În Bucegi/Partea I: Toamna

În Bucegi

de
Nestor Urechia

---

Partea I: Toamna

Capitolul precedent - Capitolul următor

I

Într'una din cele dintâiu zile ale toamnei anului 1872, tânărul Mircea Trestianu se întorcea din Transilvania, unde își petrecuse vara. Mircea reușise la bacalaureatul din sesiunea de Iunie. Tatăl său, negustor de mâna întâia în Piața mare a Bucureștilor, fericit, peste măsură, de izbânda fiului său, îi dase de cheltuială pentru o călătorie de vacanță; tânărul bacalaureat imitase pe concetățenii săi, fugind de căldurile înnăbușitoare ale Bucureștilor și ducându-se întruna din stațiunile balneare ale Transilvaniei care era „la modă" pe atunci. Câtva timp Mircea petrecu bine.

Apoi urâtul îl copleși: veșnica învârtire în aleea strâmtă, priveliștea pipernicitelor dealuri împodobite cu numele de munți și, mai presus de orice, grosolănia ungurească învăluitoare, îl scoseseră din fire.

Cât de mulțumit suspină în acea dumnezeiască zi de toamnă, când puse piciorul pe pământul României, la Predeal!

— Ce frumos este pe aci, gândi el. Munții aceștia parcă-mi zic un „bun sosit" prietenesc... Dar să nu uit solia ce mi-a încredințat tata...

Tânărul călător se îndreptă spre „Ospătăria Puriștoacei" de pe marginea căii naționale. Curtea ospătăriei, parte ierbată, parte podită cu bârne, gemea de lume și de trăsuri de tot felul.

Mircea intră în sala cea mare din mijloc, în care se perindau băutorii: cărăuși, vameși și negustori. Stăpânul ospălăriei, înăuntrul șirodului, clătia ciocăne de țuică, stând de vorbă cu un om, care era întors cu spatele, la ușă.

— Bună ziua, îi zise Mircea; nu cumva cunoști d-ta pe un om numit Andrei Jnepeanu, care locuește pe aci?

— Cum să nu-l cunosc, domnule! Cine nu cunoaște pe Andrei? Dacă ai ceva să-i spui și ești zorit, ai nimerit-o bine: Andrei Jnepeanu este chiar aici.

Ospătarul arată cu degetul pe omul cu care sta de vorbă. Era un om, nici tânăr, nici bătrân, înalt, bine legat cu o barbă sură, deasă și un păr pletos; privirea-i erai limpede și blajină. Purta o vestă de vânător, o pălărie rotundă de pâslă, cu marginile largi, cisrne cu tureici înalte.

— Andrei Jnepeanu, eu sânt, domnule, zise omul. Ce dorește domnul?

— Am să-ți spun o vorbă.

— Să ne așezăm la masa aceea din colț, unde vom putea vorbi în liniște. Băete, dă-ne două țuici.

— Domnule Jnepeanu, am venit să te salut din partea tatălui meu.

— Tatăl d-tale?

— Da, Radu Trestianu, negustor în București.

— Radu Treslianu? Trestianu? Ori că traiul meu de om al pădurilor mi-a șters din minte numele prietenilor, ori că e vreo încurcătură la mijloc.

— Încurcătură nu este, martoră va fi scrisoarea ce ți-o înmânez.

Andrei luă scrisoarea, o deschise și, alunecându-și privirea spre iscălitură, strigă, turburat:

— Răducu, Răducu, tatăl D-tale... Ce nu spuneai mai degrabă! Numele de Trestianu mă zăpăcise. Vreasăzică, tovarășul nedespărțit și mult iubit al copilăriei mele îmi trimite scrisoarea asta? Și d-ta ești fiul său? Dă-mi voe să te îmbrățișez părintește, ca pe fiul fostului meu prieten... Și acum să citesc rândurile lui Răducu...

„Frate Andrei, aducătorul acesteia este Mircea, băiatul ce mi-a dăruit D-zeu și care a scris scrisoarea asta, dând haina cuvenită cugetului meu. Ți-l trimet în solie, doar o isbuti el să te aducă pe aci, pe la noi, unde vei fi primit frățește. De mai multe ori ți-am trimis vorbă, ba prin chirigii, ba prin birjari, ba prin călărașii diligentei, poftindu-te la noi, iar tu ai răspuns că e prea departe și că mai bine ar fi să mă sui eu la munte. Ne-am încăpățânat amândoi, tu, căci nu ai vrut să te scobori la câmp, eu, căci mi-ar fi prea grozav să mai văd, cu ochii mei, locurile unde bieții mei părinți au fost mișelește uciși. Și, în acest fel, atâta amar de ani s'au scurs, fără ca să-ți privesc ochii tăi prietenoși și fără ca să-ți aud vorba ta blajină și așezată. Eu port în lumina ochilor mei icoana vie a feței tale de bărbat voinic și de omenie, iar tu, poate, vei întruchipa pe Răducu, în flăcăul rumen și drăguț ce ți-a sosit în solie; împărtășește-l pe dânsul cu prietenia și dragostea ce ne legau sufletele acum douăzeci și mai bine de ani, arată-i locul unde m-am născut, unde mi-am petrecut copilăria și tinerețea, în tovărășia ta, până în ziua când au venit fiarele muscălești, de au tăiat pe tata și pe mama, iar eu nebun de durere, mi-am luat lumea în cap. Primblă-l pe Mircea prin văile adânci, du-l pe plaiurile nesfârșite, cățărați-vă pe piscurile trufașe ale Bucegilor.

