În exil/Propaganda în armata rusească

 

XX.

PLECAREA MEA DIN GENEVA. PROPAGANDA ÎN ARMATA RUSEASCĂ

În curent cu tot ce se petrecea în Rusia, eu unul cu tovarășii mei vedeam bine că propaganda prin scris trebue să înceteze, ne mai având factori pentru răspîndirea cărților revoluționare. A scrie și a tipări pentru publicul voiager prin Europa, a răspîndi cărți și broșuri printre rușii cari petrec pe la băi și la Paris — era o ocupație care nu ’mi surîdea de loc.

Mă hotărîi dar să mă retrag din mișcarea revoluționară din imperiul rus și să mă stabiliesc în Patria-mumă, sacrificând restul vieței mele copiilor, căci eram căsătorit.

Lăsai tovarășilor din Geneva tipografia și mă pregătii de plecare. In ajunul plecării însă avui o convorbire cu stimatul meu amic, răposatul Mihail Dragomanow.

În această convorbire dânsul vroia să mă convingă că fac rău de părăsesc mișcarea, că fără mine va înceta «Obșcina» și tipografia va trece în mâinile grupărilor centraliste, adică a rusofililor, că terorismul nu va putea dura lung, și îară-și va fi necesitate de a scrie și tipări pentru luminarea popoarelor subjugate de Rusia. Dânsul avea dreptate, dar dreptatea ce o avea privea direct pe Ruteni, pentru cari lucra el. In adevăr, Dragomanow deșteptă un curent puternic de naționalitate prin poporul rutean atât în imperiul moscovit cât și în Austria, opera sa roditoare a dat deja fructe, și un curent naționalist îmbrățișează pătura cultă a acestui valoros popor slav. Dar eu, basarabean, ce rol mai aveam în toate astea ? Și apoi, gândindu-mă bine la starea desperată a lucrurilor în Basarabia, evenimentele din Orient, mă atrăgeau. Res-belul era în toiul său, 300,000 de ruși ocupau România, granița de la Prut aproape nu exista, iar eu aveam la disposiția mea mii de kilograme de cărți și broșuri revoluționare.

Speranța de a putea răspândi aceste mormane de cărți în rândurile armatei, de a putea să le strecor In Basarabia — mă tentase așa de mult, în cât hotărîrea mea deveni nestrămutată.

Consimții însă să ajut pe Dragomanow în transportarea cărților rutenești atât la Lemberg, cât și în Ukraina muscălcscă, asemenea luai asupra mea și o însărcinare foarte delicată pentru amicii săi din Lemberg.

Pentru a putea trece însă nesupărat imperiul austriac cu cuferele pline de cărți rutene, îmi trebuia pașaport și alte hârtii. Mulțumită unui prieten al lui Dragomanow că pătai un pașaport legal pe numele baronului von Witte, actualul ministru de financie în Rusia; asemenea tot pe numele acesta am mai priimit și un bilet de cl I de liber-percurs pe toate căile ferate ale Europei. Baronul von-Witte, p’atunci era un simplu Director al căilor ferate din sudul Rusiei, și hârtiile sale au fost date de dânsul unui prieten al său, pentru a duce pe o doamnă în străinătate. Prietenul său fiind un amic al lui Dragomanow, mi le dete mie.

Așa dar luai rămas bun de la amicii mei și plecai singur, fără familie, avend ca bagagiu niște cufere mari și grele, pline cu cărți. În Bavaria observ că biletul meu de drum de fer produce oare-care impresie asupra impiegaților căilor ferate. Titlurile mele de pe bilet făceau pe șefii de tren să mă salute cu mare ceremonie.

La Münich, directorul căilor ferate, aflând că în tren se află baronul von-Witte, veni să ’mi strângă mâna. La Viena și mai bocană: Directorul Staats-bahn-ului mă pofti în apartamentul său, și se întreținu cu mine despre noua cale ferată spre Sevastopol, care se construia p’atunci.

Nu știu ce impresie am făcut asupra acestor domni, dar surîdeam când me gândeam numai, că marele demnitar rus n’are în bagagiul său alt ceva de cât cărți, și cărți revoluționare.

Mulțumită biletului meu de cale ferată pe întregul meu drum nicăiri n’am întimpinat absolut nici o pedică, ceia ce demonstra că plecarea mea din Geneva a fost bine mascată, așa că spionii ruși de acolo n’au descoperit disparițiunea mea bruscă.

