Țiganiada/Cântecul a VI

Țiganiada

de
Ion Budai-Deleanu

---

Cântecul a VI

Capitolul precedent - Capitolul următor

Sătana cade-în melanholie

Socotind asupra sorții sale;

A iadului s-adùnă boierie

Și să sfătuiește cu ce cale

Va s-ajute turceștilor gloate;

Țiganilor să fârșesc bucate.

Acum peste-ochian șoimanul soare^[1]

Strălucea dositelor ostroave,

Noaptea cu neagra sa învălitoare

Câmpi acoperisă și dumbrave,

Iar' de grele-ostăneli obosita

Dulce răpăusa prin staure vita.

Numa fieri priveghia răpitoare

Și bărbații cu cugete rele;

Lupul gonea după căprioare,

Buha vâna-în tufe păsărele,

Ș-umbla ș-alte jivini stricătoare

Ce-întunerec iubind fug de soare.

Era vremea tocma-întiaș dată

Când cântă cocoșii de cu sară,

Ș-încălecând mături sau lopată

La Rătezat strigòile zboară,

Când să preumblă cele frumoase

Strâmbând oamenilor dreptele-oase.^[2]

Toate-adecă-odihnea cele bune,

Numa cele rele, blăstămate,

Umbla după-a lor înșelăciune,

Cum sunt duhurile necurate

Care nu dorm nice-odinioară,

Ci noaptea-în toate părțile zboară.

Tocma pe-acea vreme, supt afunda

Tartárului peștere, Sătana

Scoțind capul afară din unda

Văpăii nestânse, cu tirana

Sa privire, pe diavoli învită

Să muncească făptura osândită,

Iar' el prin aceasta să desfată

Ca ș-un craiu tiran după bătaie,

Când vede-oastea vrăjmașă junghiată,

Când noroade-întregi strică și taie

Și e mâhnit numa că nu poate

Așa tăia noroadele toate.

Însă-într-această noapte, de care

Zic eu, după ce oar'câtă vreme

Sătana căută cu desfătare

Cum chinuita făptură geme,

În gânduri căzu și socotele

Ce-i pricinuiră-amară jele.

Pentru că cugetând el în sine

Cumplita sa din ceriu scăpătare,

Apoi tot pierdut vecinicul bine

Potrivind cu a sa de-acum stare,

Așa răcni de jele și-urgie,

Cât clăti iadul din temelie.

Crunți învolbind ochi apoi: „Oh mie!

(Strigă) Cu totul nesuferită

Viață și nemuritorie!...

Mai bine era-într-acea clipită,

Când fui surpat cu mândra mea ceată

Să fiu pierit cu totul de-odată!...^[3]

Câci, măcar muream eu fără vintă,

Dar' mergându-mi în nimică firea,

Durerilor încai să punea țântă,

Nici mă-ar ghimpa tristă pomenirea

Fericirilor mele trecute,

Curmată fiind prin moartea iute.

Ci nu mi-au priit várvara soarte

Ș-în războiu îmi fu protivitoare,

Nice-a vínce-mi dete, nice moarte,

Lăsându-mi această rozătoare

Și nesuferită pomenire.

Oh! crudă, nespusă chinuire!...

Această dar' aducere-aminte

M-apăsă-acum... nu tu, Savoate!

Căci însuș' a ta de-acu nainte

Atotputernicie nu poate

Alta să facă-asupră-mi izbândă

Mai mult ocarnică și neblândă.

Deci sus, Sătano! Scoală și-arată

Celui-de-Sus că-ai încă putere;

Și măcar nu poate el să pată,

Nici să sâmțască vre o durere,

Totuș cere-a ta pe dânsul ură

Să-ți izbândești pe a lui făptură."^[4]

Aceste zicând groaznic urlă, iară

Tot iadul răsună cu greu muget.

Însuș' diavolii să spăimântară

Și vrând să știe-a Sătănii cuget

Boìerimea tartárului toată

Într-o clipită fusă-adunată.

Ochii Sătana-își întoarsă roată

Cercetând pe tot însul în față;

Inima pare că-i să desfată

Văzându-și boierimea sumeață.

Apoi, după puțină tăcere,

Acest chip grăi rozându-și ghierre:^[5]

„O, soți credincioși ursitei mele,

Viteji protivnici naltei lumine

Ce stăpânește mai sus de stele,

Știu că v-aduceți aminte bine

De cea vecinică zio cumplită,

Domnia mea când fu cutrupită.

Biruiți fum cu drept! în bătaie,

Iar' nu supuși, asupriți; iară

Nice-într-astă pucioasă văpaie

Cu vecinică și nestânsă pară

Suntem plecați, unde fără spaimă

Făptura pe Făcătoriu defaimă.