Îți încredințez odorul meu, pe Mircea. Vorba ta cumpănită, dar însuflețită de simțiri duioase, va răsuna la auzul lui ca un cântec frumos: prin ea, băiatul meu va prețui minunățiile salbei de munți ce poartă numele de Bucegi și va învăța să-și iubească țara, această țară neîntrecut de frumoasă și la munte și la câmp și la baltă...

Iar gândul meu va fi cu voi și parcă voi vedea pe Răducul de altă dată, cu tovarășul său Andrei, colindând crestele, hăulind prin văgăuni, rătăcind prin jnepenișul plaiurilor înalte, amândoi cu voe bună, inima largă, sufletul curat.

Dragă Andrei, le îmbrățișez frățește.

Răducu

Cu o vădită turburare sufletească Andrei sfârși citirea acestei scrisori; ținând capul ascuns în mâini, privirea pironită pe hârtia desfăcută pe masă, el stete nemișcat câteva clipe; apoi, sculându-se, învălui pe fiul lui Răducu cu o privire de nețărmurită dragoste, îi strânse; manile și zise:

— Mircea, să fim prieteni! Și dacă Natura îți place, fii camaradul meu pe câtva timp...

Nici nu-ți poți închipui cât mi-a răscolit firea scrisoarea tatălui d-tale. E negustor dedat, de atâția ani, cu socotelile mărfurilor și totuși fostul vânător de capre negre, fostul muntean, fără frică de desișul pădurilor și grozăvia prăpăstiilor, se ițăește printre rândurile ce ai scris sub înrâurirea gândurilor sale. Răducu a păstrat, într'o cută ascunsă a inimei, dragostea muntelui… Când citesc scrisoarea lui, amintirile trecutului se scoală în fața mea și tinerețea-mi se reînfăptuește... Dar destulă visare, adaogă Andrei :— Ia mai bine să alcătuim un program și să ne îndemnăm a-l urma. Mai întâi de toate este un lucru hotărât că vei sta câtva timp în căscioara mea.

— Iubite d-le Jnepene...

— Te rog, numește-mă scurt, Andrei.

— Nene Andrei, să-ți spun: suntem la jumătatea lui Septembrie, trebue să mă întorc la București, să-mi iac geamantanul și să plec la Paris, unde îmi voi face studiile de drept.

— Bine, bine, înțeleg, dar câteva zile mi le dăruești mie! Haide acum, să ne îndrumăm spre locuința mea.

— Nu locuești în Predeal ?

— Nu, ci la Bușteni, adică, să vorbim mai pe șleau, la un ceas depărtare de Bușteni, în fundul văii Cerbului.

Curând, cei doi prieteni părăsiră Predealul, în trăsurica cârciumarului dela Puriștoaca. Calea națională pe care mergeau șerpuia dealungul Prahovei. Valea ce străbătea era strîmtă, mărginită de două șiruri de munți cu cline repezi, acoperite de brazi, molifți și fagi. Uneori coastele se lăsau mai trăgănate și, la guri de vâlcele, se arătau poiene drăguțe.

Câte odată matca râului se adância și se îndepărta, spre a face loc la podișuri ierboase, molatec întinse.

— Ce munți gingași, șopti Mircea; ceva romantic și liniștit!

— Duioșia Carpaților e stăpână pe acest coprins; dar răbdare, tinere, în curând vom avea o priveliște, care este mai mult decât frumoasă sau drăguță. Ce păcat, Mircea, că ai sosit în munții mei tocmai acum toamna, când podoaba de flori a livezilor lipsește, fiind cosită, sau fiindcă a ars-o soarele de vară. Iată-ne ajunși în Între Prahovei^[1]; vezi cum se lărgește valea; apa Azuga curge la stânga noastră, iar Prahovița în dreapta; suntem între două ape, între două Prahove.

— Frumoase pajiști !

— Să le vezi la începutul verei și să te minunezi: se destinde atunci un covor din lăicere împestrițate, închenăruit de două panglici de argint topit.

Călătorii sosiau la podul de piatră Sorica aruncat peste împreunarea celor două râuri, născătoare ale Prahovei.

Ramurile unui sorb, care crescuse în zidăria, pe alocurea crăpată, a piciorului podului, le biciuiră obrajii. Câteva scorușe căzură în trăsură, ca niște boabe de mărgean.

— Ai crede, când ți-aș spune, că am cunoscut acest sorb, plăpând și sfiicios, deabia îndrăznind să-și înalțe tulpina fragedă deasupra bolții? Cum a putut sămânța să se aciuiască într'o crăpătură a zidăriei? Ce îndârjire pe acest copac, care a crescut, așa că acuma izbește trecătorii, sbeguindu-se ! Ce este voința omenească față cu această stăruință vegetală, mută și neadormită? Mircea, uită-te bine colo; vezi strâmtoarea aceea, între steiuri și apa Prahovei, care curge dedesubt la o mare adâncime; locul acela este cel mai periculos al căii, el se numește Genune, adică abis. Trecem acum de acest loc și intrăm în ținutul măreției. Bucegii, pe cari i-ai mai văzut, când ai străbătut drumul spre Predeal, se vor înfățișa deodată.

