Înseninare

Înseninare de Panait Cerna

Sămănătorul, V, nr. 11, 12 martie 1906

Noi ne-am cuprins de-o flacără curată,
Ce niciodată n-are să apuie
Și nu furam norocul nimănuie,
Ci în iubire tânără, bogată,
Îmbrățișam pământul, lumea toată...
Și mă-nălțam sus-sus, până la tine...
Și-ntâia oară lumea, pentru mine,
Avea numai priviri de bunătate
Era numai surâs și numai floare,
Așa cum nu o vede fiecare,
Ci numai sufletele-ngemănate...

Tu mâna mi-ai întins-o de departe:
Meniți suntem să mergem împreună!
Și-ai pus pe frunte-mi tânără cunună
De sărutări, de viață fără moarte.
Deodată, pravili strâmte și haine
Te-au smuls vijelios de lângă mine
S-a stins al fericirii ciripit...
Cernit și singur, m-a lăsat furtuna,
Dar tot mai port pe fruntea mea cununa
Și strălucirea care m-a orbit.

Ce zei au fost atâta de avari?
Ce pământeni râvniră la mărirea,
De-a prigoni cu sete fericirea,
Când cei aleși de ea-s atât de rari?
Când noi ardeam c-o flacără curată,
Cum nici în temple nu e;
Când în iubire tânără, bogată,
Îmbrățișam pământul, lumea toată,
Și nu furam norocul nimănuie?

               *

Copilă dulce, vis din altă lume!...
Departe mi-ești, dar sufletu-mi nu geme;
Nici un blestem, mai poate să blesteme
O gură ce-a șoptit cerescu-ți nume?
Senin renasc și prind a mă-nălța
În raza ce-mi trimeți din lumea ta.
Ce suflet mi-a-ndreptat spre culmi senine
Privirile din lumea clipei? Cine?
Când focul luptei îmi topea puterea.
Ce duh a dezvelit,
În sufletul meu rău și chinuit,
A bunătății stea nemuritoare,
Și cine m-a-nvățat să fiu mai mare
Decât regina lutului, durerea?

Din noapte și din praf renăscătoare,
Senină raza inimii trăiește
Și nu cunoaște lege muritoare.
În preajma noastră, astăzi amurgește;
Dar cine-i cel ce poate stăvili
Atâta dor, cum n-a fost, nici va fi,
Pân, ce pământul se va nărui
În focul unde totul se-nfrățește?...
Și, dacă n-avem clipa cea de față,
Nu ne rămâne a nădejdii stea?
Tot viitorul, poleit de ea,
Ca mâne gureș cuib va răsuna
De sfânt înmugurita noastră viață...

Destrame-se a gândurilor ceață.
În orice colț zâmbească veselia!
Ce noapte poartă-ntr-însa vecinicia?
Din mii de nori ce-au lunecat subt soare,
Putut-a unul să-i răpească, oare,
Căldura, tinerețea, strălucirea?
E sfânt și vecinic: ura nu e-n stare
Să năruie tot ce-a clădit iubirea...

...Puteri, ce puneți între noi hotare!
Amenințați, loviți, răniți mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă și blândețe vă primim;
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: noi iubim.