9. O noapte liniștită pentru Lir și Tibișir

 

9. O NOAPTE LINIȘTITĂ PENTRU LIR ȘI TIBIȘIR

În dimineața zilei următoare, când morarul veni, așa cum avea obiceiul, să-i trezească încă din revărsatul zorilor, Lir și Tibișir simțiră că abia pot să se miște. Munca așa de grea din ziua trecută Ie frânsese cu totul puterile și aproape le înțepenise și brațe și picioare.

„Mai lasă-ne puțin să ne odihnim, fiindcă nu putem să ne mișcăm!” i se rugă Lir. Dar morarul n-auzea de urcchia aceea. Răspunzând cu zicătoarea „lenea e cucoană mare, care nare de mâncare”, se grăbi să adauge: „Sculați-vă numaidecât, că de unde nu, îl chem pe sfântul Niculae din cui să vă scoale el și să vă mai înmoaie oasele”.

Lir și Tibișir au trebuit, așa dar, sa se scoale și sa înceapă din nou munca din ajun. Tremurau la fiecare pas, gemeau și se văc-tau de dureri. Ce-i drept, morărița îi privea cu priviri de milă și compătimire, dar privirile acestea nu ușurau greutatea sacilor de grâu și porumb ce cărau în spinare și nu le alinau durerile ce simțeau la toate încheieturile.

Intre acestea, iată că morarul eși din moară, fiind chemat de niște țărani, cu care avea ceva de vorbit. Atunci Lir se opri din căratul sacilor și făcând semn lui Tibișir să stea și el, îi zise șop-tindu-i la ureche: „Hai să găurim sacii și după ce stăm la masa de la prânz, să fugim.

— Și să me... me... mergem a... a... acasă!” adăugă Tibișir, care nu mai putea de dorul de casă și de traiul bun și liniștit ce ducea la părinți, care nici nu-l puneau să care saci cu grâu și porumb, nici nu-l sculau din somn cu noaptea în cap și nici nu-l lăsau să flămânzească.

Însă prin capul fratelui său Lir treceau cu totul altfel de gânduri.

Deocamdată, găuriră la repezeală cu briceagul lui Lir mai mulți saci plini ce fuseseră puși în șir la poarta morii și pe care ei doi trebuiau să-i ducă în spinare până la locul unde era măcinat grâul și porumbul. Apoi începură să care tocmai din sacii aceștia.

Când morarul se întoarse de afară după vreo oră, rămase mirat, văzând că de la poartă și până la locul de măcinat, tot drumul era plin de grâu și de porumb, vărsat pe jos.

„De ce vărsați pe jos grâul și porumbul?” țipă el la Lir și Ti-bișir, ridicând brațele și încleștând pumnii, ca să-i lovească. Însă Lir și Tibișir arătară că toți sacii erau legați la gură, așa că ei nu scoseseră niciun bob dintr-înșii.

„Vezi, jupânc, că noi n-am făcut nimic”, zise Lir cu un aer de nevinovăție. Dar pe când Lir și Tibișir spuneau vorbele acestea, morarul văzu că boabele de grâu și de porumb curg din fundul sacilor.

„Dar cine a găurit sacii?” strigă atunci morarul scos din fire de mânia ce-l cuprinsese. Păstrându-și acelaș aer de nevinovăție, Lir răspunse: „De unde să știm noi? Se vede că peste noapte i-au ros șoarecii și i-au găurii”.

Morarul nu prea crezu în povestea cu șoarecii. Prea mulți saci erau găuriți și prea erau mari găurile. Ar fi trebuit ca toți șoarecii de la cel puțin zece mori să-și fi dat întâlnire în noaptea aceea și să fi ros de seara până dimineața fără întrerupere, ascuțindu-și mereu dinții.

Totuși, nu putea să dea, așa din senin, vina pe Lir și pe Tibișir. Dacă nu-i văzuse! De aceea, tot fierbând de mânie, dar fără să-și mai bată capul să afle pricina pentru care sacii au fost găuriți, așa dintr-odată, zise supărat: „Nu mai cărați, ci veniți să coasem și să astupăm găurile. Ce au să zică stăpânii sacilor, când au să vadă că sacii nu mai sunt plini? Au să creadă că le-am furat eu grâul și porumbul, o să-mi iasă numele de hoț și n-o să mai dea nimeni pe la moara mea”.