— Nu i-am văzul, am trecut noaptea.

— Dacă așa-i vorba, fă-mi plăcerea și închide ochii și nu-i deschide, decât când îți voi spune.

Mircea se supuse, iar la porunca tovarășului său, deschizând ochii, strigă:

— Doamne, ce frumusețe!

— Da, iată ceva frumos, ceva măreț, o priveliște ne mai pomenită în lume.

Valea se lărgise peste măsură; la stânga, șirul de munți, cu pripoare ierbate și clocotișuri păduroase. Dar la dreapta, în fund, ce spectacol! Un zid uriaș se înălța la cer din stânci repezi, golașe și sfâșiate.

Zidul se prelungia spre miază-zi, perzându-se în aburii vineți ce dormitau deasupra Sinăei.

— Ce zici, Mircea, schimbare de decor, ca la teatru? Dar vom privi tabloul în altă zi mai cu băgare de seama astăzi mi-e degrabă să ajungem acasă.

Trăsura trecea acum dealungul poalelor muntelui Clăbuceiul Baiului, pe lângă care podișul zis Trestia își întindea mlaștina. Sosiră în gura văii Cerbului.

— Ne dăm jos, dragă Mircea, căci nu putem merge cu trăsura în valea Cerbului, unde nu e drum bătut și sper că nu va fi, cât voi trăi. Băețaș, adaogă Andrei, către băiatul ospătarului din Predal care îi întovărășise, poți să te întorci, să dai bagajele domnului Mircea vreunui om al lui Simion, cârciumarul din Bușteni, să mi le aducă acasă, că-l vom cinsti. Iată-ne dar, dragă tovarășe, la intrarea văii Cerbului, în fundul căreia trăesc eu, ca un urs bătrân în bârlogul lui. Să știi că avem o oră de umblat, până să ajungem.

— Atât mai bine, îmi voi desțepeni picioarele.

— Înainte, dar, cu Dumnezeu!

Străbătură luncile Cerbului, un șir de micuțele poieni presărate, ca niște insule, de lumină și căldură, prin aninișul des.

Andrei îndrepta pe Mircea, pășind, când pe urmele unei poteci, cu șerpuituri frânte prin patul neastâmpărat al râului, când încercuind lumânările de anini roșii, adunați în pâlcuri, ce parcă stau la sfat frățesc. Călcau pe un petriș răslețit de viiturile apelor, ori alunecau pe un pământ pâslit de mușchi, sau de putregaiuri de plante și frunze, pe care veacurile le schimbase în pământ vegetal.

Trecură prin „Poiana la Anini, covor luminos al Clăbucetului, străbătură de mai multe ori apa Cerbului, sărind din bolovan în bolovan, ori înaintând încet pe trunchiuri de anini căzuți de-a curmezișul apei.

Pe coastele Clâbucetului-Baiului și Munticelului, pervaze ale văii Cerbului, fagi puternici își înălțau ramurile lor desfășurate.

Vălcele strâmte se deschideau, din când în când în trupurile celor doi munți.

— Nici o picătură de apă în vâlcelele astea, zise, mirat, Mircea.

— He hei! Primăvara apa nu lipsește, dar acum toamna, la sfârșitul unei veri călduroase, suferim de uscăciune.

Tocmai că nu văd nici o floare.

— Iată una, răspunse Andrei, aplecându-se, o floare plină de viață și vai! foarte simbolică...

— E frumoasă....

— Da, este elegantă, fildeșul petalelor sale este vărgat subțire. Ea se ivește la sfârșitul verii și de câteori o zăresc mă întreb dacă trebue să-i păstrez dragoste pentru gingășia ei ori să-i urăsc rolul de sol al toamnei ?

— Față cu înșiruirea anotimpurilor nu avem nici o putere...

— Și de aceea nu pot fi supărat pe șopârlaița albă (parnassia); menirea ei este să prevestească rugina frunzișului și anul acesta încă și-a făcut datoria.

— E floare și nu șovăe ca noi ceștia, oamenii.

— Și apoi are tovarășe de firi deosebite care totuși și ele prevestesc toamna, răspunse Andrei, culegând o nouă floare.

Era un ghem pufos, înconjurat de petale de argint, în formă de suliți, apărate dedesupt prin frunze spinoase: înfiptă în iarba scurtă și arsă, se prăjia la soare pe o cută de pajiște.

— Sita zânelor, (Carlina), steaua toamnei, zâmbetul iei!

Sosiau, în acea clipă, într'o poiană mare alcăluită din două podișuri; cel din stânga era mărginit cu o livă de molifți, iar cel din dreapta, mai jos, era brăzdat de o mulțime de pârâiașe cari, formând drăguțe golfulețe și pitice cascade, se aruncau în apa Cerbului.

În centrul podișului de sus. un arbore, un singur, falnic fag.

— Să ne odihnim sub acest bătrân pontif, zise Andrei și să admirăm muntele Coștila, că se vede bine de aci. Gândintu-te-ai, Mircea, vreodată, cât de poetic este un copac, puternic și împovărat de ani care se ridică, singuratic, în mijlocul unei poieni frumoase?

