În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XLII. Feerie

Salt la: navigare, căutare
Capitolul XLI. Stratageme conjugale În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere
Capitolul XLII. Feerie
Capitolul XLIII. Povestea gitanei


Înainte de sărbători soții Răutu au descins la hotelul „London“ din Odesa, în fața Bulevardului Nicolae, cu priveliștea largă asupra portului și a mării.

Iorgu Răutu, dacă nu avea personal multe trebuinți, nu suferea însă de zgârcenie, avea o natură larga și-i plăcea chiar la ocaziune să facă lucrurile în mare.

Instinctiv el își dădea seama, că numai prin largeță și generozitate, dând dovadă de lipsă de calcule meschine, el poate impune în mediul unui mare oraș.

La hotel a fost reținut dar un mic apartament cu două camere de culcare și un salonaș de primire, situat la fațada principală.

Natalia Chirilovna Voronin, spre a nu lăsa la Onițcani singur pe soțul ei, a cărui sănătate inspira tot mai multă îngrijorare și necesita serioase consultațiuni medicale, a acceptat ospitalitatea unui prieten care, plecând pentru sezonul de iarnă în străinătate, i-a pus la dispoziție apartamentul lor din strada Deribas.

Primele zile au fost pline de reconfortante alergături pe la modiste, croitori si magazine de confecțiuni. Cele două prietene, animate și parcă întinerite, erau nedespărțite — și comenzile, încercările, discuțiunile asupra variatelor combinațiuni de arhitectură feminină, le luau tot timpul.

Iorgu Răutu, bucuros, văzând pe Smărăndița vindecată, ca și cum toată melancolia i-a fost luată cu mâna, se plictisea de moarte.

În orașul acesta, moldoveneasca lui era cu desăvârșire inutilă. Puținele cuvinte rusești schilodite abia-i ajungeau, să nu cadă în aceeași situație, în care se găsise pe vremuri la Viena — adică putea porunci un samovar sau să-i se șteargă hainele, și ghetele, și comanda la restaurant un borș, un scrob sau o friptură.

Dacă nu s-ar fi găsit la Odesa și văru-său Ștefanache Bărnav din Băbeni, el își lua poate lumea în cap de a doua zi.

Dar Bărnav, un ipohondric, care de mai mulți ani de zile trăia la Odesa, aproape nu ieșea din casă, consumând cantități neînchipuite de tot felul de doctorii, și era mulțumit când vizita vreunui boier moldovean îi îngăduia distracția unei partide de pichet.

Iorgu Răutu mai putea suporta astfel singurătatea în mijlocul zgomotului și al mulțimii unui mare centru de comerț internațional, cum era Odesa.

Foarte rar își impunea el prezența inutilă la alergăturile Smaragdiței cu Natalița pe la magazine și modiste.

* * *

Peste vreo săptămână, în rochia ei de mătase gris-vert, pe o crinolină atenuată, cu dantele în profuziune și în cap cu o pălărie delicioasă, „fason împărăteasa Eugenia“, cu pene de struț albe, cari se adaptau minunat la coafura în bucle a părului ei negru, Smaragdița, veselă și zburdalnică făcu irupțiune în apartamentul Nataliței. Aceasta o întâmpină cu o întrebare:

— Ghici, cine-i la noi? Ce surpriză te așteaptă?

În prag apăru o siluetă elegantă și zveltă de ofițer de cavalerie, care, salutând adânc, se apropie, și-i sărută mâna.

Smaragdița, puțin confuză, a putut totuși spune arătând parcă mirare:

— În adevăr, ce surpriză! De când ai venit Wladislaw Stanislavovici? Și pentru multă vreme?

— Am debarcat azi dimineață, Smaragda Theodorovna. Am luat un concediu pentru o lună și, la nevoie, îl pot prelungi, fiindcă trebuie să fac niște studii la biblioteca mare a Corpului de Armată de aici, spre a mă pregăti pentru Academia Statului Major din Petersburg.

Natalița izbucni în hohote:

— Ha-ha-ha-ha! Bietul grăfușor al nostru! El are să se usuce, sărăcuțul de el, la bibliotecă, pentru ca să ajungă mare gheneral! Și noi, sărmanele, ne vom rătăci singure în iarmarocul acesta! Anatol mai mult cu doctoriile lui, iar moș Iorgu, bietul om, ți-i mai mare milă să-l târâm după noi, să-l rupem și de la pichetul lui la moș Ștefanache Bărnav. Ha-ha-ha-ha! Sântem chiar cele două orfeline!