Ajungând la Lemberg, îndeplinii comisiunea perfect, apoi ușurat de două cufere mari și patru colete, plecai din Cernăuți spre Suceava. Aci nu ’mi mai venea să mă presint la graniță în calitate de șef al căilor ferate din suclul Rusiei, și arătai un alt pașaport pe numele unui caucazian Aywazow. Cu ajutorul acestui pașaport în toată regula trecui granița, însă fără cărți, căci le expediasem cu mare vitesă la Iași.

La Iași, întâiul lucru care 'mi bătu la ochi și făcu asupra mea o impresie dureroasă, au fost geandarmii ruși de pe la gară. Inima mea de român basarabean se strânsese de durere, văzând p’acești militari călcând pământul sfînt al României.

Biată țară! Dușmanul ei secular, inamicul ei cel mai redutabil, care de secoli sub masca unui amic o pândește pentru a o înghiți, era acum în inima țărei, ca aliat, ca tovarăș pe câmpul de luptă!

La Iași descinsei direct la Eugen Lupu, pe care 'l însărcinasem cu scoaterea cărților de la vamă.

Abia sosii, și aflai deja lucruri triste. Unii din tovarășii mei, basarabeni stabiliți la Iași, de frica rușilor, cari au intrat în țară, se speriaseră în așa mod, în cât au crezut de cuviință să îngroape în pământ sutimi de kilograme de cărți, trimise de mine din Elveția. Unul din acești basarabeni, d. V — a mers cu frica în sîn până acolo, în cât nu s’a mulțumit de a îngropa în via sea cărțile mele, ci a mai turnat și apă peste ele, ca să putrezească mai iute. Aflând despre această barbarie adevărat muscălească, am mers imediat de am desgropat cărțile și le am scos la lumina soarelui. Apoi, după ce le uscasem bine, am împachetat totul, expediându-l post-restant la Galați, ca de acolo să treacă prin Reni în Basarabia.

După câte-va zile de ședere la Iași plecai direct spre București, pentru a mă întâlni acolo cu doctorul Zubcu-Codreanu.

Pe amicul meu ’l găsii instalat într’o mică odăiță din strada Teilor, închiriată la căpitanul Groază. Mă oprii la densul, pentru că ’mi era incomod să descind la vr’un otel.

Peste câte-va zile sosiră din Iași și coletele mele cu cărți. Pentru a nu atrage atențiunea poliției rusești asupra noastră, hotărîrăm primo de a nu merge în persoană la gară pentru a le scoate, secundo de a nu le transporta la domiciliul nostru.

În această privință ne a scos din încurcătură răposatul doctor C. Stanceanu, care p’atunci era intern la spitalul de copii din strada Deaconeselor, pe unde acum se află ministerul de instrucție. D. C. Stanceanu s’a dus la gară, a scos coletele și le a transportat la spital, unde le a descărcat în odaia sa, cu prealabila învoire a șefului său, răposatul d-ru Sergiu.

Așa dar, lucrurile au mers până acum de minune — aveam un ajutor ne bănuit de poliția muscălească, aveam și un depou sigur. Restul a mers și mai perfect. Peste două-trei zile inundasem cu cărțile revoluționare librăriile din capitală și din provincie; — ofițerii ruși avizi de a pune mâna pe fructul oprit năvăliră asupra acestei mărfi cu așa furie, în cât două-trei săptămâni au cumpărat de la Graeve & Solozi etc. absolut tot ce am depus p’acolo. Această isbândă mă încurcase întru cât-va; depoul meu se topea vădit, și ’mi era ciudă că nu m’am aprovisionat mai bine. Din încurcătură însă m’a scos Dragomanow, care, calculând bine că coletele luate cu mine în curând se vor epuisa, ’mi espediase imediat ce a priimit știrea despre sosirea mea fără accidente în Romania, peste 800 chilograme de cărți.

Între cărțile și broșurile ce am priimit peste câte-va zile, găsii și niște esemplare a broșurei lui Dragomanow: Les turcs du dedans et du dehors.^[1] O broșură de actualitate, care s’a cumpărat ca pâinea caldă în mii de exemplare de către rușii ce mișueau prin România.