— Parcă este o streajă...

— Neadormit veghetoare! Fagul acesta îl cunosc de mai bine de patruzeci de ani, el este, pentru mine, o ființă deosebită, un unchiaș, pe care-l salut, de câteori trec în preajma lui. Cum nu l-aș cinsti? La adăpostul crengilor sale încărcate cu jir, vorbe duioase și jurăminți de dragoste au fost schimbate între părinții mei.

— Cum așa?

— Da, în această poiană numită „Stâneica”, tatăl meu, contele de Genepin, emigrat francez, se logodi cu mama, o biată țărăncuță româncă.

— Știu că ești de obârșie franceză, ceea ce însă nu-mi explic este numele ce porți, românesc, dar cu o înfățișare cam ciudată.

— Foarte limpede. Sătenii cari au cunoscut pe tatăl meu i-au schimbat numele din Genepin în Jnepeanu, românizându-1, prin potrivire, după un neștirbit obiceiu. Mai află că Jnep sau Jnepen este numele pinului pitic sau târâtor care crește pe înălțimile Bucegilor.

— A! înțeleg acum... Dar cum se face că tatăl d-tale, nobil francez, s'a aciuat prin aceste locuri sălbatice?

— Îți voiu povesti într'o zi viața mea; cât despre viața tatălui meu, el însuși nu ți-o va putea istorisi, căci sunt douăzeci și cinci de ani de când odihnește pe culmea muntelui Dihamul, din fundul acestei văi; dar îi vei ceti memoriile.

— Luăm iar drumul?

— Da, da, peste o jumătate de oră vom ajunge acasă. Să ne scoborîm pe podișul de jos.

— Privește, Andrei, colo, flacările acelea vinete care țâșnesc din iarbă...

Încă o prevestire a apropierei iernei: acelea sunt florile numite de țăranii francezi „veilleuses" (candele) și de sătenii noștri „ghicitori", ghicitori ale iernii, de sigur. Parcă sunt cele dintâiu lămpi ce toamna aprinde pe pajiști, premergătoare ale acelora care, în nopțile geroase și înzăpezite, luminează masa familiei. În curând scurtaturile de fag vor pârâi în vatră și Bucegii se vor îmbrăca cu alb fecioresc...

Astfel vorbind, cei doi amici străbăteau Valea Cerbului.

Niciodată, tânărul Trestianu, târgoveț, necunoscător al minunățiilor naturei, nu simțise o atare mulțămire ca acum...

Curățenia aerului, tăcerea, gingășia sălbatecă a acestei văi, desfătau sufletul său fraged și îi era inima plină de o nemărginită încredere în tovarășul, care îi arăta dragoste părintească...

Mergeau tot prin pădure, adesea dealungul apei, trecând uneori prin luminișuri, pe care Andrei le numia: Poiana cintezoilor, loc de adunare al acestor drăguțe păsărele; poiana cu brebenei, al cărei covor verde primăvara este acoperit cu aceste fermecătoare flori, în trei culori; poiana cu bolovani, plină de stânci și bolovani, unele stând într'o rână, altele în picioare, ca niște idoli ale vreunui neam sălbatec de oameni, pierdut în negura veacurilor.

Deodată, perdeaua de fagi și molifți se dete la o parte și cele dintâiu coaste, ale unui munte, care sta stăvilar în fundul văii, se înfățișară.

— Acesta este Dihamul, muntele prietenos și milos, unde mi-am cuibărit culcușul, zise Jnepeanu

— Aci este dar fundul văii Cerbului?

— Ba de loc! Uite, la poalele Dihamului avem confluența râului ce își are obârșia între Diham și Clăbucet, la dreapta, și torentul sosind din stânga, după ce a alergat spumegos în adevărata vale a Cerbului, care se deschide între cei doi munți din lanțul Bucegilor: Morarul și Coștila.

Urcușul, destul de ostenitor, era îndulcit printr'un șir de podișuri.

Cei doi prieteni uneori se strecurau printr'o hoagă adâncă, pe ale cărei margini înalte erau înșiruite două rânduri de arbori sădiți cu rost, sau așezați într'un chip ademenitor la privire; foile dințate ale paltinilor se înfrățiau cu acele strânse în mănunchiuri nouroase ale Zadelor; molifții își înălțau piramidele lor alături de cotoarele uscate și scrijilite ale socilor cu boabe roșii; podurile ierbale ce se urmăriau, coprindeau ronduri cercuite cu stufișuri de măceși, ori de spinișori.

Pe alocurea, flacăra verde a unui brad tinerel țâșnia din mărgeanul boabelor unui scoruș; prin părțile golașe, târșarii de fag împedicau mersul călătorilor.

— Iată-ne ajunși, dragă Mircea...

Pe un podiș mai întins, era clădită căsuța lui Andrei, casă țărănească, din bârne, cu acoperișul șindrilit, pereții văruiți, o prispă largă în față, împodobită. Între stâlpi, cu scânduri înflorite, mărginite de curba elegantă a vechilor case românești.

— Ce drăguță este casa D-tale! murmură Mircea.

— Casă țărănească de munte! Iată-ne în dreptul porții.