Przewicki dădu din pinteni, salutând:

— Natalia Chirilovna, pentru dumneavoastră voi fi întotdeauna liber. N-aveți decât să porunciți! — El zâmbea, ridicându-și sugestiv cercurile sprâncenelor în sus.

De la sosirea acestui „cavaliere servante“, Smaragdița a fost prinsă în vârtejul petrecerilor și distracțiunilor, pe care le putea da un oraș internațional mare și bogat, care clocotea de viață, în zorile tuturor nădejdilor, în ajunul „erei marilor reforme“.

În același timp, Odesa, ca principal port al unei mari împărății în momentul ei de înflorire economică, atrăgea și multă lume străină; niciun oraș din Rusia pe acea vreme, nu avea un caracter mai european, mai multă strălucire și animație.

Iorgu Răutu era mulțumit că un bun prieten îl dispensa de povara de a face pe surdomutul, în compania tinerelor femei, în care „a dat strechea“, de nu-și mai găseau astâmpăr.

El însuși simțea anacronismul figurii sale în loja de la opera italiană sau la opereta franceză, mai cu seamă că nici lui Anatol Voronin sănătatea nu-i îngăduia să împartă cu el această corvadă.

Astfel Iorgu lua tot mai rar parte la distracțiunile și peregrinările prin oraș ale Smaragdiței — plănuia chiar o călătorie la Chișinău în interesul unui proces de revendicare, care pasiona sufletul lui de răzeș.

Smaragdiței, extaziată de bogăția impresiilor noi, i se părea că e ruptă de pământ.

Când prima oară s-a ridicat cortina la Opera Italiană, ea nu credea că e o realitate: nu poate fi decât un vis! După emoții atât de vii, după atâta frumusețe și armonie va veni deșteptarea și cruda dezamăgire!

Se reprezenta „Norma“. Decorul feeric, luxul de costume, puterea și poezia acestui imn de dragoste vecinică și atotbiruitoare, o înălțau într-un entuziasm, până la uitare de sine.

Dar pe Natalia Chirilovna și pe contele Przewicki îi atrăgeau mai mult comediile ușoare și vodevilurile. Ei frecventau mai cu plăcere cele două trupe de operetă, franceză și rusă, care rivalizau, în acea iarnă, la Odesa.

Smaragdița la început se îngrozea de licențele de limbaj și de gesturi, ca și de indecența exhibițiunilor. Dar atitudinea publicului ales, a elitei sociale dintr-un centru ca Odesa, îi dovedea că pudicitatea ei nu este decât un vestigiu de cultură întârziată și de sălbătăcire în „bârlogul Năpădenilor”.

Faima operetelor lui Offenbach răzbătuse pe atunci și în porturile Mării Negre.

Când Smaragdița a văzut, în „Frumoasa Elena“, pe o tânără și fermecătoare femeie cântând arii pasionate în pat cu un flăcău zdravăn, în nuditatea lor sculpturală, abia acoperiți de văluri străvezii, a sărit din loc și, cu mâinile aduse la obraji, a pornit spre ușă.

În loja de alături se afla una din reginele Odesei de pe vremuri, soția unui înalt demnitar, care observă gestul și nu-și putu stăpâni râsul la această naivitate de fată de pension.

Natalița, râzând, a luat-o în brațe și i-a șoptit:

— Uite la prințesa Breanski! Nu ți-e rușine, tiotia Dusia, dragă?

Contele Przewicki, care ședea în fundul lojii cu Iorgu Răutu, liniștit, de parcă nu și-ar fi fost dat seama de incident, discuta muzica și decorurile, atrăgea atențiunea lui Răutu asupra defectelor în anatomia artistei.

Acesta, scărpinându-se după ureche, își mărturisea nedumerirea.

— De! Sântem oameni de țară. Aici îi lumea mare: prințese și ghenerali. Dar ceia de colo sânt parcă niște țigani de umblă fără rușine, așa goi!..

