unite; minte superioară, caracter ferm, idealist care-și închină silințele ideii de pace în Europa, el nu e destul de înțeles ca să poată fi urmat, dar autoritatea lui morală e enormă și lucrările-i de psihologie și pedagogie, de politică sânt foarte prețuite.

Pănă la marele complex de clădiri ale cochetelor „colegii” străbatem, vre-o jumătate de ceas, o bună parte a orașului. Centrul de sky-scrapers e îndată părăsit; clădiri mai modeste ocupă margenile unor străzi care pe alocuri sânt puțintel roase de circulația puternică. Intrăm în parc, izvor de aier și de sănătate pentru orașul îngrădit la mijloc. Vechea pădure, tăiată, unde e Universitatea, abia acum cinzeci de ani, e aici întreagă, doar rărită, cu tot capriciul dâlmelor ei, cu tot neprevăzutul copacilor pe cari niciun sprijinitor nu i-a îndreptat și nicio foarfecă nu i-a mutilat. O bucată de natură frustă, în toată variația și în toată desăvârșirea ei. Nimeni n’a cutezat încă a se atinge de dânsa. Mai bine grămădesc, aiurea, rândurile peste rânduri pănă la nourii îngerilor.

La întors pe așa de largul râu puține lumini se mișcă. Peste vastul spațiu de întunerec, șirul de ferești luminate se succedă pe capătul dealului.

Azi am trecut mai departe decât clădirile roșii și vinete ale Universității Columbia, între care marele otel „internațional” pentru studențime. Noile cartiere se întind încă o bucată de vreme. Același stil de case în care ceia ce impune e soliditatea și un fel de mulțămire, de liniște așezată, ca și de bună îngrijire de toate zilele.

Lipsește însă pentru anume zidiri de un caracter special adaptarea la mediu. Marea biserică gotică abia isprăvită, cu puternicele-i turnuri pătrate, cu adânca scobitură a ușilor și fereștilor ogivale, vine de-a dreptul din goticul înflorit al Angliei și ar avea un sens în cadrul istoric de acolo, amintind o viață care s’a desvoltat normal an de an și secol de secol. Mai ciudat e când, pe lângă unele ornamente de o formă deosebită, cutare sinagogă participă și ea la onoarea aceluiași stil ogival.

Am trecut pe lângă goala zidire roșie, de proporții întinse, a Museului Metropolitan. La capătul drumului nostru e un alt complex de alte zidiri cu aceiași destinație.

Nu Musee ale Statului ori ale comunei. Fiecare din ele are alt caracter, altă origine și alte venituri. Unul își datorește ființa Societății de Geografie, altul unei Societăți spaniole, cel de-al treilea e consacrat, fără îndoială de o organisație anume, cunoștinții vechii vieți indiene.

E aici, în trei rânduri, un museu, tesaur de documente privitoare la lungi secole din activitatea pe toate terenurile a unei mari, viguroase și inteligente seminții de oameni. Ideia pe care o dă despre vrednicia, despre chemarea și posibilitățile ei e din cele mai înalte. Ai a face cu desvoltări de îndemânare artistică și tehnică din care ar fi putut ieși una din cele mai triumfătoare civilisații ale lumii. Sentimentul de sinceră, de adâncă admirație se unește cu acela al regretului că împrejurările istorice au prefăcut această rasă așa de înzestrată într’o nenorocită ceată de învinși, aruncați în pustiile Vestului, desbrăcați de pământurile care li-au băut sângele, închiși în „reserve” ca ultimii represintanți ai unei spețe de dobitoace menită să dispară în sălbătăcie și părăsire.

Păcat că aceste comori de care trebuie să vorbesc mai larg sânt presintate după hasardul vitrinelor, fără osebire după categorii firești, după felul materialelor și tehnicei! Și încă mai mult: după regiunea bine determinată, păreia-i aparțin, după curentele din care fac parte, după vrâsta căreia, ca linie și coloare, ca elemente înfățișate îi aparțin.

