Elegia a zecea. Sunt

A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
Elegia a zecea. Sunt

ELEGIA A ZECEA[modifică]

Sunt bolnav. Mă doare o rană / călcată-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fără nume fiind / neauzul, nevăzul / nemirosul, negustul, nepipăitul / cel dintre ochi și timpan,/ cel dintre deget și limbă, -/ cu seara mi-a dispărut simultan./ Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,/ nu există ochi pentru ce vine;/ vine mirosul, apoi liniște,/ nu există nări pentru ce vine;/ apoi gustul, vibrația umedă,/ apoi iarăși lipsă,/ apoi timpanele pentru leneșele / mișcări de eclipsă;/ apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare / pe o ondulă întinsă,/ iarnă-nghețată-a mișcărilor / mereu cu suprafața ninsă./ Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav / de ceva între auz și vedere,/ de un fel de ochi, un fel de ureche / neinventată de ere./ Trupul ramură fără frunze,/ trupul cerbos / rărindu-se-n spațiul liber / după legile numai de os,/ neapărate mi-a lăsat / suave organele sferii / între văz și auz, între gust și miros / întinzând ziduri ale tăcerii./ Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat / de ochi-timpan, de pildă-mirositoare./ M-au călcat aerian / abstractele animale,/ fugind speriate de abstracții vânători / speriați de o foame abstractă,/ burțile lor țipând i-au stârnit / dintr-o foame abstractă. / Și au trecut peste organul ne-nveșmântat / în carne și nervi, în timpan și retină / și la voia vidului cosmic lăsat / și la voia divină./ Organ pieziș, organ întins,/ organ ascuns în idei, ca razele umile / în sferă, ca osul numit / calcaneu în călcâiul lui Achile / lovit de-o săgeată mortală; organ / fluturat în afară / de trupul strict marmorean / și obișnuit doar să moară./ Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană / închipuită între Steaua Polară / și steaua Canopus și steaua Arcturus / și Casiopeea din cerul de seară./ Mor de-o rană ce n-a încăput / în trupul meu apt pentru răni / cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze / la vămi./ Iată-mă, stau întins peste pietre și gem,/ organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun, căci el suferă / de-ntreg universul./ Mă doare că mărul e măr,/ sunt bolnav de sâmburi și de pietre,/ de patru roți, de ploaia măruntă / de meteoriți, de corturi, de pete./ Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai,/ organul numit taur mi-a fost înjunghiat / de fulgerul toreador și zigurat / pe care tu arenă-l ai./ Organul Nor mi s-a topit / în ploi torențiale, repezi,/ și de organul Iarnă, întregindu-te,/ mereu te lepezi./ Mă doare diavolul și verbul,/ mă doare cuprul, aliorul,/ mă doare câinele, și iepurele, cerbul,/ copacul, scândura, decorul./ Centrul atomului mă doare,/ și coasta cea care mă ține / îndepărtat prin limita trupească / de trupurile celelalte, și divine./ Sunt bolnav. Mă doare o rană / pe care mi-o port pe tavă / ca pe sfârșitul Sfântului Ioan / într-un dans de aprigă slavă./ Nu sufăr ceea ce nu se vede,/ ceea ce nu se aude, nu se gustă,/ ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape / în încreierarea îngustă,/ scheletică a insului meu,/ pus la vederile lumii celei simple,/ nerăbdând alte morți decât morțile / inventate de ea, să se-ntâmple./ Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de ferestre sparte,/ de numărul unu sunt bolnav,/ că nu se mai poate împarte / la două țâțe, la două sprâncene,/ la două urechi, la două călcâie,/ la două picioare în alergare / neputând să rămâie./ Că nu se poate împarte la doi ochi,/ la doi rătăcitori, la doi struguri,/ la doi lei răgind, și la doi / martiri odihnindu-se pe ruguri.//