Știți dară că-a noastră mângăiere

Este în izbândă sângur ș-ură

Asupra celii de sus putere

Ce pedepsește și nu să-îndură!...

Dar', precum văd, să pare mie

Că vă-au apucat o trândăvie!^[6]

Nu văd eu acum bujdind pe poarta

Iadului suflete ca nainte,

Ș-acuși va fi doar deșartă boarta

Această-întunecoasă, fierbinte,

De n-om mai îndrăznire o dată

A lupta cu oastea luminată!

Fost-am în lume și de-amăruntul

Toate-am iscodit. Adevărat!

Cumcă-încungiurând eu tot pământul,

Mai cu samă-l văd noao plecat,

Iară țări adevărat creștine

Sau nu văzui, sau foarte puține.

Dar' ce folos! când văd omenirea

Care fu-în pisma noastră zidită,

Înălțându-și pănă la ceriu firea

Și pănă la partea cea mai fericită,

Râvnind a fi-oarecândva părtașă

Deșertelor noastre-în ceriu lăcașă.^[7]

Însă nu fie-asta-adevărată!...

Ca marele Sătana să vadă

Urgisita făptură vodată

Colò sus, în cereasca livadă,

Mai mulțindu-să de-acum nainte,

Juru-mă pe tartarul fierbinte!...

Întii, creștinătatea să piară,

Războiu în tot pământul să fie,

Întunerecul să-întoarcă iară

Cu tot feliu de păcat ș-urgie;

Aceste-s în scurt poftele mele,

Ce răspundeți voi acum la ele?"^[8]

Atunci Velzăvúv, hatmanul mare

Oștilor negrii mării sale:

„Întunecate Doamne! mie-mi pare

(Grăi) că-ar fi lucru mai cu cale,

Lăsând aceste pe alt îndelete

Să strângem pe dată-a noastră cete,^[9]

Căci eu din iscoade-încredințate

Care trimesesem sus, pe lume,

Am înțăles că vor a să bate

Vlad Vodă cu Mahomet, și-anume

De cereștii călăreți să zice

Că vor pe-agareni detot să strice.

Nu s-ar cuvini să lăsăm dară

Nice noi pe cei de-a noastră parte,

Ci- îndată să purcedem afară

Purtând și noi creștinilor moarte,

Căci, de va birui Mahomet,

Cade și creștinia pe-încet."

„Bine, hatmane, că-mi dai de știre!...

(Zisă mușcându-și negrele buze

Craiul întunecat cu răstire.)

Acum măria-mea va să-auză

Cum e și-a celoralalți socoteală,

Ce au să-mi spuie fără sminteală.^[10]

Întii, cum dintru voi fieșcare

Să sâlește spre-a iadului bine,

Amegind pe-om din dreapta cărare,

Apoi, în ce chip ni să cuvine

Să-ajutăm lui Mahomet îndată:

Pre-ascuns, ori cu sâlă vederată?"

Aici Mamona să sculà, mare

Visternicul Domnului Sătanei,

Pe mâna lui sunt toate comoare

De supt pământ, aurul și banii.

„Tot iadul (grăi dâns) bine știe

Cât îi face-a mea dregătorie!...

Zieu! mai mult decât toate-îi ajută

Și mai multă dobândă-i aduce.

Chipul și cărarea mea bătută

Care pre-om la strâmbătate duce,

Este pofta de-averi desfrânată,

Într-alt chip lăcomie chiemată.^[11]

Omul e plecat spre lăcomie,

Din leagăn, căci firea bună-i dede

Îndemnul curat de-a prii șie,

Din care, ca din izvor, purcede

Cruțarea vieții și-o sâlință

Spre-a-ș' plini trupeasca trebuință.

Dar eu astă fireșe plecare,

Cu totul o stric prin lăcomie

Și fac pre om de-în urmă el n-are

Hotar în pofta sa. Iacă-o mie

De acolea să nasc fapte rele,

Tot fiice-a lăcomii ș-a mele.

Tâlhăria, furatul, votria,

Înșelarea, strâmba judecată,

Ucigării, vânzări, tirănia,

Fățăria, camăta cruntată,

Și pe rând faptele rele toate,

Mai vârtos ce trag spre bogătate.

Aurul acum stăpânește-în lume;

Prin acesta cumpăr eu toate

Inimile; cu mici sau mari sume

Neguțez tot feliu de păcate:

Cela-și vinde patria pe mită,

Cesta spre ucidere să-învită.