In ciuda acestei pitoresci desordini, să încercăm a deosebi.

La basă, în fund, prin părțile de Nord și Vest, ca Alasca, rămășițele, pănă adânc în epoca modernă, ale unei străvechi civilisații a pietrei, a simplei pietre așchiate, care rămâne în vârful sulițelor clasei războinice. Nici îndemânare, nici preocupație de frumuseță.

Alături însă, vezi obiecte de fier, care arată o civilisație cu mult mai înaintată, și ea e, firește, aceia a altor triburi și a altei epoce. Masivele ciocane sânt cu totul altă armă decât acele simple vârfuri de cremene ciocănită.

Pentru a se avea arta religia intervine. Acea ciudată, întunecoasă religie de capricii și de mistere, de monstruoase strâmbături și de suggestii bizare, de vrajă și descântece a unui popor cu mintea altfel făcută decât și a celor mai superstițioși dintre noi. De acolo vin stâlpii de poartă, aspru tăiați din lemnul brun și negru, cu un monstru uman încălecat peste altul pe care-l strivește: ochi bombați ca ai unor gâze uriașe, guri deschise pentru a rosti cuvintele de farmec care nu se aud. De acolo animalele uscate, tristele capete de vulturi fără carne, șuvițele de păr negru prinse de pielea galbenă pe care o înfloresc mărgelele multicolore. De acolo măștile de uimire și de spaimă, menite să înghețe pe dușmanul lipsit de dânsele și să dea și mai mult curaj războinicului care atacă. De acolo figurile și figurinele chichițe, diformate, cu coifuri în etage, cu îmbrăcaminți înflorite și pline de tot felul de învârtituri și sucituri. De acolo scenele cu indescifrabile înțelesuri în care se amestecă trupuri omenești contorsionate și simboluri stilisate, într’o învălmășeală de un mare efect decorativ. De acolo vasele din valea râului Mississipi, care reproduc față tatuată sau tăiată de răni a dușmanului mort cu ochii dureros închiși.

Războiul, gloria și măreția șefilor, orgoliul unei clase dominante veșnic în stare de războiu cer anumite insemne. De aici chivere năstrușnice, coroane de pene de papagal, mantii de piele ori de pene amestecate, tot felul de ornamente din mărgele colorate.

Dar însuși simțul de frumuseță, instinctul de artă a lucrat, și fără alte îndemnuri, pentru a crea opere care atrag și smulg admirația. Toate materialele au fost întrebuințate: acele mărgele în toate colorile curcubeului, sfărâmăturile scoicilor în care se răsfrâng toate nuanțele, fragmentele de pirite cu străluciri de pietre scumpe, care dau ochi figurilor de animale și smălțează hainele de paradă ale ostașilor alabastrul din care se desfac reliefuri de o nesfârșită varietate, bulbucături brobonate, pielea de animal, une ori prefăcută într’o peliță albă de o fineță neatinsă, olăria de toate formele, pănă la gâturile lungi ale marilor vase rituale.

Principiile acestei arte care se întinde de la ghețurile Nordului pănă la căldurile tropicale din Mexic și Guatemala, pănă la văile înalte ale Perului, sânt deosebite. Unele aparțin direcției lineare, abstracte, stilisate, geometrice, pe care așa de bine o cunoaștem și de la noi. Astfel desemnurile, de o rară delicateță, de pe cojoacele canadiene, asămănătoare cu acelea din Siberia și din toată partea corespunzătoare a Europei. Astfel cămășile de lână de capră ale Indienilor din Alaska, în care se preface în linii frunza, dar lângă dânsa ochiul omenesc, în mai multe expresii, figura însăși cu amândoi ochii, cu nasul lățit și gura rânjită, liniile analoge de pe cutare vas din Perul „preistoric”, având în gurguie reprodusă figura omenească abia schimbată de stilisare. Astfel în minunatele oale din Chihuahua, în același Mexic, cu amestecul de romburi, de rotunduri punctate, de melci învârtiți, de figuri umane supuse aceleiași operații de reducere lineară ca la locuitorii asprei Alasce.