In această broșură Dragomanow adresându-se Rusiei, care se fălea că luptă pentru desrobirea popoarelor slave de sub jugul turcesc, zice:

«Înainte de a ne gândi la alții, să ne liberăm noi înșine de principii, de practica și constituțiile turcești, precum și de guvernul a la turque, care există la noi.» Apoi mai departe:

«Ceia ce ne revoltă la turci, există în tocmai și la noi în Rusia: avem mizeria cumplită a poporului, datorită birurilor apăsătoare, datorită unul sistem de imposite, care face să se stoarcă dela țăran toate cheltuelile statului. Țăranul din Rusia e un adăverat raia ; avem arbitragiul înspăimântător al agenților puterei, absența complectă a garanțiilor pentru siguranța și libertatea individuală; dar mai avem și un ce, pe care Turcia nu ’l are —intoleranța religioasă și națională. Aceste rele sunt așa de vechi la noi și noi ne am obicinuit așa cu ele, în cât le privim deja cu o nesimțire complectă, și nu ne mai turburăm de loc. Când s’au produs mișcările în Herzegovina, fiind provocate din motive agrare, tocmai atunci am avut și noi în diferite părți ale imperiului niște disordine agrare. Districtul Cigirin, de pildă, a fost despopulat și schimbat într’o pustietate de armată rusă; același lucru s’a întâmplat în guvernămintele Voronej, Cernigov etc. Aceste disordine agrare de atunci, s’au mai repetat în alte părți, producând o adevărată foamete. Apoi, în ultimii ani mii și mii de persoane au fost închise în cazemate ucigătoare, mii de persoane au fost exilate pe cale administrativă, condamnări barbare s’au pronunțat într'o scrie lungă de procese politice. O tînără fată de 17 ani, o copilă, a fost condamnată la muncă silnică în ocne, pentru o broșură socialistă, care circulă cu miile de exemplare în Europa, fără a înspăimânta pe cine-va. În făgașul cruciadei noastre în contra Turcilor și a Maghiarilor, avertismente curgeau șiroae asupra presei, cinci ziare au fost suspendate și mai multe suprimate — și vai, d. Gorciacoff afirma p'atunci că în Rusia presa e liberă. În momentul când am plecat pentru a mântui pe slavii, limba polonă era interzisă în Polonia; tipărirea cărților în limba ruteană oprită, limba română în Basarabia interzisă, — nici o carte în această limbă n'are voie să treacă granița; era chiar oprit de a cita în lucrările istorice textul documentelor în această limbă; ba chiar cântecele în limba ruteană fură interzise. Schismaticii în zadar așteaptă libertatea conștiinței, proseliții lor zac în temnițele statului. Dăunezi o lege nouă a fost proclamată pentru a întări guvernamentele din provincie, acea lege infamă pune la discreția guvernorilor libertatea, cinstea și averea oamenilor. În fine, probabil pentru a răspunde musulmanilor din Balcani, s’a interzis fetelor musulmane de a deveni profesoare.....

«Într’un cuvânt, un stat în care sub forma autocrației domnește un arbitragiu administrativ înspăimântător, unde privilegiile de clasă există chiar în sistemul impositelor, unde domnește sistema de rusificarea silită a tot ce nu e rus, unde biserica se sprijinește pe knut, vergi și baionete, unde nu există nici urmă de libertate individuală — un asemenea stat nu poate să susție causa sfânta a libertăței popoarelor slave din Turcia.

«...Influența unui asemenea stat asupra slavilor liberați de sub jugul turc nu poate să fie de cât funestă, și nu va produce printre șerbi și bulgari etc. de cât o ură, care lesne va îmbrățișa nu numai guvernul rus dar și întreaga națiunea rusă.»