Papa vinde darurile sfinte

Pentru gălbănași, iar' patriarhul

Din Vizánt le cumpără-înainte.

Din episcóp pănă la eclisiarhul,

Toți își prevând cele cumpărate

Ce trebuiea să fie-în dar date.

Craii și miniștrii având sete

De-argint, ațâță războaie crunte;

Aurul ia cununa de la fete,

Sparge căsătorie și nunte;

În scurt, lăcomia nesătulă

Toate ce-s bune le-întoarce-în hulă.^[12]

Și cu-aceasta orbind eu prăsila

Lui Adam, o-întorc de la cărare

Bună ș'o duc pe-încet la topila

Noastră aici. Pre pământ, pre mare,

Mai toți muritorii despre mine

Cu-înaurite-s legați cătíne.

Iar în cât privește-ajutorința

Lui Mahomet și-a turceștii gloate,

Eu spun drept că nu-s în socotința

Lui Velzăvuv, dar' nice să poate,

O! hatmane viteaz, asta face

Care ne spui și, cum văd, îți place.

Lângă cine puterea și slava

Au rămas, hotărât lucru este.

Au gândești că Cel-de-Sus lăsa-va

Să săvârșim, cum grăiești, aceste?

Foarte te-amegești, de cu putere

Vrei a da turcilor mângăiere.^[13]

Ce-ajunge-oștaneasca ta-îndrăzneală

Asupra puterii înzăciuite!

Vitejia-înceátă-a fi de fală

Și faptele ei cele mai vestite

Să numesc oarbă numa dârzie,

Când lucrează fără-înțălepție.

Deci, împrotiva celui mai tare,

Nu vărtute, ci minte măiastră

Trebuie-a folosi. Mie-mi pare

Că nu cu vedită și buiastră

Tărie noi să dăm ajutare,

Ci pre-ascuns, cu multă supțiare.

Înși oameni prin noi să lucreze

Spre-a lor pierire necontenită.

N-ajută-acum armele viteze

Cum punga cu galbeni tecsuită

Aceștii, numa să fie plină,

Acuma toți oamenii să-închină.^[14]

În urmă rușinea mea să fie,

Deacă eu cu banii nu voiu face

Mai mult decât întru voinicie

Altòr a să lăuda place!"

Mamona fârșind, Asmodeu râsă

Și căutând împrejur așa zisă:

„Nu pentru că eu sunt logofătul

De taină-a mării-sale, dară

Pentru că mă țân șeretul

Cel mai mare-în astă neagră țară

Îndrăznesc a-mi arăta și eu

Adânc și măestru sfatul mieu.

Însă, mai nainte de-a răspunde,

Voiu să fac Mamonii o-întrebare:

Pentru ce să-însumeață și de-unde

Vin acele cuvinte sprințare

A lui? Drept ce-atâta să rădică

Socotind pre-alalții întru nimică?^[15]

Nu voi să-i întunec vrednicia,

Căci banii-au în lume căutare;

Dar' ce-ajunge numa bogăția,

De n-ar fi și-o vărtute mai mare

Cui ș-însă bogăție să-închină!...

Și-aceasta e mintea cu sfat plină!

Mamona cu banii face toate,

Dar' numa la cei cu lăcomie,

La suflete de-argint însătate,

Iar Mamona doar' încă nu știe

Că multe și mari trebi pe pământ

Nu să pot isprăvi prin argint,

Ci prin tehne-ascunse și înșelăminte,

Prin intrige, cu sfaturi viclene;

Ceste surpă și pe cel cu minte,

Ceste să-ajute-oștile-agarene.

Ș-acuș' vom vedea prin ispitire

Care știe mai bine-a gâcire."^[16]

Veliàl, ce peste politie

Are-în iad pază și priveghere,

Cel ce tot feliul de măiestrie

Lumească care domnia cere

E procopsit, fârșind Asmodeu,

Să sculă-începând cuvântul său:

„Adevărat! nu să-ar cădea mie

A mustra pe cei ce-au zis nainte

Doară cevaș' cam cu sumeție,

Dar', ca să-arăt cât poate să-alinte^[17]

Pe cineva iubirea de sine,

Voi mustra cu vedite pricine.

Fieșcare să lăudă-întru-ale sale

Și cu oareșcare micșorare,

Pe-ale altor socotind tândale;^[18]

Și toți vă-înșelați, precum îmi pare,

Căci vrednicia voastră-împreună

Iar' nu despărțită, să-áflă bună.

Voi sunteți naltele mădulare

Aceștii împărății de-aice;

Deci a voastră-împreună lucrare

Trebuie să-o ție, să-o rădice.

