8. Lir și Tibișir slugi la o moară
| ←7. Razna pe drumuri | Lir și Tibișir de Nicolae Batzaria |
9. O noapte liniștită pentru Lir și Tibișir→ |
| Editura Adevărul, București, 1933. |
8. LIR ȘI TIBIȘIR SLUGI LA O MOARĂ
Țăranul cu căruța, apucând la dreapta, își văzu înainte de drum, fără să-și întoarcă privirile și să vadă ce fac Lir și Tibișir. Ii crezuse, când aceștia i-au spus că merg la nașul lor Stan și că drumul li e spre stânga.
Adevărul este însă că Lir și Tibișir, după ce s-au dat jos din căruță, s-au oprit locului, așteptând ca țăranul să se depărteze. După aceia, Lir zise lui Tibișir: „Drept înainte pe drumul cel mare și să ieșim din comuna aceasta.
— Mi e foa... foame!” îi răspunse Tibișir, care nu era deloc vesel să meargă din nou pe jos și flămând în căldura zilei aceleia.
„Hai, te mișcă, îi zise Lir apucându-l de braț, că eu știu un loc unde vom putea mânca după pofta inimei.”
Deși nu prea credea în promisiunea aceasta, Tibișir se lăsă înduplecat, mai ales că nu avea altceva de făcut, și porni alături de fratele său.
Comuna Oneștii-de-dcal, ale cărei case se înșiră de o parte și de alta a șoselei, ocupă o întindere mare în lungime, așa că Lir și Tibișir au trebuit să străbată vreo șapte, opt chilometri, până să iasă la capătul celălalt al comunei. .
„U... uu... unde mâncăm? întrebă Tibișir, care se simțea și mai flămând în urma drumului făcut.
— Ai puțină răbdare!” se margini să-i răspundă Lir, fără să se oprească.
Într-adevăr, după ce mai merseră vreun chilometru, văzură în șanțul șoselei niște mure, care încă nu erau coapte, dar pentru flămânzii Lir și Tibișir aceste mure ce strângeau gura și strepezeau dinții, erau mâncarea cea mai gustoasă. Se repeziră deci asupra lor și în mai puțin de trei minute nu lăsară nici urmă de mure.
Totuși, murele, fiindcă erau puține, mai mult le amăgi foamea decât îi sătura. Cei doi frați își roteau, așa dar, privirile în jurul lor, doar or mai zări ceva mure ori altceva ce ar putea să fie bun de mâncat.
„A, vezi în livada din dreapta un cireș ale cărui cireșe ne fac cu ochiul și ne poftesc la ele?” strigă Lir, arătând cu mâna cireșul ce descoperise.
Însă vederea cireșilor trezi în Tibișir amintirea proaspătă cu bătaia mâncată de la țăran, cu închisoarea și cu noaptea petrecută în tovărășia șoarecilor și șobolanilor. De aceea, nu prea îl încânta îndemnul lui Lir să meargă și să se suie în cireșul din li-vede. „Mi e fri... fri... frică..”, începu el să spună, însă Lir îi tăie vorbiși îi zise răstit: „Dacă ți-e fri-frica, așteaptă-mă aicea, că eu merg singur.”
Lir se duse la cireș, iar Tibișir rămase lângă tufișul de mure, tot ținându-și privirile ațintite asupra lui Lir, ca să vadă ce are să se întâmple. Numai după ce văzu că nu se întâmplă nimic, că, adică, nu vine cineva, care să-l dea pe Lir jos din cireș, Tibișir prinse și el curaj, merse la cireș, se sui și mancă cireșe după pofta inimii.
Acum erau amândoi sătui, dar picau de somn și de oboseală. „Dacă ne-am culca la umbra acestui cireș și i-am trage câte un pic de somn!” zise Lir. Propunerea aceasta a fost primită cu bucurie de Tibișir, care se și grăbi să se lungească el mai întâiu la umbra cireșului.
„Picul de somn” a ținut până se începuse să se însereze. Poate chiar că ar fi continuat toată noaptea, dacă cei doi frați nu erau treziți de niște lătrături puternice. Se treziră amândoi, deschiseră ochii și văzură că sunt înconjurați de vreo cinci, șase dulăi.
Câtă vreme dormeau și stăteau nemișcați, dulăii se mărgineau să latre, fără să se repeadă asupra lor, ca să-i muște. Acum însă, când se ridicară în picioare și încercară să o ia la fugă, dulăii se și repeziră asupra lor, gata, gata să-i sfâșie.
