În Bucegi/Partea II: Memoriile lui Genepin

 

M'am născut în anul 1769, în cătunul Entre-deux-Eaux care ține de comuna Fraize, în Vosgi, (Franța).

Tatăl meu, contele Gerard-Marie de Genepin, era urmașiul unei vechi familii nobile din Champagne.

N'aș putea spune prin ce urîte destrăbălări, sau proaste socoteli, averea Genepinilor se împuținase într'atâta, în cât tatălui meu îi venise, la împărțeală, câteva peticele de pământ de bucate, precum și un fel de pavilion, așezat, în pădure, la o bătae de pușcă de cătun și pe care sătenii îl numeau gentilomiem (la gentilhommiere).

Contele de Genepin avea o fire ciudată: hotărît hoinăritor al pădurilor, vânător fără pereche; cu vorba pe șleau, era un tovarăș de ispravă, omenos, gălăgios și cam încurcă-toate, dar bun la suflet, ca un soare cald de primăvară.

Mama era fata lui Jacques Colin și a jupânesei Caterina, burghezi din târgul Fraize.

Intr'o zi, tata care tocmai împlinise treizeci de ani, se dusese la Fraize, să cumpere praf de pușcă; aci, în piața mare întâlnise pe Silvia Colin. Era frumoasă, albă și plăpândă ca o rochiță a rândunelei.

Pe loc, tata se îndrăgosti de fată și ca un om neștiutor de codeală la fapte, se și porni să ceară pe Silvia părinților ei.

Colinii, deși cam uluiți de vorba pripită a contelui fură foarte măguliți de cererea lui.

Cât despre Silvia, ea avea obiceiul a se supune orbește poruncilor părintești și apoi fu încântată de logodnicul său, băiat frumos, isteț, cu maniere de boer, pe care viața-i de pădure nu le putuse bădărani; nunta se și făcu.

O lună întreagă tatăl meu stele pe lângă tânăra lui soție, răsfățând-o, neștiind cum să-i intre mai bine în toate voile. Amorul lui sgomotos cam speria pe mama ființă sfiicioasă, cu o fire liniștită, visătoare. Dar înflăcărarea contelui se domoli repede și el se îndrumă iar spre pădure.

Îmbătat de plăcerile vânălorei, el uita, zile și nopți dearândul, drumul locașului său, unde o nevastă iubitoare îl aștepta. Când, amintindu-și că avea și el o casă cu rost, dedea pela gentilomieră, să fi auzit trăsnete împotriva prietenilor, care nu-l lăsaseră să-și vadă de datoria de om printre oameni!

Mama mea îl primia totdeauna cu zâmbetul pe buze.

— Ce păreche ciudată, dar și plăcută erau stăpânii mei, îmi destăinui Firmin, bătrânul nostru servilor, când îi cerui amănunte asupra mamei. Domnul conte un uriaș, doamna contesă o păsărică; și se iubiau, fiecare după cum se pricepea...

Ca și moștenitorul unei împărății faimoase am fost primit la nașterea mea; mama nu mai avu altă grije decât să păstreze sănătatea copilașului iubit; curând apoi însă Dumnezeu o luă de pe pământ.

Biata mama! Dela tata am moștenit firea-mi neastâmpărată, iar dela această nobilă femee dragostea de Natură și mila de semenii mei suferitori, milă care m'a îndemnat uneori a-mi primejdui viața. Fără mamă, care m'ar fi răsfățat, crescui ca o plantă sălbatecă, între Firmin prea puțin priceput în ale dădăciei și tatăl meu care, când se ivia pe acasă, atâta știa: să mă pupe pe obrăjiori și să-mi împrumute, în chip de cai nărăvași, genunchii lui. Dar, de îndată ce împlinii șapte ani, tata îmi împovăra umărul cu o pușcă și mă trase cu el în păduri, spre a mă învăța meșteșugul vânătoresc.

— Să vezi. Firmin, ce mai vânător iscusit o să fac din el, ș'apoi un cățărător pe stânci renumit!

Își ajunse scopul, dar ce viață neastâmpărată am dus!

Eram într'un ținut păduratec și muntos în care, slavă Domnului, puteai să umbli fără opreală și neîncetat. Cunoscui curând, în toate amănuntele sale, lanțul munților Vosgi: mă urcam cu ușurință pe Baloanele lor, cocoașe asemănându-se cu clăbuceturile Bucegilor noștri; o tuliam iepurește pe clinele lor; învățai numele deosebitelor lor gouttes, (pârâiașe) feignes (izvoare) rupts (râuri) și sauts (săritori).

Dormiam, prea adesea, sub acoperământul bolții cerești, în locul unde amurgul ne sosia, sau în vreun ferăstrău, în care sagarii (ferăstrăerii) ne primiau cu drag. Alte ori, ne culcam pe pământul bătut din bordeele cărbunarilor, în adâncimile pădurilor. Când străbăteam plaiurile înalte, ne plăcea mult să ne oprim pela marcairerii (stâne), pentru a sta de vorbă cu marcairii, oameni de omenie, dar cu vorbă aspră.

Adeseaori ne era masul pe la diferitele mănăstiri și schituri de prin Vosgi, în care tata afla mulți prieteni, monahi, smeriți la rugăciune, dar isteți în ale vânătoarei. Din când în când dam și pe acasă, unde găsiam pe Firmin amărît și bombănitor.

Numai în toiul iernei ne mai astâmpăram; eu îmi făceam vacul la unchiul meu, fratele mai mic al tatei, călugăr în schitul Tartaiux așezat în pădurea, cu acelaș nume, în vecinătatea cătunului Entre-deux-eaux.

Unchiul meu, părintele Anselme, semăna foarte cu frate-său contele, dar mințile lor se deosebiau cu totul; pe când tatăl meu nu vrea să știe de carte, părintele Anselme i se închina. Contele de Genepin nu știa ceti decât în cartea Naturei și în chip uimitor, este adevărat; unchiul meu nu aprețuia decât gândirea scrisă.

Se priviau cam cu dispreț, dar se iubiau, căci erau amândoi buni și cinstiți.

Părintele Anselme, cu o răbdare călugărească, îmi dete învățătura ce n'ași fi căpătat-o.aminteri; și pe când viscolul își deslănțuia afară grozăviile, eu, cu o carte în mână, în preajma vetrei, mă părpăleam, ascultând vorba cu tâlcuri cuprinzătoare ale unchiului.

Anii copilăriei mele se depanară între acești doui bărbați atât de deosebiți, cari însă, în sufletul meu, primitor de pecete bună, se înfrățiau și se întregiau.

În ziua de l Septembrie a anului 1791 împlinii 22 de ani; eram un băiat frumos și voinic, după cum spunea părintele Anselme și simțiam viața clocotind în vinele mele.

În dimineața acelei zile. care îmi hotărî soarta, visam, adâncit într’un somn temeinic; tata intră cu sgomot în odaia mea și mă deșteptă.

— Bună dimineața, fătul meu, îmi zise, cu glasul lui trâmbițător.

— Bună, ziua, tată, răspunsei cam molfăitor, cu genele îngreuiate încă de somn.

— Deși mă vezi cu tot dichisul vânătoresc, să nu crezi că am năvălit în dormitorul tău, ca să te târesc prin stufișuri. Nu, altă vorbă am a-ți spune: o veste bună.

— Te ascult, tată, zisei, deșteptat de-abinelea.

— Moștenim.

— Veste bună!

— Vezi bine! Dar să te întreb: auzit-ai vreodată vorbindu-se de o domnișoară Eufrazia?

— Mătușă-mea, mi se pare; vorbeai de dânsa zilele trecute, cu unchiul meu, dar nu cu vorbe...

— De laudă? Așa e; strepezitoare și scorțoasă a fost soră-mea mai mare Eufrazia.

Când părinții mei au plecat, bieții, la rai, am fost lăsați, frate-meu și cu mine, în îngrijirea Eufroziei. Dar vai! nu ne potriviam nici cât la fire, așa că ea ne părăsi, lăsându-ne în seama lui Firmin.

— Și ce s'a făcut mătușă-mea?

— S'a aciuat în mănăstirea Ursulinelor la Paris, unde s'a zaharisit în evlavie, acum patruzeci de ani și de atunci n'am mai văzut-o, după cum n'am văzut mierloi alb. In sfârșit, acum s'a dus să se ia la harță cu Sf. Petru, portarul raiului...

— A! Vasăzică a murit?

— Chiar așa. Poștașul mi-a adus o scrisoare din partea notarului Crochard din Paris; notarul îmi vestește moartea scumpei mele surori și, minunea minunilor, mai aflu de la el că nobila domnișoară Euphrasia de Genepin s'a încăpățânat a nu face un testament, care să răsplătească îngrijirile Ursulinelor, așa încât suntem moștenitorii ei.

— Iată-ne dar bogați?

— Nu, băete, nu e rost de așa ceva; Eufrazia stăpânia numai o curelușe de moșie în Poitou.

— Ei, atunci?

— Atunci, flăcăule, să-ți spui: o s’o pornești spre capitală, unde vei găsi pe amicul Crochard la numărul 6, al stradei Pavee-Saint-Andre-des-Arcs și te vei înțelege cu el pentru regularea moștenirei.

Să mai știi un lucru: nici eu, nici unchiul tău, nu vom lua o centimă din această moștenire.

— Dar, tată dragă...

— Așa să știi... Părintele Anselme n'are ce face cu partea ce i s'ar cuveni și ți-o dăruește, iar eu, ce vrei să fac cu banii Eufraziei? Să mă duc la Curte, să fac pe curcanul bâlbâitor împrejurul cucoanelor?

Nu, nu, mi-am făcut cuibul de ciof în singurătatea de aci și doresc de aci să mă îndrumez spre plaiurile cerești, după cum ar tâlcui unchiul tău. Despre tine stă vorba altfel: a sosit vremea să-ți faci un rost în lumea asta mare și socotesc că n'ai de gând să încalți cizmele mele de vânător înverșunat, nici să le îngropi în bârlogul meu de urs? Nu, banii aceștia îi vei întrebuința tu cum vei crede.

Plecai la Paris. Notarul se zori și în scurt timp mă puse în stăpânirea moștenirei: câteva mii de livre (franci).

Tata, căruia îi scrisesem, cerându-i un sfat pentru întrebuințarea acestei sume, îmi răspunse că de oare ce mă înăbușeam prin stradele Parisului, n'aveam decât să părăsesc Capitala. Părintele Anselme mă povățuia adăuga tata, să fac o călătorie prin Europa, să vizitez Orientul, Grecia, Italia.

Să călătoresc? Aceasta se potrivia de minune cu firea mea drumeață.

II

Plecai din Paris în 5 Octombrie 1701.

Pe la începutul lui Aprilie, mă aflam la Buda, cel dintâi oraș din lume, după spusa Ungurilor, așa cum cel mai frumos castel al Westphaliei era cel al d-lui baron de Thunder-ten-trunk, după o glumă prusacă.

În 15 Aprilie ajunsei, pe drumuri foarte stricate, la Orșova. Generalul austriac Daun, comandantul acestui oraș, îmi dete o ordonanță, un ungur, care vorbia nemțește și românește, să mă călăuzească și să mă îndestuleze din ale mâncărei, în țara necunoscută ce voiam să străbat.

A doua zi eram la Cerneți, cel dintâi târgușor românesc. Caporalul meu maghiar, purta la piept o medalie nu tocmai bună sfetnică, căci nu-l împiedeca să îndrăgostească, peste măsură, rachiul; el mă duse la curtea unui boernaș, pe care-l osândise să mă găzduiască.