Alte oră însă realitatea caricaturală apare în locul acestei reduceri la abstractul geometric. Oameni în atitudini crispate, jimbate, cinchile sânt amestecați cu păsări, cu dobitoace, neexistente, ca în vasul din Honduras (Yascaran), ori în cele găsite la San Salvador.

O a treia categorie presintă, ca în unele desemnuri din cavernele franco-hispanice, pe lângă ornamentul geometric animale, cerbi (în Noul Mexic), în al căror corp întră însă același ornament. Pană ce se dă animalul însuși, ca în Peru, pe alte vase.

Un simț extraordinar al decorației: se întâlnește totdeauna și el ajunge une ori la o perfecțiune uimitoare. Astfel în covorul peruvian în care se amestecă inextricabil, în mai multe registre, floarea, pasărea, maimuța, vagi figuri omenești, totul alergând unul după altul, ajungându-se, împleticindu-se, prefăcându-se într’un singur val. Niciodată imaginația omenească n’a putut produce ceva de o mai desăvârșită armonisare.

Nu se poate prinde mai bine mișcarea decât de acești oameni cari trăiesc în și prin ea. In unele împodobiri de cojoace luptele sânt redate cu un adevăr unic. Toate felurile de a călări, de a lupta de-a călare sânt prinse și reproduse cu o perfectă exactitate. Te miri că se poate și gestul acesta. Trupuri aplecate pe coama cailor prelungiți de avânt, altele care se sucesc în șea ca să arunce săgeata, sau să împungă cu sulița, trupuri care se părăsesc îmbrățișărilor morții. In cutare desemn modern simple așchieri de coloare neagră notează zbuciumul alergărilor. In desemnuri de acum câteva zeci de ani, de un naturalism naiv, represintând viața tribului înaintea corturilor, ceia ce place mai mult e surprinderea gestului trecător apărând în toată puterea lui de expresie.

Și gustul pentru coloare, văzută supt alt soare de acești ochi admirabili, deprinși cu pânda, cu spionarea, cu veghea și cu urmărirea... Potrivirile cele mai cutezătoare ale colorilor celor mai clare: pete verzi deschise în roșu și margeni de negru; verde lângă alb și roșu, un galben ca al penelor de păsări scăpărând ca o scânteie de soare...

Curioasă trecerea la Museul vecin, în care iubitorii artei și operei spaniole au strâns probe, une ori de mare preț, ale altei arte, lângă odaia unde un pictor de largi concepții, de înfocată iubire pentru colorile țerii sale, Sorolla, a presintat în scene de tot felul toate provinciile Spaniei. Pe lângă picturi pe lemn și pe pânză de pe la începutul secolului al XV-lea, pe lângă autografe și incunabule, câteva pânze de maeștri. Un grup de lungi figuri tragice al lui Greco, între care o Madonă de o dulce și tristă expresie supranaturală. Pentru a spune adevărul, după ieșirea de dincolo, această nobilă și sigură artă, de atâta măsură, pare rece, artificială, cărturărească, în același timp când ea se ține prea fricoasă de ceia ce dă singur natura.