Zădarnică-i a voastră putere,

Deacă veți lucra cu-împărăchiere.

Deci socotind eu cele din lume

Care vă-aduce voao supărare,

Îm par ca nește deșerte spume

Și fumuri fără de flăcărare.

Pentr-aceasta-i și-a mea socoteală

Ca să nu ieșim noi la iveală.

Să nu ne-amestecăm la bătaie

Cu puterea noastră vederată,

Ci, mergând din odaie-în odaie,

Să vedem pe cine, ce desfată,

Și-apoi pe om în tot chipul rău

Să-l otrăvim în cugetul său.

Iar în cât e pentru Mahomet

Ș-a lui Vlad mândrie deșartă,

Eu am chieea de la cabinét^[19]

Și mai bine cunosc a lor soarte

Decât toți alții. Știu ș-acea bine,

Cui biruință-în urmă rămâne!

Intrigele sunt acum făcute

Tocma să piarză turcii războiul

Și să să vincă mii despre sute,

Căci lung nu va sprijini povoiul

Oștilor păgâne-o țărișoară

Când va fi să-întoarcă-adoaoară.

Iar' Vlad dintru a sa biruință

Nu poate trage nice-un folos,

Fiindu-i țara cu nepriință,

Dar' dintru toate mai vârtos

Pentru că din țările vecine

Într-ajutoriu nime nu-i vine!"

Velial fârși, dar Moloh încă

Rostul său după dânsul deschisă,

Moloh! fântâna cea mai adâncă

A desmierdării trupești, și zise:

„Nime pe-om așa supus nu ține

Întru rele năravuri, ca mine;

Știți voi bine că eu prin a mele

Măestrii lunecoase ș-ispite,

Măguliri, gâdăliri și momele,

Ochitúri, zâmbiri, glume-îndrăznite,

Pofte fierbinți ș-îndemnul trupesc

Acum toată lumea stăpânesc.

Tinerii mă poftesc cu-înfocare,

Bătrânii pe-ascuns îmi voiesc bine,

Fetele m-așteaptă cu oftare,

Neveste să topesc după mine,

Ba și călugărul mi să-îmbie

Pitulindu-mă-într-a sa chilie.^[20]

Deci nu precep ce-i aceastá frică

A voastră, temându-vă ca doară

Oamenii fiind făptură mică

Să nu să rădice-odinioară,

La-acătare spiță de mărime,

Cum voi ați fost întru cea nălțime!...

Gânduri deșerte! Doar' nice-a zece

Parte din făptura cea iubită

A lui Savaot nu va petrece

În grădina raiului slăvită!

Noi om avea partea cea mai mare,

Ș-aceasta-i destulă-izbândă-îm pare!"

Iar' Val, stolnicul mare ce peste

Mâncări și băuturi era pus,

„Adevărat (au zis) lucru este

Că n-avem să-așteptăm colo sus,

Oarecând ca să-ajungem la cele

Nalte lăcașuri mai sus de stele.^[21]

Pentru-aceasta și eu socotesc

Ca zădarnică toată cercarea

Vreunui războiu cu soiul ceresc,

Însă pe care-îl mâncă spinarea,

Cerce ș-a vedea din apucare^[22]

Că nu-i lucru lesne cumu-i pare.

Drept ce să ne pùnem fără treabă

La primejde? Să dăm și cumcă

Pre Mihail vom birui-în grabă;

Dară cel ce cu fulgere-aruncă

Nemuritoare! va răbda doară

Să vă-apropiați de nalta sfiară?^[23]

Un tunet! ca-în ziua cea-îngrozită

Când furăm surpați dintru nălție,

Și toți iacătă-vă-într-o clipită

Svârliți supt tartar!... ba cine știe

Câte mii de miluri mai afund,

Unde-acum nice dracii pătrund!^[24]

Pentru-aceasta cu Velial și eu

Depreună socotesc și deacă

Vreți doară-a cunoaște chipul mieu

Prin care suflete vânez, iacă

Vi l-oi spune: tot ce intră-în gură

Fără treabă și fără măsură,

Tot aceasta este de la mine;

Beția și grasa-îmbuibăciune

Sunt a mele și trag după sine

Trândava cu totul uităciune

De lucruri bune și cuvioase,

Fac minți tâmpite și trupuri grase."

În urmă Vélfegor vorbă-apúcă,

Stăpânul credințelor deșerte,

Zâcând: „Nu-l opresc eu să să ducă

Cărui i voia să să mai certe

Odată, dar mie la-împărțire

A fi cu dânsul nu-mi vine-în fire.