Am citat aceste cuvinte dintr’o broșură a lui Dragomanow înadins, pentru a arăta cetitorului cât de prevăzători am fost noi, refugiații politici, cât de bine am prevăzut că cu «ură» în contra națiunei ruse se va isprăvi fățarnica emancipare a bulgarilor de sub jugul otoman, făptuită de Țarul muscălesc. Ce e drept, pentru a prevedea aceste lucruri — a fost cât se poate de ușor, căci fie-care din noi, refugiații politici din Rusia, cunoșteam bine istoria imperiului rus, cunoșteam perfect caracterul familiei Romanoff (sau mai exact zis a familiei Schleswig-Holstein), cunoșteam în fine factorul politic al Rusiei moderne — societatea rusă. Despre această societate broșura lui Dragomanow Les turcs du dedans et du dehors ne dă următoarea caracteristică imagine fidelă:

«Societatea rusă, educată de un asemenea guvern, nu prețuește mai mult de cât dânsul, și despre dânsa ’și poate face oricine o părere exactă după voluntarii noștrii, cari au plecat în Serbia, pentru a susține causa sârbilor în răsboiul cu turcii. S’a iertat acestor voluntari beția lor «oribilă, li s’a iertat iregularitatea, lipsa de scrupule în cestiuni bănești, clar mai era și alt ceva. Majoritatea acestor voluntari era din ofițeri, formați la Caucaz într’o școală de arbitragiu și de violență fără seamăn, formați în Polonia, și așa mai departe. De aceia tocmai în curgerea câtor-va luni cât a durat resboiul sârb, s’a desfășurat de-a lungul Dunărei albastre, a Savei și a Moravei, un sistem monumental de pălmuială și de sfărâmarea măselelor. Lumea întreagă — soldații și țărănii, studenții universitari, profesorii de colegiu, sârbi și bulgari, au fost supuși acestui procedeu de civilisare muscălesc.

«Cu ajutorul pumnului ofițerii ruși^[2] au crezut necesar să învețe pe slavi arta militară; și nu numai acești ofițeri, dar și ziariștii ruși, cari au plecat în Serbia, n’au bănuit măcar că sârbii și chiar bulgarii, au conservat sub jugul otoman un simțimânt de libertate, inviolabilitate și demnitate individuală mult mai vie, de cât posedăm noi aceștia, cari ne am obicinuit cu despotismul nostru, cu poliția noastră și cu cinovnicia noastră. Acești ofițeri și jurnaliști ruși n’au priceput că în Turcia, mulțumită stărei primitive a tiraniei musulmane, s’a păstrat mult mai multă egalitate civică și libertate individuală de cât la noi în Rusia, și că mai cu seamă în Serbia, unde o generațiune întreagă a fost deja educată sub regimul libertăților Constituționale, un asemenea sistem de sfărâmarea fălcilor era imposibil. Sârbii și Bulgarii n’au putut prin urmare să vază în voluntarii noștri, în așa zișii lor liberatori, de cât pe bași-buzucii ruși. Și ce să mai zicem, după aceasta, despre acei scriitori și oamenii de stat ai Rusiei, cari vorbesc acum de liberarea altor slavi—slavilor din Austria, slavilor din Ungaria, slavilor din Prusia și chiar din România? Până va exista regimul turcesc la noi, este ridicol de a se deschide măcar gura pentru a cere liberarea fraților slavi, cari locuesc în Austria, Germania și România. Slovacul, oprimat de Maghiari, ba chiar și jidanul din România, se bucură de mai mare libertate nu numai individuală, ci și națională, de cât rusul în Rusia; nu mai vorbesc de polonezi, ucraineni, moldoveni și caucazieni, dacă nu posedă aceste lucruri chiar membrii rasei dominătoare. Locuitorul Moscovei, care nu poate face un pas fără permisiunea poliției, un representant al presei ruse, a presei patriotice muscălești chiar — după un semn al celui de pe urmă agent polițienesc, adese ori dispare cu patriotismul său, cu averea sa, cu întreaga sa muncă, fără ca rudele lui să poată afla ceva despre dânsul.»

Broșura aceasta, o repet, a fost respîndită de mine în mii de exemplare prin ofițerimea rusă, asemenea mult s’a citit ziarul «Obșcina», broșurile și cărțile revoluționare, aduse din Geneva, Adese ori am fost martor ocular, cum la Graeve în librărie se înghesuia lumea militară, pentru a cumpăra cărțile depuse acolo. Compturile mele cu librarii se urcă în câte-va săptămâni la suma de peste câte-va mii de lei, cu toate c’am lăsat librarilor un rabat de 50%.

Această aviditate a muscalilor de a se adăpa la isvorul cuvîntului tipărit liber de ori-ce cenzură, în curând a atras asupra sa atențiunea geandarmeriei muscălești.