Ne întoarcem. In dosul marelui parc cădem în cartiere neîngrijite, în care ghiața reține murdăriile, dar vântul vântură hârtiile răspândite. Străzi de un comerț mărunt și urât. Oamenii cari-l fac îi samănă. O grijă de ban plutește în aier care se pare mai puțin și mai încărcat. Încă vre-o câteva sute de metri și ne găsim în plin ghetto. Supt stâlpii cari sprijină linia trenului s’au înșirat într’o piață ca în Moldova sau în Galiția tot felul de mărfuri: fructe, carne, pește, piese de îmbrăcăminte, nimicuri ieftene. Peste amestecul de colori strigătoare cartelele cu însemnarea stângace a prețurilor chiamă clienții. Și ei vin, se primblă, cearcă, răscolesc, cumpără, în frunte cu doamnele și domnișoarele negre, de o coloare pe care clima a îndulcit-o fără a putea schimba linia caracteristică a profilului. Dar totul se face fără alt zgomot decât al miilor de conversații de târguială; nu se strigă și nu se cântă: e un fel de mocneală socotită asupra acestor scene de răsfăț ale pitorescului vulgar.

Și ajunge o întrerupere de trotoar ca să te afli în cartierul cel mai elegant. Marile case cu mai multe zeci de rînduri adăpostesc pe oamenii cei mai bogați ai orașului. Broadway, vechea „Cale Largă”, acum decăzuta, nu se poate asămăna cu aceasta luxoasă Avenue a cincea. Abia se mai preling grupele de negustori cu șăpcuțe, deprinși a trăi în stradă. Figuri elegante în fața vitrinelor clare, luminoase. Atât de mult aici fiecare și-a făcut cortul său: colaborează la lucru cu oricine, dar îi place a sta la el acasă, după avere și gusturi în burghesie, mai mult decât după rasă în orașul de 6-7 milioane, în care milionul de Evrei e alături de blocurile tot așa de mari ale Italienilor, Irlandesilor, mai puțin Germanilor, dar și Negrilor.

La Universitatea Columbia. Frontonul grecesc spune cu mândrie că e o creațiune, de caracter religios, a lui Gheorghie al II-lea, că libertatea a asigurat-o și mărit-o. Vechea notă e arătată încă și prin capela puternică în care lumina arde veșnic și care adună și pe cei cari aparțin altor religii.

De jur împrejur colegiile, otelurile pentru studenți — al studentelor poate să cuprindă măcar o mie din cele patru-cinci mii care sânt înscrise—, restaurantul pentru profesori, seminariile, odăile de lucru pentru aceia din personalul învățător cari locuiesc departe în oraș.

Cu profesorul Muzey luăm dejunul în mijlocul familiilor de profesori, care și ele au dreptul să iea parte la această viață în mijlocul școlii.

Alte două Universități funcționează în oraș: una a Statului, alta a orașului. Numărul colegiilor răspândite în toată țara e enorm.

Dar diplomele nu asigură o funcție. Cui îi trebuie un funcționar și-l examinează înaintea unor comisiuni anume.

Auditoriul, caruia îi stau la disposiție mici biblioteci într’o atmosferă de odaie proprie, e compus din mai multe nații. Nu lipsesc Iaponesii, cari se îndreaptă mai mult spre studiile economice.

Intre studenți, și Români. D-ra Galitzi a publicat o frumoasă carte, bine construită și cu îngrijire scrisă, despre procesul de asimilare a Românilor din America.

La Universitate serviciul e făcut de negri. La ascensorii mai numai negri. Negri sânt portarii. Intre femeile care au grija copiilor multe Negroaice. Toți de coloarea mai deschisă a celor transplantați de veacuri în America. Cum dădacele sânt de această rasă, mulți copii învață englezește cu accentul prost și particularitățile inferioare ale acestora.

Un dejun la „New-York Times”. Două imense clădiri sânt proprietatea puternicului ziar, prin care un Ox, un Finley poruncesc opiniei publice.

Ziarul american n’are articole prime, nici telegrame, nici foileton. Mărunte notițe se amestecă haotic atrăgând atenția cetitorului prin literele groase ale titlurilor. Totul înecat în oceanul anunciurilor. Un public grăbit de ce-i convine, petrecând cu ochii nesfârșitele coloane, frunzărind ce-i place ori ce-i trebuie. Strigarea pe stradă e necunoscută. Chioșcuri mai nu se văd. Mecanic fiecăruia ziarul îi sosește la ceasul care se cuvine.