Eu mă sârguiesc în tot adinsul

Ca cea mai mică rază de lumină

Care-în om fu născută cu dânsul,

Să-o-întunec să nu fie sărină;

Ș-am făcut acu multe ispite

Cu tot feliu de-arătări măestrite.

Fieșcare crede în vreo lege

Care-o socotește preste toate,

Și tot însul prin minte s-amege

Sau lăturiș' din cale s-abate.

Așa-l întunec! de nice sâmte

Că-are vreo precepere sau minte.

Fanatismul și Suprăstăciunea,

Ceste-a mele doao slujitoare,

Toată-adevărată-închinăciunea

Dumnezieirii ceii făptoare

În schime-o prefac necuvioase,

Nevrednice, ba și rușinoase."^[25]

Sătana care cu suferință

Pănă-acum ascultă: „Tot viclene

(Zise), dar nu spre ajutorință

Grabnică oștilor agarene

Sfaturi mi-ați dat! Însă mie-mi place

Acum după gândul mieu a face!...

Deci tu, hatmáne, pasă ș-adună

Din cetele cele mai viteze,

Întru tot, o leghioană bună

Ce-are poruncii mele s-urmeze."

Aici tăcu Sătana și-îndată

Adunarea mearsă-împrăștiată.

Dar', ce mă tragi de guler, o musă!

Iarăș cătră d-alba țigănie!...

Care-acum ca și friptă de spuză

Nu știea de ce să să mai ție,

Că, cu toate sfaturile sale

Încă nu să pusese la cale.

Iar', dragă musă! scoate-mă-afară

Din boarta iadului puturoasă

Că, mă nădușesc de fum și pară

Și n-aș' vrea sufletu->l< aici să-mi iasă!

Mai bine slugă-în tindă de raiu,

Decât pe tronul iadului craiu!...^[26]

Apoi ți-oi cânta, de bună samă,

Și de biata noastră țigănie

Ce-acum n-avea nici carne nici zamă.

Nice știa de-astă nătărie,

Căci vrea cât mai curând să facă

Rânduială-în țara sa săracă.

Era tocma-în sfatul mai fierbinte,

Când Corcodel supărat aleargă

Și le spune-în puține cuvinte,

Ca de-acu nainte să să șteargă

Pe buze de bucate, și zice:

„Ședăți acum întinși pă burice!..^[27]

Sfătuindu-vă cu gura goală

Și pântece flămânde... Trecură

Babele cu colacii!"... Să scoală

Țiganii socotind că-i înjură

Corcodel, căci nu putea să creadă

Să fie-în bucate-atâta pradă.

Pe lăieți și pe goleți punea vina

Toate celelalte rânduite

Cete; și ca să le crepe splina

Îi blăstăma, că-au mâncat atâte

Clise râncede, mălaiu și zară,

Care-ar fi ajuns și pentru-o țară.

Tandaler, care-acum apucasă

Cârma de mult, strâgând să scoală:

„Mâncătoriu dă carne puturoasă,

Lăeț spurcat!... Asta nu-i tândală!...

Și foarte te-înșeli, de crezi tu doară

A te mântui cu vorbe-ușoare.

Pentru ce nu ne-ai spus tu din vreme

Cum că pă fârșit merge bucata?

Dar' lasă!-acuși, acuși tu vei screme

Toate ce-ai mâncat. Numai fi gata;

Acuș' vom alege pre-un mai-mare,

Ș-atunci va fi vai de-a ta spinare!"

Iar' Corcodel cu zâmbire-amară

Rânjindu-și dinții zise: „De tine

Nu mă tem eu niceodinioară,

Tandalere! Să-ți fie rușine

Odată-a grăi despre toți rău

Și-a te gânfa ca și broasca-în tău!..."^[28]

Aurariul tot să-înfocă și pusă

Mâna pe cioarsa ruginită,

O trasă cu iuțime nespusă

Și, de nu-l ținea într-acea clipită

Bălăban, doară atuncea ca napul

Cu floace cu tot îi tăia capul.^[29]

Însă golățimea-întărâtată

Multă-acuma împrejur să strânsese

Și era de bătaie toți gata,

Într-atâta treaba le-ajunsese!

Dar' deodată-auziră departe

Dobe, sorle ș-uiete mari foarte.

„Fugiți acu care-încătro poate,

Că iacă turcii vin să ne taie!..."

Strigară bătrânii cătră gloate,

Iar' de frică amurțita laie,

În loc de-a-ș' căuta-în grabă scăpare,

Sta fără graiu și fără mișcare.

Atuncea strigă cu voinicie

Tandaler, cât putu tare foarte:

„Toți în arme cu mine să vie,

Ori la biruință,-ori cătră moarte!...