Lir și Tibișir deteră un țipăt de spaimă și se întoarseră la cireș, crezând că pot scăpa, dacă se suie în crăcile cireșului. Însă dulăii erau mai iuți decât dânșii. Cei doi copii se opriră din nou și dulăii făcură la fel.
Întâmplarea aceasta s-ar fi sfârșit prost de tot pentru Lir și Tibișir, dacă nu veneau doi ciobani, stăpânii câinilor. Ciobanii și-au chemat câinii, i-au potolit și numai așa Lir și Tibișir au putut scăpa teferi.
— Dar ce căutați voi pe aicea? îi întrebară ciobanii.
— Venisem să vedem, dacă s-au copt cireșilc, răspunse Lir.
— E al vostru cireșul și e a voastră livedea aceasta? întrebară ciobanii din nou.
— Da! se grăbi să zică Lir, mințind, așa cum îi era obiceiul.
Ciobanii, mânându-și turma și băgând de seamă ca dulăii să nu se repeadă iarăși la cei doi copii, își văzură de drumul lor. De asemenea, Lir și Tibișir, eșind din livede, porniră înainte pe drumul mare.
Încotro mergeau? Nici ei n-ar fi putut să spună. Mergeau înainte, „în căutarea norocului”, cum zicea Lir. Dar se înoptase de-a binelea, cerul se acoperise de nouri, vestind o ploaie nu tocmai plăcută pentru drumeții noștri. Norocul însă nu se arata in nicio formă.
„Mi e fri... fri... frică!” începu să zică Tibișir pe un ton plângăreț.
— Știam asta! îi răspunse Lir scurt și supărat.
Dar iată că începuse să se audă un sgomot și să se zărească fum, care ieșind dintr-un coș, se înălța în văzduh. Era, prin urmare, un semn că în apropiere trebuie să fie o locuință de oameni. Lir și Tibișir grăbiră pasul, îndreptându-se într'acolo. Când ajunseră, văzură că locuința era o moară.
Încercară să intre, dar poarta era încuiată. Atunci începură să bată amândoi cu pumnii în poartă. Cel dintâiu răspuns ce primiră, fu un puternic lătrat de câine, ceea ce îl făcu mai ales pe Tibișir, să-l treacă fiori de spaimă. Însă, un minut după aceea se auzi un glas cam răgușit de om, care porunci câinelui să tacă.
Apoi, poarta morii se deschise și se ivi un țăran cam în vârstă de cincizeci de ani. Era morarul.
Pe semne, când Lir și Tibișir bătură în poartă, morarul se culcase, fiind gata să adoarmă. De aceea, se supără, când văzu că, loc de clienți, cum își închipuise că ar fi venit la moară, sunt doi copii.
„Ce-i cu voi, haimanalelor? îi întrebă el încruntat.
— Ne rugăm de găzduire la noapte, răspunse Lir, care, având darul prefăcătoriei, vorbea la nevoie cu blândețea unui mielușel.
Morarul însă, om care nici când îl găseai în toane bune, nu prea era darnic și milostiv, nu se arătă deloc bucuros de astfel de oaspeți. De aceea, spunându-le: „Aicea nu e loc pentru haimanale și cerșetori!” vru să încuie din nou poarta și să intre iarăși în moară.
Însă Lir, apucându-l de o mânecă a cămășii, îl opri și îi zise:
— Nu ne cunoști! Noi nu suntem haimanale și cerșetori, ci copii de neam bun, cu creștere bună și cu învățătură de carte. Dar — și aci Lir se prefăcu că își șterge două lacrimi — ne-a murit și tata și mama și am rămas singuri, singurei. De aceea, am pornit să ne băgăm la un stăpân și să muncim. Te rugăm pe dumneata să ne primești și să ne pui la încercare trei, patru sau cinci zile. Ai să vezi că ai să fii foarte mulțumit de noi.
— Nu știu ce muncă ați putea face voi, îi întoarse morarul vorba. Văd numai că ție îți merge gura mai iute decât moara mea.
— Și la muncă sunt la fel! făcu Lir.
Morarul zâmbi, auzind răspunsul acesta. „Băiatul e deștept și desghețat!” își zise în sinea sa. Apoi, după ce stătu câteva clipe pe gânduri, zise cu voce tare: „Haideți, intrați și dormiți la mine în noaptea aceasta. Mâine dimineață om vedea noi ce e de făcut”.