La locuința lui Pierpont Morgan junior. Casă și Museu sânt legate. In cel mai autentic, dar mai discret lui, colecțiile imense se urmează de-a lungul înalților păreți. Incunabule, manuscripte din cele mai prețioase (Psaltirea cu litere de aur pe pergament purpuriu de la Tours, cele mai frumoase vechi cărți bizantine, miniaturi răzlețe, legături din toate epocile). Opera de artă e larg sămănată: cel mai mare Bellini: un grup de sfinți de cea mai inspirată expresie; un Perugino, doi Memling.

Secretarele conduc amabil pe învățați. Cercetătorii lucrează. E o atmosferă de zimbitor cenacul al spiritelor de o înaltă cultură și de un gust ales.

Museul Metropolitan nu e nici el o creațiune a Statului, ci adunarea mărețelor daruri ale mecenaților. Numele lor sânt înscrise pe table de marmură, veșnicind memoria bunilor cetățeni, a oamenilor a căror viață a fost numai muncă, a mărinimoșilor donatori: Pierpont Morgan, Aleman...

Nu se poate o clădire mai potrivita pentru scopul pe care-l servește. Mari săli luminoase, stăpânite de înalte galerii. Nu lipsește nici atriul reprodus cu îngrijire, în cea mai luxoasă formă, a unei case romane: pe când afară ninge din plin și se acopăr trotoarele de catifeaua albă a iernii, aici în aierul călduț copacii din Miazăzi își ridică verdeața care niciodată nu trece.

In țara oamenilor practici mai mult decât oriunde aiurea, odăile adesea nu sânt păreți goi de pe cari să atârne tablouri sau în mijlocul carora să răsară statuile, mobilele de preț, curiosilățile trecutului. Ele sânt vii, trăiesc, învață și îndeamnă, de-a lungul lor, pănă într’acolo încât grupe de doamne sânt călăuzite de o persoană pricepută pentru a li arăta cum se poate împodobi propria lor casă. Sânt odăi de culcare mutate dintr’un palat venețian, grinzi sculptate care vin din Spania secolului al XVI-lea, elegante budoare pe care le-a dat cutare castel părăsit al Franciei. Dese ori tablouri grațioase răsar prin colțurile unei astfel de încăperi.

Se fac exposiții trecătoare pentru câteva săptămâni, în mari halluri anume pregătite. Astfel avem acuma copiile frescelor egiptene, adunate îndelung cu o nesfârșită răbdare de o întreagă misiune. Și înflorirea aceasta de tonuri palide, succesiunea de figuri exotice vrăjesc o așa de străină lume milenar de veche între zidurile pe care le bate asprul vânt al mărilor Nordului.

Școli, studenți, studente cercetează cu atenție fiecare obiectele expuse. Ciudate veșminte de sport, sweater de lână, fustă scurtă ca un pagne egiptean, mult peste genunchi, capete tunse și zburlite, băieții de o potrivă cu fetele, vânjoși, cârjobați, lălâi, pe când alături alte grupe, de o eleganță deosebită, poartă costumele cele mai scumpe pe care le poate procura imitația locală a marilor case din Paris. Câte una stă de copiază pe carnetul ei reproducerea templelor egiptene.