Pe stâlpii purtători ai acoperișului șindrilit al porții se încolăciau tulpinile și frunzele curpenului de munte. Gardul de nuele se ascundea pe după un gard viu de molifți tunși la înălțime de om și nepătruns îndesiți.

Mircea citi, pe unul din slâlpi, patru versuri săpate, în litere cirilice:

Facă lumea ce va face

Noi trăim aci în pace,

În fundul văii Cerbului

Pe poalele Dihamului.

— Bătrânul pustnic, care a adăpostit pe tatăl meu a scris aceste versuri, lămuri Andrei. Ia, să intrăm; iată-ne în curtea mea, fii binevenit, Mircea... Uite două ștreje care îți zic bună-ziua.

Jnepeanu arătă doi copaci bătrâni, care își desfășurau ramurile, de fiecare lature a porței, în chip ocrotitor, la dreapta un fag voinic, la stânga un brad puternic.

— Sunt frumoși, ce zici? Și, lucru ciudat, bradul din stânga a îngăduit unui fag, adică unui dușman, să-și capete puterea din aceiași bucată de pământ; bagă de seamă cum cele două trunchiuri ale fagului au crescut împrejurul bradului, încolăcindu-se ca niște șerpi…

— Ce însemnează cei doi arbori?

— Aceste două ștreje au fost sădite de tatăl meu, în anul în care a găsit adăpost în aceste locuri, în 1794, prin urmare acum 78 de ani. Douăzeci și doi de ani mai târziu, în ziuă căsătoriei sale, el a înfipt un fag mititel la tulpina bradului, care l'a primii frățește. Iată o stranie frăție vegetală, dar o frăție adevărată, neprefăcută, fără găteală de vorbe deșarte.

— Copacii aceștia sunt simbolici!

— Așa este, ei reprezintă viața tatălui meu și a mea în Bucegi; sunt prieteni statornici. Ei au primii și au păstrat multe taine ale noastre și stăruința lor în creștere ne-a îndemnat a trăi...

Tânărul student, suindu-se pe prispă, privi tabloul ce se desfășura înaintea ochilor. Valea Cerbului se întindea până în valea Prahovei, unde sclipeau câteva rare case țărănești așezate pe muntele Zanturu. La stânga, grebenii păduroși ai Clăbucetului-Baiului, la dreapla zidurile pietroase ale Bucegilor cu ace, suliți și turle străpungând albastrul limpede al cerului. La spalele casei, pădurea Dihamului care, mai sus, se răria, apoi, contenia, lăsând loc plaiurilor ierbale.

— Locuința aceasta, zise Andrei, a fost clădită, cu rost de un om înțelept. Este cu fața sprea miază-zi și în chipul asta desmierdată de razele soarelui toată ziuă. Muntele însuși o apără sprea miază-noapte de răutatea crivățului. Dacă vrei, domnule bacalaureat, să-ți amintești epislola a 16-a a lui Horațiu, aceea adresală lui Quinctius, aruncă-ți privirea aci.

Mircea citi următoarele versuri, săpate, pe un canal al ușii dela intrare, cu un cuiu roșit în foc:

Continui monles, nisi dissocientur opaca

Valle; sed, ut veniens dextrum lalus adspicial sol,

Laevum discedens curm fugiente vaporet.

Temperiem laudes.

Adică:

Un lanț de munți, spintecat de o vale adâncă, primind la dreapta razele soarelui când răsare, iar la stânga razele ce aruncă când asfințește. Orientația este foarle bună.

— Tocmai așa!

— Iată pe celălalt canal al ușii, versuri din a 6-a satiră a divului Horațiu, pe care tot tatăl meu le-a săpat. Ele îți vor arată lămurii ce fel de om a fost contele de Genepin.

Mircea citi:

Hoc erai în volis; modus agri non ila magnus

Horlus ubi et leclo vicinus jugis aquae fons

El paulum silvae super his foret. Auclius alque

Di melius fecere bene est Nihil amplius oro

Maia nale, nisi ut propria haec mini munera faxis.

Ceea ce Mircea traduse cam așa:

Aceasta era dorința mea: un petec de pământ, cu o grădină, un izvor vecin și o pădurice. Zeii m-au ocrotit, sunt mulțumit. Nu-ți cer nimica mai mult, fiule al Maiei, decât să mă bucur mult timp de aceste daruri.

— Vezi, cuprinsul e mic: la stânga o grădină cu legume, la dreapta una cu flori, iar într'un colț se afla un strat pentru Flora Bucegilor. La spate, o pădurice, alături, o vălceluță mărginită de mesteacăni și sălcii, în fundul căreia curge un izvor rece și limpede. Toate dorințele tatei au fost îndeplinite; mai mult încă, ne-a fost: dat să ne desfătăm sufletele cu această priveliște măreață a Bucegilor și să ne deșirăm zilele în sânul adâncei păci a văii Cerbului. Ce mai doresc? Să-mi sfârșesc zilele aci ca și părintele meu...

— Parafrazezi versurile lui Horațiu, dragă Andrei.

— Am spus adevărul!..

II

— Nu te depărta de mine, Mircea, ori de nu, o să te împedici de ciolpani și bolovani...

