În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul IX. Aizic cârciumarul

 

Așadar, la Alexandru Ivanovici Brașevan, om iscusit, purtat prin lume — care cunoștea nu numai așezările boierești din Basarabia, dar trecuse și prin Viena, Veneția, Milano, răzbătând chiar până la Paris — s-a hotărât să facă apel îndrăgostitul stăpân al Năpădenilor pentru orânduirea și împodobirea unui cuib vrednic de Smărăndița.

Era mare nevoie de găsit repede pe Alexandru Ivanovici, omul fără adăpost.

Deși circuitul anual al lui Alexandru Ivanovici putea rivaliza în regularitate cu orbitele corpurilor cerești, însă mai des ca acestea, cursul lui putea suferi perturbări, din cauza unor evenimente neprevăzute și nere-gulate prin firea lor, cum sunt nașterile, nunțile, decesele în sânul aristocrației basarabene — sau chiar din cauza unei vânători organizate în cinstea unui nou guvernator sau a cine știe ce sindrofii improvizate, în care un „om de lume“, de reputația și arta de organizare a lui Alexandru Ivanovici Brașevan, nu putea lipsi.

Vechilul Alexandru a fost imediat expediat să cheme la boier pe atotștiutorul factotum al curții din Năpădeni — pe Aizic cârciumarul.

Aizic cârciumarul avea un rol însemnat, nu numai în gospodăria boierului, ci și în viața socială a Năpădenilor.

Chipul lui era bine cunoscut în întreg județul S***, și chiar și peste Nistru, în toate părțile pe care le cutreiera după porunca boierului său în interesul obștii.

Lung și subțire, parcă trecut sub presă, el atrăgea atențiunea chiar prin mersul său smuncit, ca și cum la fiecare pas vroia să se oprească și apoi, răzgândindu-se, se repezea înainte.

Icoana iui se întipărea în amintirea oricui l-ar fi văzut o dată: încadrată de un păr negru, mărunt-încrețit, o frunte palidă, peste tot încrestată de subțiri zbârcituri, se înălța ca un fronton deasupra ochilor, odată, desigur, negri amândoi, dar acum unul acoperit cu albeață, și a unui nas nemăsurat de lung și ascuțit; iar dedesubt curgea o lungă barbă roșcată în care se amestecau, ca afluenții într-un fluviu, superbele bucle ale perciunilor.

Această înfățișare se armoniza cu o voce cavernoasă și surdă, care parcă răsuna de sub pământ.

Cu toate aceste ciudățenii, care îl singularizau în mijlocul unui sat moldovenesc nu mai puțin, decât ritualul lui — și Aizic era un practician zelos în legea lui — el se bucura de încrederea sătenilor, poate pentru faptul că era totdeauna grav, nu surâdea niciodată și discuta serios, orice nevoi, oricât de mărunte, ale omului; și poate chiar și evlavia lui impunea respectul.

De altfel, născut și crescut la Năpădeni, dintr-un tată născut și crescut și el la țară, Aizic trăia din copilărie în cele mai intime legături cu consătenii săi, cunoștea, toate păcatele și meritele, ca și nevoile lor.

Fondul lui sufletesc, cu tot exteriorul „semitic“, se depărta foarte puțin de al țăranilor moldoveni. El vorbea și limba lor fără accent și a rămas, până la sfârșitul vieții, unul din puținii coreligionari cari n-au fost „rusificați“.

* * *

— Măi, Aizic! — s-a repezit la el cuconu Iorgu, îndată ce l-a văzut în josul cerdacului. — Am nevoie mare de conu Brașevan, Alexandru Ivanovici. Să mi-l scoți din pământ și să mi-l aduci aici.

— Pe vremea asta trebuie să fie pe undeva în sus, — răspunse, după ce se gândi puțin, Aizic, și însăși vocea lui surdă arăta seriozitatea cu care el căuta să rezolve această problemă. — O fi la conu' mareșal, la Boroseni?

— De unde? Zărghitul cela, după ce și-a vândut grâul, trebuie să fie acuma pe la Chișinău sau la Odesa.

— Așa este... poate la conița bătrână Merea din Bărbăței?

— N-o fi prost să steie acuma la Bărbăței, când peste două luni coana Profira își mărită nepoțica, și are să fie praznic mare. Se va duce atuncea. Da ce atâta vorbă. Poți afla de la jidanii tăi din S***. Să pleci îndată unde o fi și să mi-l aduci negreșit. Să-i spui că mă însor.

— Sărut mâna și să vă dea Dumnezeu sănătate și noroc! — a întrerupt cu gravitate Aizic, salutând adânc, încât buclele perciunilor s-au despărțit de barbă, lăsându-se în jos.

— Am nevoie de el pentru meremetul caselor și pentru mobile, și pentru toată zestrea bucătăriei.

— Apoi pentru cumpărături conu Alexandru e foarte iscusit și ahotnic.

— Ei, un picior aici, altul acolo, pașol marș!

* * *

A doua zi însă Aizic se înfățișă singur la curte.

Cum l-a zărit pe fereastră, conu Iorgu nu-îl lăsă măcar să se apropie de prag, și se năpusti asupra lui cu răcnet, bătând pământul cu piciorul:

— Unde-i Brașevan, târtane? Nu l-ai găsit? Cum ai îndrăznit să vii? Te bag în pământ, măi jidane! Piei din ochii mei! Să nu te văd până ce nu vei veni cu dânsul. Te scot din sat!..

Aizic stătea drept și parcă se lungea tot mai mult, dar nu spunea niciun cuvânt, știind bine că ar vorbi în zadar, până ce nu-i trece boierului năduful.

— Ce? N-ai putut afla de la toată jidănimea din S***, pe unde o fi amu Alexandru Ivanovici?

— Sărut mâna, am aflat, să trăiți.

Conu Iorgu iar explodează, și, repezindu-se de pe scările cerdacului spre Aizic, răcnește și cu mai multă furie, parcă ciocănind aerul cu două degete întinse.

— Ai aflat? Atunci de ce vii singur, spurcăciune? Ți-a fost lene, parșivule? Ți-a fost milă de mârțoaga ta de iapă? Ți s-au sfărâmat roțile de la căruță? Am să te pun jos și voi porunci să te bată până-i crăpa, jivină ticăloasă, mînca-te-ar viermii! De atâta vreme mănânci pâinea mea, cu toată prăsila ta, și nu-mi poți face atâta treabă?

Aizic stătea tot smerit și tăcea, resemnat să sufere tot ce-i hotărât de soartă, așteptând pauza de potolire a boierului.

— Vorbește! Unde este? — îi strigă, în sfârșit, acesta.

— Sărut mâna, la Țiuleni, să trăiți, la domnul baron.

— Ei, și ți-a fost greu să te duci până acolo?

— Ce greu? Eu pentru Măria Voastră m-aș duce pe jos până la Kiev, așa să trăiesc eu!

— Atunci de ce nu te-ai dus, măi jidane?

— Sărut mâna, cucoane, dar cum eram să mă duc? Am aflat că domnul baron iar îi în pojar și vrea să creștinească pe toți jidanii,— Aizic nu vedea nimic peiorativ în această vorbă moldovenească,— așa să trăiesc eu! A prins pe Șloim din Bârnova, i-a tăiat perciunii, i-a ras barba, i-a uns gura, să mă iertați, cu slănină de porc, apoi i-a băgat într-o putină cu apă rece, așa să trăiesc eu, și a început să cânte pe nas ca popii, încât, de atunci, sărmanul Șloim zace și, să ferească Dumnezeu, poate să și moară!