În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul VII. Avertismentul

 

Serviciile părintelui Vasile pentru ziua de nuntă erau asigurate.

Dar Iorgu Răutu rămânea în fața marelui eveniment din viața lui într-o perplexitate inextricabilă.

El nu era un om modern ca să simtă nevoia „de a face curte“ alesei lui.

Raporturile lui până acuma cu femeile se reduceau aproape la primitivitatea vieții din epoca paleolitică.

Bărbat voinic, cu un temperament colorat și de o înfățișare impunătoare, bogat, stăpân peste mai multe sate de clăcași, așezate pe moșiile sale, în mediul femeilor dintre care el își recrutase până la vârsta de patruzeci și cinci de ani pe eroinele romanelor sale, el nu avea nevoie de o deosebită strategie sau de vro tactica de asalt.

Nedeprins să întâmpine o prea mare rezistență, el credea în superioritatea și în dreptul de dominațiune masculină, ca într-un fenomen natural și de la sine înțeles.

Dar spre mirarea lui, el se simțea acum atras de curtea părăginită a lui Toader Cacioni, simțea nevoie de prezența Smărăndiței; în fața ei însă nu putea găsi niciun subiect de conversație. Iar când ea îi adresa o întrebare, la sunetul acestei voci, care i se părea așa de muzical și argintiu, i se tăia respirația, tot sângele îi năvălea în cap, și parcă-i răsunau în urechi clopotele tuturor catedralelor din lume. Fiecare gest al Smărăndiței îl extazia. Când, privind spre dânsul, ea își ridica în sus brațele, ca să-și îndrepte cozile groase și grele care mereu amenințau să se desfacă și să-i cadă pe spate; sau când se apleca ușor să toarne ceaiul în ceașcă, și apoi ocolea lunecând masa ca să-l servească, — acestui uriaș, demult trecut de adolescență, îi venea amețeală, și, în același timp, îl cuprindea o stranie și necunoscută voluptate și beatitudine.

Smărăndița, cu toți cei abia cincisprezece ani ai ei, își dedea foarte bine seama — în fața acestui om, care ușor îi putea fi tată — și de puterea ei de fascinare, și de siguranța de dominare pe care i-o promitea starea lui sufletească.

Într-o zi, în căutarea subiectului de conversație, acest leu domesticit întrebă pe tânăra și gingașa fecioară:

— Smărăndițo...

Cu căpșorul mândru ridicat în sus:

— Smaragda,— l-a corectat vocea argentină.

Conu Iorgu scăpă paharul cu ceaiul, sări să-l prindă, răsturnă un scaun și apoi reîncepu:

— Smărăgdițo...

— Sma-rag-da!: — răsună argintul poruncitor.

În pieptul de flăcău tomnatec, nebiruit până acuma, a început deodată să bată inima omului de peșteră, i-a venit dorul nebun s-o ridice pe sus, să strângă în brațele-i de oțel această făptură fragilă și să se repeadă năprasnic în vizuina lui.

Dar ochii negri îl priveau scânteind. Și, surâsul cochet dezgolindu-i puțin șirul de perle, ea își aruncă iarăși muzica glasului de argint:

— Ce vroiai să-mi spui, Egor Stepanovici?

Astfel, Iorgu Răutu primi cel dintâi avertisment asupra regimului viitoarei căsnicii.

— Smaragda,— reîncepu el supus,— Știi mata, casa noastră n-a fost îngrijită, de pe vremea răposatei, Dumnezeu s-o ierte; multă vreme a stat goală, apoi mie, unui burlac, îmi ajungeau două-trei odăi; dacă veneau pentru vânătoare câțiva boieri. Marghioala cu Nicache puteau să se îngrijească pentru puține zile de câteva așternuturi. Dar acum durăm o căsnicie, și mata știi, eu vreau să-ți fie pe plac casa iasta bătrânească; mata ai fost și la Chișinău și știu, că ai stat acolo și în casa lui Albotă din Cuhureni, și la Căzăreștii din Vântura, case vechi, case mari boierești. Ai putea să-mi spui, care-ți este pofta inimii. Și mă gândesc, dacă nu m-ai cinsti zilele acestea, cu babacul matale Toader și cu coana Anica, să-mi spui mata, ce meremet să fac, ce mobile să reînnoiesc și toată rânduiala ca să-ți fie drag...