Pata albă a felinarului ce ținea Andrei tremura înaintea celor doi prieteni.

— Zău, mă mustră conștiința, adaogă Andrei, că te-am deșteptat, cu noaptea în cap, și te silesc a orbăcăi astfel....

— Aminteri, nu puteam vedea Bucegii pe un răsărit de soare.

— Nu e vorbă, n'ai să te căești, desigur. Înainte cu voie bună și în curând vom fi pe pajiștele Zamurei.

— Înainte!

Trecură Prahova pe un buștean șovăitor și călcară covoarele muntelui Zamura, pe malul stâng, al râului; o licărire slabă, geană sfiicioasă, se zăria deasupra Văii Fetei, la răsărit.

— De acu, soarele își va risipi pietrele scumpe; să ne așezăm pe buturuga asta și să privim cu luare a-minte.

Mantia nopței ridicându-se puțin cale puțin, grămada uriașă a munților se înfăptuia, din ce în ce. Deodată, culmile se aprinseră, piscurile pâlpâiră.

— Clipa roșie, clipa rubinului, șopti Andrei.

Lanțul Bucegilor era învâlvorat de razele soarelui-răsare; suliți de foc amenințau cerul, țâșnind, par'că, din-tr un jeratec mereu ațâțat.

Dar, fără multă întârziere, focul se îmblânzi și curând coastele Bucegilor se înfășurară într'o maramă trandafirie.

— Clipa trandafirie! Clipa zorită a legendelor, clipa zânelor din povești.

Întunericul poalelor munților și a văii se spărgea.

Marama trandafirie pieri.

Bucegii răsăriră scăldați în aur topii.

— Clipa aurita! Clipa luminei orbitoare...

Și acum, Mircea, privește... Ai în față-ți cea mai minunată priveliște din lume...

Tot ce poate desfăta și fermeca sufletul unui poet, sau al unui iubitor al naturei se află îngrămădit aci, gingășie și frumusețe, putere și strășnicie, grozăvie și măreție.

Valea Prahovei, după strâmtoarea Genunei, s'a lărgit deodată și râul s'a tras la oparte, în semn de respect pentru acești uriași munți Bucegi; deasupra patului său se întind podișuri care, în toiul verei, se îmbracă cît o floră fermecător de colorată.

Iată gingășie și frumusețe.

Mai departe, la apus, la poalele Bucegilor, se ridică cline blânde, iute prefăcute în „gălme" păduroase și în grebeni acoperiți cu o manta a cărei pulpană este vărstată cu albăstruiul aninilor și roșcatul fagilor, iar mai sus împodobită cu verdeața stăruitoare a brazilor. Putere, strășnicie arată acești codri de seculari brazi și molifți.

Dar minunea minunilor este acel zid uriaș, acea pălălae de piatră ce se înalță la cer, într’un avânt neînstrunat. Cine ar putea descrie răscoala acestor stânci care își încalecă seninările lor, se îmbrâncesc mânioase ? Sălbăticie a timpurilor preistorice, triumf al grozăviei și măreției! Omul se simte strivit față cu această zidire Iară asemănare în lume.

— Ce dar neprețuit soarta a hărăzii omului trăitor pe aci!

— Da, dacă în sufletul său a păslral numai o scântee din acel foc dumnezeesc cane dă naștere celor mai frumoase fapte și ațâță cele mai nobile virtuți, locuitorul Bucegilor va fi fericit. Nimic josnic, nimic fățarnic în aceste locuri împodobite cu însușirile de căpetenie ale firei românești: frumusețea și bunătatea!

— Cât de mult iubești acești munți!

Îi iubesc din adâncul sufletului, fiindcă sunt frumoși și pentru că le-a fost milă de tatăl meu, fiindcă m’au legănat cu cântecul lor, cântecul Bucegilor, cântec de colori și de sunete, de mirezme și de forme. Îi cunosc Bucegii din frageda-mi copilărie; ei m'au îmbiat la visuri senine și, de am stat de vorbă cu ei, nu mi-au rănit suflelul și au tras departe de buzele mele cupa de amărăciune ce semenii mei își dăruesc unii altora.

Nu e zi dela Dumnezeu în care să nu-i învălui cu o duioasă privire.

Seara, când mi-am săvârșit munca grea și sunt gata a da ochii în gene, nu uit niciodată de a le cuprinde icoana în lumina ochilor mei. Dimineața gândul meu cel dintâi este să alerg la fereastră și. văzându-i, inima-mi crește. În orele de repaos, cea mai curată desfătare a mea este să mă așez în fața Bucegilor și să-i privesc: uit totul atunci și sufletul meu este duios alinat.

Acela care-i privește nepăsător nu vede de cât o îngrămădire ciclopică de stânci... Pentru mine însă fiecare din acești munți este o ființă deosebită, cu firea ei și apucăturile sale....

Cei doi prieteni stau acum cu privirea pironită la minunata desfășurare a Bucegilor. Pe muntele Coștila ei zăresc acel profil roman îndreptat spre cer, desemnat de creastă, profilul împăratului Traian.

La spatele “Gâlmei mari" se ascunde „Poiana Coștilei", acea poiană vrednică de cântarea celor mai mari poeți.