Toate slugile se făcuseră nevăzute; feciorul boeresc care se ivi, primi pe spate câteva mângâeli cu gârbaciul ce-l avea în mână caporalul.

Robul nu păru mirat de chipul acesta prea stăruitor de a cere găzduire; și de i-ași fi destăinuit-o, n'ar fi priceput de loc răscoala sufletului meu, când am văzut cum se purtau, cu cei mai mici, cei care porunciau; câte d'astea am văzut mai târziu, în țara românească!

A doua zi m'am grăbit să cer scuze gazdei mele că i-am făcut supărare.

Sosi pe dată în odaia mea și, cu ajutorul tâlmaciului ungur, își arătă părerea de rău că nu mă primește mai bine.

— Excelenția voastră este ofițer austriac? mă întrebă.

— Ba de loc.

— După năvala slugilor excelenței voastre în curtea mea, așa socoliam că sunteți dela Beciu (Viena).

— Nu, sunt Franțuz.

Boerul rămase neluminat. Știa că dascălul băiatului mai mare al banului Craiovei era Franțuz, atâta tot.

Mă pofti în cerdac, unde-mi dete să beau tutun, să iau dulceață și cafea. Porunci să mi se facă rost de ceva păsări pentru drum.

Intrai în vorbă cu el; îl întrebai cum se învoia cu ocupația austriacă și dacă nu i-ar fi fost mai pe plac o ocupație rusească sau turcească.

Îmi răspunse că țara românească s'ar lipsi grozav de toți stăpânii aceștia, dar se vede că așa era scris că neamul românesc să fie veșnic supus streinilor!

Apoi mă întrebă: spune-mi Excelenție, ce ți-ar plăcea mai mult: să te sugă o lipitoare care, după ce s'a săturat, te lasă în pace, sau să-ți vie la taifas un lup, cu chip de câine, care să le ademenească mai întâiu cu vorbe dulci și să te lingușească și apoi să-și înfigă prietenește, spre binele dumitale, colții în trupul tău, în urmă să-ți rupă fâșii de carne și, dupăce ți-ai dat sfârșitul, să-ți sfâșie cu înverșunare leșul?

Boerul adaogă, clipind din ochi, că doftorii turci erau foarte meșteri la punerea lipitorilor și că lupii erau foarte răspândiți în țara muscălească.

Am priceput de minune unde vrea s'o aducă; dar părerea sa asupra Austriacilor n'a vrut să mi-o deslăinuiască, ori că se feria de caporalul tâlmaciu?

O slugă veni să-mi dea de știre că m'aștepta căruța poștei Am luat rămas bun dela boerul cu tâlcuri; el îmi prinse mâna, o puse la peptu-i, în dreptul inimei, gest care îmi păru mult mai frumos ca strângerea de mână, prea adesea fățarnică.

M'am scoborît în curte, să iau în stăpânire locul meu în trăsură. Dar, spre mirarea mea, în loc de trăsură am găsit un fel de cutie de lemn fără capac, înaltă de 30 degete, largă de 3 palme, lungă de 4 palme, băgată între 4 roți dintr'o singură bucată, cioplite din gros, așezată pe două osii de lemn; toate îmbinate fără nici un cuiu de fier. Ceva mai mult ca o roabă... un fel de treucă scurtă. Iată ce era faimoasa căruță a poștei românească!

Cinci perechi de cai erau înhămați la cutie, niște cai scunzi și costelivi; trei surugii, niște voinici, așteptau cu căciula în mână, să binevoiască excelenția mea să se așeze în căruță. M'am strecurat și eu cum am putut în treucă și m'am ghemuit pe fânul încins de pe fundul căruței; cei trei surugii încălecară pe deșălale trei cai din stânga, vislavoiul meu tot astfel; surugiii scoaseră din gâtlejurile lor niște răcnete grozave, învârtiră bicele lor ca niște praștii și plecarăm. Jgheabul meu făcea niște salturi nebune pe bolovanii stradei mari din Cerneți; mă grăpănai cu desnădejde de marginile căruței. Să mă fi văzut damele cele frumoase din Paris și Viena, obișnuite cu elegante carete și leftice aurite (chaises a porteur) ce haz ar fi făcut de halul în care mă aflam! Drumul era cât se poate de ticălos și totuși căruța nu se opria din goană, căci surugiii înfierbințiau caii fără încetare.

Sub soarele călduț de sfârșit de Aprilie, sburam, sburam ca un Făt-frumos de povești; sorbiam aerul cel curat al câmpiilor, vântul îmi biciuia fața; eram beat dr lumină și de spațiu...

Treuca mea, cele mai de multe ori, era târâtă, pe câmp pe unde o luau razna surugiii.

Uneori, urmam dâra făgașelor, care, dragă doamne, închipuiau drumul mare; hurducăturile erau grozave, dar surugiii țipau și mai strașnic. După două ore de goană nemaipomenită, deodată ne-am oprit. Înaintea noastră se lăția cel mai frumos noroiu ce mi-au văzut ochii vreodată. Pământ galben, aci clisos, aci mai subțiat, în care le scufundai până la coapse. De trecut pe la dreapta, sau pe la stânga, nici vorbă, prin păduricea mlăștinoasă.

Caporalul și cu surugiii plecară, care încotro, să ceară ajutor. Zărisem, cu câteva clipe înainte, niște țărani; dar, cât ne văzură fugiră prin pădure. Cu chiu cu vai, călăuza mea aduse câțiva din ei; iar alții, cât băgară de seamă că nu mă purtam rău cu cei prinși, ba chiar, împingeam și eu la roată, se apropiară și se făcură, vreo cincisprezece, cari ridicau căruța pe umeri, îndemnându-se prin strigăte. Bieții oameni! ne dădeau mână de ajutor creștinească nouă, de cari se feriseră mai întâiu. Parcă și acum văd pe un moșneag împingând și el cu un toiag.

Atunci, pentru întâia oară, am prețuit firea bună a țăranilor români... Copiez aci rândurile ce ani scris pe caetul meu de note:

— „Un caporal, purtând o uniformă austriacă, pune pe fugă sau adună, ca pe niște turme fricoase, niște oameni, cari ar părea voinici ca niște fii ai libertății, dacă în ochii lor nu s'ar ceti robia în care zac... Cât nu se potrivește frica lor cu chipul lor bărbat și cu portul lor: barda la chimir, minteanul aruncat pe umărul stâng adeverind origina lor romană... Iar opincile sunt marture ale măreței lor vițe vechi, deși amintind pe departe sandalele curtenilor lui August..”

Insfârșit, am străbătut marea de noroi și ne-am pus iarăși pe goană.

Mai merserăm ce merserăm și, la o cotitură, căruța se împedică de un bolovan și se frânse. Atunci să fi văzut deșteptăciune și îndemânare pe oamenii mei, cum se cuvine unor țărani latini de viță: scoase unul o custură de la brâu, tăe câteva crăci dintr'un copac vecin, le legară cu capete de frânghii găsite în fundul căruței și, cât clipești din ochi căruța se drese. Să fi fost în Franța ar fi adus un fierar, un rotar, un caretaș un.... numai știu și eu pe cine...

Dar era scris, vorba Românului fatalist, ca în ziua aceea să se mai întâmple câte ceva; eu am făcut haz de toate neajunsurile, căci eram tânăr și dedat la d'aldeastea.

Sosirăm pe marginea Oltului pe înnoptate; nici de gândit nu era să trecem Oltul pe podul umblător. O burniță rece ne pătrundea până la oase.

Eram gata să petrec noaptea în căruță, sub cerul liber, cer negru, catran, dar tâlmaciul meu mă pofti, după ce vorbi cu surugiii să-l urmez; îmi arăta rotocoalele unui fum ce parcă eșia din pământ.

Descoperirăm, pitit la spatele unor mărăcini înalți, un bordeiu îngropat în pământ; ne-am târât ca să intrăm.

Cât ne văzu, o biată țărancă zdrențăroasă, se sculă de pe niște scânduri, foarte speriată. Caporalul o liniști, iar pe mine mă îndemnă să stau jos. Dar unde? M'am așezut pe vine, cât mai departe de focul din care țâșnia o fumărie orbitoare. Ordonanța mea se făcuse nevăzută, dar curând se ivi iar, ținând într’o mână un opaeț și în cealaltă un puiu ce mai rămăsese dintre păsările ce-mi dăruise boerinașul român din Cerneți; aruncă puiul, gata jumulit, în ceaunul plin cu apă, singura mobilă din bordei, și agăță ceaunul de crăcane, deasupra focului ațâțat.

Că era prost gătit puiul, nici vorbă, dar l'am mâncat cu pofta unui flăcău de douăzecișidoi de ani, poftă întărîtată de goana nebună din ziua aceea.

La lumina slabă a opaețului, am băgat de seamă, cum, pe când mâncăm, mă privia cu ochi cerșetori stăpâna bordeiului și, în acelaș timp, mângâia cu o mână țoalele așternute pe pat; i-am dat și ei un picior de puiu; pe dată femeea ridică țoalele sub care nu se afla vreo pisicuță, după cum îmi închipuisem jmai întâi, ci un copilaș, gol pușcă; să fi văzut cum se aruncă țâncul, cu lăcomie, asupra bucății de carne!

Amintirea aceasta mă amărăște și acum, după o trecere de timp de mai bine ca o jumătate de veac. Nenorociți locuitori ai unei țări bântuite de toate grozăviile care făceau alaiu războaielor; până și copilașii nevinovați erau chinuiți de foame!

Am lăsat femeei la plecare câțiva sfanți, mâhnit că nu puteam aduce o alinare mai temeinică la așa suferinți.

Două zile mi-au mai trebuit, ca să străbat nesfârșitul pustiu ce mă despărția de București.

Am sosit în capitală pe seară și am fost primit în gazdă la un căpitan austriac, căruia i se scrisese din vreme dela Viena.

A doua zi m'am prezentat la generalul Ensemberg, comandantul trupelor austriace de ocupațiune. Mă primi binevoitor, căci aveam scrisori de recomandație din partea prințului de Ligne și a contelui de Cobentzel, pe care îi cunoscusem la Viena.

Iarăși am luat parte la serbări: ofițerii austriaci petreceau de minune, pe socoteala vistieriei țării.

Am cunoscut la aceste petreceri pe un compatriot negustor; acest Francez învârtia un negoț întins, între Răsăritul și Apusul Europei. De mulți ani se statornicise în Principate. Om cu carte, avea și o inimă largă; prinsese dragoste de neamul românesc. Dela el învățai întâmplările de căpetenie ale istoriei Românilor; îi era mare milă de ei, dar avea încredere în viitorul lor.

Văzând că-l ascultam cu luare aminte, mă rugă să nu dau uitărei acest neam, frate al Francezilor, și la întoarcerea în Franța să-l fac cunoscut, căci de el nu vorbiau decât diplomații, îmi dete și niște cărți, spre a-mi întregi cunoștințele mele asupra Românilor.

Bucureștii m'au fermecat prin înfățișarea lor. Clădită foarte neregulat pe malurile Dâmboviței, capitala Țării românești își revărsa casele pe o întindere mare. Cel mai adesea casele boerești se perdeau în niște curți fără sfârșit, înconjurate de livezi adânci, despărțite între ele prin maidane ce se țineau șir.

Primăvara sulemenise orașul cu trandafiriul și albul florilor de pe nenumărați arbori.roditori; salcâmii, foarte numeroși și ei, stăteau gala să înflorească; îmi închipuesc ce frumusețe se va fi desfășurat câteva zile mai târziu în Bucureștii împodobiți cu florile albe ale salcâmilor, îmbătător mirositoare!