Mai bine să murim pe-îndelete,

Decât să tragem foame și sete."^[30]

Prin aceasta bieții mai luară

Inimă țiganii, și-în puține

Ceasuri, după obiceaiu, să-înarmară,

Măcar că nu le părea prea bine

Și părea că inima le plânge,

Scârbindu-să de bătăi și sânge.

Dar' totuș' inimându-i din gură^[31]

Tandaler, nu-și arăta ei frica.

După ce-apoi înarmați stătură,

Părea că nu să tem de nimica;

Iară scoțind sabia din teacă,

Tandaler le spunea cum să facă.

„Căutați la mine! Luați aminte!

(Le zisă)-Acum voi sunteți armați!

Dar' trebuie-a socoti nainte

Pentru ce? Unde mergeți? Ce căutați?

Ca să nu ziceți mâne-poimâne:

Tandaler au lătrat ca ș-un câne!...^[32]

Copii vă cer dă mâncare

Și cătră voi cu lacreme strigă.

Aici nu vă este-altă scăpare

Fără la mălaiu sau mămăligă!...

Căci gura pruncilor din tăciuni

Nu să poate-astupa cu minciuni!^[33]

Cui dară-i voia să mai trăiască,

După mine vie-într-un noroc,

Numai trebuie să să păzască,

Cum l-au păzit mumă-sa dă foc,

Ca dând pă noi vreo străină gloată

Să nu steie cu gura căscată,

Ci, când oi striga eu de la frunte,

Toți în mâni să-ș' aibă-armele gata.

Și dă-ar hi vrăjmașul cât un munte,

Să dea pă dânsul dă-a dărămata,

Închizând ochii și dând pă moarte,

Cruciș' curmeziș', în toată parte.^[34]

Cu ochii-închiși e bine-a să bate,

Că nu cauți vrăjmașul în față,

Nici te temi dă-a lui înfricoșate

Arme sau și căutătură-îndrăzneață.

Nu vezi cine lângă tine pică

Și păn' la moarte nu știi dă frică.

Răcniți, chiuiți, strigați din gură,

Cât vă-a-încăpea pe grumazi de tare.

Asta-i încă-o bună-învățătură,

Că-așa să-îmbărbată fieșcare,

Iar' neprietenul să spăimântează

Ș-a să băga-în războiu nu cutează!"

Tandaler fârșind învățătura

Porunci să meargă după sine

Toți armații strigând: bura! bura!

Merg țiganii spre rău, sau spre bine,

Cu inima de frică-înghețată,

După Tandaler, ca după-un tată.^[35]

---

1. Cuvântul șoiman doară nu este pretutindene obicit ca în Ardeal; pentru aceasta trebuie a ști că prin acest epiteton să înțăleg numa lucruri bune, curate și oarecúmva sfinte. Nice de obște să zice șoiman, fără numa soarele, albina, pânea ș.c.d. Să vede a fi cuvânt turcesc. P. Filologos.
2. Poetul vrând să obrăzuiască vremea de noapte, spune pe rând toate ce să tâmplă pe acea vreme: într-altele, fiindcă el, unde poate, bagă și poveștile de obște, pomenește aici și de strigoi, care după crezătoria de obște încalecă mături și lopate și cu acele zboară la Rătezat, adecă la un munte ce este între Țara Romănească și între Ardeal. Erudiț.

   a) De aci să cunoaște că izvoditoriu cel de-întâi acestor stihuri au fost ardelean, căci almintre nu ar fi pomenit de Rătezat. Criticos.

   b) Așa dară ar trebui să fie și din Thesalia, căci pomenește Parnasul, muntele Thesalii; ar trebui să fie și muntean că pomenește Cetatea Neagră ce este în Țara Muntenească! Mândrilă.

3. Aici pentru mai bună înțălegerea, trebuie a lua sama că poetul obrăzuind noapte, hotărăște vremea când cântă cocoșii întiaș dată, adecă cu un ceas sau doao înaintea miezii-nopții; căci, pe cum spun cărțile babelor, atunci au putere duhurile necurate. Deci poetul vrând să vie cu povestea și la Sătana, zice că tocma pe acea vreme și el au obicinuit a scoate capul de supt unda focului și a-ș petrece, căutând cum să muncesc sufletele păcătoase. Însă (adauge poetu) în acea noapte îi viniră Sătanei nește gânduri de care foarte s-au scârbit. Adecă socotind el că oarecând era în raiu și întru fericire, iară acum în iad, supus chinurilor, să mâhni și așa răcni, cât tot iadul să cutremură. M. P.
4. Monologul acesta nu să poate înțălege de toți, numai de cei ce sunt procopsiți la S. Scripturi. Musofilos.
5. Ghierre va să zică brâncă cu unghii mari, cum au vulturii sau urșii. M. P.
6. Sătana aici să închipuiește, precum am zis la cântecul dintii, căpetenia duhurilor necurate, care mai nainte de osândire era în ceriu cel mai întii arhanghel și să chema Luceafăr, adecă purtătoriu de lumină. El aici grăiește cătră ceialalți soți ai săi. Însă ce poate să grăiască Sătana altă fără numa blăstămuri; însă poetul vrând să-l arete poeticește, precum este, foarte bine l-au nimerit. Erudițian.
   