La marginea de miază-noapte a Coștilei un stei își repede spre bolta albastră săgeala-i bontită; este „Santinela" care aprig străjuește spintecătura cea mare a Bucegilor, la „Omul” :— Iată, tot pe Coștila, niște cline repezi ierbate numite „Gălbinari" după coloarea roșcată-gălbue a ierbei spre toamnă; deasupra acestor gălbinări se ridică un zid amețitor, cu totul drept, și lângă ei „Blidul uriașilor" a cărui curbă este formată de un zid uriaș încovoiat în semicerc; se zărește apoi Valea albă despărțind Coștila de Caraiman.

Caraimanul! Acest munte se vede mai bine din tot lanțul, căci satul Bușteni este clădit la poalele lui. Fără îndoială, Caraimanul are o înfățișare neasemănată cu a altor munți. În loc de a-și răsleți steiurile, el este îndesat și năpraznic; dintr'o opintire puternică el ese din pământ și-și înalță poporul său de stânci. Creasta sa nu are fantazia vecinei Coștila, ci, cu puține salturi, se lasă la stânga, apoi se sue într'un pisc care ascunde valea Jepilor. Stă Caraimanul ca un pontif bătrân, încruntat și impunător, neclintit păzitor al tradițiunilor.

Jepii următori, mici și mari, au cu totul un alt caracter. La o înălțime mai mică decât acea a Caraimanului de care Jepii mici sunt despărțiți prin Valea Jepilor, se desprinde o coamă mergătoare mai în linie dreaptă, ridicându-se dealungul unui zid rezemat pe coaste înjnepenite și îndreptându-se oblic spre valea Prahovei. Apoi, deodată se curmă și închipuește un mare V, între Jepii mici și „Claia mare". Nu e oare bine numit acest pisc răzlețit, al șirului, a cărui temelie mai apropiată de Bușteni se subție în înălțime, de ia forma unei Clăi sau a unei căpățâni de zahăr, pe a cărei „Tililă" se pare că piciorul omenesc nu poate călca? Claia mijlocie despărțită de Claia mare printr'un adevărat horn, “Valea Seacă", este spintecată în mijlocul ei de un abis; adâncimea aceslei prăpăstii nu o poate măsura ochiul... „Clăițele" se ițăesc, ca niște copilași, prin faldurile rochiei de brazi a Clăii mari și pe când Coștila și Caraimanul sunt puterea și măreția, Jepii înfățișează ciudăția Bucegilor. La stânga, creasta, Jepilor mari alcălueșle o linie puțin văluroasă, înaintând spre Prahova; un amfiteatru este săpat dedesupt, cu pripoare de iarbă plăcute și ademenitoare la urcuș, iar mai jos, străpungând piatra, se ivesc cele două Urlători, din care cea mare se aruncă în cascadă.

La capătul crestei Jepilor mari se așterne un platou aplecat spre Bușteni, acoperit ici și colo de jnepeni; verdeața acestor copăcei este împestrițată vara de pete roșii de bujori-de-munte.

Deodată, această pajiște înaltă, pe care privirea o poale mângâia, fără a se răni printre colți ascuțiți, se întrerupe și o cascadă de piscuri și de țuțuiuri se repede spre valea Prahovei; o năvălire de suliți ce lasă între ele bliduri în formă de mici V; parcă ar fi valurile unui puhoi uriaș sleite de un ger geologic, care le-a împătrit.

Șirul acesta de vârfuri formează o coamă îndoită mai jos, fără țepușe, schimbându-se într’o linie undulată a cărei curbă se înmoae, de se topește în marginea râului. Dincolo de valea următoare, Valea Babei, se ridică o altă coamă, acea a muntelui Piatra arsă asemănătoare, cu Jepii mari; apoi, valea Peleșului și, în sfârșit, într'o boare vineție, Furnica, cu clinele sale dulci gazonate la poalele căreia dormitează mănăstirea Sinaia.

Minunatul lanț se sfârșește cu Colții înfricoșători ai Vârfului cu dor și ai Vânturișului, cea din urmă expresie a neînfrânatei sălbatecii a acestor Bucegi cari și-au luat asupră-le rolul de mijlocitori între pământ și cer.

— Ia vezi, Andrei, zise Mircea, aurul piere.

— Văd, auriri înverzește și îndată ora adevărată stăpânește ținutul, ora când muntele capătă haina sa firească.

Puțin câte puțin, lanțul de munți redobândia coloarea vineție-alburie a pietrei văroase. Pe lângă petele albe ale spărturilor datorite sfărămițărei stâncelor, hornurile și șiștoacele, drumuri ale puhoaelor, păreau mai negre; ici colo, verdeața jnepenilor, agățați în scorburi, ori roșcatul gălbui al ierbei mărunte așternută pe clișoae mai puțin repezi.

— Așa se văd Bucegii, până ce soarele trece de amiazi. Apoi, însă, sosește ora catifelei.

— Ora catifelei?

— O oră care se poate observa în toiul verei. Soarele fuge spre apus. Razele sale oblice luminează pe la spate coastele Bucegilor, desprinzând, din trupul lor, orice greben, orice colț.

Caraimanul, sub lumina orbitoare a soarelui de dimineață, părea un bolovan titanic, dintr'o bucată; acum el se populează cu nenumărate stânci, ce nu se puteau deosebi, cu un ceas mai înainte. Teancuri haotice de pietre, prin care luptă penumbra cu lumina.