Strada de căpetenie, Podul Mogoșoaei, pe care treceam în caretă, ducându-mă la vizite, era podită, nu cu piatră, ci cu bârne; într'o zi, ce gând rău mi-a venit să o iau pe jos, îndreptându-mă spre locuința compatriotului meu, negustorul. Am pățit-o cât de bună! Plouase noaptea și, tot săltând printre bârnele putrezite și șovăitoare, am căzut drept în șanțul din mijlocul podului, într'un băltoc de ape murdare!

Am ieșit, cât mai repede, din șanț, scârbit și rușinat, sub privirile batjocoritoare ale boerilor, cari treceau, duși în caretele lor poleite, de Viana. Nu știusem că numai prostimea mergea pe jos prin ulițile Bucureștilor!..

Am plecat, după vreo zece zile, iar cu căruța poștei, spre Dunăre. Sosind la Zimnicea, am fost primit, de maiorul regimentului prințului Eugen de Savoia. Maiorul acesta purta cea mai frumoasă coadă ce am văzut-o vreodată la Nemții cu coadă.

M'a bătut la o partidă de șah și m'a ospătat împărătește. Am zărit pe masă o sticluță cu muștar de Maille din rue des Arcs, ceea ce mi-a amintit chipul încruntat al notarului Crochard... Dar nu trebuia să uit că mai aveam de colindat prin țări streine.

A doua zi am trecut Dunărea, am intrat în Șișlov. Eram în țara turcească. Părăsiam o țară, pe care cu adevărat o compătimisem; nici prin gând nu mi-a trecut atunci că în curând această țară, acest popor, îmi vor fi dragi... Nu e nevoe să mai înșir aci cele ce am văzul în călătoria mea prin Turcia, Grecia și Italia, ți-am descris, cu graiu viu. minunile artei și ale Naturei ce am admirat la Constantinopole, în Archipelag, la Neapole. la Pompei.

III

Am debarcat la Marsilia în ziua de 15 August a anului 1792, după o călătorie de aproape un an, călătorie mai scurtă decât aș fi dorit.

Mi se păru că pășesc pe un vulcan; revoluția izbucnise în Franța. Vestea detronării regelui Ludovic XVI sosise la Marsilia. În mare grabă, plecai spre Vosgi, foarte neliniștit.

Temerea mea era vai! întemeiată.

Nu aflai acasă decât pe bătrânul Firmin, care îmi înmâna o scrisoare din partea tatei.

Contele de Genepin mă înștiința de plecarea sa la Paris, unde vrea să dea ajutorul spadei sale regelui. Mă îndemna să-i iau urma și îmi dedea adresa unui hangiu în rue du Bac.

Firmin îmi povesti că tatăl meu plecase, după o consfătuire tainică, ce avusese cu niște oameni sosiți din Paris. Așa dar, tata părăsise pacea și liniștea căsuței noastre mult dragi, ca să se arunce în vălmășagul capitalei răsculate.

Nu mă dusei la mănăstirea Tarlainx, să iau lămuriri dela unchiul meu, căci Firmin îmi spuse că monahii se risipiseră, ca puii de potârnichie, iar părintele Anselme plecase în Germania.

La Paris, altă veste urîtă: tata nu mai dedese, de trei zile, pela hanul unde trăsei. Nu mai aflai nici pe notarul, om de omenie, care mă pusese repede în stăpânirea moștenirei mătușei Euphrasia, precum nici pe cei câțiva prieteni ai familiei noastre, călăuzele mele atunci prin Paris.

Trecuseră peste graniță ori fuseseră arestați... Rătăcii, suflet îndurerat, prin stradele Parisului, căutând pe tata...

În 2 Septembrie, spre seară, hangiul, un compatriot din St. Die, îmi povesti, tremurând, că nu departe de strada noastră, la închisoarea Abbaye, poporul măcelărise, în timpul zilei, pe prizonierii cari, după o prefăcută judecată, erau dați afară, în stradă. Sosirea nopții curmase îngrozitorul meșteșug al acestor ucigași porecliți„muncitori".

Mă gândii la tata... poate, și el închis întruna din acele groaznice temniți, aștepta moartea; ce noapte fără de somn petrecui...

A doua zi, cu toată împotrivirea hangiului, mă îndreptai spre Abbaye, mai mult târît de valul poporului, care se ducea să privească măcelul; și astăzi mi se îngheață sângele în vine, când îmi amintesc groaznica priveliște.

Din când în când, prin ușa cea mare căscală a închisorei, trecea, împins dela spate, câte un nenorocit...

Într'o clipă, era apucat, tăiat, sfâșiat, strivit de „muncitori". Gârbace, săbii, topoare, sulițe, toate le folosiau, ca arme, fiarele sălbatice. Capete se rostogoliau, brațe se desghiocau, sângele țâșnia în valuri...

Împietrit de spaimă, pe pragul unei prăvălii, priviam fără de voe; ași fi vrut să fug, dar mă împresurau descreerații, cari îndemnau pe omorâtori.

De odată poarta se căscă mai mult, dând drumul unui șir de prizonieri. Cunoscui, printre acești martiri, pe tata... Da, el era... Ființa acea bună, trebuia să cadă sub loviturile fără de cruțare ale ucigașilor! Vrusei să strig, gâtul mi se strânse, și, într'un hohot de plâns, deabia șoptii: tată! Auzii atunci un glas înnăbușil zicându-mi la ureche: nenorocitule, taci! și apoi leșinai... Când mi-am venit în simțiri eram întins în fundul prăvăliei, dinaintea căreia fusesem martor neputincios și înspăimântat al blestematelor nelegiuiri ale „Septembriserilor”.

O femee tânără (îi zărisem chipul, printr'o perdea de lacrămi, înainte de a leșina), sta aplecată asupra mea.

— Cum îți merge? întrebă ea, cu glas prietenos.

— O, doamnă, încredințează-mă că ceea ce am văzut a fost un vis urât; nu se poate, tatăl meu nu se afla printre nefericiții tăiați mișelește...

— Bietul băiat! suspină femeea... Te-am scăpat, împingându-te în prăvălia de fructe, pe al cărei prag erai țintuit... Să n'ai nici o teamă, ești în casa mea... Despre tatăl dumitale, la ce să le mai mângâi în deșert? Dacă l’ai văzut predat în brațele cetățenilor muncitori, nu-i vei mai găsi nici măcar trupul...

IV

Cu multă greutate putui trece peste graniță. Mai bine de un an, rătăcii prin Germania, în căutarea unchiului meu, ducând o viață de lipsuri. În primăvara anului 1794 sosii la Viena, într'un hal de sărăcie cumplită. Lăsai mândrie și rușine la o parte și bătui la ușa unuia din tinerii vienezi cu care trei ani mai înainte, petrecusem în Viena. Prin mijlocirea lui, căpătai un loc de preceptor într'o familie de nemeși unguri, prin împrejurimile Făgărașului; mi se încredința educația fiului celui mai mic. Pe dată ce intrai în casa aceea, purtarea grosolană a familiei mă supără; dar n'aveam încotro, trebuia să le sufăr toanele, cu deosebire să mă stăpânesc față cu băiatul mai mare.

Trei luni de vară am trăit în casa nemeșilor; prietenia ce legai cu bătrânul preot român din sat, om venerabil, îmi dete puteri să îndur mojiciile ungurești. De la cuviosul preot aflai cum se purtaseră vitejește țăranii români din Ardeal, răsculându-se, cu câțiva ani mai înainte, spre a scutura jugul iobăgiei; fiori îmi treceau prin tot trupul la povestirea cruzimilor guvernului ardelenesc care, la îndemnul nobililor unguri, vrusese să sugrume revolta românească. Prietenia mea cu preotul român nu fu nebăgată în seamă la curtea nemeșească; căutau să mă supere cu vorbe răutăcioase, ponegrind pe Români și dându-le porecle urâte.

Furtuna ce se înlănțuise în inima mea se dezlegă într’o zi de August, când mă întorceam dela casa preoțească.

Tocmai când dasem portița casei delaturi, băiatul mai mare al nemeșilor se îndreptă spre mine cu pași repezi și mă întrebă, cu glas poruncitor:

— Unde-ai fost?

Aș fi putut răspunde că asta nu-l privia câtuși de puțin; dar îmi ținui firea și-i răspunsei cu glas liniștit:

— Gătisem lecția de franțuzește, școlarul meu îmi ceruse voe să se joace, iar eu am plecat la plimbare.

— Nu-i adevărat! Te-ai dus iar la popa naibii, care-ți împuie capul cu tot felul de prostii.

— În clipele mele de libertate, am dreptul, mi se pare, să mă duc la cine-mi place și să ascult pe cine îmi place.

— Te opresc de a mai călca pragul casei blestematului de popă valach...

— Mă oprești, dumneata? cu ce drept?

— Și să știi că Valahii pe care i-ai îndrăgit atâta nu-s decât niște vite...

Căuta pricina cu lumânarea.

— De! Nu ne potrivim la gânduri și atâta tot, șoptii eu batjocoritor.

— Iar căpetenia lor, Horia, a fost cel mai scârbos tâlhar ce s'a pomenit vreodată.

— Minți! Minți! strigai, scos din fire; Horia a fost un erou și tu nu ești alt decât un mișel bârfitor!

Se făcu alb ca varul de mânie, ochii i se bulbucara, iar eu mă gătii de apărare, gândind că se va arunca asupra mea. Ungurul însă stete pironit pe loc și țipă rânjind:

— Pentru o astfel de înfruntare aș putea să pui slugile mele să te bată la tălpi....

— Fă-o, dacă-ți dă mâna... Dar dacă e adevărat că în vinele tale curg picături de sânge nobil, vei dori mai bine să curmăm cearta noastră în alt chip, după cum se cuvine între gentilomi; nu uita că sunt un emigrat francez de viță și că spada mea e gata a se măsura cu a ta.

Ne băturăm în duel, într'un loc singuratic din păduricea vecină; cât încrucișarăm spedele, dușmanul meu mă răni la brațul stâng. Nu vrusei lotuși să curm lupta; după mai multe atacuri, tânărul nemeș căzu; îi străpunsesem pântecele.

Când văzui pe ungur la pământ, neînsuflețit, nebunia ce făptuisem mi se înfățișă limpede în minte.

Ce era să mă fac de acu? Dacă va fi murit, cine va putea mărturisi că duelul, deși fără martori, și dar fără regulă, fusese cinstit? Munca silnică era gata să mă sugrume cu brațele-i neîndurătoare.

Pradă a celor mai negre gânduri, aruncai cât colo spada, intrai în odaia mea, unde-mi legai rana cum putui; băgai în buzunar două chifle ce-mi rămăsese de la prânz și, fără să mai stau la socoteli, părăsii casa aceea haină; apucai drumul ce se ivi mai întâiu și umblai toată noaptea, fără încetare ca un nebun.

În dimineața următoare mă aflam în vecinătatea târgușorului Râșnov, prin care mă plimbasem, câteva zile mai înainte, cu elevul meu. Știam că munții cari ascundeau zarea la miazăzi erau Carpații; dincolo de ei dedeai de țara românească. Intr'acolo trebuia să-mi fie scăparea! Ocolii Râșnovul și intrai într'o vale care se îndrepta spre lanțul de munți românești.

Cincisorezece ore se împliniseră de când mergeam, fără oprire; mă simțiam prea obosit, cu puterile sleite. A trebuit să mă opresc, spre a mă odihni cât de puțin; eram topit de foame; înghiții lacom, una din chiflele ce luasem drept merinde.