Dărnicia miliardarilor n’a făcut numai să se afle aici ghipsuri care reproduc toate capodoperele. Mari colecții de e imensă valoare au fost strămutate peste Ocean. în acest lăcaș al comorilor plătite cu atâta aur. Astfel obiectele egiptene adunate de lord Carnarvon și-au găsit aici adăpostul definitiv. Un mormânt a dat, ca acela care a îmbogățit Museul din Turin, icoana în mari păpuși de lemn a întregii vieți de supt Faraonii de acum vre-o două milenii: vâslașii, măcelarii cari ucid vitele și li spânzură cărnurile. Figuri de o extremă delicateță, svelte învârtiri ale trupușoarelor de bronz, juvaiere în care aurul și smalțul se îmbină în cea mai încântătoare întovărășire, animale, gângănii de toate spețele, pănă la o caraghioasă grupă de broaște, — această artă multiplă, veșnic nouă, veșnic bucuroasă că poale smulge o nouă taină naturii înmulțește pănă la nesfârșit minunile ei. Nu se poate uita marea statuie de lemn a femeii strânse în cămașa ei de in supt care se simt toate liniile, se gâcesc toate zvâcnirile vieții.

Ca și la Museul din Berlin, se presintă și aici specimene din acea artă a Egiptului ptolemaic în care geniul grecesc a dat o altă inspirație meșterilor acestui arhaic pământ. Pe sicrie, în locul figurilor schematice, e portretul, realist pănă la asprime une ori, alte ori scânteietor de viața unei tinereți curmate de Parce: urmărești ochioasa figură brună a adolescentului răpit de moarte. Pânzele de un colorit vioiu și variat cuprind scene pline de adevăr și mișcare ca aceia a negrului vânător, lângă calul focos al căruia aleargă cânele cu limba scoasă. Intr’una se vad zboruri de îngeri, două veacuri înainte de Hristos.

Șiruri întregi de odăi cuprind ceia ce miliardarii au putut câștiga pentru țara de care sânt așa de mândri, din comorile de artă ale maicii noastre geniale, Europa. Una întreagă e plină de pânze din cele mai frumoase ale lui Rembrandt, ca „nobilul slav”, mândru, desprețuitor în blănurile lui. Rafael e represintat printr’o mare pânză sacră care nu e din cele mai frumoase ale lui. Un admirabil portret de Van Dyck. Un colț al Spaniolilor, din care nu lipsește nici Velasquez, nici Goya, cu portretul princesei de Parma, sora reginei cu pliscul de pasăre rea. Câte un Tiziano și un Veronese cu o frumoasă figură blondă. Inchinarea Magilor de Rubens e de o extremă gingășie în atitudinea mamei și în gestul de curiositate al micuțului Dumnezeu; marea mantie roșie a unuia din Craii Răsârilului stăpânește tot amestecul de vesele colori clare. Sfânta Familie a lui e plină de reminiscențe italiene. Un grav Andrea del Sarto.

Dar mai ales s’au adunat cu iubire Germanii, ca Memling, ca ambii Holbein (frumoasa lady Guilford a celui tânăr). Rare ori o mai hotărâtă oposiție de atitudini decât în „Adorația” lui Quentin Massys: de o parte figurile răsăritene, negre, cârne, încruntate, rumăna figură a regelui cu zgardă de aur la gât, supta figură a bătrânului care, cu iataganul la coapsă, ridică mânile spre închinăciune și în față, așa de cuminte, supt valul ei de Răsăriteană, Maica Domnului pierdută în albastrul întunecat, care întinde în pelincele albe copilașul cu craniul neformat încă și cu micuțele mâni tremurătoare.

Nesfârșite par odăile care cuprind ceia ce s’a putut smulge în risipa bogăției europene. Civilisațiile asiatice și-au dat și ele partea: covoare de Persia și de Anatolia (unul foarte complicat, cu amestecuri curioase de linii stilisate, de șiraguri ale florilor geometrice), sculpturi în lemn de o învălmășită bogăție, care au căptușit temple în India, covoare care li corespund, cu bunele figuri late între florile lumii calde, contribuții variate ale Extremului Orient.