Lir și Tibișir intrară în moară, unde văzură că morărița, soția morarului, făcea curat, strângând ce prisosise din mâncarea de seară. Erau resturi de pește fript, coji de pâine și două, trei căpățâni de ceapă. Lui Lir și Tibișir le lăsa gura apă, văzând aceste „bunătăți”. Cu ochi lacomi și de lupi flămânzi își țintiră privirile asupra lor. Morărița îi observă.
Spre deosebire de bărbatul său, morărița era o femeie bună la suflet. Mai ales, fiindcă ca nu avusese copii, ținea mult la toți copiii și de câte ori avea prilejul, căuta să le ducă de grijă, lucru pentru care deseori era certată de morar.
Văzând, așa dar, că Lir și Tibișir nu-și mai iau ochii de la resturile de mâncare, îi întrebă:
— Copii, nu cumva vi e foame?
— Așa, puțintel, răspunse Lir, căruia, ca și lui Tibișir, îi chiorțăiau mațele.
Morărița le puse înainte peștele și ceapa ce prisosiseră de la masă le aduse pâine mai multă și niște brânză albă. Din toate acestea, Lir și Tibișir nu lăsară măcar o firimitură.
Apoi morărița le arătă locul unde să se culce și le dete câte o pătură, ca să se învelească. Lir și Tibișir au închis ochii și au adormit numaidecât, mulțumiți că, în sfârșit, începuse să dea și peste dânșii ceva „noroc”. Nu știau însă ce-i așteaptă a doua zi și în zilele următoare.
Înadevăr, a doua zi, mai înainte de ivirea zorilor, se simțiră zguduiți și auziră glasul răgușit al morarului, care striga: „Ajunge atâta somn și haideți la treabă!”
Vrând, nevrând, adică, mai mult nevrând, decât vrând, Lir și Tibișir se sculară. Morărița vru să le dea ceva de gustare, dar fu oprită de morar, care zise: „Mai întâi muncă și apoi mâncare! Că doar nu sunt porci, ca să-i punem pe îngrășat!”
Începu, așa dar, munca. Însă, ce fel de muncă? Să ducă mereu în spinare saci cu grâu și cu porumb, cărându-i de la poarta morii până la locul unde grâul și porumbul trebuia să fie măcinat. După aceea, să-i care înapoi, când grâul era prefăcut în făină, iar porumbul în mălaiu. Și ce grei erau sacii aceștia! Unul mai greu decât altul.
Lir și Tibișir mergeau asudând din greu și îndoiți până la pământ sub greutatea poverei ce duceau. Dacă se mai opreau puțin să răsufle, se auzea glasul răgușit și răstit al morarului: „Haideți, trântorilor, că acum nu e vreme de stat! La noapte, aveți toată vremea să vă odihniți”.
E drept, morărița îi privea cu milă. De câteva ori chiar îi zise morarului: „Nu vezi că sărmanii copii sunt mici și nu mai pot duce atâta greutate? Mai lasă-i să se odihnească și să le dăm ceva să mănânce, că trebuie să le fie foame”.
Însă morarul, care nu se purta drăguț nici cu dânsa, răspundea supărat: „Tu să-ți vezi de treaba ta și să nu te amesteci în treburile mele!”
În sfârșit la ora prânzului, morarul se îndură să le zică: „Ian mai lăsați lucrul și veniți să stăm la masă”, cceace, cum lesne se hițclege, Lir și Tibișir se grăbiră să facă.
Dar nici nu isprăviseră bine cu masa, că morarul le zise pe un Ion de poruncă: „Ajunge cu mâncarea și haideți la treabă, că mai este mult de făcut până discară!”
Lir și Tibișir începură, așa dar, să care din nou saci cu grâu și porumb, pe când morarul, lungindu-se pe o laviță, închise ochii și îi trase un pui de somn. Lui Lir și Tibișir însă, lc-a fost frică să se oprească din căratul sacilor plini și așa de grei și să se mai odihnească și ei. Credeau că morarul numai se prefăcea că doarme și că îi supraveghează. De aceea, îi dădeau înainte cu căratul.
Scara, erau frânți, istoviți și abia se țineau pe picioare. Simțeau dureri în tot corpul și parcă erau rupți de mijloc. Cu toate acestea, în loc să fie lăsați să mai răsufle și să se mai odihnească, morarul le zise: „Mai este o oră până să stăm la masă. Până atunci măturați și faceți curat în toată moara”.
Iar Lir și Tibișir n-au avut încotro, ci au trebuit să măture și să facă peste tot curat.
Acesta era „marele noroc” ce dăduse peste cei doi ștrengari. Atunci începură să se gândească și ei cât de adevărată și înțeleaptă este zicătoarea: „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”.