Dar nu-mi era ertat să-mi reîntregesc temeinic puterile, căci, cine știe, jandarmii unguri ațâțați de părinții tânărului nemeș, mă urmăriau înverșunați. Luai pe o potecuță priporoasă, ce se încolăcia pe după un clin al muntelui.

După amiazi, fără a întâlni suflet de om, mă pomenii pe coama unui munte, de unde se zăria Râșnovul, șesul transilvan, și, într'o depărtare neguroasă, munții Făgărașului. Un șanț larg la gură șerpuia pe coasta muntelui Dihamul, pe care umblam fără să știu. De bună seamă șanțul de graniță; sării peste ei... mă aflam pe pământ românesc. Mă lungii pe iarbă, istovit, sdrobit de osteneală. Cu amărăciune cugetai asupra nestatorniciei soartei: acum pribeag și fugărit, muritor de foame și de oboseală, călcam pământul țării românești, acest pământ străbătut de mine, trei ani mai înainte, călător fără de griji, curtenit și ascultat ca o „excelenție", cheltuind fără socoteală.

Ce flori de bucurie, ce neghină de întristare mi-era dat ă culeg în țara aceasta de ale cărei suferințe mi se strânsese inima și pentru care dorisem o soartă mai îndurătoare.

Mă depărtai de șanțul de graniță, căci la sosirea jandarmilor unguri, nu m-ar fi ocrotit un simplu șanț.

Îmi astâmpărai puțin foamea ce mă chinuia, mâncând din belșug, dimpreună cu pâinișoara ce-mi rămăsese, zmeură și afine ce găsii, scoborând clinul despre miază-zi al muntelui. Afinul! De câteori, în goanele mele nebunești prin pădurile Vosgilor, mă oprisem dinaintea acestui copăcel cu fructe albăstrii învăluite de promoroacă vânătă... Toată copilăria mea fericită se desfășură în fața ochilor mei, din cari picurară lacrimi!

Rana dela braț mă înjunghia; o spălai cu apă rece dela un izvoraș, apoi, așternându-mă pe iarbă, am adormit. Somn scurt și netihnit, nedătător de puteri; un vis îngrozitor îmi scutură tot trupul, de mă deșteptai tremurând. Soarele se scobora spre Bucegii, ale căror coaste le vedeam întâia oară.

Trebuia să mă hotărăsc întrun fel; nu mă puteam lipsi de ajutorul semenilor mei; mă îndreptai spre valea mare ce zăriam spre miazăzi.

Slăbit de nemâncare și de goană, nu o tuliam repede; mă simțiam și luat de friguri.

După un ceas de scoborâș, se ivi fumul unui coș, apoi o împrejmuire și o casă. Mă aflam în fața porții unei locuinți. În clipa aceia mi se păru că tot sângele îmi țâșnește din vine și căzui la pământ, fără simțire. Când m'am deșteptat, m'am pomenit întins pe un pat. La căpătâiul meu stătea un moșneag cu barba lungă, albă, albă și mă privia cu ochi prietenoși. Era moș Andrei, pustnicul Dihamului. Intr'o limbă românească, încă șovăitoare, îi povestii pe scurt ce mi se întâmplase. Pustnicul milos mă încredința că n'aveam să mă tem de nimeni, cât timp voi sta sub acoperemântul căscioarei sale.

Trebuia să stau, adăuga el, câtva timp la dânsul, până ce rana se va vindeca.

Rana se închise după câteva zile, dar eu nu plecai. Am stat pe lângă omul lui Dumnezeu, cât mai trăi dânsul și i-am închis ochii, când Cel de sus l’a chemat în Rai...

V

Toamna anului 1794 și iarna anului următor le petrecui închis în coliba lui moș Andrei pustnicul. Nu fui cercetat de nimeni; câțiva ani mai târziu am aflat, la Brașov, că rana ce căpătase tânărul nemeș, în duelul său cu un învățător francez, se vindecase, iar Francezul se făcuse nevăzut.

În desprimăvărat plecai în recunoaștere, prin ținutul Bucegilor.

Mersei mai întâi la Predeal; sosind pe pajiștele din Între-Prahove, crezui că visez: eram chiar în luncile cătunului, în care mă născusem, în Entre-deux-eaux!

Mare era asemănarea între aceste două locuri: în Intre-Prahove lipseau numai cele câteva case ale cătunului vosgian.

Natura își desfășura mândrețele, întocmai ca în Vosgi; pe ce înaintam spre Predeal, deosebiam Clăbuceturi asemănătoare cu Ballons din Vosgi.

Rămăsei apoi uimit, când mi se adeveri că Flora părții acesteia a văii Prahovei era aceeași ca în Vosgi. Locuitori aproape nu erau în acest coprins: la poalele muntelui Furnica se aciuia mănăstirea Sinaia, în jurul căreia câteva case ale scutelnicilor alcătuiau cătunul Izvor; rari sihastri își petreceau viața în rugăciuni, prin codrii înconjurători.

Dealungul drumului de țară, ducând la graniță, nu se afla nici o casă, fără numai hanul întărit de pe Zamura numit „la Slonul de piatră" pe care Austriacii, luptându-se cu oastea lui Mavrogheni-Vodă, îl dărâmaseră în parte, cu șase ani mai înainte. De aci până la schitul Predeal nici măcar o colibă; dincolo de Prahovița, în fața schitului Predeal, mai era hanul din gura Rășnoavei.

La hanurile acestea poposiau chirigiii zărneșteni, cari transportau mărfuri brașovenești pe cai până la Câmpina, de unde se încărcau în chervane; vama se afla în Breaza. Păduri seculare și neumblate îmbrăcau.clinele munților; cerbii, căprioarele și caprele negre trăiau în aceste păduri în pace neturburală; nesfârșite pustietăți adăpostiau tăcerea veșniciei atot slăpânitoare.

Ce ținut minunat pentru un vânător înverșunat cum eram eu! Ce vânători neîntrecute am făcut!

O altă desfătare pe care nu o putusem avea pe munții Vosgi cei scunzi: pe Bucegi m'am urcat la înălțimi necunoscute în locul meu de naștere. Curând, mă împrietenii cu ciobanii, cari petreceau verile pe plaiurile înalte, păzind berbecii și cârlanii.

Erau acești ciobani, cei mai mulți de dincolo: Țuțueni, Brăneni, Săceleni, oameni buni la suflet, îndemânateci și netemători, isteți, ca niște fii ai unui neam deștept. La trebuință le dam mână de ajutor la muncile lor și nu le precupețiam sfaturile, când era la pregătirea brânzeturilor. De unul dintre ei, Vasile Secelariu, prinsei dragoste, din clipa în care ne cunoscurăm. Urmaș al unei vechi familii mocănești, Secelariu era un om chipeș, bine legat la trup. Veșnic vesel, foarte hazliu, era totdeauna gata să povestească vreo snoavă, batjocorind, cu subțirenie, pe Unguri. Și așa de bine îmi împărțiam viața, mai cu vânatul, mai cu pescuitul, mai vedeam de cuviosul pustnic care, cu atâta bunătate, îmi dăduse adăpost în căscioara lui; mă suiam și pe munți, ori, de steteam acasă, mă îndeletniceam cu tot felul de lucrări de lemn ce învățasem dela moș Andrei, și în urmă le vindeam bacilor sau și la Brașov, de căpătăm câteva parale pe ele.

Petrecui astfel doisprezece ani în locurile acestea încântătoare, pot zice, cu drept cuvânt, cei mai fericiți ani ai vieții mele.

Inima sângerându-mi, când îmi amintiam omorîrea mișelească a tatei, sufletul înveninat de amărăciunile celor doi ani de pribegie, altă dorință n'aveam decât de a stinge în marea uitării ura ce căpătasem împotriva semenilor mei din lumea civilizată.

Și aci, în sânul acestei Firi, neîntrecut de frumoasă, ani cunoscut pacea...

În cei dintâi ani ai șederei mele în valea Cerbului, vătașii ^[1] plaiului Prahova nu avură cunoștință de ființa mea. Dar și dacă dela un timp nu putui să mă mai strecor neluat în seamă, vătașii nu mă supărară nici întrun chip; mai întâiu că n'ar fi îndrăznit să necăjească, “un sudit franțuz" și apoi eram un om de preț față de ei, căci luasem o însărcinare foarte însemnată (!). Face să o povestesc aci:

În fiecare an, Sublima Poartă primia dela cele doua țări române, afară de haraciul cu ale lui dichisuri, și un număr de șoimi, de care marele cap al vânătorilor Padișahului avea trebuință.

La fiecare sosire a verii, vătașii plaiurilor făceau venin de moarte, pentrucă erau îndatorați de Vodă să predea câteva din păsările acestea de pradă, sub amenințarea că li se trimete „mumbașir cu greu treapăd", de nu sunt următori poruncii.

Plaiul Prahova trebuia să dea doi șoimi. Ce-mi veni într'un rând? Prinsesem de vii două șoimoaice frumoase; le dusei la Câmpina vătafului plaiului nostru. Să-i fi dus comorile lui Iov, nu mă primia mai bine; nenorocitul de slujbaș tocmai se bătea cu capul de pereți, căci potecașii pe care îi însărcinase cu prinderea șoimilor se întorseseră cu mâinile goale.

Din ziua aceia, am fost „șoimarul” curții otomane, în plaiul Prahova. În chipul acesta eu mi-am plătit birurile.

Nu e vorbă, mi-ar fi dat de furcă „negustoria"' asta dacă, în copilăria mea, n'aș fi cunoscut, în Vosgi, un “fauconnier" de mâna întâia care mă învăță meșteșugul lui.

Prindeam șoimuleții în cuib, dupăce cercetasem, din iarnă locurile unde șoimoaicele clociau, totdeauna pitulate în scorburi de pereți prăpăstioși; să mă fi văzut cum mă cățăram până la ei, cu îndemânare și fără amețeală...

Meșteșugul acesta periculos îmi era plăcut, că nu degeaba aveam o fire svânturatecă.

Ba, uneori, chiar, învățam șoimii ce prindeam în curse; vătaful, căruia îi duceam, nu știa cum să mă mulțumească: se gândia el la bacșișul gras ce avea să primească dela stăpânire!

În luna Ianuarie a anului 1807, pustnicul Dihamului, care era să împlinească suta de ani, se îmbolnăvi greu și nu se mai sculă.

Înainte de a-și da sfârșitul, îmi destăinui că făcuse rost ca să-mi urmez, neturburat, viața în căscioara lui. Îmi povesti că strămoșii săi, frații Udriști, dăruiseră, prin secolul al 16-lea bisericei românești din Râșnov, muntele Dihamul zis și Baiul, cu îndatorirea să îngădue urmașilor lor să se folosească, nesupărați, de clinul de spre valea Cerbului, pe întinderea ce vor putea cuprinde.

Dreptul acesta l-am căpătat dela pustnicul Andrei și, la rândul tău, fiule, te vei folosi de el, când voi înceta din viață.

Am închis, cu pietate, ochii bunului bătrân și l-am plâns, căci ca un părinte îmi fusese și pe lângă el aflasem două nestemate haruri: pacea și liniștea. După moartea lui pieri și liniștea aceasta deplină.

Rușii intraseră în țările române; în zadar, în vara anului 1807, am așteptat sosirea oilor; nici o turmă nu se arătă. Câțiva Cazaci se iviră, dând o raită până în Predeal.

