Șoaptele nopții
Întrebam aseară luna gânditoare:
— Dacă prin poiene a rămas o floare
Neculeasă încă pentru draga mea, —
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,
Raza ta sfioasă printre crengi străbate
De-mi încurcă pașii luminoase fire,
Deșteptând în cale câte-o amintire, —
Dacă până-n ziuă visurile trec
Dar rămân în suflet, — pentru ce să plec?...
— Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,
Trist și singur du-te, du-te! zice luna.
Și-ntrebai lumina sufletului meu:
— Dacă fără dânsa timpul trece greu,
Dacă lângă dânsa mi-i așa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, —
Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă, — pentru ce să plec?...
Sufletu-mi răspunse: — Pe cărări pustii,
Du-te-n lumea largă. Și să nu mai vii.
Și-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
— Cea dintâi, nebuno, căzuși în ispită,
Singură-n tăcere, tu ești vinovată
Că mă cert cu mine și cu lumea toată.
Când stelele nopții farmec nu mai au
Fără ochii dragii, — pentru ce să stau?...
Și-mi răspunse-n șoaptă (o, inima mea!)
— Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.
Catren - Zi de vară - Mi-a răsărit în suflet dorul... - Șoaptele nopții - Cântec - Doamnei Aftalion - Doamnei Ermosa Aftalion - Catren - La neige - Le papillon - Șomerul - Proză - Bimbirițichel - Bivolul și coțofana - Întrebare și răspuns - Boierul și argatul - Leul deghizat - Omul și rața - Doi prieteni - Cin' s-a fript cu ciorbă... - Văduva și piticul - Măgarul în grevă - Microscopică - Plouă... - Romanță în stil vechi - Din tren