Natalița prindea foarte repede motivele și cuvintele diferitelor arii de operetă. Ea mereu le fredona și dansa, încercând chiar să imite jocul cam exaltat al primadonei de la opereta franceză mademoiselle Keller și al rivalei ei ruse domnișoara Carasin-Mirski:

Regardez par-ci,
Regardez par lá! —

dansa ea, ridicând marginile rochiei pe rând deasupra picioarelor, sau:

Ah, que j’aime les militaires! —

și, trecând la domnișoara Carasin-Mirski, îmbrățișând pe Smaragdița și zgâlțâind-o, - continua:

Ah, cum aș vrea să fiu sublocotenent! —

și deodată izbucni într-un hohot de râs:

— Ha-ha-ha-ha! Tiotia Dusia, dragă, — îi șopti ea la ureche, — eu mă mulțumesc cu gradul acesta, dar tu — știi! — nu ți-ar place oare unul mai sus:

Ah, dacă ai vrea, să fii subrotmistru!..

Smaragdița râdea și ea, dar foarte rușinată se apăra și o respingea, plină de confuziune.

Într-o zi însă, când Natalița se producea în salonașul de la hotelul London, cancanând în fața Smarandiții și a contelui Przewicki:

Aux maris ré —
Aux maris cal —
Aux maris ci —
Aux maris trants —
Aux maris récalcitrants! —

a intrat în cameră Iorgu Răutu. Natalița cu o reverență grațioasă se închină înaintea lui cântând:

— Voila! Le mari récalcitrant!

Nici Smaragdița nu și-a putut stăpâni surâsul malițios.

— Ce-i, fa, zârghito? — îi spuse cu bonomie Răutu, apucând-o de bărbie.— Nu te faci cumva acteorcă, de sai ca o capră și behăiești toată ziua, Doamne iartă-mă!

Contele Przewicki, cu multă artă „aprivoaza“ pe Smaragdița. Ca un ghid conștiincios, el o însoțea peste tot, prin muzee și concerte, îi arăta clădirile mai frumoase“, o documenta și asupra trecutului, o introducea în lumea literelor și artelor, îi descria capitalele europene și mereu îi adresa aceeași întrebare:

— Sânteți mulțumită de ce ați văzut și de ce ați aflat? Nu era păcat să vă lipsiți de toate aceste comori? Dar Odesa e o copie ștearsă a vechilor focare de cultură. N-ați vrea să vedeți Parisul? Ați vedea că Odesa pare un oraș mare numai față de S*** sau față de viața din Năpădeni. Dar în comparație cu Parisul sau chiar cu Viena, lumea de aici, vegetează, mucezește. Nu știți ce fericire, ce bucurie v-ar da o singură zi la Paris! Ați putea ani întregi să trăiți din amintirile acelei zile.

Aceste sugestiuni în fiecare zi dominau tot mai mult fantezia Smaragdiței.

Ea cădea sub fascinarea acestui om elegant, delicat și bine crescut. Prietenia lui îi dădea o mare satisfacțiune, dar o și îngrozea, când își surprindea gânduri și visuri păgâne, pe care în conștiința ei le condamna ca vinovate.

Dar ea fugea de analiza sentimentelor sale.

Față de placiditatea lui Răutu, care cu smerenie se ținea la o parte, și de zburdălnicia Nataliței, ea se lăsă dusă de farmecul acestei vieți, fără împotrivire.

Contele Przewicki a știut să mijlocească pentru cele două prietene și câteva invitații în saloane mondene.

În fața bietei eleve a doamnei Carotte, pentru care saloanele magnaților basarabeni reprezentau culmile de lux și de viață socială rafinată, se deschiseseră astfel perspective amețitoare. Intimidată și suferind în amorul ei propriu, ea nu îndrăznea în această lume de basme să ia parte la conversație, care mai mult rula în limba franceză, și asupra unor subiecte neaccesibile ei.

După vreo două serate de acestea, ea declară categoric că nu mai vrea să meargă în lume fără Iorgu Răutu. Dar, în același timp, ambițiunea ei îi insinua visuri, cum ar putea ea străluci în această societate, dacă... alături de ea în locul lui Iorgu Răutu, ar fi fost un om elegant si manierat, care ușor i-ar fi desăvârșit educația și, care cu autoritate și iscusință, ar fi condus-o prin lumea aceasta feerică.