Lir și Tibișir, încântați că acum nu mai au de cărat saci în spinare, dădură morarului mână de ajutor, ca să coasă și să cârpească sacii găuriți. Cu treaba aceasta trecură vreo trei ore, așa că îi apucă vremea prânzului.

„Acum, zise morarul, să stăm la masă, iar după aceea, vă puneți numaidecât pe cărat. Dacă nu isprăviți până diseară, mai cărați și la noapte”.

Însă, în după amiaza aceleiași zile, Lir și Tibișir, folosindu-se iarăși de o oră când morarul mersese la o livadă ce avea în apropierea morii, o șterseră, fără să-și ia rămas bun de la cineva și fugiră în pas alergător, până ce văzură că s-au îndepărtat îndeajuns de moară.

Apoi, se opriră pe o margine de drum, ca să mai răsufle și să se mai odihnească.

„Sa me...me...mergem a...a...acasă!” zise Tibișir, vorbind cel dintâi. Însă Lir îi răspunse răstit: „Ia taci din gură, bâlbâitule, și slăbește-mă cu mersul tău acasă. La urma urmelor, dacă vrei. n-ai decât să te întorci singur, fiindcă eu sunt hotărât să merg în lumea largă și să-mi caut norocul”.

Tibișir n-avea curajul să se întoarcă singur acasă. De altfel, se depărtaseră cam mult de comuna lor, iar.el pu greu ar fi putut să găsească drumul. De aceea, nu mai zise^ccȘva, ci se ridică și el de jos, atunci când se sculă și Lir. Porniră drept înaintea lor. mergând pe drumuri ce nu le erau cunoscute și îndreptându-se spre locuri ce le erau și mai puțin cunoscute.

Se lăsa tocmai seara, când drumul îi duse la intrarea unei păduri.

Lui Lir și Tibișir le era cam frică să se avânte în pădure și să fie prinși acolo de întunerecul nopții. Așa dar, se opriră și șczură jos, neputându-se hotărî asupra ceea ce au de făcut. Cum ședeau așa, iată că pe drum zăriră, venind în spre pădure, un țăran cu un car cu boi.

Văzând pe țăran și carul cu boi, lui Lir îi veni numaidecât un gând minunat. Adică, îi veni în gând să născocească o minciună de pe urma căreia să iasă și ei din încurcătura în care se găseau și chiar să se aleagă pentru noaptea aceea cu un culcuș și, poate, cu o mâncare bună.

Dc aceea, îi zise lui Tibișir: „Culcă-te numaidecât, lungindu-te cât mai bine. Când țăranul va fi aproape de noi, tu să gemi și să te vaeți. Cât despre mine, știu eu ce am de făcut”.

Peste câteva minute, veni și țăranul aproape de dânșii. Lir observă că în carul tras de boi nu era decât puțin fân, cceace îi făcu plăcere.

Dar mai înainte ca țăranul să se apropie bine, Lir se porni să plângă tare. Plângea, prefăcându-se că nici nu văzuse pe țăran și că nici nu se uită la el. Plângea și zicea țipând: „Vai de mine și de mine! Aoleu! Vai de mine și de mine!”

Auzindu-l că plânge și se vaetă în felul acesta, țăranul grăbi pasul, se apropie de el și îl întrebă cu compătimire: „Ge-i cu tine, voinice? Ce ți s-a întâmplat?

— Aoleu! Vai de mine și de mine!” continua Lir sa plângă și să țipe, pe când Tibișir, lungit, jos, gemea și se văcta. La urmă, Lir cică se mai opri din plâns și din tânguit și zise: „Ne-au prins hoții în pădure, ne-au luat toți banii și mâncarea ce aveam cu noi și ne-au bătut rău de tot. Mai ales pe frate-meu, pe care-l vezi aicea, l-au bătut așa de tare, că nu mai poate să se țină pe picioare. Până aicea l-am adus cu, cărându-l în spinare. Aoleu! Vai de mine și de mine!”

Țăranul îl crezu. Cum și-ar fi putut închipui că un copil este în stare să născocească astfel de minciună? De aceea, ^i se făcu milă de dânșii. Înacelaș timp observă însă că atât Lir, cât și Tibișir, sunt amândoi plini de făină pe haine și pe obraz.

„Sunteți oare copii de morar? îi întrebă el.