Smărăndița, câteva clipe, îl privi zâmbind în tăcere.

Enorm, stângaci, emoționat, ușurându-se de acest monolog neobicinuit, el ședea frecându-și palmele de genunchi, și aștepta răspunsul, mai mult ca să mai audă încă o dată muzica acestei voci feciorelnice.

* * *

Astfel, chiar în dumineca următoare, după ce au stat la slujbă în biserica din Năpădeni — în care popa Vasile, liberat din captivitate și încredințat pentru câteva ceasuri lui Alexandru și dascălului Andronachi, și-a desfășurat toată pompa — Smaragda Theodorovna pentru prima oara a trecut pragul conacului din Năpădeni, unde i-a fost dat să troneze mai bine de o jumătate de veac.

Cu toată osteneala, pe care și-au dat-o, ziua și noaptea, jupâneasa Marghioala, vechilul Alexandru și însuși conu Iorgu, având sub comanda lor aproape toate femeile și fetele din sat, anume chemate la treabă spre a pregăti conacul pentru această primire, rezultatele au fost prea puțin îmbucurătoare.

Casa bătrânească fusese clădită pe coasta de nord din marea cotitură a Nistrului, cu fațada principală spre sud; edificiul enorm, de o arhitectură lipsită de orice pretenții estetice, cu ziduri de piatră, groase aproape de un metru, avea însă caracter — se vedea o veche așezare, care purta pecetea unei vieți de belșug, de situație sigură în multe generații de stăpâni, pentru cari munceau sute și mii de ființe robite.

Casa, fiind situată pe o coastă repede, era o deosebire de nivel de vreo patru metri între fațada din dos, îndreptată spre nord, și cea principală dinspre sud. Aici, cam la mijlocul clădirii, înainta un cerdac mare deasupra căruia se ridica un fronton pe coloane de piatră, și care apărea deasupra vădi Nistrului ca un fel de turn. „Întrarea de paradă“ dădea în cerdac, spre care ducea o scară exterioară monumentală zidită din enorme blocului de granit de Cosăuți. La corpul principal era alăturat din dreapta „flighelul“ cu un pridvor de arcade de-a lungul lui, iar în stânga — un coridor de geamlâc, care unea sufrageria cu bucătăria.

Trei pătrimi din corpul principal aveau acum un aspect foarte jalnic, ca toate casele părăsite și neîngrijite — o adevărată urâciune a pustietății: un parchet găurit peste tot de gropi negre, pe unde lipseau scândurile putrezite; mobila roasă, al cărei pluș sau mătasă destrămate erau străbătute de sârma resorturilor și de câlți sau de lână; perdelele decolorate și mâncate de molii; subsolul, în care se găseau cămările de provizie și odăile domesticității, duhnea ca o cloacă și otrăvea aerul în tot conacul.

Smaragda Theodorovna — care nici în pensionatul doamnei Carotte, și mai puțin încă în casa părintească, nu putea cunoaște luxul palatelor de magnați și a cărei trecere efemeră pe la colegele mai fericite nu-i putea ridica pretențiile în această privință — a fost oarecum impresionată de aceste urme vădite de viață temeinică și îmbelșugată, pe care o adăpostea altădată această veche casă boierească.

„Mignoneta“ a găsit cu ușurință naturală tonul potrivit. Departe de a cere revoluționarea conacului, ea și-a exprimat dorința ca totul să fie numai adus în starea „cum a fost sub bătrâni“.

Însă foarte hotărât ea a ales încăperea pentru iatacul ei și așa numita „odaie de primire“ salonașul verde — de fapt, budoarul ei și centrul vieții .familiale.