Într'un târziu, mă pomenii cu prietenul Secelariu; venia să se adăpostească în casa mea. Îmi povesti toate cele ce văzuse: holdele pustiile, satele jăfuite, locuitorii trecuți prin sabie și foc; pretutindenea ruini, cadavre, sânge, holera și ciuma împărțindu-și victimele printre cei ce scăpaseră de Cazaci, de sărăcie, de foamete; spaima învăluind întreaga țară într’un giulgiu pătat de sânge...

Pe bietul Vasile, îl puseseră Muscalii de două ori la plata oeritului și apoi îi luaseră turma pentru proviantul lor. Fugise Secelariu dela câmp, ca sa scape cu viață și se îndreptase spre munte, umblând ca într'un vis urât, fără de turma lui cea dragă, pe care de atâtea ori o mânase, cu inimă veselă...

Anul acesta 1807 l'am poreclit „anul comorii'; să vezi din ce pricină:

Pe la sfârșitul lui Mai, Valea Prahovei se umplu de fugari de toată mâna, cari se zoriau să treacă peste graniță, fugind de groaza Turcilor și a Muscalilor.

Într'un dupăprânz, mă aflam în valea Urlătoarei, sub Jepii mici, stând la pânda caprelor-negre. Pitulat în firida tainică, numită mai târziu de tine „cuptorul lui Răducu"', după numele prietenului tău, stăm îngândurat, așteptând ora la care caprele veniau, de obiceiu, să se adape la izvorașul de dedesubt; deodată aud glasuri omenești și, printre ramurele aninașilor cari mă ascundeau, văd, eșind de după niște târșari de fagi, doi oameni scoborând malul din față.

Unul se cunoșteiai a fi un boer, celalt era un arnăut. Sosind în șleaul izvorului, boerul zise slugei:

— Uite un loc bun.

— Da, chiar aci, sub mălinii ăștia, ascunzătoarea o să fie minunată.

Boerul, dând arnăutului o bisectea, mai șopti:

— Degrabă!

Arnăutul, scoțând un cuțit din seleaf și dând la o parte ramurile tufișului, făcu o gaură în pământ, unde așeză bisecteaua, turnă pământul la loc, mai puse și un bolovan pe deasupra; apoi stăpânul dete drumul crengilor, care se încurcară ca mai înainte.

— Două mii de galbeni. Manaf! zise boerul, cu părere de rău... Dar dacă o vrea Dumnezeu să se facă vremuri mai bune în țară, ne-om întoarce din pribegie și vom află aurul aci, iar partea ta va fi de una sută galbeni.

— Sărut tălpile luminăției tale, răspunse, cu umilință, Arnăutul.

— Vorba este, o să găsești locul ?

— Cum să nu! Iată mălinii aceștia în răscruce, izvorul dedesubt, în față stânca asta vânătă, care parcă are chip omenesc.

— De acu, să ne întoarcem la ospătărie; cred că nu ne-a văzut nimeni... Deseară pe drumul Brașovului, cu ajutorul lui Dumnezeu!

Cum as putea să-ți descriu, fiule, simțirile protivnice unele altora, care-mi frământară, în clipa aceea, sufletul?

O avere sta ascunsă în pământ, știam s'o găsesc, putea fi a mea; dar oare aveam eu dreptul să mi-o însușesc?

La întoarcerea acasă, găsii pe Secelariu și mai amarât, și mai mâhnit. Iarăși îmi istorisi grozăviile ce trecuseră pe dinaintea ochilor săi; îmi prooroci toate relele ce vor bântui țara, dacă războiul și ocupațiunea străină vor dăinui. Și am văzut pe țăran batjocorit, bătut, despoiat, chinuit, omorât, pe acest țăran român canonit, a cărui bunătate o prețuisem de atâtea ori.

Nu, nu aveam dreptul să las să zacă în pământ atâția bani degeaba... Acești bani, fără îndoială, nu erau răsplata unei munci cinstite, ci erau luați, de boierul împilător, după munca trupurilor țăranilor mult răbdători și veșnic șerbiți.

În ziua următoare, m'am repezit până sub cuptorul Răducului, am desgropat bisecteaua și am luat dintrânsa un pumnuleț de galbeni, pe cari i-am și dat lui Secelariu înmărmurit; a trebuit să-l mint că am căpătat o moștenire, aminteri n'ar fi priceput de unde îmi venise atâta aur. Cu chipul acesta, prietenul meu și-a cumpărat un cioporaș de oi și a început din nou negoțul său.

Din comoara aceea am tot scos la galbeni, cu cari am alinat multe suferinți, iar pentru mine n'am păstrat nici o para.

Și astăzi încă cred că bine am făcut ce am făcut.

VI

Într'o dumnezeească dimineață de zântăi Mai a anului 1808, plecasem de acasă, îndreptându-mă, prin Valea Cerbului, spre Bușteni; apropiindu-mă de poiana Stâneica. aud, deodată, un glas femeesc cântând, a pustiu, o doină.

Cine îndrăsnise să turbure pacea văii aceștia, a văii mele?

Gata, gata să gonesc pe nesocotită ființă... Era o fetișcană; rezemată de fagul bătrân din mijlocii' poienii, cu brațele pe după ceafă, cânta de zor.

— Ce cauți pe aci, fetițo?

Țărăncuța se opri din cântat și măsurându-mă cu privirea, îmi răspunse, fără sfială:

— Ce să fac, nu vezi? Păzesc vacile.

— A cui ești?

— N'ai părinți?

— Sunt nepoata bunichii Salomia.

— Am avut, au murit. Tata, pușcaș la mănăstirea Sinaia, a fost omorît de hoți; mama a murit și ea de supărare și pe mine m’a luat mama-mare Salomia.

— Unde e mama Salomia?

— Își clădește o casă la gura văii Cerbului.

— Dar tu cine ești? întrebă fata.

— Eu? N'ai auzit tu de Iancu Jnepeanu, vânătorul caro stă în fundul văii aceștia, pe coasta Dihamului?

Astfel am cunoscut pe Ilinca, nepoata babii Salomia.

O găsii pe babă, aflându-se foarte în treabă, cu clăditul căscioarei, la care era ajutată de doi dulgheri ai mânăstirii Sinaia.

Trecută de șaizeci de ani, dar voinică și vrednică, de parcă ar fi fost nevastă tânără.

Așa femee mai rar! Foarte îndemânatecă, știa să lucreze, cu mâini netremurătoare, la tot felul de lucruri de lipsă într'o gospodărie.

Se pricepea la căutarea frânturilor și scrântiturilor, punea de minune la locul lor oasele. Cunoștea virtuțile lecuitoare ale buruenilor; faima științei sale doftoricești ajunsese până la Breaza. Că era vrăjitoare, de! n'aș îndrăzni s'o spui cu tărie, dar, ce e dreptul, știa o mulțime de descântece de deochiu și de vânt și de dragoste. Multe lucruri și meșteșuguri bune am învățat eu dela femeea asta, care se purtă cu mine prietenește și, un an mai târziu, prinse dragoste de mine, ca de un fiu. Iată cum: într'o zi de August culreeram pădurea Dihamului de spre muntele Morarul, pădure rămasă sălbatecă și acum. Hoinăriam cu pușca pe umăr; deodată, la un luminiș, rămăsei pironit pe loc... Ce priveliște înfiorătoare!

Mama Salomia trântită cu fața la pământ, par'că neînsuflețită; un ditai ursul aplecat asupra babei, smorcăind și scuipând-o. La câțiva pași, Ilinca împietrită.

Am ochit ursul drept în cap și fiara căzu grămadă.

Ca prin farmec, Salomia se însufleți și se sculă în picioare.

— Dumnezeu să-ți dea sănătate cu carul! zise cu glas tremurător. Ai sosit tocmai bine.

Nesocotite, adăugă, zărind pe Ilinca, dece ai stat, nu ți-am țipat să fugi?

— Dar dumneata, mamă Salomio, ce făceai trântită la pământ?

— Ei, să-ți spun: culegeam zmeură, când blestemata asta de fiară a dat peste noi. Nu m'am zăpăcit; m'am lăsat turtă pe jos, în drumul ursului. Socotiam că Ilinca o să aibă timpul să fugă, iar eu m'am prefăcut că eram moartă; așa mă învățase mama, că urșii nu se ating de morți. Și gândiam că nepoțica, scăpând de primejdie, poate o da norocul să nu poftească ursul la carnea mea.

— Păi, așa s'a și întâmplat, că n'ai fost pe placul fiarei, dar te-a albit din creștet în tălpi cu balele lui.

— Ce să poftească el la oase bătrâne și carne veștedă.

— O mai fi fost și ghiftuit de zmeură!..

— Vorba este că ne-ai dăruit viața!

Din ziua aceea am avut o mamă sfătoasă și iubitoare.

Ilinca creștea. Ciudată fată! Când veselă, când întunecată, nu-i puteam lămuri firea. Uneori îmi răspundea fără sfială, alteori nu puteam căpăta o vorbă din gura ei.

Odată, o aflai pe pajiște, foarte îngândurată; ținea într'o mână un popoiog de păpădie împodobit cu ghemulețul său, pufos, iar în podul palmei celeilalte mâini o furnică se plimba și Ilinca urmăria umbletul ei zorii.

— Știi, nene Iancule, dece ghemulețul păpădiei se numește felinarul furnicii? mă întrebă Ilinca, cât mă văzu.

— Așa se chiamă rodul păpădiei?

— la privește! E de o mie de ori mai mare ca o biată furnică... Nu felinar, ci soarele furnicilor... Gâzo, du-te de te ascunde în iarbă; soarele tău n'o să te orbească, c'am să-i împrăștii fulguții, suflându-i; le cruț fiindcă surioarele tale mi-au proorocit norocul.

— Cum așa? întrebai.

— Uite-așa. Astăzi dimineață vatra ne era neagră de furnici.......

Intr'o zi de vară a anului următor, intrai în curtea Salomiei; Ilinca torcea pe iarbă. Pe neașteptate, dintr'o tufă de aluni, se repede la mine un șarpe, se încolăcește pe după picior, mă mușcă la gleznă, se descolăcește, sare cât colo, șuerând, și piere într'o gaură dela marginea tufișului. Fata aleargă în casă, ia o doniță, fuge cu ea la un pârâiaș vecin, umple cofa cu apă neîncepută, în care aruncă muguri de aluni. Apoi, cu o smicea din aceeași aluni în mână, boscorodește cuvinte descântătoare și, în sfârșit, mă spală, cu apa aceea, la locul mușcat.

Șarpele era un biet șerpișor neveninos.

Dar de ce să-i fac Ilincăi inimă rea, mărturisindu-i că în primejdie nu fusesem nici cât și să-i desprețuiesc descântecul? Ochii îi sticleau de bucurie, că mă vindecase într'o clipă.

— N'ai de ce să te temi, nene lancule. O să se umfle puțin, dar o să treacă. Cât zâmbia de dulce !

— Ș'apoi să știi că alunul e leac bun la multe. Uite, cu o smicea de alun, crescută într'un an, pot să alung norii, dacă cu smiceaua am atins un șarpe care sugea o broască, fără numai ca și șarpele și broasca va să scape teferi amândoi.

— Ai încercat?

— Ba zău nu, că n'am găsit șarpe sugând broască.

A doua zi, Ilinca împlinise șaisprezece ani; o zării alergând, de colo până colo, prin iarba necosită.

Se opria din când în când și se uita, cu încordare, la niște plante înalte, care răsăriau mai deslușit din firele de iarbă.

— Dar ce faci tu acolo?

— Am treabă.

— Zău?

— Da, mă uit la toate lumănâricile Domnului și le întreb de or ști să-și facă datoria, în ziua cea luminată.

— Care zi?

— Aceea în care am să mă mărit, șopti Ilinca, cu ochii țintă la pământ...