— Bine, dar catifeaua?

— Tocmai acesta este straniul fenomen. Formele chinuite ale steiurilor nu-ți străpung vederea, parcă ar fi cernute prin mii de gene. Capeți impresia unei stofe de califea pe care ai vrea s'o mângâi cu mâna și cu privirea. Dar iarăși și ora aceasta se duce, și cel din urmă joc de lumină, ora vânătă, se arată.

Razele din ce în ce mai piezișe ale soarelui-apune, ne mai atingând părțile joase ale munților, negreala se sue, o negreață vânătă, curând răspândită peste tot zidul. Soarele se ascunde dincolo de creastă; prin adânca spintecătură a văii Jepilor el trimete un mănunchiu de raze, dând Clăii mari și piscurilor clinului de miază-zi a Caraimanului forme drepte, neadevărate.

Penumbra crește, vălul vânai se înnegrește. Deasupra Coștilei un foc se aprinde pe cer, dar iute se stinge. Amurgul se scoboară. Clipă tulbure îngrijitoare!

O stea sclipește deodată deasupra Caraimanului, apoi alta și încă alta și toată bolta se luminează cu pietre scumpe. Massa neagră a Bucegilor se hotărăște, grozavă. Coama lor trage pe cer o broderie armonioasă.

Și dacă luna se ridică pe cer, ea înfășură cu o lumină argintie marele lanț de munți, care se înfățișează și mai puternic, mai fioros și plin de taine nepătrunse.

— Dar vai! astăzi, adaogă Andrei, nu vom vedea nimic din toate minunățiile astea.

— De ce?

— Nu vezi norii cum se ridică?

— Nu era nici urmă de nor adineaori.

Așa e la munte unde vorba Românului: „Ziua bună de dimineață se cunoaște, nu se adeverește în totdeauna.

Aburii eșiți la poalele Bucegilor se îndreptau spre cer; ajunși pe înălțimi, se prefăceau în panglici, înconjurând munții.

Alți nori sosiau cu repeziciune de pe Diham și se fărâmițau, acățându-se, ca niște ghiomotoace de lână de Claia-mare și alte vârfuri. Albeața lor se acoperia cu straturi negre amenințătoare.

— Să ne grăbim spre casa, să nu ne apuce furtuna, că ne udă până la oase.

III

— Dar nu se poale, bombăni Mircea.

Studentul, deșteptat de timpuriu, alergase la fereastra.

— Ce Dumnezeu, n'am orbul găinilor?

— Ce este? întrebă Andrei.

— Ce să fie? Privește și dumneata.

— Nu se mai văd munții? Să-ți deslușesc eu ghicitoarea: suntem pe celălalt tărâm al Halimalei, unde ne-a dus astă noaple puternicul vrăjitor Nourean; el și-a desfăcut nesfârșila-i perdea și a ascuns Bucegii.

N'avem încotro: toamna se așează deabinelea în coprinsul nostru muntenesc. Nu vezi nimic înaintea ochilor, căci înotăm într’o mare de cețuri: un coif de nouri s'a lăsat din cer.

— Ce mâhnicioasă este închisoarea asta de nouri! Aveam de gând să fac plimbări frumoase, călăuzit de dumneata, mai zise Mircea cu necaz.

— Să lăsăm pe altă dală.

— Pe când ?

— De! știu și eu? O să ne putem primbla poale peste două ore, sau două zile, ori încă două săptămâni.

— Dacă așa-i vorba, apoi...

— Ai vrea să mă părăsești?, Ei, dragă Mircea, la munte să nu te superi când vei vedea vreme rea. Ascultă! am eu ceva care-ți va potoli nerăbdarea și o să ajute la curgerea zilelor.

Jnepeanu scoase dintr'un saltar un caiet cu foile îngălbenite și, arătându-l tânărului său prieten:

— Mă țin de cuvânt, zise, iată vieața tatălui meu povestită de el însuși, în acest caiet pe care mi-l încredința într'o zi din luna Decembrie a anului 1849, spunându-mi:

— Fiule mult iubit, am împlinit optzeci de ani; mă simt încă în putere, mintea mi-e limpede, dar la vârsta asta povara anilor poate fi jucăria unei picături de apă mai rece, sau a unei raze de soare caldă: Secerătoarea rânjită mă pândește și pot pieri într'o clipită. Tu știi că eu sunt de viță nobilă franceză, dar nu ți-am povestit prin ce împrejurări m'am aciuat în creerul Bucegilor, cum am trăit aci, cum am cunoscut pe maică-ta. Pe filele acestea am scris întâmplările vieții mele: le vei citi; după moartea mea.

Foarte turburat, luai foile și le pusei bine; le-am cetit.după moartea tatei. Acum, la rândul dumilale, Mirceo...

Afară ploaia cădea cu temei. Șindrilele acoperișului picurau neîncetat; se auzia în Valea Cerbului cântecul înnăbușit al ploii.

În odăița lui Andrei, pace și mulțămire; un zâmbet blajin înfloria pe buzele lui Andrei.

Mircea se așeză la cetit.

1. Pe vremuri, satul Azuga se numia Între-Prahove.