   a) Așa, foarte bine, când îl face să grăiască hule asupra dumnezieirii!

   Păr. Desidemonescul.

   b) Apoi ș-alta este: de unde au știut poetul acesta cele ce au vorbit dracii în iad! C. Idiotiseanul.

   v) Dar' că nu-i așa, vere, căci ț-am spus de atâte ori că le-au aflat așa scrise. C. Onochefalos.

7. Sătana zice că Dumnezieu a făcut omul în pisma lui și a soților lui, ca oarecând să lăcuiască acolo, unde au lăcuit ei fiind încă îngeri. Simplițian.
8. Ce mănie sătănească! Simplițian.
9. Velzăvúv este nume devolesc care s-află și la Evanghelie. Însă fiindcă Sătana este împăratul întunericului, pentru aceaia Velzevuv îi zice Întunecate Doamne, apoi Neagră Măria sa.

   a) Oare nu este aici ascunsă sáteră? Că întru multe pănă aici am luat sama că poetul acesta multe zice care nu să pot înțălege într-alt chip, însă așa știe acoperi satera sa de bine, cât nu fiește care o cunoaște. C. Criticos.

10. Acum precep povestea. Adecă Sătana au strâns sfetnicii săi, ca să sfătuiască în ce chip are să ajute păgânilor!
11. Mamona încă nume de diavol ce să află la Evanghelie. De obște să zice el duhul lăcomii.

    a) Pe Velzăvuv zisă poetul că este hátmánul Sătanei, iar aici pe Mamona face visternic! ca când și diavolii ar avea în iad acest feliu de dregătorii!

    Idiot.

    b) Bagă-le în teacă, vere, ți-am zis nu o dată, nu mai vinui poetul, când el așa au aflat scris! Onochef.

    v) Vedeți dară că bine zisăi eu că aici este o sateră ascunsă! Criticos.

    g) Acum și mie-mi scapă răbdarea când văd luări aminte de acest feliu! Am luat sama mai înainte că care nu înțălege ce este poesia și ce va să zică poetu, acela mai bine să tacă și mai bine să ție cu dumnealui Chir Onochefalos, căci mai multă cinste-ți va face. Unde ar fi izvodirile poeticești a lui Omer, a lui Virghil și, în vremile noastre, a lui Miltón la inglezi, a lui Tásso la italieni și a lui Clòpstoc la nemți, de ar fi socotit aceste învățate noroade de dânșii, cum socotesc acești mai sus cârtitori asupra poetului nostru? Musofilos.

    d) Nu ț-am spus, vere, că așa este? Iacă dum. Musofilos înțălege mai bine decât noi amândoi.