— Nu mai spune, și cu cine, felițo?

— Ei, cu cine? Cu Caraimanul, nene lancule, răspunse și pufnind de râs, o croi la fugă.

Ciudată fală, sau, mai la dreptul vorbind, femee, că ora acum deabinelea femee și frumușică...

În iarna următoare o învățai carte. Ce plăcute au fost serile petrecute în căscioara babei Salomia; fugiau orele în care învățam pe Ilinca să citească, să scrie și să socotească. Ce elevă ascultătoare și harnică; mă țintuia cu privirile ochilor săi negri, adânci; sorbia, cu nesaț, cuvintele mele de învățătură.

Ne înțelegeam de minune când era vorba de flori, căci amândoi aveam dragoste de ele; dar pe când eu raționam asupra fermecelor acestor zâmbete ale pământului, dânsa le iubia fără socoteli filozoficești: se gătia cu ele, le înzestra cu mii de virtuți, și în mintea ei se întruchipau în fel de fel de zâne și ființe dintr'alte lumi.,

Intr'o zi, îmi aduse, într'o sticluță, apă ce prinsese, picătură cu picătură, din lighenuțele ce închipuesc foile scailor, în locurile unde se desprind de cotor.

— Uite, zise dânsa, ce ți-am adus: am golit de băutură cârciumile-păsărilor; apa asta e bună de dureri de ochi și are darul de a-l face și mai frumos pe cel ce se spală cu ea pe obraz.

— Spală-ți ochișorii cu ea, să se facă și mai frumoși.

— La ce? răspunse Ilinca, suspinând adânc.

Cine mă vede

Nu mă crede!

— Ehei, nu zi vorbă mare! Am auzit că prin Valea Azugei ar fi un ciobănaș căruia îi cam plac ochii tăi...

— Îți bați joc de mine, urât și răutăcios ce ești! strigă fala, coprinzându-mă cu o privire mânioasă; îmi întoarse spatele și plecă.

Câteva zile nu se mai află în drumul meu; se vede că fugia de mine.

În sfârșit, o întâlnii pe cărarea care duce de pe Trestie în Valea Fetei. Purta o croznă grea de lemne uscate. O oprii și o silii să se odihnească pe marginea potecei și o întrebai:

— Dar ce, ești supărată?

— Eu supărată? Doamne ferește!

— Ce e scaiul acela ce stă înfipt în părul tău?

— Ce să fie, o floare frumoasă.

— De unde, floare frumoasă, un scaiu !

— E frumoasă, stărui ea; pare răutăcioasă, dar și oameni sunt care par buni și mâhnesc.

— Mâhnesc pe fetițe, asta vrei să spui? Ce, te mai gândești la gluma mea deacum câteva zile? la lasă copilăriile și nu mai fii mânioasă de flori de cuc.

— Nu mai sunt, de!

— Cum se chiama floarea asta? :— Sita-zânelor.Fig 01

— Frumos nume, de unde îi vine?

— Eu știu, dar nu îndrăznesc să-ți povestesc, că dacă iei povestea în batjocoră se supără zâna zânelor...

— Vai de mine, cum aș îndrăzni eu așa ceva?

— Iaca povestea: zânele țării noastre se adunau pe vremuri, în toate toamnele, într’un loc pe care nu-l cunosc tocmai bine, dar care era, poale, Poiana-la-anini din Valea Cerbului. Acolo, după porunca zânei zânelor, cerneau, prin sita scaiului ăsta, gândurile oamenilor. Erau gânduri și bune și rele. Numai cele bune treceau prin scai.

— Și ce se mai întâmpla?

— Din gândurile bune se făceau purcoiașe mici, mici iar cele rele se îngrămădiau și se făceau clăi și apoi munțișori și în urmă munți. Vezi piscurile acelea ale Bucegilor, care se înfig în cer? Numai din gândurile rele ale oamenilor s'au alcătuit.

— Dar gândurile bune cum rămâneau?

— Gândurile bune s'au războit cu cele rele și au biruit, fiindcă bunătatea totdeauna e mai puternică decât răutatea, și ele au acoperit pe vrăjmașe...

— În ce chip?

— Gândurile bune le vezi pretutindeni, în jurul nostru: copacii, florile, și sus de tot, iarba plaiurilor.

— Mai spune-mi un lucru, Ilinco; gândurile mele cele bune unde-s ?

— Nu le știi? Cine ne-a scăpat de fiară, pe bunica și pe mine? Cine m'a învățat carte? Cine este prietenul milos al ciobanilor și țăranilor?

Glasul îi tremura.

— Dar am și gânduri rele?

— Ei fi având, dar nu cunosc decât unul...

— Care?

— Gândul să necăjești pe cei ce-ți vor binele...

Și, nici una, nici două, Ilinca se scoală și așa încroznată cum era, o rupse de fugă. Am rămas locului cugetând: ce se petrecea în inima fetei? Dar în inima mea aș fi îndrăznit oare să cercetez mai adânc?

Mă îndreptai spre locuința mea; ajuns în gura Văii Cerbului auzii că mă strigă cineva pe nume. Era mama Salomia; îmi făcea semn să mă abat pe la casa ei.

— Iancule, vai! ce nenorocire!

— Ce se întâmplă, mamă, întrebai foarte neliniștit, Ilinca ?

— Nu este vorba de Ilinca, dar de nepotu-meu Nică, băiatul soru-mii Bălașa, din Breaza.

— Ce e cu el?

— Constantin Chirigiul a trecut adineaori pe aci și mi-a spus că a văzut, sosind la Breaza, oamenii cu căzănitul; eu știu că prunii au fost tot mânați de doi ani încoace și n'au dat rod. Nu s'a făcut pic de țuică! Cum o să plătească țuicarii birul căzănitului? Arendașul căzănitului este un grec putred de bogat, hrăpitor și fără suflet. A cerut ajutorul ispravnicului, să silească pe Brezeni la plata birului țuicii. Mi se cutremură carnea pe mine, când mă gândesc la grozăviile care o să se petreacă la Breaza; bietul Nică, bietul Nică...

— Mamă Salomio, îți sărut mâna și mă reped chiar acum la Breaza. Nică o să plătească.

— Cum, dacă n'o fi având de unde?

— Asta mă privește; să știi ca nu se vor atinge nici de un fir de păr din capul lui Nică.

— Să le auză Dumnezeu, fiule; mare pomană o să faci!

M'am dus drept la comoara de sub Jepii mici își am împuținat galbenii din bisectea. Aur, făcător de minuni, tu ai împedicat făptuirea de groaznice cazne, căci te’am dat lui Nică al Bălașei și celor câțiva vecini lipsiți și cu toții au îndopat pe grecul hrăpăreț și lacom. La înapoere acasă, am găsit cărarea, care se oprește în poartă, acoperită cu sulcină. Era ceva simbolic. Am rugat pe mama Salomia sa-mi tălmăcească lucrul acesta și mi-a răspuns:

— Dacă găsești pe drumul lăcașului tău sulcină răspândită, însemnează că este o inimă, care ar vrea să trăiească din bătăile inimei tale.

Tâlcuirea era cu înțeles ascuns, dar mi se părea limpede....

În vara următoare, într’o zi de zăduf, mă scoborâsem la poalele Dihamului și, topit de căldură, mă lungisem la spatele unui hățiș de soci cu ciorchine roșii.

Iată și Ilinca; săria, săria, din bolovan în bolovan, trecând apa Cerbului. Se oprește, dusă de gânduri; coprinde, cu lungi priviri, coasta Dihamului pe care odihnește coliba mea, apoi culege păpădii; suflă în fulguleții albi și cântă:

Aripate sufletele

Duceți gândurile mele,

Mergeți multe și mai multe

Bădișorul să v'asculte...

Mergeți sute, mergeți mii

Fluturași de păpădii...

Dorul fetei să-l purtați

Prin molifții cei înnalți

Să afle și ăst Diham

Că hodină nu mai am!

De trei ori Ilinca își cântă cântecul, apoi, încă odată privind cu dragoste muntele, se întoarse și pleca, cu părere de rău par'că.

Nu mai încăpea îndoială: Ilinca mă iubia. Dar eu, eu ce rost aveam?

— Nu știi ce s’a întâmplat astă noapte la hanul „Slonul de piatră'? mă întrebă, a doua zi, Salomia.

— Nu știu.

— Niște hoți au spart poarta hanului, au intrat și au jefuit pe călători. Trebue să fi luat pradă bogată, că tocmai poposise la han boerul vistier care se ducea înnăuntru urmat de douăzeci de cai încărcați.

— O! marele vistier scuturat de hoți, asta nu e glumă. Potera n'o să întârzie să se ivească.

— Ce păcate pe locurile astea așa de liniștite până acum, să fie acum adăpost de tâlhari...

— Mamă Salomio, eu îmi dau cu socoteala că nu sunt tâlhari, ci niscareva haiduci și dumneata știi că prostimea, adică noi, n'avem a ne teme de ei, ci boerimea.

Vorbisem, pesemne, într'un ceas rău, căci haiducii curând mi s'au arătat și în chip hoțesc, iar nicidecum haiducesc.

În după amiaza aceleași zile, mă aflam în atelier, așezând în cutiuțe florile ce culesesem și din care făceam la trebuință ciaiuri și alte leacuri, când, deodată, ușa tindei se deschise cu sgomot și o ceată de oameni dete năvală. Aveau chipuri încruntate și purtau arme de tot soiul.

Vrusei să sar, să-mi iau pușca din cui dar doi din ei mă țintuiră pe loc.

— Ce vreți? strigai, furios.

— Să ne dai bani, răspunse cel care le poruncia, un vlăjgan fioros la înfățișare.

— Care bani?

— Aurul ce ai strâns.

— Ori sunteți nebuni? Nu vedeți cu cine vorbiți? Ce aur să aibă un biet țăran?

— Minți, nu ești țăran, știm noi, unde ți-ai ascuns banii ?

— Căutați și dacă găsiți să-mi dați și mie, că-mi vor prinde bine.

— Lasă gluma și arată-ne ascunzătoarea, ori de nu te împușc cu pistolul ăsta...

Ce să fac? Nu era deloc la largul meu.;

— Ascultă, zisei...

Dar, pe neașteptate, se repede în odaie un bărbat urmat de Ilinca; fata se aruncă înaintea mea, în chip să mă apere.

În învălmășeală, pistolul, țintit asupra mea, ia foc și rănește pe fală, care cade în brațele mele. Bărbatul l-am cunoscut pe dală: era Nică al Bălășii. Aprins, clocotind de mânie, strigă la năvălitori: :— în lături, mișeilor, netrebnicilor! Cum ați îndrăsnit să vă năpustiți asupra omului lui Dumnezeu, fără de știrea mea? Ori fiindcă ați ascultat de Pârvu, Sârbul? Așa este când primești în spicele tale de grâu bun și neghină rea. Ori ați uitat că suntem haiduci, iar nu tâlhari și că avem să luăm la socoteli numai pe lipitorile boerești, iar nu și pe creștini, frații noștri? Știți voi, neghiobilor, pe cine era să măcelăriți mișelește? Omul ăsta ne-a făcut, nouă Brezenilor și mie, cel mai mare bine și îmi e drag...

Nene lancule, iartă-i, iartă-mă...

În timpul ce Nică își ocăra oamenii, inima svâcnindu-mi cu putere în piept, cercetasem rana Ilincăi și se adeverise că glonțul străpunsese numai la suprafață un braț.

— Biata Ilincă, ce a fost vinovată ea! jeli Nică.