Generalul Drenteln interveni pe lângă guvernul român, cerând ca să se interzică librarilor de a vinde cărți rusești, oprite de censura rusească.^[3] La această cerere a șefului militar rusesc din București, guvernul liberal a răspuns că nu poate interzice nimic, de oare ce după constituțiune cuvîntul tipărit e liber în România, dar că autoritatea rusă poate lesne să ordone supușilor săi de a nu cumpără cărți interzise.

Sfatul politicos și sarcastic al guvernului nostru a fost priimit de generalul Drenteln, și un ordin a fost dat ofițerilor de a nu intra măcar prin librăriile unde se vând cărți ruse oprite.

Lucru firesc, că de la data aparițiunei acestui raport, vînzarea cărților a slăbit. Regretam mult această împrejurare, dar misiunea mea nu se mărginea p’atunci numai la organisarea vînzărei prin librari a cărților revoluționare.

În armata rusească eu și amicii mei aveam mulți prieteni, mai cu seamă în corpul medical aveam chiar tovarăș! de pe băncile Academiei medico-chirurgicale din Petersburg, Au trecut ani d’atunci și toți acești tovarăși erau acum doctori militari, unii având chiar grad de maior și de colonel.

M’am întâlnit cu acești tovarăși la București, la Iași, la Ploești. Întâlnirea a fost cât se poate de prietenească. Am vorbit de multe lucruri, și la urmă am convenit că, folosindu-se de situațiunea lor ei sunt datori moralicește a mă ajuta în misiunea mea.

Și iată că cu ajutorul acestor tovarăși am început a răspândi prin cercurile militare cărțile și broșurile mele.

În curând am organisat niște transpoarte regulate de cărți în mii de exemplare, în următorul mod : Crucea roșie avea p’atunci trenurile sale speciale, cari circulau între Petersburg, via Ungheni, și Giurgiu. Medicii crucei roșii ’mi aduceau în strada Teilor cuferile lor de lemn înguste și lungi, văpsite cu culoare neagră și având dintr’o parte crucea roșie reglementară. Aceste cufere erau pline cu scame și bandaje — deșertam acest conținut sub pat, și umpleam cuferele cu cărți și broșuri. După această operațiune cuferele ajungeau în Rusia, fără nici o revizie pe la vămi. Un lucru însă me cam încurca : în curând odaia d-lui Zubcu-Codreanu se umplu cu o așa cantitate de scamă și bandaje, în cât siliți am fost să începem deșertarea ei.

În această privință ne-a ajutat mult răposatul C. Stanceanu. Cu ajutorul său și permisiunea d-rului Sergiu transportarăm vr’o două căruțe cu scamă la spitalul de copii, unde aceste obiecte intrară în usul spitalului.

In curând însă, lucru firesc, dintr’o parte din cauza unor greșeli făcute de noi, cari i sub regimul constituțional perdusem îndemânătnicia de a conspira și lucra în secret, din altă parte, din causa tovarășilor noștri, ofițerii ruși și medicii militari—poliția rusească dă de urma noastră.

Presența mea în România a fost prin urmare descoperită.

Și iată cum:

Într’o zi mergând pe strada Colței mă întâlnii cu un grup de militari ruși; de o dată din acest grup se desparte un colonel burtos și me privește țintă. Era cu neputință ca să nu ’l bag de seamă; îl privesc, și de o dată burtosul militar se repede la mine cu brațele deschise, și mă îmbrățișează, strigând:

— Amice, tu aici?

Era d. X., tovarășul meu de școală. Îl dojenii pentru manifestația prea publică a bucuriei sale, atrăgându-i atențiunea asupra grupului de militari, cari ne priveau.

Ne am dus împreună la dânsul acasă, unde găsii pe soția sa, care locuia pe timpul răsboiului la București. Aceste vizite ale mele fură descoperite de colonelul de geandarmi d. Nicolici.

Geandarmul mă pândise, și a descoperit în curând locuința mea. Din acest moment eram înconjurat de spioni ruși, atât eu cât și răposatul meu amic Zubcu-Codreanu. Firește însă, în curând noi am băgat de seamă aceasta.

Trebuia să luăm măsuri urgente, trebuia mai cu seamă să deșertăm locuința de cărți, cari acum zăceau grămadă în odaia noastră. Și apoi nu era de glumit. Rușii aveau o stipulațiune cu guvernul român, prin care aveau dreptul de a judeca și împușca pe ori-ce supus rus, găsit pe teritorul român. Lucru logic, că propaganda revoluționară în rândurile armatei pe timpul de răsboi — era o culpă destul de gravă în fața tribunalelor militare, pentru a fi noi siguri de pedeapsa cu moarte, în casul când am cădea pe mâinile rușilor.