Se mai poate zice oare înaintea acestor tesaure cu atâta grijă adunate și dăruite cu atâta dărnicie că aceasta e țara singurului negoț, a afacerilor exclusive, a lui „business” și a lui „money”? E atâta iubire pentru frumos, atâta râvnă în căutarea și însușirea lui, atâta nobleță în generositatea ctitoriei artistice, încât societatea care a putut da din sinul ei atâția binefăcători într’un așa de înalt domeniu poate răspinge cu indignare ofensa unei critici nedrepte, căutând a face din ea o Cartagena oarbă pentru realisările neperitoare ale artei. Și în resultatul strălucit al atâtor sforțări e și o lecție pentru alte societăți, moștenitoare ale marilor generații creatoare de frumuseță, care prin lupte între popoare și State, prin discordii sociale, prin opere literare distrugătoare de suflete văd răpite stăpânirii lor ce era mai scump în moștenirea strămoșilor.

D. Nelson Cromwell îmi arată la ieșire un întreg cartier, un block masiv de case, de vechiu sistem olandes, între care și a sa. „Ele vor dispărea în doi, trei ani, vor fi dărâmate.” Rockefeller le-a cumpărat și le va da jos. In loc va fi după porunca lui hotărâtoare un nou cartier, o „cetate” a lui, care-i va purta numele. Vor fi grădini în jurul locuinților vesele, iar în mijloc se va ridica Opera, Opera uriașă pe care o merită acest oraș cât o țară.

In această societate imensă organisată pentru cea mai sigură și, mai răpede muncă productivă sânt două ierarhii: Una moștenită de la organisațiile și dominată de doctrinele Europei: aceasta are și nu are importanță. Șefi fără forme exterioare importante, fără tot decorul de artă și de frasă al nostru, lucrând și ei în colțul lor exact ce se cere de la dânșii, fără condiții și fără putința inițiativei. Ei vin de la sufragiul popular, care acesta e la disposiția curentelor electorale, a grupărilor de interese, a capriciilor. Adesea tineri, fără nume, fără trecut, fără înfățișare, asupra cărora s’a oprit votul mulțimilor pentru că se aștepta ceva de la dânșii, chit că a doua zi să fie aruncați în neant. Primar e aici un Irlandes de vre-o treizeci de ani, șeful Statului o rudă a lui Roosevelt, despre care nu se știe spune multe și ce se spune face parte din biografiile obișnuite. Alături însă sânt oamenii fără titlu și fără situație cari exercită o adevărată dictatură de influență. Cu mai puțin idealism, e casul lui Pericle la Atena, al lui August la Roma. Ei sânt Imperatorii acestei fabuloase munci, săracii de ieri, Cresușii de astăzi, binefăcătorii de mâne ai națiunii, căreia-i întorc bogăția într’un moment adunată în mânile lor. Ei dau samă în fiecare moment de vrednicia care li îndreptățește rolul. Aici abdicare nu se încape. Pănă la sfârșit pe breșă, ei dau exemplul unei lupte care e menită să continue fără capăt. Resorturi de fier îi susțin și cu ochi de diamant privesc spre viitorul în care au rol de conducători. „Pierpont Morgan”, spune Nelson Cromwell, „a fost un Bismark”. La optzeci de ani acești conquistadores au frăgezimea de simțire, încordarea de voință a unor tineri. Mor lăsând altora o sarcină întreruptă, brusc de sfârșitul firesc al ființei omenești chiar când un zeu a locuit într’însa, un zeu de putere și de biruință.

Privesc pe unul dintre dânșii. Alb, zburlit, cu ochii mari rotunzi privind parcă în toate laturile. In jurul lui vice-guvernatorul unui adevărat regat de insule, un profesor de o mare notorietate, atâția fruntași tineri și bătrâni ai acestei armate. Intrebările lui cad rar, scurte, poruncitoare. Lung, răspunsul, amănunțit, ca la un examen. El ascultă, reține, chibzuiește: în orientarea lui de mâne va înfra ceva din ce a ascultat azi fără a face din partea lui nicio reflecție. Priviri sfioase îl cercetează, și el le simte, făcându-se că le ignorează. Une ori râde tare; zimbetul nu i se potrivește. A poftit la masă, dar el a făcut o anchetă. A avea oameni întregi înainte, cu putința de a scoate ce vrea de la dânșii i se pare mai util decât a răsfoi cartea, cartea care nu spune decât același lucru tuturora și pe care, pe lângă aceasta, n’o poți privi în ochi.