— Dumnezeu a ocrotit-o; rana nu e rea, am s'o leg și-i voiu pune un ir (balsam) care s'o vindece repede.

— Vai! ce spaimă am avut! șopti fata deschizând ochii.

— Ai văzut moartea trecând?

— Mi s'a făcut negru înaintea ochilor, când le-am văzut în primejdie de moarte, zise, privindu-mă galeș și leșină din nou...

— Ia te rog, dă-mi o lămurire, zisei lui Nică, după ce se depărtase ceata lui: cum se face că din țuicar te-ai făcut haiduc ?

— Iaca bine! Anul trecut ne-ai venit în ajutor, de am putut plăti căzănitul. Anul ăsta, tocmai când începuse să lege prunele a dat un ger nemaipomenit; de unde să mai scoți țuică? Când am văzut așa, m'am gândit: decât să mă căznească călăii căzănitului, mai bine îmi iau lumea în cap; am dat foc livedei și, întovărășit de câțiva vecini, m'am aruncat în codru, hotărît să răpun toate fiarele cu chip omenesc, care ne sug măduva din oase...

A douazi un pâlc de pușcași mănăstirești și un altul de poterași sosiră la Bușteni, cu un căpitan de plăeși în frunte, să prindă pe haiduci. Dar Nică și cu ai lui. după rugămințile mele, părăsiseră ținutul Bucegilor, trecând în județul Dâmbovița.

Am îngrijit pe Ilinca; fala a zăcut în atelier, sub supravegherea bunicăi sale.

După câteva zile rana se închise, frigurile părăsiră pe rănită.

— Ilinca e vindecată pe deplin, puteți să vă vedeți de casă, zisei mamei Salomia.

— O fi! îmi răspunse, zâmbind, bătrâna; dar vezi că Ilinca nici gând n'are să iasă din casa dumitale...

— Să mai rămâe; poate să se deschidă rana.

— Copil ce ești, care nu vrei să înțelegi, nici să vezi, nici s'auzi; trebue să-ți vorbesc pe șleau; nepoțica mea se topește după tine!

— Glumești, mamă...

— Ba nu glumesc de loc; ce, par'că astăzi am băgat eu de seamă! Odată măcar n'a vrut să se ducă la Izvor, să se prindă în hora cu flăcăii; îți aținea calea. Și s'o fi auzit: Nenea Iancu și Nenea Iancu. Unde e, ce-o fi făcând, doamne! să nu întâlnească vreun urs la vânătoare..

Lasă, nu mai bolovăni ochii, vrăjitorule!

— Bine, mamă Salomio, îți jur că nici ochi galeși nu l-am făcut, nici vorbe dulci nu i-am spus...

— Las-o încurcată! Să vedem de nuntă de acu.

În zadar i-am mai spus că nu eram potriviți la vârstă: n'a vrut să m'asculte. Băgase de seamă!., de! nu mi-e rușine s'o mărturisesc: mi-era dragă, foarte dragă Ilinca...

VII

În toiul verii anului 1816 mă căsătorii cu Ilinca. Un preot dela schitul Lespezi, din Comarnic, veni să ne citească cununia. Taina se săvârși în grădina noastră, printre maci și săbiuțe ^[2] în timpul slujbei am înălțat o rugăciune fierbinte către cer și inima-mi cântă un cântec de mulțumire Bucegilor; în sânul acestor falnici munți cunoscusem pacea și ei. Îmi făgăduiau o viața fericită și de acum înainte.

Petrecui, într’adevăr, câțiva ani senini în tovărășia mamei tale, care era înzestrată cu toate însușirile bune și rele ale neamului românesc, păstrate neștirbite în firea sătenilor: o deșteptăciune foarte vie, gata ori când să înțeleagă orice noțiune, dar și supusă, uneori, unui „lasă-mă, să te las" oriental, o pornire spre fapte eroice, împuținată prin un fel de fatalizm dăunător; mândrie, îndurare, blândețe, însușiri frumoase, care pieriau în clipe de mânie strașnică. Laturea artistică a acestei firi bogate se ivia în cusăturile sale românești atât de minunate ca desen și ca gust armonios, precum și în poeziile ce rostia și basmele ce poveslia, comori de icoane luminoase, pline de simboluri ale unei filozofii străvechi, ori împodobite cu tâlcuri și vorbe hazlii.

Cinci ani după ce ne-am luat, în 1821, Ilinca îmi dărui un băiat, pe care, în amintirea sihastrului Dihamului, l-am numit Andrei; băiatul acela ai fost tu.

Am pierdut pe mama ta câtva timp după ce te-ai născut; atâta mângăere am avut în nenorocirea ce mă lovise, că bunica Salomia mai trăia; dânsa a îngrijit de tine.

Dar și vrednica bătrâna părăsi lumea aceasta și am rămas iarăși singur.

Aveam însă o datorie sfântă de împlinit, dela care nu m'am dat în laturi: aceea de a te crește și educa.

Te-am învățat câte le știam și eu: să-ți rostești gândurile în franțuzește, tot așa de bine ca în românește; te-am luminat asupra câtorva pagini ale istoriei iubitului meu neam românesc; ți-am dat elemente de științele naturale atât de trebuincioase vieții de toate zilele și ți-am tălmăcit principiile moralei eterne; le-am îndemnat să prețuești frumusețile comorilor pe care Natura, cu mărinimie, le dărueșle oamenilor. Cred că am făcut din tine un om... În 1828, iarăși ocupațiune rusească, iarăși chinuri și suferinți pe țările românești și pe nenorociții lor locuitori. Ciuma, încuibată din vremea lui Caragea, se deslănțui cu furie; apoi încă molimă în vite, bucalele prăpădite de vremea rea și de prădăciunile lăcustelor, fărădelegile slujbașilor, împilările și cruzimile armatei năvălitoare, toate grozăviile se adunaseră, să ducă țara la peire.

Holera, adusă de Muscali, se întinse, de se ivi până chiar la poalele Carpaților.

Am plecat la Comarnic, să îngrijesc pe holerici.

M’am dedat, trup și suflet, la alinarea suferinților bieților bolnavi, și, în acest scop, am cheltuit cei din urmă galbeni ai comorii de sub Jepi. De câteva ori m'am dus la Ploești.

Pe drum, mi-au trecut, pe dinaintea ochilor, priveliști înfiorătoare.

Cât voi mai trăi îmi voi aminti niște țărani luați cu sila de Cazaci, la cărături; se culcaseră pe zăpada înghețată, lângă vilele lor prăpădite, așteptând moartea să-i scape de o viață ticăloasă, în care n avuseseră parte de cât de foame și de knut.

Mi-am amintit atunci câteva rânduri din “Caractere” ale lui La Bruyere: „Se văd unele dobitoace sălbatice, de partea bărbătească și femeiască, răspândite prin țarine, negre și arse de soare, aplecate asupra pământului, pe care-l scormonesc cu înverșunare; au glas omenesc și când se scoală în picioare, arată chip omenesc: și adevărat este că sunt oameni. Noaptea se ascund în vizuini, unde mănâncă pâine neagră și rădăcini și beau apă; ei muncesc pentru ceilalți oameni, cari nu au a se strădui cu semănatul, aratul și culesul bucatelor și așa li se îngădue să nu ducă lipsa pâinei ce au scos din pământ.

Mare moralist francez, tu care le-ai înduioșat asupra suferinților fraților tăi, țăranii francezi, cu ce cuvinte strașnice ai fi descris starea de robie ticăloasă a țăranului român la începutul veacului al 19-lea? Da, munciau la pământ cu înverșunare, dar rodul nu era al lor, nici n’aveau dreptul să se adăpostească, în tihnă, în bordeele lor și să mănânce pâine neagră, ci rătăciau prin codri, ei, femeile și copii lor și mestecau coaja copacilor, ca să-și astâmpere cumplita foame...

Mult mi-a sângerat inima la grozăviile ce am văzut!

În sfârșit, în 1834, Muscalii părăsiră țara românească și lumea începu să răsufle, deșteptându-se dintr'un vis groaznic.

Am putut iarăși să trăesc ani liniștiți și să mă dedau, cu tot sufletul, la educațiunea ta.

Ai fost părtașul lucrărilor mele de muntean și te-ai făcut un dibaciu și îndrăzneț tovarăș de vânătoare. Îți amintești exploatarea de păduri din munții Predealului, a cărei direcțiune îmi fusese încredințată de proprietarul lor ?

Mi-am adunat amintirile mele de Vosgian, spre a întocmi o instalație, după chipul și asemănarea celor din Vosgi. Cu ce dragoste am lucrat la ea!

Am pus de au construit un jilip și un drum de schlittage.

Pentru deosebitele lucrări ale exploalației, s'au adus Ardeleni, de prin satele megieșe ale graniței. Timp de mai bine de un an, pripoarele și văile Predealului vuiră de strigătele vesele ale lucrătorilor pădurii!

Pe râulețul Prahovița așezasem un ferăstrău mare, care nu contenia din umblet. Adesea, pe când lemnul gemea dureros, iar ferăstrăul scârțâia ciudos, prindeam a cânta, în dialect vosgian, cântecul segarului.

Cântecului meu răspundeau strigătele prelung poruncitoare: oo! rup! ooo! rup! ale logofătului care, de pe deal, îndemna oamenii săi, cu răngile în mână, la împingerea, în mișcări ritmice, a buștenilor spre jilip; se auzia apoi câteva bufnituri și bușteanul, scuipat de lingura așezată mai jos, se trântia la piciorul dealului, în dreptul ferăstrăului.

Iar fetele brănence „cojitoare", cu razurile lor scoteau feliile de scoarță de pe trunchiurile căzute și, cu glasuri tinerele, cântau în cor de auzeau vâlcelele:

Răzui-te-aș, răzui

Bradule, pan' te-oi coji,

Scărța, scoarța,

Scărța, scoarța,

Bradu-i mare,

Scoarța-i tare,

Badea-! meu la Bran așteaptă.

Cojitul până se gală!

Scârțăa...

Vai, căci lucrarea n'a ținut decât optsprezece luni, fiindcă nu se arăta a fi o negustorie bună, pentru stăpânul munților Predealului; despre mine, nu se află om mai la locul lui, priceput și îndrăgostit de munca aceea...

VIII

În vara anului 1839 mă întâlnii cu un compatriot.

Dimineața acelei frumoase zile o petrecusem rătăcind prin cărărușele hățișurilor din păduricea de aluni, care înconjura schitul Lespezi, agățat pe coasta de răsărit a muntelui Pleșuva, lângă Comarnic; tulii apoi la vale. Trecui Prahova și luai drumul ce își desfășură încovoeiurile pe un clin al Floriului, îndreptându-se spre cătunul Posada adunătură de câteva căscioare strânse împrejurul vămii și ospătăriei.

Numirea de Posada, pe care n'o băgasem de seamă până atunci mă puse pe gânduri.

Vorba aceasta, cu chip spaniolesc, ajunsă dela poalele Pirineilor la piciorul Bucegilor, îmi aminti Spania și vecina sa Franța. Franța, țara mea, ale cărei zări nu le mai privisem de mai bine ca patruzeci de ani. Ființa în apus o țară bogată și frumoasă...; de soarta acestei țări eu nu vrusesem să mai știu nimic, o părăsisem, fără gând de reîntoarcere, și nu mai vorbiam, decât cu băiatul meu, limba franceză, această limbă cea mai științifică, cea mai artistică, cea mai spirituală printre limbile universului, căci împodobită este cu trei frumoase însușiri: claritate latină, eleganță atică, spirit galic.

Sosisem în Posada și, din adâncul inimei mele îndurerate, șoptii: Franța, Franța! și pleoapele mi se umeziră...

