În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul XLI. Stratageme conjugale

Salt la: navigare, căutare
Capitolul XL. În cumpănă În preajma revoluției. Volumul I. Prolog. Smaragda Theodorovna de Constantin Stere
Capitolul XLI. Stratageme conjugale
Capitolul XLII. Feerie


Realizarea hotărârii cerea însă prudență și mult tact.

Iorgu Răutu, oricât de blajin și supus în fond, nu putea admite cu mintea lui de țăran, ca în casa lui „să cânte găina“.

Dacă Smaragdița i-ar fi declarat fățiș, fără pregătirea terenului, că a hotărât să petreacă iarna la Odesa, și i-ar fi cerut să satisfacă această dorință, el, desigur, s-ar fi revoltat de simplul fapt că astfel de hotărâre a putut fi luată și dorința exprimată, fără ca să fie întâi cunoscute și ținute în seama ideile lui și planurile lui pentru întrebuințarea răgazului de iarnă.

Chiar dacă rezistența lui ar fi fost, la urma urmelor, înfrântă, totuși pe această cale se puteau naște scene penibile, furtuni și trăsnete, complicații inutile.

În cinci ani de căsătorie, Smaragdița și-a dat seama că nu este greu ca „găina“ să facă pe cocoș să cânte cum vrea ea.

Ea a învățat să-l manevreze de minune pe Iorgu Răutu, pentru ca el să facă, după dorința ei, în toate detaliile vieții, fără ca ea să-i ceară nimic, fără măcar să-și exprime vreo dorință, pentru ca să poată astfel oricând atribui în caz de nevoie toate inițiativele lui Egor Stepanovici însuși.

La masă conu Iorgu Răutu observă că Smaragdița n-a luat aproape nimic în gură: cerca cu furculița o bucățică sau alta, apoi lăsa totul pe farfurie.

— Nu ți-e bine, Smaragdițo? De ce nu mănânci? Îs minunate sărmăluțele!

— Nu știu, dar nu prea-am poftă de mâncare.

— De ce? Te doare ceva?

— Nu, nu mă doare nimic,— răspunse ea,- oftând, dar cu un gest discret își ștergea lacrima trădătoare, care-i umezise ochii.

— Ce-i aiasta, fa femeie? Spune odată! Ce-ți lipsește? Nu te-ai îndreptat încă? Ești bolnavă? Să chemăm doctorul!

— Nu, n-am nimic.

— De ce plângi atunci?

— Așa! Mi s-a făcut dor de mama...— Și aci plânsul chiar cu tot dinadinsul îi împiedica graiul: — Mi-am adus aminte... sânt de atâta vreme singură, fără mamă... fără un sfat... fără sprijin... cu toată greutatea pe capul meu, fără mângâiere.

— Iaca! Ai căpchiat, femeie? Cum singură? Cum fără mângâiere? Dar nici nu-ți poți aduce aminte de mă-ta de când a murit! Cum fără mângâiere și singură? Ai casă, ai copii! Vino-ți în fire, femeie!

Smaragdița se ridică brusc, ca să-și stăpânească hohotul, se repezi pe ușă și se închise în iatac, trăgând zăvorul.

Scena aceasta se repeta aproape zilnic — în cazuri mai grave cu și mai multă violență — și se prelungea după importanța sugestiunilor care trebuiau inspirate pentru „cântecul cucoșului“.

În împrejurarea de față, mai multe săptămâni, Smaragdița se mișca palidă și tristă, ca o umbră tăcută, icoană însăși de resemnare și melancolie. Și orice încercare de a ajunge la o mărturisire sau la o explicare provoca spasme de plâns, crize nervoase și chiar leșinuri.

În zadar, bietul Iorgu Răutu făcea apel la nepoată-sa Natalia Voronin, la cucoana Anica, la Toader Cacioni,— în zadar își gonea caii după doctorul Cojocărescu, care își golise fără folos sacul cu rețete și nu mai știa încotro să dea cu capul.

La un moment dat, sărmanul „cocoș“ i-a cerut un sfat și „grafului“, om cu experiență, care, ca bun prie-ten al casei, se interesa mereu de starea sănătății doamnei Răutu.

— Să-i vorbești și dumneata, dragă căpitane. Să vezi, poate o descoși și vei afla ce-i cu copchila aiasta. Ești om purtat prin lume.

Dar nici experiența grafului n-a fost de folos.

În sfârșit, spre toamnă, stând la sfat cu Natalița și graful, — coana Anica Mesnicu și Toader Cacioni vădit se fereau de a se mai amesteca în toată „daravera“ aceasta — Iorgu Răutu a declarat cu hotărâre, în fața Smaragdiței:

— Nu mai merge treaba aiasta. Aș da și zece ani din viață să aflu ce-i poate da liniște și sănătate, ce vrea?

— Moș Iorgule, — spuse deodată Natalița, — mă gândesc așa: eu am zece ani mai mult ca dânsa, am mai umblat prin lume cu regimentul lui Anatol, am mai fost și prin străinătăți, am mai trăit prin târguri mari, și tot mi se înăcrește sufletul stând mereu la Onițcani — cu slugi, cu gospodărie, griji, și-mi vine pofta să-mi iau lumea în cap. Dar sărmana fata aiasta se murează aici la Năpădeni. I-ar trebui o primenire, un alt aer, să mai vadă lumea, să mai meargă la teatru, să asculte muzică.

Graful tăcea, frecându-și bărbia cu două degete, dar toată atitudinea lui exprima aprobarea.

Iorgu Răutu, mirat scărpinându-se după ureche, se îndreptă spre Smaragdița:

— Spune, fa femeie, poate ai vrea să ne ducem undeva la Chișinău, la Odesa sau la Kiev, dacă nu te va obosi prea mult drumul?

Smaragdița oftă și-și șterse iarăși o lacrimă nevăzută:

— Dar cum să merg? Cu cine? Cum vor rămânea copiii? Și cheltuiala-i mare! — și un nod în gât îi taie vorba.

— Iaca! — cu bucurie o întrerupe Iorgu Răutu.— Atâta treabă să fie, cu cine! Dar acuma-i lucrul sfâr-șit, mă duc și eu, și vom lua și pe Natalița. Casa și copiii,ei, iaca treabă! Dacă ești așa, ce folos au copiii și casa de tine?

Și Iorgu își întărea fiecare frază cu gestul lui obicinuit al mânii drepte, care cu cele doua degete mari împreunate parcă ciocănea aerul.

— Dar poftim,— ia! — coana Anica va fi bucuroasă să steie o iarna aici fără să bată drumurile. La nevoie îl apuc de gât și pe socrul Toader. Vom orândui ca doftorul să vie la fiecare săptămână. Iar cheltuiala, ehei, n-am ajuns noi acolo ca să ne calicească câteva mii de ruble. A fost și anul bun, slavă Domnului! Am vândut grâul bine și mai avem și ovăz, și orz și păpușoi. Ha-ha! ei, ce zici, femeie?

— Nu știu, Egor Stepanovici! Mata să hotărăști, cum îi socoti. Eu de mult am dorit să mai stăm la Odesa, de când am fost acolo cu coana Anica pentru zestre. De mult mă gândeam, dar nici nu îndrăzneam să trag nădejde.

— De mult te gândeai? — zice mirat Iorgu.— Și nu mi-ai spus nimica? De ce n-ai spus, femeie? De ce atâta zbucium și chin degeaba? Doamne ferește! Maică Precistă! — își făcu cruce conu Iorgu.— Pentru atâta treabă? Ptiu.