Această viață e în adevăr publică. Pe fiecare îl vezi ce face. Ieșirile de la lucru aduc valuri de mulțime, și pe jos, care inundă trotoarele. Ai o adevărată defilare de națiuni înainte. Deosebirile etnice se pierd însă îndată. Am singura barbă din New-York și o pălărie prea mare se cere a fi sacrificată de cine nu vrea să atragă atenția. A copiilor în rândul întăiu, — dar și ei au așa de mult de lucru! După geamurile perfect egale fiecare e visibil la opera lui: de mii de ori toată ziua aceiași persoană la același lucru face același gest.

Am văzut un cerșitor, unul singur. Un tânăr orb, bine îmbrăcat, care cânta. Incolo pentru oricine e ceva de făcut. In aceste multiple rosturi voința omenească în orice timp află resortul care o așteaptă.

„Avem cea mai bună rețea telefonică de pe lume.” Se poate vorbi în câteva minute cu Parisul și Madridul. „Se da o deosebită atenție legăturilor internaționale.” — „E scump”. — „Nu. Pentru că se cruță timpul. Și apoi casele care-l întrebuințează au „coduri” care resumă frase întregi, întregi situații într’un singur cuvânt”.

In schimb vechii Olandesi ca și noii imigranți au introdus lungimea tocmelelor. In țara iute conversațiile ajung nesfârșite; ele pot fi reluate în fiecare moment. E atâta idolatrie a ocupației încât, când nu este, ea se inventează.

Prin cartierele „orașului de jos”. Aici caracterul provisoriu al elementelor polietnice din care se compune populația e și mai evident. Vezi unde a căzut și a poposit fiecare. Cartiere evreiești presintă restaurante românești, ruso-românești, cu firme cum e „Carmen-Silva” și reclame de mititei; alături Italienii iși afișează societățile de ajutor mutual, magazinele lor de uleiu. O întreagă stradă e prinsă de Chinesi, cari-și expun fabricatele exotice, stofe de mătasă în colori vii cu delicate broderii, mici obiecte de fildeș, lucruri de metal, de o fabricație indigenă mai mult decât dubioasă; se vând reviste chino-americane. In piețe e o fierbere neogoită și murdăriile se adună, se calcă în picioare, se frământă cu zăpada pe care nimeni n’o curăță, de vreme ce e așa de scump timpul. Copiii se țin ciorchină, jucându-se, pumnindu-se, „luptând”, tăind lemne pentru cămăruța părintească.

Din trecut a rămas așa de puțin vechiul, ticnit, simplu, patriarhal trecut. O bisericuță ca de sat, cu pridvorul pe colonete. Municipiul cu ornamentația lui modestă ar face pentru un orășel de provincie în Europa; la spatele lui cea mai îndrăzneață din clădirile uriașe.

Și, la doi pași, noua viața se zbate și domină. Cartiere întregi s’au dărâmat pentru a da o nouă stradă și mașinile supuse cară pământul dărâmăturilor. Trei poduri lungi de un chilometru înjugă brațul, de mare care e Great River cu pârghiile colosale și țesătură firelor de fier. Pe cel din margene, precedat de o bizară colonadă în stil antic trenurile rapide se țin lanț. Iar ochiul care nu mai vede maghernițele ce putrezesc și se dărâmă se oprește uimit la masele gigantice ale mamuților de piatră, terase, piramide în retragere, turnuri, care par blocuri căzute din aștri în ruina, monoliți venind din alte sisteme solare.