La stânga mea se căscau prăpăstiile, în fundul cărora Prahova își rostogolia valurile, curgând aci pânză, aci sdrențuite de stânci; la dreapta mea pajiștele Floriului dormitau, încărcate cu purpură, argint și aur.

În fund, la miazănoapte, cei din urmă colți ai lanțului Bucegilor stăviliau spintecătura Prahovei. Întorcându-mă, văzui, alergând spre sud, dealurile desprinse din șirul Carpaților, descrescând în zare. La dreapta, odihnia, sub ferbințeala de amiazi, podișul Brezelor, pajiști și livezi zâmbitoare: dedesubt, Prahova, smucindu-se însfârșit din chei întunecate, se revărsa într'o albie largă, Dunăre, udând insule de verdeață, unde salcea și plopul argintiu se înfrățiau cu călina roșie. Ce de mândrețe răspândită pe acest pământ românesc!

Nu, nu aveam nici o părere de rău. Găsisem în aceste locuri sălbatice și mărețe o omenire puțină, dar blândă, o primire prietenoasă, o semnalare a minții fără seamăn, o viață fără svârcoliri deșarte, în care inima-mi svâcnia mai tare numai când veniam în ajutorarea acestor oameni îndurători, cumpătați și fără pic de hainie în sufletul lor.

Toate, toate, mă îndemnau să iubesc munții aceștia și țara românească și neamul românesc.

— Bună ziua, domnule Iancu, ce vânt bun le aduce pe la noi?

Anca, stăpâna ospătăriei din Posada mă primia cu bun sosit și'mi curmase visarea.

Ce drăgălașă făptură a lui Dumnezeu! Imi amintia doamnele nobile ce cunoscusem prin saloane, în timpul șederei mele la Paris și care, spre a petrece, se deghizau în sătence; numai că portul acesta pe Parizianeîe mele nu le prindea de loc, atât se fandosiau, pe când Anca, hangioaica cea frumoasă din Posada, știa să te farmece prin voiciunea ei isteață, printr'un vino încoa, pe care numai muntencele noastre îl au; veselă și prietenoasă cu musafirii, cumpătată la vorbă și purtare, punea frumușel la locul lui pe cel ce ar fi încercat să, fie necuviincios.

Țărancă era, dar își purta costumul ca o domniță mândră.

Tocmai eram gata a-i da mulțumită la întâmpinarea ei, când, deodată, o fanfară isbucni de pe coasta Floriului.

Crezui că aiurez.

Auziam sunetele de goarnă ale unei vânători de cerbi cu copoi (chasse a courre): deșteptarea vânătorilor hallali și „les honneurs du pied".

Mă făcusem stană de piatră... Eram acum martorul unei vânători de cerb cu copoi, după chipul celor întocmite de starețul mănăstirei vosgiane Tarlainx, al căror înverșunat părtaș eram în copilăria mea; întineriam cu o jumătate de veac !

Mi-am venit în fire, când Anca mă desluși:

— Un boier strein, care a sosit eri la Comarnic, s’a suit pe Floriu. De bună seamă, el zice din bucium.

În aceiaș clipă se ivi, la cotitura cărării de pe Floriu, trei oameni: cel din frunte era îmbrăcat nemțește ceilalți, doi țărani, unul purtând o traistă, cellalt ținând pe umăr un bucium, ce nu se mai sfârșia.

Strigai din răsputeri: Tayauf! Tayaut! ou voit le cerf par corps !

Boerul străin se opri, țintuit pe loc, foarte mirat de a auzi, grăite în franțuzește, vorbe de vânătoare, din gura unui om îmbrăcat țărănește.

Mă apropiai și-l întrebai, tot pe franțuzește:

— Monsieur est Francais? îmi răspunse:

— Da.... domnule. Nu-i venia să zică “domnule" unui țăran!

— Și eu sânt Francez.

— Minunată întâmplare! Nici cu gândul nu m i-ar fi trecut prin minte vreodată că voiu întâlni, la poalele Bucegilor, pe un Francez, sub înfățișarea unui țăran român!

Astfel cunoscui pe Vaillant, pe Francezul care și-a pus luminile științei sale și bătăile inimei sale în serviciul renașterea Principatelor dunărene.

Cât fui de tulburat, când auzii vorbă franțuzească din gura unui compatriot mi se părea un cântec duios ce mă pătrundea în adâncul inimii!

Așezați în pridvorul ospătăriei, pe când gustam din felurile de bucate ale Ancăi, vorbeam împreună, cu multă însuflețire.

Povestii lui Vaillant întâmplările vieții mele; mult îl uimiră.

Îi spusei că veniam dela schitul Lespezi, pe care-l cercetasem în dimineața aceea; mă rugă să-l duc întracolo. Sosind în vadul Prahovei, Vaillant stete în loc, să privească spre miazăzi.

— Cum se numesc dealurile acelea sterpe? mă întrebă.

— Doamnele, Cernica, dealul Comarnicului.

— Iată o priveliște simbolică.

Cât de jalnice sunt coastele acelea crăpate!

Ce de viroage săpate de puhoae, vărgând cîinele cu sbârcituri șerpuitoare, crăpături haine; nici o iarbă, nici un copac, de abia câțiva mărăcini uscați...

Vezi, coastele acestea goale și scorboroșile, înfățișează pământul românesc pustiit de barbarii ruși, turci, tătari, unguri, poloni, cari pe rând l’au cotropit și bântuit

— Nenorocită țară! nenorocit neam!

— Dar să știi, prietene, cartea cea mare a soartei vestește pentru țara și neamul acesta zile mai bune, zile frumoase. Vezi, în vecinătatea acestor dealuri secătuite, pajiștele înflorite ale Floriului, care destăinuesc belșug și. mai sus, nepătrunșii codri de fagi și brazi închipuind bogăție? Pământul românesc este un pământ binecuvântat! Zărești, la marginea pădurei, copăceii aceia plăpânzi, dar plini de sevă? Ei parcă înaintează în trâmbă, spre a lua în stăpânire pripoarele acestea pleșuve și crăpate, să le acopere cu iarbă și arbori, sa le înțepenească și să sfarme strășnicia șivoaelor! Da, da, se ridică în țara aceasta o generație nouă care-și va îndeplini măreața chemare: deșteptarea unui neam. Și peste mai puțin ca o jumătate de veac țara aceasta neatârnată va fi respectată de barbarii din Moscova, Buda și Constantinopol... Ascultam cu pietate glasul profetic al tovarășului meu: îmi creștea inima, o nespusă mulțumire se scobora în sufletul meu, căci și eu aveam încredere deplină în puterea de viață a neamului românesc.

Ceva mai târziu, pe când ne plimbam printre stufișurile de aluni ai Lespezilor, povestii lui Vaillant visul ce avusesem în noaptea trecută.

— Se făcea că mă aflam în valea Prahovei, pe care aproape nu o mai cunoșteam... Undele sale nu mai dedeau viață câtorva ferăstrae mititele, ci învârtiau mașini uriașe, dătătoare de putere și lumină; pe malurile sale nu se mai răsfirau sărăcăcioase colibe tupilale în adâncituri sau ghemuite fricos, pe după desișuri de arbori, ci se împodobiau cu castele minunate; în codrii săi nu se mai găseau tâlhari, ci în ei răsunau loviturile de bardă ale lemnarilor harnici.

— Domnia muncii într'o țară liniștită și înfloritoare! zise Vaillaht; proorocie scumpă mie...

Și fiindcă amândoi gândim la fel, amândoi vom înfige, pe piscul cel mai înalt al Bucegilor, pe Omul, steagul tricolor al viitoarelor Principale-Unite.

— Te voiu călăuzi eu, strigai cu aprindere și cu mândrie voiu fi părtaș al faptului simbolic...

A doua zi plecarăm călare la mănăstirea Sinaia; am mas la „cârciuma dela Colți" și în ziua următoare urcam mușuroaele Furnicii. Dela Vârful cu dor o tuliam pânăla schitul Peșterei, la obârșia Ialomiței, ne suiam la Babe umblam pe Caraiman și ajungeam pe Omul.

Era pe la jumătatea lui Iulie și totuși o ceață rece ne înconjura; tovarășul meu, neobișnuit cu toanele munților, clănțăuia din dinți.

Apoi, timp de un sfert de oră, se înșiruiră, pe țplaiuriîe înalte, toate vremile: zăpadă, ploaie, soare, grindină...

Suntem pe Omul; cerul s'a înseninat. Țăranul care ne-a întovărășit săpă cu târnăcopul, o gaură, în care să înfigem bățul lung al steagului.

Dar, deodată, izbucnește un vânt strașnic, cerul se întunecă, negura ne împresoară, îngroșindu-se repede, norii se sue din văgăuni, amenințători.

— Prietene, îmi zice Vaillant, inimile noastre au bătut prea de vreme pentru întâmplarea cea mare. Nu s'a împlinit încă timpul acesta, cerul nu dă voe ca chiar de acum tricolorul român să fâlfâe mândru pe vârful Carpaților! Așa încât, fără de a ne fi ajuns scopul, ne întoarcem, dealungul prăpăstiilor, pe marginea cărora norii, ce atingem cu mâna, aleargă, se reped, se îngrămădesc cu o iuțeală de necrezut și urmează încovoeturile abisului, neînălțându-se, deasupra lui mai mult decât cu cinei stânjeni.

Erau par'că zidurile unei cetăți cari se înălțau ca prin farmec, ziduri mincinoase, pe care ne ferim de a ne rezima ^[3].

Noroc că știam să descurc drumul, chiar în negură, pe plaiurile de sus; ajunserăm cu bine la mănăstirea Sinaia. A doua zi Vaillant luă calea îndărăt spre Comarnic; nu l-am mai văzut de atunci.

La întoarcere acasă, te aflai, sosit dela Brașov, unde te trimisesem, să vinzi spițerilor qințura (gențiana) cea înaltă galbenă, bună de friguri, ce culesesem în timpul verii.

Ce aș mai adaogă la aceste numeroase pagini? S’au scurs zece ani de când l-am întâlnit pe Vaillant; crai atunci flăcău frumos de optsprezece ani, acum le apropii de treizeci. Cu deosebire în acești din urmă ani m'am străduit ca să-ți întăresc corpul și să-ți înalț sufletul.

Și cred că te-am făcut om...

Scumpe fiule. Încă o vorbă numai.

Nu părăsi niciodată locurile acestea; aci am aflat eu fericirea, în singurătatea Văii Cerbului, unde am trăit în tihnă, fără grija zilei de mâine. Iubește țara aceasta și poporul românesc; ți este dat ție să fii martorul deșteptării sale desăvârșite și, poate, a celor dintâi izbânzi ale unei soarte strălucite.

Îți încredințez, sfârșind scrisul meu, taina unei vieți bine rostite: Fii bun cu oamenii cari te înconjoară.

Pe strâmta, dar svârcolita pânză de pământ unde trăești și pe cât te vor ajuta puterile, vei ușura multe suferinți, vei vindeca multe răni sufletești, vei îmbărbăta inimi obidite, vei pune pe drumul cel bun conștiinți șovăitoare.

Rămâi cu bine, scumpe odor al meu.

Spre a nu trăi o viață nemernică, nu uita că trebue să-ți împodobești sufletul cu trei virtuți, pe care să le folosești, întru ajutorința făpturilor din jurul tău:

Bunătatea, bunătatea și iarăși bunătatea.

1. Subprefecții de pe vremuri
2. Gladiolus: pe franțuzește Glaieu
3. Citat din lucrarea „La Roumanie" de Vaillan