12. Aici Mamona spune toate faptele rele care izvoresc din lăcomie. M. P.
13. Sătana făcu doao întrebări la boierii și voievozii săi: adecă să-i spuie fiește care în ce chip el lucrează spre binele de obște a iadului, amegind pre oameni! Apoi, în ce chip socotește ca să să deie ajutoriu turcilor. Mamona la cea de întii întrebare spusă cu de-amăruntul laudele sale, iar' la a doao dă sfatul său, ca să nu să deie turcilor ajutoriu cu chip vederat, ci pe ascuns. M. P.
14. Vezi, vicleanul, ce sfat au dat! Simplițian.
15. Asmodeu. Acesta încă este nume de diavol, cunoscut la S. Scripturi, și mai cu samă să chiamă duhul înșelăciunilor; iar' cuvântul șerèt nu este pretutindene cunoscut; pentru aceasta romănește se poate zice amegèu. Apoi cuvântu sprințariu, sprințare încă să vede a fi romănesc, ce să poate zice amintre îngiurătoriu, defăimătoriu. Filologos.
16. Suflete de argint însătate. Aceasta întru o altă limbă doară nu s-ar putea zice, dar' în limba noastră nu știu de unde s-au obicinuit a să zice, în loc de foame de aur și de argint, sete de aur sau argint. Apoi cuvântul tehne însemnează meșterșug viclean. M. P.
17. S-alinte, adecă să măgulească.
18. Tândale. Acest cuvânt este obicinuit pe une locuri și însămnează nimicuri sau lucru de nimică, jucărăi. M. P.
19. Cabinet este cuvânt franțozesc și semnează cămară, cămăruță sau, cum zic pre aiure, odaie. Însă apoi s-au luat de obște de să zice locul, unde să face sfatul de taină la curțile domnești sau împărătești. Pentru aceasta zice Veliál că el știe sfaturile cabinetelor și știe ce fârșit va fi între Vlad și Mahomet. C. Filologos.
20. Moloh încă este nume de diavol și numit la Scriptură.
21. Val sau Bal încă este nume drăcesc la Scripturi.
22. Apucare, adecă ispiteală și începutul lucrării. M. P.
23. Sfiară sau mai bine sferă este o figură rătundă, prin care să închipuiește lumea sau și pământul; pentru acea să zice emisfer jumătatea sferii sau a pământului. Aici sfera naltă va să zică ceriul cel mai de sus. Erudițian.
24. Va să zică Val că tocma să poată birui pe îngeri însă (zice el) cel care cu fulgere aruncă! adecă Dumnezieu (căci dracii nu cutează a numi pe Dumnezieu), oare suferi-va el să ne apropiem de ceriu? Mai încolo zice: căci numai un tunet să cază pe voi, de cei ce cădea în zioa când furăm izgoniți din ceriu, și iacă-vă aruncați mai afund de iad și acolo unde acum nici noi putem pătrunde. M. P.
25. Pentru înțălesul tuturor ce zice Velfegor aici, trebuie a să tălmăci întii, că el zice a fi diavolul credințelor deșerte; deci, zice el, eu mă sârguiesc totdeuna că să întunec raza minții și a preceperii adevărate care Dumnezieu dede omului când îl zidi. Eu ducând pe om de la legea adevărată care mintea curată a lui poate să o cunoască, îl abat de la cale întunecându-l cu năluciri. Și spre aceasta am doao slujitoare, adecă fanatismul ce va să zică râvna neadevăratei credinți, și suprăstăciune ce va să zică crezătorie deșartă; alții zic, de pe grecie, disidemonie. Aceste doao, adauge el, strămută toată adevărata închinăciune a unii adevărate dumnezieiri, în shime necuvioase și de râs!...
26. Un poet o zis odată că mai bine voiește a fi craiu în iad, decât slugă în raiu, iar' poetul nostru socotește de-împrotivă, că mai bine voiește a fi slugă în tinda (pridvoriu, antișambră) raiului, decât craiu în iad, cu care și eu mă învoiesc. M. P.
27. Am căutat la orighinal, curios de sunt acolo aceste cuvinte, căci socoteam că doară poetul le-au pus din capul său; însă pot asigura că așa să află și la orighinal, prostește. Bag de samă că autoriul n-au vrut să puie alte cuvinte de cum au vorbit însuș' Corcodel. Preînvățatul Talalău încă așa socotește, mai vârtos că la strofa următoare zice Corcodel: „sfătuindu-vă cu gura goală", apoi zice că „au trecut babele cu colacii!"... proverbie care și astăzi este în obiceaiu, când va să zică cineva că acum s-au petrecut ce-au fost bun!... Erudițian.
28. De aici să vede că Corcodel era învățat la vorbe proaste și foarte batjocoritoare, fără care el nu putea să vorbească, și să vede că și cele mai din sus, de care au pomenit Erudițian, a lui Corcodel, sunt adevărate. Criticos.
29. Trebuie a ști că cioarsa să zice o sabie rea sau ruginită, și nu s-ar putea zice de altă sabie și la alt loc, fără numa la Țiganiada ș-alte de acest feliu de izvodiri comicești. Musofilos.
30. Tandaler socotea că a fi totdeuna așa ca cum au fost cu muntenii, sau doară și de nevoie îi vini acea vitejie. Mândrilă.
31. Inimându-i, adecă dându-le inimă. M. P.
32. Tandaler să vede că percepea ceva de oștenie, precum om vedea mai încolo. M. P.
33. 'Copii din tăciuni va să zică care șed împrejur de foc și de tăciuni.
34. De-a dărămata, adecă dărămând, oborând, cuvânt vulgar. Însă Tandaler avea bună cunoștință a neamului său, că-i învață a închide ochii, să fie mai ușor la bătaie, ne temând așa tare. M. P.
35. Cu adevărat! un chip de a să bate nou și minunat, și (cine știe) doară pentru țigani, cel mai bun!... Simplițean.