— Da, răspunse Lir, suntem copiii morarului din Oneștii-cle-deai Ne trimisese tata să luăm niște bani ce avea de primit de la nașul nostru din comuna Petreștii-de-baltă. Am luat banii și am pornit să ne întoarcem acasă, dar în pădure ne-au prins hoții, ne-au jefuit de toți banii și ne-au bătut pe amândoi. Aoleu!”

Țăranul stătu puțin pe gânduri, apoi zise: „Nu vreau să vă las aicea la noapte, dar nici nu mă pot întoarce din drum, ca să vă duc până la Oneștii-de-deal, care este departe de aici. Însă, tot ce pot face, e să vă iau acum acasă la mine, să vă odihniți în noaptea aceasta, iar mâine dimineața plecați spre comuna voastră”.

Lui Lir îi venea să sară de bucurie, văzând că gândul său izbutise așa de bine. Totuși, se opri și răspunse țăranului cu acelaș aer plângător: „Mulțumim! Ce om bun ești domnia-ta!”

Lir vorbea în felul acesta, pe când Tibișir, care nici nu se miș-case de jos, continua să geamă și să se vaete. Când țăranul i-a zis: „Haide, ridică-te și te suie in carul meu!” Tibișir se prefăcu că nu poate să se scoale și se porni să geamă și să se vaete și mai tare.

„Sărmanul băiat! zise țăranul. Se vede că hoții l-au bătut fără milă”.

II apucă, așa dar, de cap, Lir îl apucă de picioare și ridicân-du-l încet și cu băgare de seamă, îl puseră în car, întinzându-l în stratul de fân.

Văzând că și Tibișir știe să se prefacă așa de bine, pe Lir era cât pe-aci să-l pufnească râsul. Însă, se opri, ca să nu se dea de gol față de țăran și intră și el în carul cu boi.

Decât acum se ivi altă piedică. Drumul spre comuna de unde era țăranul trecea lot prin pădure. Dar după cele ce-i povestise Lir despre hoții, care i-ar fi jefuit și bătut, țăranul nu mai avea curajul să treacă prin pădure. Se temea că pățește și el acelaș lucru. De aceea zise, celor doi copii: „Ga să nu trecem prin pădure, va trebui să facem un ocol mare, până ce ajungem acasă la mine, așa că nu vom sosi decât noaptea târziu”.

Însă, pentru Lir și Tibișir faptul acesta n-avea vreo însemnătate. Se lungiră amândoi bine și frumos în fânul din car, înclii-seră ochii și adormiră mulțumiți și fericiți.

Era aproape de miezul nopții, când țăranul ajunse la comuna și la casa «a. „Am sosit!” le zise el celor doi copii. Dar Lir și Tibișir dormeau duși, așa că a trebuit să-i sgudue rând pe rând pe fiecare, ca să-i trezească.

Lir și Tibișir s-au trezit din somn și au sărit din car vioi și sprinteni. Țăranul s-a mirat chiar, când a văzut că Tibișir, care la pădure nu se putea mișca din loc, sare din car și se ține sdravăn pe picioare. Și-a închipuit însă că somnul și odihna i-au făcut bine și l-au vindecat de dureri.

La ora aceea, copiii țăranului dormeau. Numai soția sa, îngrijorată că omul ei întârzie așa de mult să se întoarcă, stătea privind mereu pe fereastră. În sfârșit, omul povesti întâmplarea de la marginea pădurii și ocolul ce fusese nevoit să facă, pentru a nu fi prins și el de hoții care prinseseră pe Lir și Tibișir.

Lir și Tibișir au fost primiți în casă și ospătați cu ce mâncare se mai putea găsi la ora aceea: niște mămăligă rece și tare, puțină brânză și niște ceapă, lucruri pe care cei doi ștrengari le deteră repede gata, găsind că sunt bunătăți din cele mai alese.

Se culcară apoi într-un colț din odaie și dormiră așa cum nu domniseră multe nopți. Era cea dintâi noapte liniștită de care aveau parte de la fuga lor de acasă.

Însă, în dimineața zilei următoare a trebuit să-și ia rămas bun și să plece de la casa țăranului, spunându-i că se întorc, chipurile, la comuna Oneștii-de-deal. De sigur, mințeau. Vom vedea însă mai departe încotro au apucat și ce „noroc” a mai dat peste dânșii.