Acestea toate ne puseră pe gânduri.

In curând amicul nostru, Constantin Dobrogeanu, refugiat politic și dânsul, fu furat într’un mod mișelesc de poliția rusească la Galați — și dus la Petersburg.^[4] Aceiași soartă ne aștepta și pe noi.

Sfătuindu-ne, că ce să facem, hotărârăm a schimba domiciliul, dar era deja prea târziu. Venind acasă, am observat că casele noastre cu No. 17 din strada Teilor sunt înconjurate de niște civili, cari în hainele lor particulare aveau prea mult aier de a fi niște geandarmi ruși deghisați. Cu toate astea intrarăm în curte și ne închiserăm în odaia noastră.

Spre seară auzim că cine-va bate la ușă.

— Cine e acolo ? întrebă d-rul Zubcu-Codreanu.

Aci șade farmacistul Codreanu? întrebă o voce.

— Sigur, că-i un spion! ’mi zise încet doctorul, și deschise ușa, ca să vază. In acest moment tocmai, în coridor ieși și d-na Groza. Necunoscutul era un om gros, roșcat, cu ochi vioi și pătrunzători.

— Am ceva să vă spui, în secret, zise dânsul, adresându-se către doctor.

— Dar pe cine căutați? ’l întrebă doctorul.

— Pe domnul farmacist Codreanu.

— Apoi nu sunt eu, căci eu sunt doctor Codreanu, iar nu farmacist.

— Nu face nimic, tocmai pe d-voastră vă caut.

— Atunci intrați în odaie!

— Pot să vă spui și aci?

— Ei bine, spuneți ce aveți de zis!

— D-nu Prefect al Capitalei Radu Mihai vă poftește la dânsul împreună cu tovarășul d-v. d. Arbore. Eu sunt inspector de poliție, mă numesc Nae Cristescu.

Am înțeles tot.

A nu merge la Prefect era cu neputință, dar și a ieși în stradă seara târziu, când știam că împrejurul caselor ne pândesce o droaie de spioni, asemenea era cât se poate de riscat. Hotărâsem să comunicăm inspectorului poliției faptul, fără însă a vorbi deslușit.

— Nu se poate, să venim mâine la Prefect ?

— Vă așteaptă acum. Și apoi, am aci trăsură. Însă nu vom ieși pe din față, căci p’acolo stau spionii ruși, și trăsura ne așteaptă în dosul caselor, unde e portița din strada Scaunelor.

În adevăr știam că există această portiță, care însă a fost închisă și bătută cu cuie, de oare ce nu se întrebuința.

— Dar portița aceea e bătută cu cuie.

— Am deschis’o deja! răspunse inspectorul de poliție.

Atunci vorbirăm franc cu trimisul Prefectului. Era vădit că poliția română era în cunoștință perfectă atât despre cine suntem, cât și despre faptul că suntem pândiți de spionii ruși.

— Mergem.

Și ieșirăm, urmați de d. N. Cristescu, prin portița din dos. La o distanța de câțiva pași ne aștepta o trăsură de piață. Ne așezarăm și pornirăm... Ca precauțiune d. Cristescu porunci birjarului de a face un mare ocol, trecând mai multe strade, apoi ne oprirăm în strada Plevnei, în dosul prefecturei de poliție, și intrând într’o curte, ieșirăm prin niște cotituri In curtea prefecturei. Aci ne aștepta Prefectul Radu-Mihai.

Introduși in cabinetul Prefectului, d. Radu-Mihai, pe care ’l văzusem pentru întâia oară, ne privi cu mare atențiune. Apoi adresându-se către mine, mă întrebă:

— D-v. sunteți Ralea-Arbure ?

— Nu, d-le, răspunsei eu, am pașaport...

— E de prisos să tăgăduiți... Știu că aveți un pașaport, pe numele de Aywazow, dar asemenea știu că sunteți Zamfir Arbore.

Și prefectul luă de pe masă un pachet gros de fotografii, și ’mi arătă o fotografie, a mea.

— Vezi, cât seamănă această fotografie cu d ta!... Și acest domn se numește Arbore! adăogă d. Radu-Mihai surîzend, apoi continuă:

— Rușii cer extrădarea d-v., adică a d tale și doctorului Codreanu. A vă extrăda ar fi o rușine pentru noi; sunteți români, de aceia am să vă scap, dar trebuie ca imediat să părăsiți Capitala. Ați văzut că sunteți înconjurați de gendarmi ruși, și la toate gările sunt răspândite fotografiele d-v ; mie mi au trimis peste 90 de bucăți — ia d-le! și Prefectul ’mi arătă pachetul cu fotografii...

Dacă veți fi prinși, vă vor împușca. Ve dăruesc acest pachet cu fotografii, păstrându-mi numai una.

— Dar atunci cum voiți ca să părăsim Capitala, ne vor prinde imediat, zise doctorul Codreanu.

— M’am gândit la asta. Acum Cristescu, inspectorul meu, are să vă transporte d’aci, într’un loc, unde veți sta câte va zile, apoi am să vă pornesc spre Muntenia, pe unde nu sunt rușii. Acolo veți sta, până ce rușii se vor curăți din țară.

Am mulțumit Prefectului român, care ne scăpă de moarte sigură, și am rămas quasi-arestați la prefectura poliției. Noaptea, pe la unu, am fost transportați la spitalul de copii, unde d-ru Sergiu ne primi și ne instală într’o cameră particulară. Am stat la acel spital vr’o cinci-șase zile, apoi tot noaptea am fost porniți la Chitila, unde am luat trenul spre Pitești. La gară d. N. Cristescu ne oferi, din partea Prefectului câte 200 lei la fie-care.

— Mulțumiți d-lui Prefect, am răspuns noi, bani nu ne trebuesc, căci avem.

— Dar poate aveți puțini!

— Nu, avem destui bani!

D. Cristescu nu mai insistă, si luă de la noi rămas bun. Trenul porni spre Pitești...

1. Broșura aceasta a fost citată la 1878 de catie d Athanasiade în scrierea sea «La Basarabie.» Me cred dator să mulțumesc aci autorului acelei broșuri, care pentru noi românii din Bassarabia a fost pe aceste timpuri negre, o mângâiere meritată. Loviți la inimă de d N Krețuleseu, pe rana ce ne a făcut acest vlăstar al boemiei noastre pământene, ne-a pus balzam d. Athanasiade, luându-ne apărarea.
2. Ofițerii noștri maimuțând pe ofițerii ruși sunt asemenea de părere că fără bătaie nu se poate în armată. Părere odioasă și care înjosește arta militară, de alt-fel ea e și greșita, căci în armata elvețiană, germană și englesă nu se bate, iar noi, românii, am fi mândri de a ajunge la progresul acestor armate. Părerea mea este, că cu cât ofițerimea unei țări e mai incultă, cu atât și bătaia mai brutală domnește în armată.
3. Aceasta s’a întîmplat în luna August 1878. Și când mă gândesc că p’atunci aveam răsboiul, că în țara noastră mișuia o armată străină de peste 300 000 oamemi, iar acum, în anul 1895 un substitut Tufescu, din ordinul unui prefect Gr. Sturza, a putut face perchiziție la un cetățean din Tulcea și ’i a sechestrat niște cărți ca scrierea lui Kenan — pe motivul că această carte e oprită de censura muscălească! Ce rușine, ce infamie! Inima mea de român se revoltă când mă gândesc la o ast-fel de lipsă a demnităței naționale. Și se zice c’acest Tufescu e încă om tînăr!
4. Într’o carte intitulată «Expulsat din țară», care e deja scrisă, și pe care în curând voi da-o la tipar voi vorbi pe larg despre amicul meu C. Dobrogeanu, despre viața sa de exilat, precum și despre peripețiile dureroase ale vieței mele pana la recunoascerea mea de cetățean român în anul 1886. Voi povesti cum am fost expulsat din țară, pe temeiul cererei ambasadorului rus baronul Stuart, pentru că am cutezat să scriu un articol în Telegraful, cu privire la Basarabia. Voi povesti de asemenea despre machinațiile spionilor ruși, despre Jacobsohn, P. Bucovineanu, Miscenco și alții, precum și de atitudinea unoi ziare române față cu mine și cu spionii ruși.